Este vară și sunt cu tata.

Departe, acasă, în Cartal

S-au copt cireșele

Și teii sunt înmiresmați.

Dar noi suntem pe câmp,

Sub o perdea forestieră,

Înconjurați de rapiță.

Când zarea pâlpâie fierbinte,

Când plouă nopți și zile-n șir,

Când cerul tună și trăsnește

Noi stăm în cort,

Înconjurați de stupi.

Privesc albinele neobosite

Cum strâng lumină-n fagure de ceară

Și o fac miere.

Le torn apă să bea

Și desenez în țărână

O hartă ca un drum de albine,

Un arbore ramificat.

O creangă se îndreaptă spre salcâmi –

Acolo e Satu-Nou, de unde e bunica.

O alta se bifurcă spre câmpiile de pepeni –

Acolo e Barta, de unde e tata

Și spre lanurile de grâu și hrișcă –

Acolo e Cartalul, de unde e mama.

Câmpul e galben ca un soare,

Albinele beau apă, tata strânge vreascuri

Și le clădește sub ceaun.

Într-o vară ca aceasta va veni moartea

Și arborele meu va fi acoperit de țărână,

Și albinele se vor strânge în roiuri negre,

Iar vreascurile îl vor acoperi pe tata

Și frunzele îl vor mistui.

Și va sosi toamna, galbenă ca ceara,

Și dorurile vor zumzăi frenetic,

Și eu voi aștepta să vină vara,

Ca să ajung în cortul dintre stupi

Sub scârțâitul de salcâm uscat.

Căci neamul meu destoinic s-a născut

Pe cele două maluri dunărene,

Printre cetăți și plutnițe perene,

Pe val de râu și de Traian făcut.

Și neamul meu destoinic a crescut

Pe cele două maluri dunărene,

Printre cetăți și plutnițe perene,

Pe val de râu și de Traian făcut.

Dar neamul meu departe moare azi

De Istru, gârle și cetăți române,

El cade prin câmpiile cu grâne

Și-acoperit cu mugurii de brazi.

Căci neființă nu era:

Ai fost copil,

Iar înainte,

Liant de sânge și sudoare

Al străbunicilor din veac.

Iar viitorul tău va fi

Strop de iubire succedată,

Perpetuată cu silință,

Credință și hristoitie.

Căci neființă nu era:

Ai fost copil,

Iar înainte

Ai fost creat din veșnicie.

Când lutul peste care calc

E rece și e plin de iarbă verde,

Mă uit pe cerul preanemărginit

Și-ascult gugușii argintați de soare.

Pământul mic ce-aleargă după stele

Mereu grăbit, se mai oprește-o clipă,

Și pot să stau oleacă să respir,

Multamețit și ostenit de goană.

Cântatul păsărilor, cadențat

Și vântul șoptitor și rece

Încetinesc rotirea globului de lut

Și rătăcirea mea de mine însumi.

Revin treptat la cel care am fost

Și cel ce sunt când mă opresc din fugă:

Copil năuc, frapat de existență,

Sub melancolica povară a gândirii.

Ajutorat de chipul celor dragi,

Pășesc desculț pe țarina fierbinte.

Strâng mușețel și caut flori de tei,

Mă furișez în scârte de hlujani.

Șed sub butuci și caut struguri copți,

Rup izmă și mărar, și pătrunjel,

Adun și ștevie, măcriș și leuștean

Și suflu păpădii încoronate.

Șterg roua de pe flori multicolore

Și-aștept să fiarbă ceaiul de pănușă,

Presar petale mici de trandafir

Și-adaug fructe roșii de măceș.

Stau cățărat în pomi cu multe roade

Și-admir cum rândunicile-și fac cuib.

Adorm ascuns în podul casei mele

Și-ascult cum câinii latră pe-nserat.

În zare e Isaccea luminată

Cu Dunărea șirag scânteietor,

În visul meu sunt licurici și greieri

Și broaștele din iazuri cântă-n cor.

Aud cum dis-de-dimineață

Bârsanele-s mânate la pășune,

Cum câini vioi aleargă după turmă

În ritm de zurgălăi zburdalnici.

Cocoșii către zori înalță glasul,

Căruțele pornesc scârțâitor,

În praf se scaldă vrăbii zgribulite

Și roua strălucește în pânza de paing…

Dar visul meu trăit odinioară

Se mistuie precum a apărut,

Ajișderi unui vis trecutul piere

Și orice vis se convertește-n lut.

Avut-am pielea degerată

În iernile cu ger și viscol,

M-am opărit cu foc și apă,

M-am ars, pârlit, intoxicat.

Am leșinat lovit de viață,

M-am prăbușit, bătut de oameni.

Văzut-am moartea drept în față

Și am atins-o multe ori.

Am amețit de slăbiciune

Și foamea m-a răpus ades.

Durerea mi-a scurtat vigoarea

Și sângele mi-a gâlgâit

Privirea împăienjenită…

Urechile mi-au țiuit,

Am tremurat de frig și frică

Și-am tresărit când adormeam.

Mi-am strâns părinții cu iubire,

Am râs cu ei și am visat,

Am plâns când au intrat în groapă,

Și m-am simțit abandonat.

Am suspinat printre coșmaruri

Și am visat din când în când.

Am căutat cu disperare

Și m-am opus cu resemnare

La tot ce mi se deschidea.

Am acceptat umil destinul,

M-am răzvrătit și am luptat

Deschis am fost și vulnerabil,

Și nedreptate-am îndurat.

Dar prin trădări și prin abuzuri

Sorocul mi-am încredințat.

Am baldisit în suferință

Și am iubit înălțător,

Am cugetat la sinucideri,

Am respirat prea ahtiat.

Am cunoscut plăceri și chinuri,

Am inspirat și expirat.

În paroxistice senzații

Adesea trupul mi-am purtat

Și mintea m-a zvârlit pe creste

Și în prăpastii anxioase.

Am admirat luciri și umbre,

Am stat în lux și în noroi,

Am savurat mâncăruri scumpe

Și din gunoaie am mâncat.

Am auzit cuvinte blânde

Și-njurături, dar și blesteme,

Am fost cu oameni buni ca sfinții,

Am cunoscut și sodomiți,

Bețivi ce violau cu ură,

Drogați ce viața-și consumau.

Văzut-am morți în cimitire

Și nou-născuți la sânul mamei…

Din tot ce am văzut pe lume,

Din toate câte-am cunoscut,

Din tot ce am trăit odată

Și ce trăiesc până-n prezent

Credința-n Dumnezeu rămâne

Minunea cea mai grăitoare.

Cea mai profundă bucurie

Momentul cel mai nălțător,

Lumina care nu se stinge,

Și adevăr nemuritor.

Durerea vine și se duce,

Plăcerea este efemeră,

Însă credința mă pătrunde

Și viață veșnică-mi oferă.

Trăit-am stări paradoxale,

O viață scurtă am avut,

În gânduri nobile și drepte,

În răutăți nelimitate

Și în mizerii inumane.

Dar peste toate e credința,

E sentimentul ce mă-nvie,

Și mă redă pe mine mie…

Este esență și-armonie

Credința în Iisus Hristos.

În viață am și fericire,

Extaz și chin, dor și dilemă…

Credința-n Dumnezeu rămâne

Experiența mea supremă.

Nu am găsit un sens în viață

Și caut dragostea maternă…

Credința în Iisus e pacea

Și regăsirea mea eternă.

Când se va întoarce norul

Aducând din cer lumina,

Câți bărbați vor sta pe munte

Să privească pogorârea?

Când veni-va către lume

Fix precum Se înălțase,

Câți vor merge să-L aștepte

Ca să-I vadă arătarea?

Vor fi toți leproșii, oare?

Slăbănogi, muți, orbi și gârbovi?

Sau doar saduchei fățarnici

Și mișeii gadareni?

Cartal e viu, evoluează

Și totu-n el e plin de viață.

Săteni vioi îl animează,

Trudind intens de dimineață.

Cartal respiră, se dezvoltă,

Iar țelul său e nemurirea,

Urmașii săi îi sunt recolta,

Perpetuarea lor – menirea.

Cartal trăiește și persistă,

Strămoșii îl alimentează,

Căci datorită lor există

Și descendenții lor viază.

Cartal e verde și vivace,

Salvat fiind prin conservare,

Iar energia sa îl face

Să poată crede în salvare.

Cartal e apă curgătoare

Și Dunărea-l însuflețește,

Căci matca sa premergătoare

Două tărâmuri înfrățește.

Sus am inima, sus.

S-o cos

Aevea

Ici.

Supus,

Soros.

Văzând stricăciunea oamenilor de aici, lui C. îi păru rău că revenise în orașul tinereții sale și voia acum să evadeze din nedreptatea care domina aici și care-l sufoca. Totul în jur i se părea străin și rece. Citea pe fețele oamenilor răutate și vedea că pașii lor sunt îndreptați la rău. Stătea în fața universității în care studiase șase ani de zile și privea în gol. Putea să coboare spre V.M., însă era copleșit și urcă în primul troleibuz oprit în stație. În troleibuzul zece mirosea a salcâm și smoală. Aruncă o privire și o întrebă pe o doamnă dacă e liber lângă Dumneaei. Realizând că aceasta este o colegă de facultate, A. se entuziasmă pe moment. Află că dânsa plecase în State imediat după studii și-și găsi ceva de lucru acolo. Se schimbase mult de când nu s-au mai văzut. Părea mult lipsită de feminitate, vulgară, avea părul vopsit roz, pe nas îi era agățat un inel și avea tatuaje pe întreg corpu-i slăbănog. Doar ochii mai aminteau de acea copilă inocentă și decentă de odinioară. Însă-i dispăruse sclipirea pură și plină de viață din privire. Acum îl priveau doi ochi osteniți și goi. A. îl întrebă pe C. dacă vrea să se simtă bine cu ea, în schimbul a câtorva bani. C. tresări, căzând în deziluzie și o refuză categoric, aproape speriat. Văzu pe geam Biserica S. V. de pe strada V. A. și-și  făcu semnul crucii. Intrase aici de câteva ori și cu A., când erau studenți. Oare își mai amintește? A. îi spuse că viața altfel e plictisitoare și nu are sens, că plăcerea e mai bună decât suferința. „Bine”, zise C., și gândi că plăcerea nu înseamnă neapărat alegerea binelui, iar lipsa plăcerii nu este neapărat alegerea răului. Că toată viața alergi după plăceri și nu te saturi, și nu ești mulțumit. Însă dacă afli adevărul, îți asiguri liniștea pentru totdeauna. „Cum dorești”, îi spuse ea și îi lăsă o carte de vizită. C. abia acum observă un șarpe tatuat, încolăcit în jurul gâtului ei, siglă prezentă și pe cartea de vizită. Trebui să coboare. Își aminti că vizavi de Piața P. H. era cândva o grădină frumoasă și un izvor. Îi era sete. Lângă stația de troleibuz găsi un parc și un complex memorial roșu. Oamenii se înghesuiau pe alei și pe bănci, cochetau și se fotografiau. C. se strecură fulgerător în spatele câtorva brazi încărcați de corbi, aproape mecanic, iar picioarele îl duceau departe de acei oameni mari și puternici, ahtiați de plăceri și frumuseți trecătoare. Ajunse pe o băncuță. Era liniște, multă verdeață și umbră. Își dădu seama că aici se refugia de multe ori, ca să se odihnească de oameni și să scrie poezii. Poposise în C. C. Găsi o cișmea, bău puțin din apa rece și se gândi că e o mare desfătare să se sature, dar totodată s-ar simți cu mult mai bine dacă ar bea o dată și nu i-ar mai fi sete niciodată. Avu impresia că ar vrea să se sature de plăceri odată pentru toată viața. Poate pentru o eternitate. Ca să nu mai fie nevoit să caute, să dorească, să depună efort, să se sacrifice sau chiar să cadă victimă plăcerilor. Să fie un om liber. Da, asta voia. Să fie un om liber, independent de plăceri. Să aibă alte căutări, mai profunde, mai importante, mai intense decât senzațiile și plăcerile. Decât patimile. Aici se simțea în armonie. Printre cruci și trupuri adormite în veac. Privea cum un porumbel, alături de porumbița sa, își împletea cuibul din ramuri mici, suprapuse ca niște cruciulițe îmbrățișate, sus de tot, ferit de aglomerare, răutate și vânare. Căsuța lor prindea contur ca o arcă celestă, ca un sălaș al regăsirii și al nădejdii, un loc în care se păstrează și se perpetuează viața și bunătatea. Porumbeii se perindau și se contopeau în truda lor pentru o vatră sigură, încât părea că-s un singur trup. Uniți, curați, loiali, roditori de bine și aproape desăvârșiți. Lui C. îi tresălta inima de pace și mintea-i scânteia de gânduri. Dacă și oamenii și-ar zidi temelia vieții pe dragoste, credincioșie, unitate, curăție și cumpătare, poate că viața de obște ar fi mai frumoasă, mai încărcată de blândețe, bunătate și înțelepciune. Și poate că așa se pietruiește cărarea spre desfătări eterne, acolo unde e plăcut, dar este și bine, acolo unde bei și nu mai însetezi, mănânci și nu mai flămânzești, acolo unde domină dreptatea… Amurgea, și C. se gândi că aceasta ar putea fi ultima lui seară în care rătăcea în orașul tinereții sale, oraș străin, oraș pe care nu-l mai recunoștea.