Majoratul minunilor

Publicat pe iulie 30, 2024 de A.Dama

Minunile cresc, nu îmbătrânesc.

Miracolul se întâmplă atunci și acolo. În acea buclă temporală despre care Eliade zicea că aduce laolaltă istoria și eternitatea, acolo unde opozițiile se elimină și coincid până la identificare…

Doar că miracolul nu rămâne în suspendare. El are o dimensiune palpabilă, perceptibilă, el modifică nemijlocit datele istoriei.

Când se întâmplă minunea, nu (e bine să) rămâi indiferent. Trebuie să știi ce să faci cu ea. Să o îmbrățișezi și să nu-i mai dai drumul. Să o spui în cuvinte și în cântare. Să nu o ții sub obroc…

Povestea gemenilor cărora medicul le-a dat 1% șanse să supraviețuiască, am început-o aici. Dar ea se scrie în fiecare zi, în fiecare an, ieri și mereu.

Împreună cântăreau puțin peste 2 kg la naștere.

Acum au făcut majoratul.

În orice sărbătoare e loc de evocare, de aduceri-aminte. Noi pomenim măreția lucrărilor Lui.

Luca și Tedi au fost receptaculul minunii și sunt în continuare spectacolul ei nesfârșit.

La Mulți Ani, Luca! La Mulți Ani, Tedi!

„Voi spune lucrările Tale cele puternice, Doamne, Dumnezeule!” (Ps. 71:16)

„Povestiți printre toate popoarele minunile Lui”. (Ps. 96:3)

.

Publicat în (D)evenimenţial, De (ne)crezut | Etichetat , , , , | Un comentariu

un (alt) susur blând

Publicat pe noiembrie 20, 2023 de A.Dama

 

Despre asta aș scrie la nesfârșit, despre bucla atemporală în care cerul se deschide peste pământ, mântuind istoria cu eternitatea.
Despre emoțiile atât de convingătoare, cât să poată fi înrămate și expuse în galerii de artă încă neinventate.
Despre dumnezeirea cuprinsă neașteptat într-un (alt) susur blând, nefiresc de aproape.

Am intrat în apartamentul femeii cu o strângere de inimă, știind că vizităm o persoană atinsă de o boală necruțătoare. Ne-am găsit câte un locșor în sufragerie și ne-am aciuat fiecare în tăcerea lui mai mult sau mai puțin expresivă.

Apoi a fost adusă frumoasa doamnă într-un scaun rulant. O doamnă mai în vârstă, pe care boala o făcea să pară mult mai tânără. Pe chipul ei nu se citea încrâncenarea sau tristețea. Dimpotrivă, o seninătate nelumească îi dădea o aură de icoană.

Am încropit un dialog… cu sincopele inevitabile. Citește în continuare →

Publicat în De (la) prieteni, De viaţă | Etichetat , , , , , , | 2 comentarii

Poate cel mai mult doare absența minunii…

Publicat pe august 28, 2023 de A.Dama

Notă: Lamentația e necesară la răstimpuri, dar nu trișează procesul sublimării durerii, nu se împrietenește cu instantul. De altă parte, celui ce o citește îi urez să vadă cu duhul că „toate lucrurile s-au făcut noi”.

*

A plecat la cele veșnice o colegă.
Mai mult decât o colegă.
Mult prea devreme.
Dureros de aproape.
De o frumusețe, eleganță și noblețe inegalabile.
Cu simțul umorului, cu elan vital.
Cu frică de Dumnezeu infinit.
Pe când medicii îi dădeau vești rele, găsea forța să-i încurajeze pe alții.
Am crezut până în ultima clipă că se va întâmpla o minune.
Că o voi vedea iarăși pe picioarele ei, împrăștiind, cu grație, veselie și încredere.
Am stat lângă patul ei, am luat-o de mână.
Era sedată, respira cu dificultate.
Am recitat în șoaptă Isaia 53.
Aș fi vrut să se-ntâmple minunea: „și prin rănile Lui suntem tămăduiți”.
Dar n-a fost să fie.
Am recitat Psalmul 23. Citește în continuare →

Publicat în De (la) prieteni, De viaţă | Etichetat , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Cât zece infinituri

Publicat pe iunie 6, 2023 de A.Dama

Unele operații matematice sunt de nescris. Când înmulțești mulțumirile de zece ori, rezultatul e imposibil de redat grafic. Mulțumirile se pot înșira la infinit. Și n-are niciun rost să scrii zece infinituri. 

Scriu aceste rânduri în primul rând ca ofrandă Celui care a hotărât în dreptul meu viață.

Sunt o minune care pășește pe propriile-i picioare, o făptură care continuă să respire, să alerge, să gândească, să lupte, să plângă, să râdă, să creadă și să iubească.

Au trecut zece ani și un pic de la intervenția chirurgicală majoră pe care am suferit-o – extirparea unei tumori cerebrale.

Uneori îmi place să spun că am doar zece anișori… Și nu e neapărat o greșeală. Viața de după o operație pe creier e nou-nouță în multe privințe. Dacă nu mă credeți… sau mai bine nu.

Celor care au fost alături de mine în acea perioadă critică le ofer ocazia de a mă acompania și în mulțumirea și recunoștința față de Autorul acestei minuni.

Doar El merită aplauze la scenă deschisă.

Chiar dacă am tăcut pe blog, am continuat să povestesc despre lucrările Lui cu oameni reali, în întâlniri față în față.

Cred că darurile ni s-au dat spre folosul altora… Și darul vieții reînnoite e spre folosul oricui.

Mulțumiți împreună cu mine pentru viață și Viață! Cât zece infinituri.

 

Publicat în De mi(nu)ne | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Ruben Bucoiu – Garderoba de aripi (2021)

Publicat pe iulie 18, 2021 de A.Dama

ruben_bucoiu_garderobadearipiAșa am început Cuvântul introductiv la al treilea volum de poezie publicat de Ruben Bucoiu, Garderoba de aripi (Editura Universitară, 2021). 

Inevitabil cathartic se întrețes limita cu infinirea, suferința (i)mobilității cu euforia zborului în volumul Garderoba de aripi al poetului Ruben Bucoiu. El statuează ca motto: „omul se naște ca să zboare, de aceea suferă”, (re)semantizând un vers din cartea Iov: „Omul se naște ca să sufere, după cum scânteia se naște ca să zboare” (Iov 5 :7). 

De aceea are nevoie omul de o garderobă întreagă de aripi, ca să alinieze nașterea cu moartea, iar între ele și dincolo… (ne)Cuprinsul mântuitor. Ca să le asorteze fiecărei interogații și să escaladeze micimea recurentă, rămășițele perceptibilului cu zborul necenzurat și revelator. Înlănțuirea vocabulelor, filtrată prin sensibilitatea creatoare, nu se lasă decriptată până la capăt, fiindcă miza e ca lectorul să fie atras, furat de joc, să îmbrace haina unui veritabil homo ludens (Huizinga), să-și tot încerce aripile până le nimerește pe cele ideale. În ciuda faptului că țarcul contingentului e definitoriu incomod, lectorul trebuie să participe, nu să viseze. […]

Iată doar secvențe de zbor incipient:

lucrez la un vis – nimic nou /  poate-i ca și la tine / mă ține de fraier, de prost / nu mă plătește / mă vrea voluntar / oricând, oricât / inconștient și viu / de-mi poți pune pastă de dinți / pe deget / sau spumă de ras în palmă  (de-terminat)

„mânci calule ovăz?” s-a-nclinat / dâra lăsată în palmele Domnului / de scrisul hățurilor de care a tras / scânteietorul zâmbet al unui răspuns / la rugăciune / de atunci tot aleargă  / sub biciul vitezei / nechezând din când în când  / lumina din ochiul cititorului (povestea hergheliilor)

Lectura integrală a poemelor aș asemăna-o sărbătorii (de)pline, cea care nu ignoră sau exilează istoria, ci o resemantizează salvator. 

Căutați Garderoba de aripi a Călătorrului, căutați cu înțelepciune și conștiinciozitate aripa care vi se potrivește cel mai bine! Cu siguranță o veți găsi și veți fi surprinși de reduplicarea ei indefinită… ca la înmulțirea miraculoasă a pâinilor!

.

Publicat în (De)gustare, De (la) prieteni | Etichetat , , , , | 3 comentarii