Îmi simt viața ca pe un bagaj.
Un geamantan pe roți pe care îl trag din gară în gară, în speranța găsirii unor trenuri mai bune care să mă ducă undeva.
Râvnesc la vagoane măcar confortabile și la o călătorie cu nasul. Blatist, fricos și dezorientat, îmi fac mii de scenarii și mă gândesc cu groază la întâlnirea cu nasul. Dar asta e! Zău că mi-aș cumpăra bilet, da ce să îmi scrie pe el, că eu nu știu unde vreau să ajung și nici nu aș putea cere să îmi dea ceva la întâmplare. Nu îmi permit la vârsta mea.
Așa că nu îmi rămâne decât să trag niște boarfe vechi după mine. Foanțe ponosite facute din speranțe, iubiri, camaraderii și pătate cu tot soiul de dezamăgiri, frustrări goluri, prietenii ratate și care ar trebui să îmi vorbească despre rostul meu și drumul de urmat. Prostii! Avem impresia că știm atât de multe, dar, în realitate, suntem atât de pierduți…uhuu, departe mai suntem de noi inșine și făra de sens.
Uite, asta îmi place cel mai mult la trenuri. Au un sens. Mai grăbit sau mai încet, mai prăfuite sau mai curate, ajung undeva.
Stii? Sunt atât de multe momentele în care m-am tot chinuit să aduc un sens celor din jurul meu, încât acum mă încearcă un sentiment de rușine când nu mi-l mai găsesc pe al meu. L-oi fi dat cuiva și am uitat să îl mai cer înapoi când a plecat.
Și nici măcar bețiv nu sunt sau măcar un crai de curte veche, măcar așa ar fi putut zice lumea despre mine că sunt boem. M-ar fi cinstit moftangii și mi-ar fi vandut povestile ca subiect de conversație prin bâlciurile lor efemere.
Sunt doar un om superficial, profund și blazat,care își conturează viața între liniii vagi de cretă albă și care se joacă cu o seriozitate puerilă de-a ce-ar fi fost dacă.
Trecutul e cea mai bună scuză pentru nonactiune. Nu știu ce-mi veni de am zis asta.
Da ia te uită cum trece timpul. Fluieră la fiecare plecare de tren cu un fior care te zgârie din ureche până în străfundurile sufletului, de te ia cu transpirații reci și cu gânduri incerte de auăileu.
Stai și simți panică, disperare și ciudă când te uiți la oamenii din jur. Unii își duc rucsacul în spate, își sorb cafeaua și merg siguri către trenul lor, alții fug după el disperați să îl prindă, da măcar știu după care trebuie să fugă, mai sunt și cei care sunt aduși la tren de unii și alții… Numai eu stau cu nasul în tabela de plecări și nu știu ce să aleg sau dacă mai are până la urmă vre-un rost să aleg că, oricum, jumătate de zi va fi pierdută deja.
Oare sărmanii care își duc viața în gară sunt tot de ăștia ca mine? Cei care nu au reușit să vadă viața de dincolo de trenuri? Tot cu bagajele pline de frustrări și insomnii și tot lipsiți de scânteia din priviri sunt? Dar măcar se bucură de gustul dulce al resemnării, nu?
Plutesc în derva pe geamantane rupte, sub cerul rece al nopții și pe apă ce se scurge prin uluce și nu le pasă. Nu, nici pomeneală! Le-a fost frică doar îmi prima zi, apoi nu a mai contat nimic. Acum sunt cerberi de gări și foști oameni cu viitor. Umbre și trecut. Și totuși un rost tot și-au găsit.
….
Adrian Mangu
Adrian Mangu 