pe blog

Eram în ultimul an de liceu când m-a lovit onoarea de a face parte din cel mai elitist grup cu putință. Era un grup mic și complet închis, la care ceilalți nu se puteau uita altfel decât cu jind, chiar dacă ne mai aruncau uneori săgeți otrăvite, din invidie, desigur. Ca niște eminențe cenușii ce ne aflam, priveam pe deasupra capetelor celorlalți muritori de rând cu o superioritate bonomă, deoarece în grupul nostru se înțelesese pe deplin cum se învârte roata vieții. Puteam chiar să jurăm, cu mâna pe inimă, că le știam pe toate, în cel mai profund sens și că roata despre care vorbeam nu ar putea să ne aducă vreo surpriză, cu tot cu învârtitul ei fără oprire. Eram doar trei în cercul nostru elitist: una scria poezii, alta făcea cu ușurință înmulțiri complicate în cap, iar cea de-a treia citea „Crimă și pedeapsă”, motiv suficient de a face parte din grup. Așa cum se întâmplă adesea între elite, orgoliile răbufneau de sub pojghița de politețe academică și ne luam destul de des de păr, din nevoia evidentă a unei ierahii elitiste. Atunci se cam alegea praful de parteneriatul nostru și un limbaj de maidan arunca niscaiva umbre asupra grupului elitist. Noroc că certurile nu aveau prea mare preț și treceau așa cum trec furtunile de vară, lăsând loc pentru o pace șubredă, plină de resentimente, în care ne invitam amabil la șefia micii comunități. Grupul s-a deschis o singură dată, când l-am primit pe Mihai, un tip foarte banal, lipsit de orice calitate. A fost totuși cel mai bun lucru care i se putea întâmpla grupului, iar Mihai a fost exact omul de care aveam nevoie: elitele se cereau admirate.

Nu stau departe de capătul lumii: aș zice că sunt vreo trei kilometri până acolo, deși alții susțin că-s doar trei metri. Cu toate astea, eu merg zilnic de trei-patru ori până la capătul lumii și înapoi, atentă să nu-mi frâng gâtul. Nu îmi e ușor, pentru că drumul nu-i lipsit de primejdii de pe lumea asta și de pe lumea cealaltă. La tot pasul îmi răsar în cale capcane ce își cască gurile să mă înghită, ori umbre neprietenoase care stau lipite de ziduri, pregătite să mă înhațe și să mă ducă în lumea lor întunecoasă. Nu le văd bine, dar le simt lăcomia și ciuda că încă mai pot să fac umbră pământului. E drept, o umbră subțire și lipsită de consistență, gata să se deșire într-un tăvălug de umbre. Cel mai anevoie îmi e dimineața. Îmi trebuie minute bune să mă recompun, să-mi strâng gândurile fracturate și să-mi liniștesc tremurul involuntar al membrelor. Ochii mei nu mai văd așa bine și mai mult ghicesc, în virtutea unei rutine îndelungate, drumul până la capătul lumii. O nevoie imperioasă și groaza unei alternative de nedescris mă împing să fac acest drum de mai multe ori pe zi, în ciuda tuturor pericolelor. Dar merg încet, cu grijă să nu mă împiedic în papuci. La covorașe am renunțat: erau prea periculoase. Fiică-mea mi-a spus foarte clar că dacă nu sunt în stare să mă duc singură la baie, mă duce la azil.

În orașul mort de la poalele muntelui nu se întâmpla niciodată nimic, iar locuitorii orașului se culcau întotdeauna devreme pentru că timpul trecea mai ușor în somn. Pe ici, pe colo, câte o lumină mai stătea aprinsă după apusul soarelui, semn că plictisul nu-i învinsese chiar pe toți orășenii. La brutăria bărbatului cu părul alb lumina se stingea foarte târziu și se aprindea foarte devreme, cu mult înainte de crăpatul de ziuă. Doar așa aveau orășenii pâinea proaspătă, cu miezul dens și cu o crustă bine coaptă. Proprietarul brutăriei îmbătrânise între sacii de făină, între pâinicile albe și între cuptoarele ce nu se stingeau niciodată, pentru că, independent de plictisul general, orășenii mâncau destul de multă pâine. Brutarul, mereu ocupat cu munca sa, s-a însurat târziu, când părul îi albise de tot și vederea îi slăbise. Luase de nevastă o fată sărmană, care nu avea pe nimeni. Tinerețea ei neverosimilă, alăturată bătrâneții brutarului, nu a trecut neobservată în orașul somnoros și câte o femeie aducea mereu în discuție insuportabila nepotrivire a celor doi. De-a binelea a înviat orașul când tânăra soție a început să facă, unul după altul, patru copii, patru fetițe. În fiecare casă și la fiecare colț de alee, plictiseala era spartă în bucăți și nu au întârziat să apară presupunerile cu rată mare de veridicitate. „Ai văzut, seamănă fetele cu băiatul de la tejghea. Aceiași ochi și aceeași gură. Să te uiți, că nu se poate să nu vezi. Se vede de departe”. După decenii de somn, orașul se trezise la viață. Brutarul, la fel de tăcut ca întotdeauna, băga și scotea toată ziua pâinile din cuptor, pomădat din cap până-n picioare cu făină de grâu. Nu auzea cum orașul se înveselise subit pe seama lui, așa cum părea să nu audă nici tânăra sa soție. Doar băiatul de la tejghea schimba fețe-fețe când vreun cumpărător îi făcea semne cu ochiul sau îi spunea direct că e un șmecher. Bietul băiat ținea ochii doar în pământ și nu mai reușea deloc să-l privească în față pe brutar, iar la tânăra mamă, mereu însărcinată, nici nu îndrăznea să se uite.

În duminica Paștelui, brutăria a rămas închisă toată dimineața, cu draperii negre trase la geamuri. Geamurile uriașe mărgineau vitrina în care, de obicei, brutarul expunea franzeluțele, chiflele și cornurile pentru pofticioși. După prânz, când orașul se scurgea alene pe străzi, draperiile negre s-au ridicat, precum cortina pe o scenă de varietăți și orășenii ieșiți la promenadă au putut vedea specialitatea casei, într-o splendoare de zile mari. În vitrină, chiar în mijlocul ei, ședea pe un scaun însuși brutarul, îmbrăcat într-o cămașă albă ca făina. De o parte și de alta, bătrânul era flancat de câte două fetițe, gătite de sărbătoare cu rochițe albe cu volane și ciorăpei din dantelă. Toți aveau umărul stâng dezgolit, iar brutarul arăta cu arătătorul mâinii drepte niște pistrui babani, vreo șapte, care formau o constelație cunoscută. Umerii fetițelor purtau aceeași constelație, cu pistrui mai mici, potriviți pe măsura umerilor mititei. Degetul osos al brutarului bătea în umărul bătrân și apoi arăta spre umerii mici către semnele identice. Orășenii se opreau în dreptul vitrinei, zăboveau puțin până înțelegeau ce anume arăta degetul bătrân, clătinau din cap nemulțumiți și se scurgeau mai departe, complet dezamăgiți de Carul Mare.

Când am pierdut sarcina, o tristețe fără leac mă mânca pe dinăuntru, mai ales în spatele coastelor, unde aveam un gol ce-mi apăsa pe aortă. M-am întins pe covor și, în așteptarea unei muriri liniștitoare, am început să număr petele de pe tavan. Nici nu le văzusem până atunci, dar ele existaseră și înainte, ca niște semne prevestitoare de rău. Pe tavanul meu erau stoluri de corbi nemâncați; se roteau în jurul unei nave de război cu încărcătură periculoasă și, deși erau doar niște păsări, reușeau cumva să ducă vasul în derivă, în ciuda strădaniei unor marinari cu fețe cafenii. Marinarii, cu chipul lipsit de expresie, se grăbeau să se arunce peste bord, în talazurile furioase, iar corbii nemâncați gustau cu poftă din trupurile care nu opuneau nicio rezistență. De bună seamă, erau multe pete pe tavan și, dacă le priveam cu suficientă concentrare, începeau să se miște încet, ca într-un film lent, cu deznodământ macabru. Așa că stăteam lungită pe covor și număram petele de pe tavan. Atunci s-a produs explozia și bobocii s-au desfăcut cu zgomot, lovind în geamul camerei mele. A fost o naștere zgomotoasă, pentru că nu există nașteri tăcute, iar florile cărnoase mi-au întrerupt numărătoarea, nu prin frumusețea lor izbitoare, ci prin aroganța asemănării cu niște pocale ale fertilității efemere. Nu le-am suportat această infatuare și m-am ridicat din culcușul tristeții mele, am luat toporul cel mare și m-am dus lângă trunchiul arborelui, să-mi retez din rădăcină invidia. Dar acolo m-am răzgândit: copacul, ca orice mamă, se mândrea cu frumoasele ei fete, fără să știe că mă rănește. Am lăsat toporul pe pământ și arborele în viață: „de ce, Doamne, nu-mi dai și mie o fată?” Am avut noroc: Dumnezeu ședea cocoțat în copac.

În apărarea mea nu pot să zic altceva decât că eram mic și nu știam ce fac. Lucrurile nu sunt niciodată așa de simple cum par la prima vedere și o parte din vină o poartă Vlăduț, verișorul. Așa mi-a venit pofta să fiu orfan, că mătușă-mea îl înfiase pe Vlăduț, orfanul, și toată ziua se mândrea cu el. „Da’ ce frumos e Vlăduț, da’ ce deștept, da’ ce seamănă cu mine”, zicea mătușa oricui voia să o asculte, în timp ce pupa creștetul noului meu verișor. Una peste alta, muream de poftă să fiu orfan, mai ales după ce am fost îmboldit să-i dăruiesc verișorului jumătate din jucăriile mele, inclusiv o parte din colecția mea de soldăței, și pantalonii cu vipușcă de aur, care mă făceau să arăt ca o vedetă. Mai mult m-a durut că mama a făcut tartă cu prune și nu m-a lăsat s-o gust: „ai răbdare, să vină și Vlăduț”, a zis mama punând tarta tăiată în dreprunghiuri perfecte pe un raft mai sus, unde nu aș fi ajuns ușor. Vlăduț era un băiat ca toți băieții, nici mai prost, nici mai breaz și nu puteam înghiți favoritismele astea lipsite de orice fundament. Apoi mi s-a împlinit dorința și cumplitul accident m-a lăsat într-o singură secundă fără ambii părinți. Aș fi plâns, mai ales la cimitir, când am înțeles că în cutiile acelea nu mai avem voie să umblăm, chiar dacă ne răzgândim și nu mai dorim să fim orfani. Dar nu am plâns, pentru că nu m-aș fi putut bucura de noul meu statut de orfan. Nici Vlăduț nu plângea, ci doar se uita la mine, cu jind, cum sunt sărutat pe obraji de femei cernite, purtat pe brațe și mângâiat pe păr. Cineva mi-a întins o acadea și eu am băgat-o în buzunar, să o mănânc într-un moment potrivit, când verișorul meu ar fi fost mai aproape de mine, să vadă bine ce mănânc. Din păcate, condiția de orfan are o grămadă de dezavantaje, cu repercusiuni importante asupra cursului vieții. Încă mă chinui să omor o poveste de vinovăție, deși toată lumea a spus că eu nu am nicio vină în accidentul părinților mei. Mă simt încă, în interiorul meu, ca un criminal care a scăpat nepedepsit, dar eram mic și nu știam ce fac. Însă Vlăduț se simte bine, fără remușcări, are o prietenă și termină facultatea.

Râdea toată ziua, mânca bine, se zbenguia cu alți copii și era dulce, așa cum sunt toate fetițele de vârsta ei. Era un copil sănătos. Era greu de înțeles de ce venirea serii, cu umbre alungite și oboseli de peste zi o întrista atât de mult. Cum apunea soarele, fetița se urca pe genunchii tăticului ei și, cu mânuțele transpirate, îl îmbrățișa strâns și îl ruga să nu o ducă la culcare. „Dar ai un beculeț care stă aprins toată noaptea, nu ai de ce să te temi”, îi spunea tăticul în timp ce-i mângâia căpșorul rotund. Fetița plângea, o smiorcăială cu lacrimi mari, și își îmbrățișa tatăl mai strâns: „dar e un monstru în camera mea; se ascunde sub pat și iese de acolo și-mi face rău”. „Nu există monștri sub patul tău”, zicea tatăl și îi arăta că sub pat nu e nimic. „Ce rău îți face?” Fetița se smiorcăia mai tare: „vrea să mă mănânce și…și îmi face rău”. Tăticul râdea și, cu un pupic pe creștetul capului, punea fetița în pătuțul ei, o învelea și îi ura să aibă vise frumoase: „să nu ai grijă, că eu sunt aici și, dacă e să fie vreun monstru care te sperie, îți promit că o să-l omor cu mâna mea”. Lăsa mereu luminița de veghe aprinsă și ușa întredeschisă, apoi își deschidea televizorul, cu gândurile aiurea. Se gândea la monstrul lui care-l îngrozise când avea vârsta fiicei sale. Își amintea cum ținea pleoapele strânse, să vină somnul mai repede, dar umbrele odioase se vedeau chiar și cu ochii închiși, ieșeau de sub pat sau se dezlipeau de pe pereți, se strecurau în pat lângă el și îl atingeau într-un mod neplăcut, ce-i producea durere și spaimă. Scâncetul fetiței i-a întrerupt amintirea. „Ce e, ce s-a întâmplat draga mea?” Copila, cu ochii strânși, suspina sacadat: „pleacă, monstrule, nu-mi face rău, că mă doare. Tăticul meu o să te omoare, mi-a promis!” Și tăticul s-a ținut de cuvânt: într-o seară a omorât această poveste de coșmar și s-a spânzurat după ce a băut o sticlă de coniac.