La primul pas prin vechi florar prăpastia-mi şopteşte
Să fiu din nou acelaşi zeu, cu tunet în privire.
Rămân uimit şi mut cum glasul, privirea mi-o opreşte
Asupra vechilor redute, cuprinse de uimire.
Mi-aduc aminte brusc şi tremur, de altă „altă dată”
Şi strang din dinţi să-ndur nevroza fatidicelor gânduri
Căci ciclic parcă eul meu, renaşte pentru fata,
Secătuit de tot de vlagă şi răstignit pe scânduri.
Îmi frig corneele cu totul şi varsă minerale,
Când mă gândesc să spulber iar covorul meu de fum
Ce-mi bate visele mărunte, cu planuri ireale
Şi-mi lasă cercul infinit, la margine de drum.
Ajuns în faţa judecăţii, privesc încă o şansă
Şi o intreb de-i rău sau bine, să croşetăm iluzii,
Să ne-ndreptăm cu trenul vieţii spre palida neşansă
Ca mai apoi, tot prin prăpăstii, să ne formăm concluzii.
Scris printre randuri 