EPILOG: „Ți-aș spune că, într-un fel ciudat tare, am ajuns să te iubesc.”
Și au adormit cu zâmbetul pe buze și cele mai frumoase vise. Ambii.
Totul a pornit de la nenorocitul ăla de coșmar al Emmei, în care se făcea că Norman își pierde viața și ea rămâne, din nou, cu nimeni drag în preajmă. Să fi venit acest coșmar de la faptul că Norman urma să plece din țară pentru 3 săptămâni? Să fi venit din cauza vaccinului ăluia recomandat pe care, însă, Norman nu-l putea face? Să fi venit din nesiguranță? Cert e că a venit și gândul ăsta a fost principalul răspunzător pentru întoarcerea Emmei la el. Și de atunci a fost bine. Până în cea care trebuia să fie ultima noapte înainte de plecarea lui Norman, dar și a ei, căci și ea urma să plece. O seară frumoasă, cu ninsoare aproape ca-n povești, o stradă liniștită și casa lui Norman care devine o veritabilă cabană iarna. Vin fiert și un episod dintr-un serial nou pe care l-au urmărit împreună. Masaj și îmbrățișări. O atmosferă relaxantă, caldă și naturală – știi, naturalețea aia ce există între doi oameni din momentul în care niciunul nu se mai străduiește să impresioneze sau să se comporte într-un anumit fel; naturalețea aia care-i lasă pe amândoi să se simtă bine unul cu celălalt fiind dezbrăcați de toate. Și din asta vine și căldura. Și relaxarea. Numai că, înainte de culcare, Emma a adus în discuție coșmarul și l-a întrebat pe Norman dacă, în caz că ar ști sigur că asta se va întâmpla, ar avea ceva să-i spună.
– N., ce mi-ai spune dacă ai ști că vei muri și că asta-i ultima oară când ne vedem?
– Ce-ntrebare-i asta? răspunse, adormit, Norman.
– Una ipotetică. Nu te speria, te rog, dar sunt foarte serioasă.
– Nu știu, mă. E o discuție tâmpită… Nu se va întâmpla asta.
– Cum poți să știi? Totuși, presupune că s-ar întâmpla. Ce mi-ai spune? Ce sfaturi mi-ai da?
– Băi, ia gata cu astea, că deja mă enervezi, izbucni hotărât Norman.
INTERLUDIU: Știi cât de amuzant e să privești doi oameni dormind?
Tristă, speriată și, mai ales simțindu-se acoperită de o mare neimportanță din partea lui – pe de-o parte ea pentru el (pentru că altfel, se gândea ea, i-ar fi răspuns simplu și rapid „ți-as spune că mi-ești dragă” sau măcar „ți-aș spune că te apreciez” sau „mulțumesc”, neștiind că Norman și-a impus, în urma unor relații terminate mai puțin plăcut, să nu mai spună, ori să simtă asta niciodată), iar, pe de altă parte, lipsa de importanță pe care o acorda Norman discuției deschise (o discuție foarte rațională și serioasă, din punctul ei de vedere) – așa i-a întors Emma spatele, în timp ce din ochi i se scurgeau câteva lacrimi. Dar, mândră din fire cum e ea, a refuzat să-i dea de bănuit asta lui Norman (de fapt, de aceea s-a și întors, să nu fie simțită cum plânge). Norman n-a observat – sau poate că a observat și de aceea s-a întors după un timp către ea și a cuprins-o în brațe. Ea se prefăcea că doarme și rămânea în aceeași poziție, în ciuda încercării lui Norman de a o aduce mai aproape de el. În mod evident că și-a dat seama și el de asta și, în mod evident prin firea lui apropiată de a ei la astfel de momente, i-a întors și el spatele.
Însă nu a trecut un minut și Emma s-a întors spre el și l-a îmbrățișat tare. Tot ce-i trecea prin cap era să-l sărute și să-i spună, ca răspuns la a ei întrebare, „Ți-aș spune că, într-un fel ciudat tare, am ajuns să te iubesc. ” Dar i-a fost frică, atât de a admite asta, cât și de reacția lui (sau, mai bine zis, lipsa unei reacții reciproce). Așa că s-a rezumat la un „Îmi va fi tare dor de tine” cald și tremurat. El i-a luat mâna în mâna sa și au adormit cu zâmbetele pe buze. Peste ceva timp, când deja adormiseră, Norman s-a întors către ea și a sărutat-o pe frunte. Nu știu dacă și-a dat seama că a făcut asta, dar mă gândesc că ăsta trebuie să fie felul lui de a răspunde întrebarea Emmei. Păcat de fătucă… dormea și nu a simțit, așa că nu va ști niciodată.
Dimineața i-a găsit îmbrățișați ciudat, cu ea la pieptul lui și fețele sclipind de la razele soarelui care îi învăluiau. Cu toate acestea, Norman simțea frig de undeva. Ușor, pentru a nu o trezi pe Emma, s-a acoperit mai bine și a acoperit-o și pe ea. Așa a observat că ea era mult mai rece decât el și a strâns-o mai aproape de el pentru a o încălzi. Emma n-a avut nicio reacție. Și tot rece era. A privit-o.
– Mă, ce ești așa rece? Vino aici!
Emma nimic.
– Emma, e dimineață, somnoroaso! i-a zis pe un ton jucăuș.
Emma nimic.
– Alo! Emma!
Moment în care a realizat că Emma nu respiră. S-a ridicat brusc, a descoperit-o, i-a luat pulsul și a cuprins-o în brațe în hohote de plâns amestecate cu strigăte de disperare. N-avea vecini prea mulți – așa că nu l-a auzit nimeni. A sunat la salvare. După 5 minute de așteptare cu o Emma tăcută (și moartă) în brațe, a început să caute agitat cheile de la mașină, în timpul ăsta vorbind de unul singur. După ce s-a încălțat, a luat-o pe Emma pe sus și a băgat-o în mașină. A ajuns la spital în pijamale și bocanci și tot ce avea în suflet era o imensă tristețe. Nicicând nu se gândise că poate simți așa ceva pentru Emma. Mereu i-a zis că îi e dragă, dar nimic mai mult. Acum, se simța de parcă cerul îi picase în cap. Nu putea să-și imagineze că visul Emmei se îndeplinește în felul ăsta și că el nu a fost în stare să îi spună ceva frumos (și real) ca ultime cuvinte. Se simțea din nou ca fiind omul care rănește pe toată lumea. Își dorea ca Emma să nu-l fi întâlnit niciodată. Era o fată bună. Nu merita să fie rănită, ci iubită.
Dar stop. Doctorul a ieșit din sala în care o duseseră pe Emma. Norman i s-a dus imediat în întâmpinare.
– Domnule Steel, sunteți bine? îl întreabă doctorul îngrijorat și cu o mână deja la tâmpla lui pentru a-i inspecta vena ce părea că izbucnește.
– Doctore, zi-mi că e bine! Zi-mi că va … zi-mi că va mai fi lângă mine! Îl bruscă Norman agitat și cu lacrimi în ochi.
– Domnule Steel… nu pot. Nu am putut…
– Ce nu poți, mă? Ce nu ai putut? Îl înghiontește Norman, trăgându-l de halat așa de tare încât aproape îi căzură ochelarii.
Câțiva asistenți mai tineri și un agent de pază au intervenit imediat, însă, între cei doi.
– Domnule Steel, soția dumneavoastră a suferit un stop cardio-respirator. Am încercat tot ce am putut… Dar a trecut prea mult timp. Îmi pare, sincer, rău. Condoleanțe.
– Nu era… Se pregătea să zică „soția mea”, însă și-a dat seama că nu avea niciun rost.
Spășit, s-a prăbușit exact lângă peretele pe care-l sprijinise de când o duseseră pe Emma în sală. Fără lacrimi, fără vreo expresie pe chip, cu privirea în gol și gândurile blocate, Norman auzea doar vocea Emmei: „N., ce mi-ai spune dacă ai ști că vei muri și că asta-i ultima oară când ne vedem? ”
„Mein Kampf” - Iau poziție, ia notițe! 