Ratacit printre litere

Adolescent naiv, extrem de introvertit, timid ca un copil în prima zi de școală, te priveam fascinat cât de dezinhibată erai. O naturalețe aspră, pe care nu o mai întâlnisem niciodată. În jurul tău, puști care încercau să-ți intre în grații, sfârșind îngenunchiați de un zâmbet, o replică subtilă, ironie fină, ce devouala pedigree-ul unui om stăpân pe sine, perfect conștient de carisma sa.
Plăpândă ca un fir de trestie, cu ochii aceia mari, nepământeni, prezența ta avea ceva straniu.
Obișnuit să mă joc cu metaforele, încercând să dau o formă a ceea ce văd, prin mintea mea zburda imaginea unui cal sălbatic. Îi vedeam coama zbătându-se în vânt, ochii arzând de o pasiune imposibil de stins. Nu era doar un simbol al libertății, era întruchiparea ei pură

Când te-am reîntâlnit, după mulți ani, ți-am mărturisit asta.
Nu credeam că cineva va reuși să îmblânzească vreodată pe cineva ca tine. Și, pentru a fi sincer până la capăt, nici acum nu cred că este o idee bună. Sunt ființe născute să fie fericite doar în libertate, oameni pe care și iubirea îi ucide dacă vine cu un rând de hățuri aurite.
Ani buni m-am gândit cum ar fi fost dacă…
Nu ar fi fost.
Nimeni nu ar fi putut. Un cal sălbatic, îmblânzit, este doar o umbră tristă a unei ființe libere.

Mi-ai spus că simți că ai ajuns la capătul unui drum.
Poate asta e problema.
Tu știi să zburzi pe câmpuri nesfârșite, să pășești în liniște fără să te auzi strigată. Drumurile sunt pentru ființele domesticite, pentru cei pentru care rutina nu reprezintă o plagă ucigătoare.
Orice drum pentru tine este o Golgotă și nu se poate sfârși decât într-o fundătură.
Întotdeauna te-am considerat o pacoste. O pacoste pentru oricine vrea să se apropie de tine.
Într-o zi, îți vei recâștiga libertatea, pe care nu ai pierdut-o niciodată.
Oamenii nu vor fi niciodată prietenii tăi. Nici nu au fost vreodată. Te temi prea mult de ei. Singurii prieteni pe care îi ai sunt iarba, florile și oceanul acela de libertate.

Aveam 16 ani când am văzut pentru prima dată oameni perfect sănătoși prăbușindu-se lângă mine, morți.
Era decembrie 1989.
Moartea nu are nimic strălucitor în hidoșenia ei. Cei care spun că nu se tem de moarte au întâlnit-o doar atunci când se uită pe Netflix.
Mi-a fost îngrozitor de teamă când am privit sângele cum se scurge pe caldarâm dintr-un trup care, până în urmă cu câteva secunde, era plin de viață.
Îmi este teamă și acum.
Doar proștii și inconștienții nu se tem.

Dar.
Teama nu are voie să te transforme. Nu are voie să-ți schimbe viața, gândurile, idealurile.

În fața morții poți să te resemnezi sau să o înfrunți. Același lucru se întâmplă și cu teama.
O poți înfrunta, căutând în tine acea sclipire de curaj pe care o avem cu toții, sau te poți lăsa copleșit de ea și acționa instinctiv, animalic.
Nu trebuie blamați cei care au intrat în panică. Măcar ei sunt sinceri, spre deosebire de „vitejii” care iau în derizoriu totul, deși sunt morți de frică pe dinăuntru.
Nu este simplu să găsești acest echilibru. Nu este simplu, atunci când ai acasă un copil pe care îl iubești mai mult decât viața ta, să te gândești că rata mortalității este de „doar” 4%.
Unica soluție rămâne, totuși, echilibrul.

În situații de criză avem nevoie de toate resursele noastre de empatie și altruism.
Dacă un om se prăbușește pe stradă din cauza bolii, instinctiv toate celulele tale vor urla: fugi. Probabil că cei mai mulți vor face asta.
Tu, rămâi acolo. Ajută.
Fii un înger pentru cineva, pentru că este posibil ca, oricând, altcineva să fie înger pentru tine sau pentru o persoană dragă.

Moartea este ceva înfiorător, dar inevitabilă. Nu te poți ascunde de ea.
Tremură din toată ființa ta de frică, dar nu lăsa teama să te dezumanizeze.
Poate că această criză a venit ca o ploaie de vară, care să curețe acele mizerii motivaționale, narcisiste, cu: „doar eu contez”.
Altfel suntem pierduți.
Peste toate astea (și nu mă refer doar la virus) vom trece împreună sau nu vom trece deloc.
Cu temeri, cu frici îngrozitoare, poate cu atacuri de panică, puternici sau slabi.
Dar împreună.

Iubesc să dansez printre fulgii de zăpadă.
Privesc oamenii ce pășesc grăbiți spre un adapost, la cei care stau impasibili în automobil, și nu reușesc să înțeleg de ce doar eu am o fericire copilărească atunci fluturii ăștia mici îmi mângâie chipul.

Ador parfumul tare ce-l lasă urma micuților prieteni.
Traiesc într-un oraș atât de imbâcsit de noxe încât este nevoie de o ninsoare bună pentru a simți că respir cât de cât.
Am nevoie de puritatea acestor dansatori efemeri pentru a-mi aminti că viața înseamnă mai mult decât fum, praf și mizerie.

Atunci când mă plimb îmbrățișînd praful acesta alb de stele, regăsesc o parte din puritatea tărâmului unicornilor.
În visele mele, stau undeva pe o bancă pierdută, ținând-o de mână pe ea, femeia visurilor mele.
Și ar ninge…

Ar ninge ca în povești. Îmbrăcati in liniște, ne-am privi în ochi și am zâmbi.
Aș privi-o în semiîntunericul parcului, i-aș mângâia ușor degetele și aș săruta fiecare fulg de zăpadă ce s-ar așeza pe chipul ei.
Apoi i-aș dansa.

I-aș dansa, acolo în parc, prin stropii albi de pulbere de stele, soptindu-i discret:
-Ești atât de frumoasă când zâmbești!

Notă: articol original 22 februarie 2018