aleph

morții din decembrie sunt cei mai albi, cei mai reci, cei mai tari

mortul din 24 decembrie este pe deasupra și cel mai frumos

te-am numit cândva avatar al vechiului testament, mânios și plin de iubire

altădată am scris: sfântuleț francisc de marpod, mai repezit și mai gurmand

cât de firesc dorm acum în patul tău, port hainele tale, mănânc cu lingura ta

să știi că n-am luat pastile și n-am plâns

nici chiar atunci când ceilalți mă strângeau hohotind în brațe

spunându-mi cât de mult mă iubeai

de parcă ar fi putut ei ști cu adevărat ceva despre asta

dar va veni curând și ziua când voi urla ca lupii, ascunsă în burta mea

peste ochi se va așeza un strat nou de tristețe

privirea va căpăta adâncime și transparență

asemeni glasiurilor din picturile flamande

apoi într-o zi umbra mea se va subția treptat în lumină

și

de-o vreme încoace locuim singur(ă),(i), câţi cum încăpem, câţi cum ne trezim, dacă ne trezim. am inventat o sumedenie de jocuri mici, grozave, cu care să umplem singurătatea. spre exemplu dimineaţa, timp de o jumătate de oră, ne legăm la spate mâna dreaptă şi ne prefacem că suntem tică, fratele lui tata, cel căruia trenul i-a retezat un braţ în 1964, să zicem. (se poate la fel de bine să fi fost în ’67, e irelevant.) şi umblăm aşa prin casă, dereticând, punând de cafea, făcând patul cu mâna stângă. din când în când reuşim exerciţii de caligrafie – de fapt nişte rotocoale asimetrice, dar la urma urmei intenţia contează. alteori ne prefacem orbi(oarbe) preţ de câteva minute. strângem pleoapele şi păşim la început cu încredere, (memoria trupului ajută), apoi ameţim tot mai tare prin camere şi trişăm chiar înainte de prăbuşirea în gol ori de izbirea frunţii de zid. sau alt joc este că avem un cuţit preferat (toată lumea are un cuţit preferat), căruia-i dăm cele mai variate întrebuinţări. ieri unul (cel mai singur) dintre noi l-a folosit drept periuţă de dinţi. e mult haz la mijloc, râdem de fiecare dată. sunt alte zile în care citim pe roluri dintr-o carte de poezie, flori de mâl, (o traducere inedită din baudelaire), sau zile în care ne fotografiem vecinii jucând cărţi şi şotron în faţa blocului ş.a.m.d.  ne-am dresat unul din ochi să vadă doar în alb, negru şi felurite tonuri de gri, pentru simplificare. jocul acesta fiind cel mai greu de jucat, noaptea se răzbună pe noi cel de-al doilea ochi, împroşcându-ne cu vise foarte colorate. noi nu ne supărăm chiar deloc. uneori se trezeşte o răutate mare în noi şi atunci scoatem capul pe geam şi certăm lumea, deşi de obicei nu ne ascultă nimeni. (şi dincolo e destul de multă singurătate, cine ştie ce joc îngrozitor de frumos am putea întrerupe fără voie).

pentru că nu vrea să mă lase să plec, oraşul a început acum, în ceasul al doisprezecelea, să vocifereze şi să-şi expună grăbit toate comorile, întocmai ca o precupeaţă. pe lângă trucurile şi capcanele obişnuite – sentimentalisme, amintiri şi fantome îndesate cu forţa pe gât – plânge-plouă într-una de câteva zile, îmi aruncă-n cap curcubee duble, şobolani morţi, accidente auto, străduţe din periferii sud-americane, bărbaţi în sfârşit frumoşi pe care-i întâlnesc de câte trei ori în aceeaşi zi, (pentru ca apoi să-i visez noaptea), chipul meu revenit prin cine ştie ce miracol la aparenţa de acum treisprezece ani – niciun rid, nicio cută, doar tinereţe şi prospeţime – fluierăturile bărbaţilor prin oraş, viţei cu două capete, plante carnivore chiar pe palier la mine, spectacole de acrobaţie aviatică, ploaie cu broaşte, câinii din cartier strânşi sub geamul meu, gata împrieteniţi şi gata sătui, jucându-se – în fine – de-astea. dar desigur că se găseşte repede câte-un înţelept care să-mi spună bine dar asta eşti de fapt tu, sunt proiecţiile tale, e firesc să vezi oraşul cu alţi ochi acum, în prag de plecare, iar eu, deşi năucită de asalt, zâmbesc şi-mi văd de drum, înţeleptul habar n-are de ce sunt oraşele în stare când se ridică-n două picioare şi umblă.

dar pe-atunci totul era altfel. pe-atunci mă îmbăiam în lapte de măgăriţă şi mă hrăneam cu feijoa aduse de părinţii mei din estul îndepărtat. pe-atunci aveam multe insule pline de cai pe care învăţam să-i sălbăticesc din nou – aşa mi se părea firesc. cum la fel de firesc mi se părea să am foarte multe nume şi să vorbesc tare. tot pe vremea aceea am fost convinsă, în tinereasca mea exuberanţă, că pot salva semnele negre care umpleau ceea ce călugării numeau “cărţi”. am fost convinsă că le pot desprinde unele de altele – era o învălmăşeală cumplită şi fiecare semn (“literă”), sufocându-se implora o libertate pe care credeam că ştiu cum să

dar de fapt toate astea nu mai contează acum. vorbeşti prea mult de una singură, îmi zic acum în gând şi apoi râd, tot în gând. şi nu mai zâmbi atât de des, oamenii îşi vor da seama cu uşurinţă că eşti o impostoare. rămâi serioasă când le spui lucruri plăcute! acum totul e altfel. mă ocup mai ales cu grădinăritul. am pus răsaduri şi pe urmă m-am ascuns repede la loc în scorbură. de obicei mă îmbrac în alb, e cel mai sigur.

pentru că numai aşa mai pot deosebi un oraş de alt oraş – privindu-i cerul şi privindu-mă pe mine cum privesc cerul.

totul este frumos pentru că totul trebuie să fie frumos. şi când spun frumos vreau de fapt să spun dureros.

în unele case mobilierul se înmulţeşte, icnind asemeni unui animal nemişcat şi straniu, pe măsură ce mor rude din familia locatarilor. de unde ai fotoliul ăsta? a fost al bunicului meu. de unde e măsuţa asta? a fost a unei mătuşi. de unde ai computerul ăsta? a fost al lui moni. şi tot aşa. nu-i tocmai un schimb echitabil, o astfel de naştere pentru o astfel de moarte, dar tot e ceva. mă îmbrac cu hainele mortului, netezindu-le mângâindu-le, îi folosesc cu grijă şi zgârcenie peria de păr şi săpunul, mănânc cu lingura lui,  îi port ceasul şi mă aşez la măsuţa la care-şi lua ceaiul, apoi mă întind să dorm pe patul unde-şi făcea siesta. sau poate e un coşciug cu plăpumioară albă de satin cel în care am dormit azinoapte?

ce altă formă de iubire mai grozavă cunoşti?

dar despre spaimă şi cum ne suflă ea aer fierbinte în stomac nu putem şi nici nu e bine să scriem. eventual putem aminti în treacăt, sperând să nu lăsăm urme prea adânci în hârtie, că ne-a scris el după patru ani, că am împrumutat pe moment pluralul evanscent mivănescian ca să ne putem adăposti în mulţime, sau putem scrie aproape cu înflăcărare despre cât de blând se risipeşte lumina în clipa aceasta, sau despre o poveste scurtă pe care vrem s-o desenăm anul viitor – în care sperăm să se râdă mult – ori despre acele momente când ajungem acolo unde în sfârşit eul se dizolvă şi redevine cei mulţi, unde sufletul extaziat face looping-uri şi tonouri deasupra valurilor, a dunelor de nisip, a crocodililor, lianelor, colibelor, apoi a nămeţilor de zăpadă, şi apoi se linişteşte luminos printre stele. despre asta putem şi e bine să scriem.

şi-mi făcusem un obicei din a umbla cu buzunarele doldora de bucăţele de brânză, de borcănele cu smântână, de fiole cu lapte, de cornuri cu aluat pufos, de oscioare, zgârciuri şi bănuţi, de perle şi petale de trandafiri, să le pot împărţi, (nu din milostenie – încă nu ajunsesem la starea aceea), pisicilor, vrăbiilor, câinilor, cerşetorilor, porcilor şi îndrăgostiţilor de care mă ciocneam zilnic – căci ciocnire era, nu întâlnire, nu apropiere. eu doar aruncam spre ei darurile, ferindu-mi ochii, iar ei săreau, dădeau din coadă, lingeau, muşcau, rodeau, piguleau, molfăiau şi aşa mai departe. desigur s-a întâmplat nu o dată să greşesc şi să zvârlu bănuţi pisicilor, lapte îndrăgostiţilor sau perle câinilor, dar nimeni nu părea peste măsură de tulburat. desigur s-a întâmplat nu o dată să greşesc şi să arunc spre ei oscioarele mele proprii, azi o falangă, mâine alta, poimâine un radius şi tot aşa până nu mai aveam cu ce să arunc, dar nu renunţam, strângeam din dinţi şi ziceam eu vă iubesc pe toţi, pe absolut toţi, aşa puturoşi şi leproşi şi râioşi cum sunteţi, cu purecii, noroiul uscat, cu râgâielile sonore şi bubele voastre care nu fac niciodată coajă, vă iubesc pentru că trebuie să vă iubesc şi să vă hrănesc cu firmiturile mele, cu oasele mele, şi tot aşa până într-o zi de demult când s-a schimbat totul şi de-atunci umblu cu buzunarele goale şi iubesc măsurat.

cândva în vara asta a murit vecinul de jos, domnul elek – a căzut pe scările de la intrarea în bloc, a refuzat analize amănunţite deşi se lovise la cap, şi cu toate că şi-a cărat de unul singur, fălos, plasele cu cumpărături în apartamentul de la etajul doi, peste patru zile a murit. nu la închisoare, nu în avionul în flăcări, ci pe nişte scări banale. tot în vara asta, spre sfârşit, a murit căţeluşa dintre păpădii, călcată de o maşină pe când alunga din cartier un dulău nepoftit. mi-au rămas nucul şi păsările care-l locuiesc, pe care le hrănesc cu miez de pâine şi cu cozonac. am început să iubesc iar mureşul, ca să-l pot părăsi cum se cuvine. avem preşedinte nou, se apropie iarna, sângele meu e bolnav, citesc despre mitologia nordică, au fost ai mei în vizită, mi-e dor de un om pe care nici măcar nu l-am văzut până acum la chip, ascult julee cruise şi nu mă tem de nimic.

se-ntâmplă uneori să citesc o carte în absenţa cărţii. să zicem că am început orbitor-ul lui cărtărescu. se crează treptat o stare. peste câteva ore sunt la bazin, înot şi-mi dau brusc seama că în mintea mea se petrece un soi de continuare a lecturii. desigur nu sub forma unor întâmplări verificabile ulterior, ci asemeni unor înlănţuiri rapide de cuvinte, emoţii şi reacţii care se vor confirma de obicei la reluarea cărţii. am păţit asta şi cu borges, şi cu calvino şi cu alţii. 

dacă ar fi acesta un jurnal intim, poate aş pomeni de încremenirea mea într-un trup prea înstrăinat de atingeri. ce alcătuire stranie, amestec de spaime şi aroganţă, aş putea să par celui care ar îndrăzni să se apropie. ce trup îngustat, răcit, fără cotloane ascunse, fără culcuşuri şi cuiburi ademenitoare, doar o piele întinsă deasupra unor oscioare tot mai casante, o piele fără gust şi miros, căci ce nevoie am eu, în ascetismul meu accidental, de aşa ceva? dar, fireşte, acesta nu e un jurnal, ci o întrerupere temporară a viselor nocturne, o ficţiune oarecare.

şi mi-am dat seama că toate locurile din lumea asta sunt identice în realitatea lor plină de substanţă. nu are sens să caut cetăţi şi oraşe noi, ceruri, târguri, poteci, maluri diferite. carnea lor privită la microscop este aceeaşi. unde nu e mizerie pe stradă, acolo sunt prădători pe alei înguste; unde casele nu au temelie, acolo  înfloresc portocalii iarna; unde nu sunt hoţi, acolo colcăie viermi de culoarea muştarului; unde nu cântă mierla, acolo troienesc zăpezi şi trosnesc crengi uscate sub cizmă; unde e lumină, acolo se vorbeşte o limbă stranie;  nemulţumirea mea va găsi pretutindeni  roade din care să se hrănească. bucuria pe care o am aici o voi găsi oriunde. singurele cetăţi mereu perfecte sunt cele neclare, pure şi imateriale, complicate şi mereu schimbătoare, din vis. pe acestea le locuiesc aproape fără de voie şi fără a le păstra amintirea mai mult de câteva ceasuri.