Orașul este pustiu, absorbit de o duminică leneșă, cufundat într-o liniște care părea tot mai apăsătoare cu fiecare zgomot scos de câte o mașină pierdută pe străzile domolite. O astfel de după-amiază se savurează în aer liber astfel că îi fac semn chelnerului să-mi aducă cana de cafea la terasă. La primul etaj am o cafenea a cărei croissante nu mă lasă indiferent când revin acasă. Astăzi ambele măsuțe sunt libere așa că pot să mi-o aleg pe care vreau. Mă așez, scap de gazeta pe care am mototolit-o tot drumul și îmi scot cu grijă ochelarii de soare. Atunci am remarcat-o, fata pe bicicletă.

Își plimba fără grabă umbra jucăușă pe formele colțuroase ale străzii. Visătoare zâmbește la fiecare obstacol care-l depășește, fie că e vorba de un firicel de iarbă care a străpuns asfaltul, un câine care s-a întins de căldură sau un nor care a urmărit-o cât l-a ținut briza. Se oprește neîndemânatic la semafor și își duce mâna la ochi să vadă mai bine dacă strada e liberă. Poartă o cămașă pe care a scurtat-o legând-o în partea dreaptă, dezgolindu-și abdomenul lucrat. Privirea mi se scurse pe corpul ei ca o picătură care se oprește din când în când ca mai apoi să înainteze cu și mai multă ardoare. Păși înainte și imediat pe picioarele ei scăldate de soare în raze blonde, se conturaseră delicios mușchii, care cu fiecare contracție îmi provocau noduri în gât.

Înghit în sec și încerc să-i încetinesc mișcările cu privirea în timp ce ea se apropie tot mai mult de mine. Vântul îi suflă firele răzlețe, iar eu clipesc să memorizez momentul. În clipa care ochii mei au lăsat-o, s-a dezechilibrat și a căzut jos. Am tresărit odată cu țipătul ei ascuțit. Sunt deja lângă ea și îi întind mâna să o ajut să se ridice. Zâmbesc că o am în fața mea, dar îmi dau seama că e nepotrivit și îl șterg de pe față într-o tentativă de a-mi curăți vocea.

– Uite, dă-mi voie să te ajut!

– Nu cred că este o idee bună, își ia palma de la genunchi și îmi arată că sângerează.

– Arată serios, trebuie făcut ceva, dă-mi mâna cealaltă, îi zic eu și o ajut să se ridice în timp ce îi țin mâna după gâtul meu. Continui,

– Locuiesc la etaj, îi fac semn cu privirea, trebuie să speli rana, și trebuie să-ți punem un plasture. Ca să evit orice ezitare din partea ei adaug,

– O să-mi mulțumești pe urmă!

Am urcat-o pe scări în brațe, iar pasul spre o nouă treaptă o făcea să mă strângă mai tare, ținându-și ochii închiși. Odată ajunși sus a înceăput să-mi cerceteze curios cu privirea camera. Ochii i se mișcau de pe un obiect pe altul într-attât de repede încât nu-i puteam prinde. Atunci i-am șters gingaș rana cu o bucată de pânză umedă la atingerea căreia involuntar încercă să miște piciorul. I-am apucat delicat glezna și am urcat lent spre coapsă pentru a-i controla mai bine genunchiul. S-a pierdut cu fire, dar se relaxă când se convinse că îi port grijă.

Urmărea atent fiecare interacțiune a pânzei cu rana, iar din când în când mai trăgea cu ochiul la mine. Gata, am terminat, mă uit la ea, a roșit.

– Ar trebui să fii mai atentă data viitoare. Acum, ce zici de un ceai rece? Dă din cap în semn de acord.

– Am să adaug și niște mentă proaspătă, să te bine-dispunem. Îmi zâmbește.

Iau două pahare și revin ca să o găsesc așteptându-mă în prag. Mă privește șmecher, se ridică în degete și mă sărută pe buze. M-am dăruit în totalitate acelei atingeri de buze, iar când își strecură și limba am scăpat paharele din mână. S-a îndepărtat de mine, dar fără să-și ia mâinile de pe umerii mei și atent să nu se rănească reveni cu călcâile pe podea. Mă privi ca și cum m-ar invita să mă alătur ei, se așeză în pirostrii trase o linie cu degetul prin ceaiul împrăștiat și demonstrativ îl mușcă cu buzele. Observă un cub de gheață pe care mi-l pune în mână în timp ce își desface naturii la cămașă.

Dantela sutienului accentua voluptatea sânilor, care vibrau nerăbdători în așteptarea unei atingeri. Pielea-i fierbinte îmbiba avid vlaga cubului de gheață care glisa îndrumat de mâna mea pe formele ei apetisante, lăsând în urmă picături de apă care se opreau din avântul lor odată cu respirația ei. Își mușcă buzele și își deschide lard ochii spre mine, ca într-o explozie a pupilelor pe marginea cărora cu greu mai deslușeam albastrul lor ascuțit.

S-a retras spre fotoliu în timp ce îmi făcea semn cu degetul să o urmez, iar când am ajuns-o din urmă s-a lăsat cu spatele pe mine, și-a ridicat mâinile prin părți împreună cu ale mele și a început să-și miște posteriorul lent, excitându-mă tot mai tare. Când l-a simțit tare, s-a înfipt în mine și trecându-mi mâinile peste sânii și abdomenul ei, mi le-a strecurat în șorți unde am simțit-o umedă. Atunci am remarcat imaginea noastră în oglindă. Mi-am dat seama, eram prea concetrat asupra sexului ca să o observ.

Cu ochii închiși se dăruise deplin îmbrățișării mele, cu obrazul lipit de mâna mea stângă, împregnând din emoțiile pe care mi le provoca. Cum este posibil să te îndrăgostești atât de simplu? Să o știi dintr-o singură privire, care îți răspunde fără să scoată nici un cuvânt la toate întrebările. Am închis ochii și eu savurând din parfumul părului ei care mirosea a primăvară, de îți dădea senzația de răcoare pe șira spinării și comfortul ideii că această clipă va continua la nesfârșit.

Am întors-o cu fața spre mine, și așa cum era nedumerită am sărutat-o cu mult patos, cu mult dor, ca atunci când nu vrei să lași pe cineva să plece, un sărut după care iubiții se despart cu zâmbetul pe buze pentru restul zilei. Mi-a citit gândurile, o simt în ochii ei. Își mușcă buza și mă trage peste ea în fotoliu. Ne-am iubit cu privirea mea în palmele ei, întipărind în memorie fiecare centimetru al plăcerii noastre. Ne-am iubit îmbrățișați, îmbibându-ne reciproc pielea cu extaz și miros dulce. Ne-am iubit, gustând din dorință, satisfăcându-ne și cele mai lipsite de pudoare capricii.

Soarele apune încet, iar odată cu lumina din cameră seacă și puterile noastre. Stăm întinși pe spate în fotoliu, goi, unul peste altul, inspirăm și expirăm plăcere. Îi este cald, iar eu îi suflu genele, cobor pe sâni, și îi răcoresc abdomenul, apoi o sărut zgomotos și îi provoc un chicotit strident ce o determină să se întoarcă cu fața spre mine și să îmi fure buzele doar pentru ea.

Astăzi totul este posibil, iar ziua de mâine nu contează. Ne dăruim ideii că ne vom trezi la fiecare apus de soare unul în brațele altuia și ne vom hrăni din săruturi. Clipa în care vom trăi va fi cea a privirilor noastre. Însă închidem ochii de oboseală, cuprinși de același vis dulce, care s-a terminat odată cu dimineața și a plecat la fel de subit precum a apărut în viața mea – pe o bicicletă.

Te zgâiești la ea cu un zâmbet până la urechi. Un zâmbet involuntar care trădează tot entuziasmul tău de a o avea în viața ta. Ea este desertul zilelor și nopților tale, pe fonul căruia totul devine ușor și posibil, care te face să uiți de ieri și să nu-ți faci griji pentru mâine, ea este momentul în care trăiești. O clipă care se reinventează în diverse culori și gusturi, mirosuri ale amintirilor tale. Doar cu ea poți duce un dialog întreg prin zâmbete și să te trezești că râzi cu poftă, fără să poți formula un motiv care să prindă sens, dar în același timp este evident, la tine în suflet.

Te întreabă “Ce-i?” și îi răspunzi “Nimic”. Iar după o pauză nu te poți abține, “doar că ești frumoasă.”
– Încetează!
Replică la care vei râde din nou ca un tont, pentru că nu contează ce a spus, ești fericit până în tălpi să-i auzi glasul. Fie că te ceartă sau îți șoptește cuvinte dulci, vocea ei va fi vocea sufletului tău, fiecare dorință care se va naște începând de acum va avea timbrul ei, și chiar dacă lucrurile într-o zi nu vor mai merge, vei urî totul cu excepția glasului, pentru că nu-ți poți urî inima.

Apoi, maestru la subînțelesuri ce ești o întrebi din senin “Care-i cel mai mare vis al tău?”. Ea nu prinde legătura, dar nici nu trebuie, totul are un sens în capul tău. Dragostea asta ți-a luat mințile și ți le-a amestecat într-un blender cu amintiri frumoase, dor și cioburi de sticlă imprimate cu zâmbetul ei. E o întrebare care ascunde dincolo de litere motivul tău intrinsec. Vrei să o faci să înțeleagă cele două cuvinte fără să i le rostești.

Cea de-a treia etapă e și mai dulce, o privești în timp ce doarme. E momentul perfect de a contempla pentru fericirea voastră. E clipa în care rămâi singur cu ea, dincolo de grijile cotidiene și alte gânduri care se infiltrează involuntar în privirile voastre. Acum ești hipnotizat de genele ei gingașe, obosite de o zi întreagă de alergat, ce se închid ușor în brațele tale.

Îi mângâi tâmplele care vibrează după visele aromate care-i aleargă neastâmpărat prin sinapse și se dizolvă în subconștient sub formă de suspine scurte, care îți topesc inima la cât sunt de dulci. O săruți pe fruntea dezgolită și îi lași cele două cuvintele îmbibate pe piele.

Și asta pentru că prima la ce te gândești nu este să i-o spui, ci pur și simplu să nu te oprești.

 

Soarele se zgâiește la noi de după norii ce par a fi din vată de zahăr, ca și vata de zahăr ce a fost primul cadou pe care ți l-am făcut. Stăm întinși pe pătură, eu cu capul pe abdomenul tău, tu cu degetele printre firele de păr de lângă tâmplă. Amândoi cu ochii închiși contemplăm o lume doar a noastră. Eu îmi aduc aminte de săruturile tale dulci, iar tu îmi zâmbești de parcă aș desface un cadou de la tine, nerăbdătoare să-mi vezi reacția. Îți atingi cu dor locurile unde s-au plimbat degetele mele ca să mai simți odată gustul acelor momente. Ah, plinele momente când zburau hainele pe podea și singurele veșminte erau corpurile noastre, al meu pentru al tău, iar al tău pentru al meu, doar că mai degrabă al tău era ca o eșarfă, ușoară, cu o piele catifelată și cu un miros după care îmi pierd mințile.

Palma ta se oprește pe pieptul meu, iar inima mea, simțindu-ți proximitatea a început să bată mai tare. Ești un venin dulce care îmi cuprinde venele și mă lasă fără de puteri în fața ta. Însă cât n-ar fi de ciudat, în același timp mă simt plin de forță, gata să răstorn și cel mai sobru munte, toate în numele tău. Îți sărut mâinele strânse în palmele mele ca o promisiune că vei fi în siguranță în îmbrățișarea mea, iar tu îți lași capul pe pieptul meu, ca să rămâii acolo, iar de fiecare dată când îmi vei fi departe voi rămâne fără răsuflare. Și de parcă n-ar fi suficient îți imprimi buzele pe ochii mei, ca atunci când îți voi duce dorul să te văd în fiecare femeie pe care o întâlnesc pe stradă.

O picătură de transpirație se prelinge pe gâtul tău, iar eu o opresc cu degetele, îmbibându-ți vlaga, un leac pentru ura care mi-o port pentru că te iubesc atât de mult. Îți șoptesc numele în gând de fiecare dată când mă trezesc beat de fericire, sunt cuprins de tristețe și de fiecare dată când închid ochii. Iar tu îmi vei răspunde prin soarele arzător, adierea de miere a vântului și te voi simți în recele fiecărui strop de ploaie de primăvară. Ne vom regăsi în dans de fiecare dată când cineva va play-a piesa noastră, iar pielea va tremura în amintirea serii în care goi eram atât de fericiți că tu ești a mea și eu al tău.

Știu că mă asculți, îți văd cum îți fug ochii neastâmpărați ascunși după pleoape. Nu-i deschide! Ține-mă minte cu degetele, șoptește-mi cu zâmbetul, ascultă-mă cu răsuflarea, sunt aici, și ne iubim.

După experiența cu liftul, am avut un “Mary” week-end. Legătura dintre noi a prins repede, așa că nu a ezitat atunci când am invitat-o să petrecem următoarele zile împreună. Timpul era minunat, iar soarele recomandarea perfectă pentru un week-end cu multă căldură și ocazia ideală de a ne descoperi “secretele” fiecăruia din noi, departe de ochii lumii.

Dorința ne-a dus în afara orașului, unde am închiriat o căsuță drăguță pe marginea unui lac, iar dimineața ne-a prins alergând prin roua care nu a reușit încă să se facă nevăzută.

De cum am ajuns, Mary a rupt-o din loc, nerăbdătoare să surprindă toată frumusețea priveliștii, lăsându-mă singur cu tonele de bagaje, despre care nu am comentat nimic căci uite cât este de bine-dispusă, și la urma urmei nici o valiză nu este pe măsură de grea ca cea în care ne adunăm trăirile. Mă prinse din urmă la intrarea în cabană, unde m-a cuprins de la spate pentru câteva momente, în care se strădui cu ochii închiși să memoreze toate emoțiile care au cuprins-o în această dimineață.

– E atât de frumos aici! Să nu mă lași singurică, că mi se face dor!

Într-adevăr, locația era absolut superbă. Proprietarul vine rar pe aici astfel că natura a preluat controlul, inclusiv asupra căsuței care este asaltată de tot felul de cățărătoare, ascunzând pe alocuri cicatricile lăsate de soarele arzător. Cum pășeai de prag dădeai de o mare de flori ce curgea frumos, revărsându-se în lacul care cu fiecare adiere de vânt îți mângâia fața ușor, revigorându-te și învăluindu-te cu fiori dulci. Fiecare parte a corpului vibra odată cu valul și clipa imediat următoare te regăsea tresărind într-o tentativă de a te convinge că nu este un vis.

Asta pentru că totul părea o reverie datorită ei, fiecare pas al său contura peisajul împrăștiat și căpăta sens în palmele ei mici.

Nu rupea cele mai frumoase flori, pe cele perfecte. Spunea că cele infirme au o poveste mult mai interesantă de spus, pe care o trebuie să o asculți cu privirea și atunci îi vei descoperi mirosul îmbietor. Le studia atent, șoptindu-le de parcă le-ar fi invitat să meargă de bună voie cu ea, și una după alta își recăpătau aspectul impunător într-un buchețel pe care din când în când îl mirosea să afle ce-i mai lipsește.

Le iubea dintr-un simplu motiv: își regăsea frumusețea în ele, acolo unde nimeni nu se obosea să caute. Fiecare descoperire era un secret, întrucât ridica privirea de parcă să se convingă că nimeni nu o urmărește.

Cu excepția mea, căci nu-mi reușea să-mi rup ochii de la ea. Soarele îi mângâia plăcut părul șaten, care acum căpătase o nuanță de aur ce se scălda în pielea ei delicioasă, îmbibată cu lapte și miere de-ți vine s-o muști gingaș topindu-se pe buzele tale, să simți cum se prelinge pe gâtul înfierbântat.

Pășește încet spre mine într-un ritm care îmi încetinește bătăile inimii. A mijat ochii și îi ascunde printre buchetul de flori. Mă vede că zâmbesc și îmi arată limba cu mult chef.

– Domnișoara dorește o plimbare cu barca?

A luat o poziție de elevă exemplară și răsucindu-și demonstrativ o șuviță îmi răspunse la provocare.

– Păi, nu știu, am prieten, urma să ne întâlnim aici…

– Curaj! Păși neândemânatic în barcă dezechilibrând-o, iar ca să nu cadă în apă am prins-o în brațe. De sperietură a făcut ochii mari, și fără să-i rezist m-am înnecat în nuanța lor de verde deschis, mult mai imensă și profundă decât apa de sub noi. Se întinse să o sărut, dar am oprit-o sigilându-i buzele cu degetul arătător.

– Închide ochii!

– De ce?

– Închide ochii.

Avem o dorinţă nestăpânită să mă bag sub pielea ei, aşa că am tăcut să-i ascult bătăile pulsului pe care am dat să-l caut cu mâinile. I-am alintat degetele, ca să urc lent pe vene, să-i traversez claviculaşi să-i cuprind faţa în palme.

Cuminte, dar nerăbdătoare îşi încrucişă degetele arătătoare, curioasă de ce va urma. Eu însă nu mă grăbeam, aveam perfecţiunea doar pentru mine şi o savuram sorbind din ea fiecare linie articulată desăvârşit.

I-am răsfăţat pomeţii, agitându-i culoarea, ea roşind mai tare pe măsură ce o lăudam cât de frumoasă e, prin atingeri.

Mi-a rămas imprimat în suflet momentul când i-am mângâiat zâmbetul, înainte de de a-i gusta din sărutul tăinuit pe buze.

Plimbarea a fost scurtă, timp în care ea a stat visătoare pe marginea bărcii, privindu-mă cu capul pe mâna dreaptă, dezinteresat lăsând-o pradă valurilor, cum vâslesc.

– E bine aici, mă îndemnă să opresc și îmi intinse mâna să iau loc lângă ea.

Eram la umbra unui copac, scuturat de zeci de floricele cu fiecare adiere ușoară a vântului care aduceau a parfum plăcut. O amuza să se joace în părul meu și să-mi astupe ochii, ba urechile, ba buzele în timp ce-mi șoptea vorbe dulci. Eu îi sărutam palma mică, iar ea chicotea zvăpăiat.

Am început să ne gâdilim reciproc și prin toate râsetele stârnite barca s-a dezechilibrat, trezindu-ne în apa rece. Mă stropi ca să încetinesc pe când ea o luă spre mal. Ajunși pe uscat, am început să scăpăm de hainele ude, pe care le-am dezbrăcat până la indispensabili,  iar ca să-i fie mai cald am luat-o în brațe.

Își mușcă buzele invitându-mă să le gust, ca secunda următoare privirile noastră să se întâlnească într-un sărut intens. Corpurile noastre încinse se consumau în mângâieri neastâmpărate în timp ce căutam pe dibuite un punct de sprijin. Spatele i se opri pe tulpina unui copac și puteam acum să-i simt formele seducătoare, iar ea, cât de mult o doream. I-am dat jos desu-ul și am gustat din ea. Dragostea noastră vibra prin pielea îmbibată cu plăcere și se dizolva în aer prin sunetele sacadate de desfătare pe care le scotea. Își reținu respirația pentru o clipă și întreg corpul i se cutremură în brațele mele.

Ne-am încălzit sub o pătură, adormind pe hamac, unul în brațele celuilalt. Ea – cu mâna pe inima mea neastâmpărată, îmblânzind-o, iar eu cu un sărut pe fruntea-i senină, un sigiliu care să protejeze toate clipele minunate petrecute împreună și un îndemn pentru amintirile frumoase ce vor urma.

Cât de frumos este să privești apusul care se scurge nestânjenit pe orizont. Ultimile clipe ale unui soare însângerat care se stinge încet, martor al unui complot al nopții ce i-a jurat credință Lunii. Și câte ziduri n-ar construi omul pentru a-și îngrădi zona de confort, natura întotdeauna va găsi o cale să le desființeze. Căci prin multitudinea de clădiri din centrul orașului care atentează la supremația cerului, unele mai înalte decât altele, reușesc să se strecoare și cele mai răzlețe raze.

De o astfel de imagine am parte în fiecare zi de vineri când urc pe acoperiș. Aici obișnuiesc să mă detașez de tonele de e-mail-uri și întâlniri de afaceri pe care le las în urmă fără resentimente atunci când am week-end-ul în față. Cu 30 de etaje care mă despart de ritmul alert al străzii, mă las absorbit de ferestrele clădirilor înconjurătoare, care datorită razelor se transformă într-un sistem de oglinzi în spatele cărora se ascund sute de istorii și destine. O clipă care se impune prin splendoare și îți remintește de adevăratele lucruri de valoare ale vieții.

Cred că toată lumea a plecat deja. Cobor și eu. Iau liftul, spre surprinderea mea se oprește la etajul 25 și urcă o tânără. Și-a dat seama cine sunt și a roșit instantaneu. Trebuie să fie una din stagiari, căci nu am mai văzut-o până acum. Are părul strâns atent în coc, însă la ora aceasta firele, unul după altul se declară rebele, accentuând dorința ei de a scăpa de hainele stricte care nu au ajuns s-o “îmblânzească”. Aerul se îmbibă imediat cu parfumul ei, înțepător la început, dar care îți lasă un gust dulce odată ce te obișnuiești cu aroma. Rujul, proaspăt conturat, pare de un roșu și mai intens pe fondul cămeșii albe, butonată elegant, dar în același timp sever până sus.

– Cum îți spune? Schițez un zâmbet la cât de jenată e încât nu-și rupe privire din podea.

N-a priceput că vorbesc cu ea și contină să privească în față, iar când a dat de reflecția mea în oglinda liftului, împiedicându-se în litere, se grăbi să-mi răspundă.

– M-m-ary.

Și pe cât de sfios i-a răsunat numele pe atât de strident a exclamat în momentul imediat următor. Însoțit de un zgomot ascuțit, liftul se opri brusc și ne făcu să pierdem echilibrul. Reuși în acel moment de frică să-mi prindă brațul cu mâna și să mi-l strângă din ce în ce mai tare pe măsură ce lumina nu revenea. S-au inclus luminile de urgență și ea a slăbit strânsoarea scrâșnind un scuze printre dinți.

– Ești ok? Adică s-a oprit liftul, se mai îmtâmplă, dar arată speriată. Cred că a fost luată prin surprindere de faptul cum s-a întâmplat decât ce ar fi urmat să conștientizeze.

– Da. Dar arată în continuare pierdută.

– Mă scuzați că v-am bruscat așa.

– Ba nu, te rog, spune-mi “tu”. Insist în timp ce ea cotrobăiește prin geantă.

– Nu, nu, nu, nu am semnal. Poate ne aude cineva! Nu se lăsă și lovi confident în ușa cabinei de lift de câteva ori înainte să cedeze, palma ei mică era prea fragilă pentru a se împotrivi masivului de fier.

Descurajată, apelul ei la ajutor se transformă într-un scâncet de disperare. Și-a întors spatele către ușă și lent se scufundă spre podea de parcă s-ar fi resemnat sorții. Eu însă aș spune că s-ar fi dăruit gândurilor care au copleșit-o în momentul când și-a văzut epuizate căile pe care le considera sigure de a evada din situație. Este oarecum straniu să-mi observ reflecția în oglinzi și mă retrag și eu alături de ea.

– Ai avut ceva planuri importante?

– Mai contează? Și oricum, nu ți-ar fi interesant.

– Păi e vineri, așa că s-ar putea să stăm mult aici.

Își desprinse părul ca să-l poată prinde mai lejer, iar acum o șuviță brunetă îi contura fața.

– Îți stă mult mai bine așa.

M-a privit în ochi și am pufnit ambii într-un zâmbet. Își evaporase din strictețe și acum era mai caldă, mai ea. Roșul buzelor a prins viață, la fel de jucăușe ca și gropițele care se ascundeau după seriozitatea ei, la fel de neastâmpărate ca și șuvița-i rebelă care nu vroia să stea locului, căci ea tot încerca să o cumințească printre altele, s-o ascundă după ureche ca pe o năzbâtioasă pusă la colț de educatoare.

Timpul se scurgea, iar spațiul restrâns dădea de știre, pereții ne sufocau încet, iar fiecare minută petrecută înăuntru era de alcool, se scurgea greu în aer, de parcă ceasul s-ar fi transformat într-un termometru.

– Trebuia să am un blind date, dar să știi că și aici e bine.

– Lasă ironia și hai să te scoatem. Am o idee,  o să ieșim ca în filme. Îmi apucă fără mare entuziasm mâna pe care i-am întins-o să o ajut să se ridice și continuă pe tonul ei:

– Ok, Superman, arată-mi ce poți.

– Panoul de lumini este detașabil o să te ridic să-l săltezi, iar de acolo ușile de la următorul etaj le vom deschide fără probleme.

– Ești nebun, a îngânat, dar fără să se împotrivească. Și-a scos pantofii cu toc, primul pe dreptul, apoi rezemându-se cu o mână de perete urmă și al doilea.

Două mișcări neândemânatice, zeci de scuze, un genunchi pe umăr și e sus.

– Crezi că-mi va fi mai interesant la date?

– Încep să cred că îți place aici.

– Ție nu?

Trapa cedase și se întredeschise, fără însă a ne da voie să ne bucurăm de micul nostru succes, întrucât se izbi înapoi cu zgomot. Exclamă scurt, de parcă s-ar fi speriat de ceva și dezechilibrându-se îmi căzu în brațe. Cu ochii strâns închiși, pe un ton îngrijorat îmi lămuri care a fost cauza.

– Mi-a nimerit ceva în ochiul stâng. Iar ca să fie mai convingătoare îl deschise pe dreptul. Era un pic caraghioasă, dar dulce în același timp.

– Nu râde! Mă lovi pe umăr și mă făcu s-o strâng mai tare în brațe. Cu cât mai mult o strângeam îmbibam în piele parfumul ei ispititor care mi se încolăcea în jurul gâtului insidios ca un șarpe, alimentat de imaginația mea, cu vocea ei delicată. Pe măsură ce mă lăsam sufocat găseam tot mai dificil să-i rezist felului ei de a fi, tot sângele din vene se trăgea subit cărtre ea.

– Oprește-te! I-am luat mâna de la ochi, un pumn care îmi încăpea perfect în palmă. Nu se împotrivi, o apucasem gentil, ca un val domol al cărui căldură îl simți de la prima atingere și îl găsi reconfortant de plăcut.

– Clipește rapid și cât mai des!

A șmiorcăit involuntar ca răspuns la lacrima ce i s-a aventurat cu entuziasm pe obraz. Zîmbi mulțumită că a scăpat de deranj. Fără să-i dau drumul la mână i-am șters lacrima și am urmărit-o cum mi se împregnează în pielea agitată.

– Nu cred că m-a mai văzut cineva să plâng.

– Închide ochii.

– De ce?

– Ai încredere!

– … Închipuie-ți că suntem la “Pied a terre”.

A pufnit în râs.

– Avem și masă?

– Da, administratorul îmi este dator vândut și nu poate să ne refuze, mai ales când te-a văzut așa frumoasă.

Chicotește.

– Vreau să dansăm!

– Simți?

– Ce?

– Cum se uită toți invidioși la noi?

De această dată oftă și plecase capul pe umărul meu, astfel încât îi putea simți respirația din ce în ce mai grea.

– Amețesc. Hai să ne așezăm, te rog.

Nu-i era bine, iar eu am dat să mă ridic să-i fac măcar puțin aer, ea însă a refuzat, îndemnându-mă să rămân pe loc. Mi-a strâns puternic brațul și a rămas cu capul pe umărul meu, fără să mai reacționeze la faptul că din când în când îi netezeam fruntea pentru a elibera de picăturile de transpirație. Iar când s-au evaporat și ultimele gânduri de a scăpa de acolo, atunci se deschiseră ușile, iar odată cu ele între-deschise și ea ochii. Însă doar pentru a se convinge că nu visează.

Sunt în sfârșit afară. Închid ochii și inspir cât mai mult aer în piept. Mă gândesc involuntar la ea, cred că deja e în drum spre date-ul său.

– N-am apucat să servim desertul. Vreau desert.

Întorc privirea și o văd. Schițează cu greu un zâmbet, căci nu și-a recăpătat puterile pe deplin. A evadat din mulțime și m-a ajuns din urmă. Deschid portiera oferindu-i loc.

– Sper că ai poftă de un blueberry pie.

– Cu înghețată?

Îmi văd reflecția în caroseria mașinii, zâmbesc.

– Cu înghețată, cu înghețată!

Am o frază preferată, “Zilele dificile nu se văd într-un album foto, dar anume astea te duc de la o fotografie cu zâmbet la alta”. Ajungi să prețuiești aceste zile doar privind frumosul în micile distorsiuni ale perfecțiunii definite de societate. Asta m-a învățat Moni. Cel puțin așa mă adresam ei, sfios de fire, pe când ea avea 16 și eu 11. În mod straniu prieteneam, eu mai mult îndrăgostit, ea dintr-o altă lume și la vârsta mea, dincolo de puterile mele. Paisprezece ani mai târziu, după-amiezile de joi ne regăseau la fel, împreună. Devenise directorul unui muzeu de artă și ajutați de o sticlă de vin descopeream împreună “urâțenia” exponatelor, strecurate atent de autori în perfecțiunea operelor sale. Detalii sublime, însă trecute cu vederea de critici și vizitatori.

– Crezi că inspirația se termină la fel de subit ca și formele pe alocuri defectuoase?

– Nu, cred că asta îi definește motivele. Ceea ce autorul a vrut să creeze cu adevărat, ce conține tragedia unei vieți pe care a visat-o perfectă. Le ascunde ca să-i deruteze pe restul, în timp ce așteaptă să fie înțeles de acel cineva.

– Acel cineva înțelege, doar că… îi place senzația de necunoscut. Ce dacă, după ce și-o recunosc, pierd acel reper?

– Atunci de ce se ascunde în spatele unor relații fără sens, cu bărbați care nu sunt tipul ei?

– Simt că nu mai vorbim de… Ce vrei să spui cu asta?

– Cred că știi deja, Moni. O simt în tine, o văd în fiecare privire când ne luăm rămas bun, în fiecare ezitare atunci când vorbim la telefon, fiecare pas neîncrezut pe care îl faci coborând scările, acea atingere prin care îmi îndrepți sacoul, acel zâmbet care mă întâlnește în fiecare după-amiază de joi. Atunci ești tu, adevărata Moni… șatena crețoasă cu ochii verzi, care mi-a cutremurat lumea de când a apărut în ea.

– Nu știi despre ce vorbești…

– Fiecare oră departe de tine este o veșnicie, care îmi aduce aminte de liniile zâmbetului tău. Am ajuns să te cunosc prea bine în acești ani, mi s-au îmbibat visele și pielea cu răsuflările tale. Cât timp o să negăm, Moni?

Privirea i se încețoșă de la lacrimele pe care încerca să le stăpânească, străduindu-se să rupă din ea o destăinuire. Un adevăr pe care l-a ținut prea mult în taină, ajuns să se contopească cu sufletul și ea, conștientă de durerea pe care și-o va provoca, ezita să-l rupă. Peretele însă se prăbuși odată cu prima lacrimă pe obraz și incapabilă de a mai ascunde secretul, îmi șopti:

– Tu nu știi cum e… în fiecare noapte înainte să închid ochii mă întreb dacă astăzi a fost ultima zi în care ai fost alături de mine, și mă rog, să nu avem discuția asta, căci tu ești singurul adevăr din viața mea, iar fără tine nu am sens.

Își lipi palma de obrazul meu stâng și încercând să cuprindă cu privirea fiecare contur al feței mele continuă:

– …de fiecare dată când te văd apropiindu-te, visez la o lume în care suntem împreună și suntem fericiți, în care nu trebuie să-mi iau rămas bun de la tine,  o lume plină de dimineți care să înceapă cu noi. Nu mă face să continui, te rog, se lamentă în timp ce își acoperise buzele cu ambele mâini, privind în gol.

Îi recunoșteam lacrimile, erau sincere, o mai văzusem așa o singură dată, dar acum făceam parte din acea durere, pe care trebuia să ne-o asumăm și s-o trăim până la ultima picătură. După cele spuse nimeni dintre noi nu mai îndrăzni decât să șoptească.

– Hei, hei, voi fi alături întotdeauna.

Am îmbrățișat-o cu toată dragostea pe care i-o purtam, o îmbrățișare ce s-a imprimat pe inimile noastre ca o amintirea a promisiunii date în acea seară. Întâmplare despre care nimeni dintre noi nu a amintit în anii ce au urmat, dar care se putea citi în zâmbetele noastre la fiecare despărțire, în fiecare gând prins din priviri, de fiecare dată când mâinile noastre își luau rămas bun în atingeri cât o sclipire, în fiecare apus care ne găsea separat.

Prima parte / A doua parte / A treia parte

– Alo! Nicole?

– Îmi pare rău, ați greșit, nu e nici o Nicole. Zi bu…

– Stați! Nu înțelegeți, sunt sora ei, Anna.

Nicole, Anna… Anna. Ce coincidență! Să fie oare? E drept că nu știu prea multe despre ea, dar ce motive ar avea să mă mintă? Atunci, mă lovi, realitatea începea să se dilueze în una din lumile îmbibate cu dramă pentru deliciul publicului. Dar care sunt șansele ca povestea să se materializeze, iar tu să fii spectator în primul rând? Un gust amar mă cuprinse. O noutate care mi-a tăiat din aripi și m-a condamnat să rămân prizonier al unui castel de nisip care se prăbușea sub ochii mei.

Soarele începea să semene tot mai mult cu o monedă de bronz și un semi-întuneric a cuprins camera de zi. O vedeam că-mi vorbește, dar nu o auzeam.

– Ce-i cu tine? Am lipsit atât de puțin și…

Ochii îi fulgerau de teama răspunsului, care i se strecura pe buze. Ea însă, fiind prea lentă, cuvintele căpătaseră formă înainte ca degetele mâinii să le pecetluiască. Văzuse telefonul și nu mai avea nici o îndoială.

– Ai… răspuns… la telefon.

– De ce…

Nici nu mă lăsă să-mi continui întrebarea. Mi s-a pus în genunchi în față și cuprinzându-mi genunchii , privindu-mă fix. Mi-a promis că îmi povestește totul după cină și m-a rugat să am răbdare.

Se purta de parcă nimic nu s-a întâmplat, ba chiar pe alocuri forța câte un zâmbet doar ca să mă ajute să mă relaxez, și cu nu-i puteam rezista ne reușea să evităm întrebările firești care se ascundeau în privirile noastre.

– Ce părere ai?

Tocmai încercase o rochie cu motive florale și umerii dezgoliți, care abia de îi acopereau genunchii.

– Splendid!

Zâmbi de parcă s-ar fi așteptat la o astfel de replică.

– Mincinosule! Îți place?

În timp ce mă împiedicam între felul în care mă fermecase și tentative de a o vocifera, o priveam cum pășea lent spre mine. Încă un pic și buzele noastre se vor dărui. Îmi rețin respirația ca să o simt mai bine. Se oprise la o secundă distanță, întredeschise buzele ca să-mi soarbă din nerăbdare, moment în care îmi scoase pixul de la piept și veselă se îndreptă spre oglindă.

– Ți-l întorc imediat, îmi trebuie ceva să-mi prind părul.

La ieșirea în stradă dădeai peste un pasaj aglomerat de nu puteai să-ți auzi gândurile și care dădea senzația unui curent puternic al unui râu nestăvilit datorită turiștilor care se amestecau printre localnicii grăbiți. Prinse ezitarea mea și îmi cuprinse obrajii pentru un sărut scurt și o privire pe care n-am s-o uit niciodată. Mă apucase de mână și se aventură în mulțime.

Unde se grăbește?

– Nicole!

A întors capul și a privit îmbrățișarea mâinilor noastre, iar ce a urmat m-a lăsat perplex, căci nicidecum nu mă așteptam să o văd în lacrimi. Dar de ce? Simt cum o pierd. Mi-e din ce în ce mai greu s-o țin, întreaga-i ființă mi se scurge printre degete, iar eu nu pot decât să privesc cum se evaporă în mulțime. Odată cu ea se zbătea să mi se rupă din piept și inima, care se detonă în clipa când nu mai strângeam în mână decât amintirea ei.

Noaptea am petrecut-o în prag, fără să-mi recunosc adevărul, chiar și atunci când am dat în buzunar de ultimele ei cuvinte. Câteva rânduri care îmi spuneau cât de grav e bolnavă și că nu vrea să-mi fure viitorul. Dar cele mai dureroase cuvinte sunt cele îmbibate cu amintiri, pline de rugina timpului care îți mistuie sufletul lent, iar gândurile picură ca de acid.

Într-un final, dimineața târziu, am dat de doctorul ei în speranța că acesta ar putea să-mi spună unde s-o caut. Dar cu fiecare cuvânt pe care-l rostea mă prăbușeam tot mai mult într-o ceață din ce în ce mai densă, ca ultima frază să-mi distrugă complet percepția logică a lumii din jur.

– Nu am auzit de domnișoara Nicole de ani buni, dar avem vești bune… ultimele analize demonstrează că a învins cancerul. Așa că dacă o întâlniți transmiteți-i că este sănătoasă.

Ultimile sale cuvinte mi-au răsunat repetat în gând. Sănătoasă, iar ea nu avea nici cea mai mică idee. Cât de repede și cât de injust se poate prăbuși o fericire? Pentru că iubim și ne este friică să pierdem. Și astfel ne pierdem, ne pierdem pe noi înșine într-o mare de vise cu speranțe zdrobite. Am fost educați să înfruntăm o viață complicată pe când frumusețea se ascunde în lucruri simple. Atât de simple cât un “te iubesc” într-un moment evident.

 

Prima parte / A doua parte

E gălăgie, vineri, încerc să ignor agitația și să mai fur cinci minute din somnul dulce de dimineață. Nu-mi reușește, deschid un ochi. Gălăgia vine din bucătărie? Închid strâns ochii și încerc să înțeleg ce se întâmplă, fără succes însă, căci sunt prea somnoros. Incertitudinea mi-a fost risipită imediat ce-mi veni numele ei în gând. Anna. Și de parcă, telepatic, mă simți și o văd acum în fața mea. A găsit de undeva o pereche de pantaloni negri la văzul cărora am pufnit în zâmbet și cu o expresie mulțumită a feței m-am întors pe partea cealaltă. Fără să se dea bătută se lăsă pe mine.

– Ai rămas fără ulei de măsline.
– Bună dimineața și ție, am mormăit în răspuns.

Îmi dau foarte bine seama că nu era vorba de ulei. Dar ce frumoasă e în lumina zilei. Puteam să-i disting acum adevărata nuanță a irisului, care era mult mai vie și să-i deslușesc tiparul, asemenea unei linii melodice pe care s-au imprimat speranțele, frământările și fericirea sufletului. Sclipirea și modul în care tremură atunci când te privesc nu pot fi mimate, fiind unul dintre cele mai sincere fenomene ale acestei lumi.

Cel mai mult îmi plăcea că era nemachiată, o vedeam dincolo de percepția denaturată a lumii, perfectă, căci după cum spunea Antoine de Saint-Exupery “Perfecţiunea e atinsă nu atunci când nu mai este nimic de adăugat, ci când nu mai este nimic de înlăturat”.

M-am lăsat cucerit fără ezitare, încât n-am reușit să opun nici cea mai mică rezistență. Păcat, mulți dintre bărbații zilelor noastre s-au dezvățat a recunoaște frumusețea femeii, iar unii dintre ei nici nu se străduie s-o descopere. Am tras-o spre mine s-o gâdil cu câteva săruturi la care ea a chicotit, am sărit din pat și cu pas grăbit m-am îndreptat spre bucătărie.
– Cine-i ultimul la bucătărie, spală vasele. Râse strident și mă ajunse din urmă cu o îmbrățișare, care ne reținuse pentru câteva clipe în prag.

I-am sărutat mâinile cu care m-a cuprins din spate și după ce mi-a apucat brațul am intrat în bucătărie, care la ora aceea se scălda în raze abundente de soare. Părea că nu mă ascultă deloc, îngâna afirmativ din când în când și mă aducea la tăcere strecurându-mi pe buze câte o bucățică din salata de fructe, ocupație ce părea să o distreze mai tare decât povestirile mele. Cum goli farfuria se ridică de la masă și se apucase să le spele.

– Am glumit când am vorbit de vase. Zâmbise.
– Ce faci? Nu mă asculți? Am ciupit-o gentil de abdomen, ea încercând să se eschiveze, iar ca să se răzbune m-a stropit cu apă moment în care a început a râde. Știind că nu va rămâne “nepedepsită” a început a fugi de mine, râzând în izbucniri zgomotoase. Am prins-o în living-room, unde ne-am prăbușit peste sofa. Mi-a acoperit ochii cu mâna dreaptă după care m-a sărutat, scurt, rapid, fără să-mi dea voie să-i răspund.

– Închide ochii. Își retrase mâna și continuă.
– Nu mă privi. Vreau să-ți amintești de mine așa cum am fost aseară. Lăsase capul pe pieptul meu și șopti
– Vreau să stăm așa un pic. Nu-i răspunsem decât cu un sărut pe cap.

Trecuse ceva timp și ne-am decis să ieșim în oraș.
– Pentru început vom trece să-ți luam ceva nou, hotărât s-o alint în timp ce o țineam în brațe, iar ea îmi zâmbea cu roșeață în obraji. Îmi șoptise
– Fug în duș, să nu-mi simți lipsa, și mă sărută dulce pe obraz.

Sună telefonul ei. Repetat. Mă gândesc că e ceva important.
– Alo?

(Va continua)

Prima parte

– Uite, tricoul ăsta e tot ce am… o să-ți stea numai bine. Îl întinse să-l analizeze mai bine și surprinsă s-a revoltat.

– Dar e XL, o să înnot în el… L-am apucat să-l iau înapoi.

– Poți dormi fără… ea însă mi-l zmulse din mâini, supărată pe zâmbetul care-l schițasem.

Într-adevăr îi era mare, dar era perfect pe rol de cămașă de noapte. De aceeași culoare cu ciorăpeii ei albi, care-i scoteau în evidență și mai mult picioarele bronzate pe care în mișcări se reliefau apetisant mușchii. Și cum un inginer vede perfecțiunea într-un sistem de pompe și compresoare, așa fierbeau în mine instinctele primare la văzul formelor care se conturau ispititor pe coapsele ei.

O urmăream cum analiza fiecare colț al camerei, ca o felină care își cercetează teritoriul, un spion sub acoperire trimis să afle cât mai multe informații. Remarcase un titlu de carte în bibliotecă și mă privi suspect, o puse la loc, iar când întoarse capul pufnise într-un zâmbet.

– Ce faci? De ce mă privești așa? Curiozitatea o relaxase și se comporta firesc, și-a încolăcit seducător picioarele, iar cana de ceai mai mare decât mâinile ei micuțe îi trăda firea de copiliță, exact cum spunea Bob Dylan “She takes just like a woman, but she breaks like a little girl”.

– Îți stă cu părul prins. A mimat indiferență și trecând cu mâna peste colecția mea de viniluri s-a așezat în fotoliul din față.

– Hai întreabă-mă!

– Ce să te întreb?

– Știi tu, despre… nu mă pune să-i rostesc numele, chiar nu vrei să știi?

– Trebuie să știu ceva?

– Nu! Am terminat-o!

– Foarte bine. Camera din stânga este a ta, o să fiu vis-a-vis, dacă ai nevoie de ceva. Noapte bună.

Ezitase să mai spună ceva și șopti un noapte bună, ca după ce dispărusem să-mi strige în urmă un mulțumesc. Nu avusem somn în acea seară, iar aerul de la terasă nu-mi pria. Mă regăsisem însă în liniștea întunericului din living-room.

Deci așa arată locul ăsta când lipsesc cu lunile. Desigur, cu excepția cănii cu ceai pe care o uitase pe măsuță și pe care n-am chef s-o strâng acum. Vorbești de vulpe și vulpea-i la ușă. De ce nu doarme? Acum se îndreaptă spre camera mea.

– Ce vrei? Evident, am speriat-o de moarte și acum își revenea derutată în timp ce se ținea de inimă.

– Să nu mai faci așa! Am visat un coșmar, nu pot dormi. Se ghemui lângă mine și se înveli cu mâna mea dreaptă. Fie că neglijase acest detaliu sau o făcu intenționat, dar acum puteam să-i admir coapsele în toată splendoarea.

– Azi la tine în brațe m-am simțit în siguranță, iar ce mi-ai șoptit… a ridicat capul ca să-mi privească buzele, iar eu n-am ezitat să i le dăruiesc din nou.

Era fără sutien, prin tricou se profilau sfârcurile tari. Mi se așezase în brațe, cu fața spre mine, continuând să-mi fure din săruturi. Îmi simți sexul și începuse să se miște lasciv înainte și înapoi, iar în momentul când credeam că nu mai rezist m-am ridicat în picioare ținând-o de coapse și fără să-mi rup buzele de ale ei, am dus-o în camera mea. Patul părea imens pentru ea, chiar și cu mâinile în părți nu ajungea la margini. I-am scos desu-ul lent în timp ce ea încerca să mă împiedice, încrucișând picioarele.

Am tras-o mai aproape de margine și am început să o excit. Nerăbdătoare, mă grăbi s-o penetrez, iar respirațiile ei profunde se transformaseră deja în zgomote de plăcere. Se lăsă iubită, iar orele târzii ale dimineții ne găsi cuprinși, ea cu capul pe pieptul meu.

–  Doar nu crezi că fac asta din obligație. După o mică pauză continuă,

– O să mă privești la fel și dimineața?

– Dacă n-o să încerci să fugi, zic eu. La care mă cuprinse mai strâns și șopti

– Pe dimineață misteriosule!

(Va continua)

Îmi e greu să găsesc un costum de epocă în orașul ăsta. Acasă cunoșteam o fetiță de la teatru, ea îmi împrumuta din ținutele folosite de actori, dar cum orașul mi-e nou, n-am reușit să descopăr prea multe.

Cineva mi-a sugerat și în ultimul moment am făcut rost de un costum despre care vânzătorul îmi tot repeta că e copia la ce purtase Romeo în noaptea aia. La care eu am încercat să glumesc:

– Nu-s cam vechi? Privirea lui speriată spuse tot, se pare că vânzătorii nu prea înghit glume de-astea la zece seara.

Pentru mine însă nu există diferență între o zi de joi sau duminică, fiecare zi este o viață trăită aparte, care trebuie să merite fiecare inspirație. Din toate ideile de a petrece seara de joi, cel mai tare m-a animat discuția pe care am auzit-o involuntar într-o galerie de pictură pe care o vizitasem pe la doisprezece. Un tip care aparent era prietenul recepționistei o invitase la un bal mascat, la vechea magistratură. De mai multe detalii nici n-am avut nevoie și uite-mă înăuntru.

Un hol imens străbătut de coloane ce păreau din marmură, printre care se întreceau mai multe culori de lumină, absorbite într-un final de felinarele abstracte suspendate de tavan, un tavan care nu-i mai vedeai capătul întrucât era ascuns după un val de țesătură neagră pe fundaul căreia felinarele păreau stele pe cerul nopții.

Jos însă era o lume imaginară, care a luat viață prin măștile purtate de cei prezenți. Cum ar fi doamna de lângă ușă, de parcă privirea i-ar fi luat foc, însă în același moment a înghețat, flăcările împietrind pentru eternitate. Sau cuplul cela de peste șaizeci de ani, el cu lumina în ochi, ea cu tinerețea în vârful pantofului. Și tot așa, fiecare încerca să uimească prin originalitate și să-și scoată la iveală cele mai ascunse gînduri prin masca sa. Toți încercau să-și ascundă personalitatea și cumva uitau de prejudecățile achiziționate de-a lungul timpului. Asta îi făcea să zâmbească sincer și să se simtă bine.

– Aici erai, credeam că nu mai vii. Mi se ivi în față un personaj ce la prima impresie ar semăna cu o vulpe neagră.

– Dar … mă întrerupse ca să mă tragă în mulțime.

N-o știam și nici n-aveam de unde să mă știe. Poate m-o fi urmărit? Gândul singur mă flata, desigur, dar toată situația totodată îmi părea extrem de stranie.

– Mi-ai promis că dansăm.

Și imediat se lăsă cuprinsă, iar mănușile noastre alb negru contrastau pe fonul unei alteia. Un ying yang sau ca într-un joc de șahmate, dacă vreți. Doar că ea era regina, iar eu pionul. Se apropiase de mine că-i puteam simți brazul cald și îmi zise:

– Șoptește-mi ce vroiai să-mi spui.

Ce vroiam să-i spun? Nu mai contează deja.

– Miroși dulce.

Într-adevăr, de când se apropiase de mine îi simțisem parfumul. Acea senzație de parcă se trage de undeva din trecutul tău, dar nu ții minte sigur cine și cum ți-a făcut “cunoștință” cu această aromă, care te lasă cu garda jos și îți sustrage gândurile.

– Nu mi-ai mai spus-o niciodată, ce-ți veni?

– Pun pariu că dacă am să-ți fur un sărut o să fie la fel de dulce.

– Mă faci să roșesc. Moment la care se lipise iarăși cu obrazul de mine și sfios continuă.

– Știi că nu-ți pot rezista, de ce mă chinui?, iar mâna sa dreaptă îmi cuprinse fața.

Intrasem în rolul celui pe care îl vedea ea după mască, involuntar am închis ochii, ceea ce i-a dat curaj să facă ce nu ar fi îndrăznit sub privirea mea, stârnise un sărut, inițial timid, dar care o lăsase neclintită și cu respirația tăiată.

– De-ar dispărea toți în acest moment, să rămânem aici doar în doi, șoptise ea.

– Am putea chiar acum să scăpăm de aceste haine. Zâmbise.

– Aș începe să te iubesc de la buzele alea de miere și aș gusta din fiecare centimentru al pielii tale, la propiu, te-aș mușca ușor de gât și aș coborî pe sânul stâng, aș continua să te mușc ca să-ți simt zvâcnirile, mai ales când am să-ți gust din sfârcuri. Și am să-ți prind mâinile la spate, să simți toată plăcerea pe care ți-o voi da.

Printr-o mișcare lentă își scoase masca și rămase nemișcată în fața mea de parcă aștepta să-mi pun în practică planul. Uitasem de faptul că eram doi străini, așa că fața i se umplu de nedumerire și în momentul când mi-am scos masca, neînțelegând ce se petrece își vocifera gândurile care îi năvăleau mintea

– Tu nu ești Teo, și eu… îmi vine să mor, ah, am crezut că ești Teo… Are niște ochi mari de te pierzi în ei și nu-ți poți lua privirea.

Ați văzut vreodată cum se naște o lacrimă? Este o zvâcnire care se rupe din suflet, iar acel moment când îi tremură ochii și înainte de a se prelinge pe obraz, e momentul când ea își ia rămas bun de la momentul care a durut-o. Ochii ceea mari nu poți să-i uiți. Am mers lent după ea și am găsit-o afară, sprijinită de perete, cu mâinile încrucișate și privind în jos.

– Mă simt trădată, frustrată și îmi vine să intru în pământ de rușine.

– Oricine ar fi acest… nu merită, uită. Dacă e nevoie, pot să te duc..

– … n-am unde să merg

– Nu poți rămâne așa pe stradă… Poți merge la mine.

– Și dacă ești un maniac?

– Ți-ar plăcea nu? Zâmbise.

– Dacă amintești de seara de azi ai s-o încasezi.

(Va continua)