În care încerc să-mi pun gândurile în ordine.
Probabil că se vor scrie cărți și teze de doctorat cu subiectul anului 2024. A venit cu un bagaj greu, la care s-au adăugat în timpul anului evenimente cât să iasă de o broșură de măcar 100 de pagini. Ce fac eu aici începuse ca o postare pe Facebook, însă nu are cum să fie altceva decât proverbiala linie în nisip; mi-e imposibil la ora asta să văd The Big Picture și tocmai de asta am pornit exercițiul – senzația că îmi tot scapă ceva m-a urmărit tot anul.
Anno domini 2024. Calendarul electoral al Maicii Domnului
În momentul la care scriu rândurile astea, principala discuție de prin cercurile de polsci e dacă România mai e o democrație. Întrebarea vine după zece ani în care Klaus Iohannis a ocupat fotoliul de președinte al țării; și după un an în care s-au suprapus toate cele patru alegeri: locale, parlamentare, europarlamentare, prezidențiale.
Am început cu un calendar de alegeri bulibășit din rațiuni care n-au fost explicate suficient, însă care a dus la următoarele aberații: o campanie electorală pentru alegeri locale (unde se aleg primarii! Și consiliile locale!) suprapusă campaniei electorale pentru europarlamentare, unde poate c-aș fi vrut să mă uit la dezbateri despre direcția în care (nu) merge Uniunea Europeană. Ei aș!, dezbatere? Niet, face rău. De altfel, una dintre ipotezele formulate pentru această comasare a alegerilor a fost că cetățeanul (român, deci turmentat) ar obosi de la atâta civism și mers la vot, i s-ar face lehamite și n-ar mai fi interesat de bunul mers al cetății.
Cu ce ne-am ales după flic-flac-urile din prima jumătate a anului: cu primari-aleși și cu primari care aveau să-și termine mandatele la final de an; cu Diana Șoșoacă („suveranistă” cu simpatii pro-ruse, fasciste, anti-UE, anti-NATO dovedite) europarlamentar, așadar cu o candidatură perfect legală validată din punct de vedere instituțional; cu PSD și PNL, la momentul respectiv principalii parteneri într-o coaliție de guvernare și o alianță electorală la europarlamentare, într-o competiție aproape acerbă pentru Primăria Bucureștiului, căutându-și fiecare un candidat (cursă câștigată de Nicușor Dan); cu Nicu Ștefănuță reușind ca independent să-și câștige cele 300.000 de voturi pentru un mandat de europarlamentar; cu multe lucruri băgate util sub preș și cu senzația dublată de multe dovezi că incompetența politică n-a fost nicicând la cote mai mari.
Problema calendarului alegerilor rămase de disputat s-a tranșat definitiv la aproape o lună după desfășurarea de la locale/europarlamentare: prezidențialele și parlamentarele aveau să se desfășoare în trei săptămâni consecutive, cu parlamentarele înghesuite între cele două tururi ale prezidențialelor – un efort enorm din punct de vedere logistic. În aceeași perioadă, scena politică a început să se rearanjeze în urma rezultatului de la locale, sub ipoteza că votul s-ar translata câteva luni mai târziu. Ce a fost însă prezent ca un zvon născut pe baza procentelor obținute în alegeri, ca o informație pe surse – niciodată confirmată, niciodată infirmată -, a fost această năzuință a social-democraților de a intra într-un tur doi al alegerilor prezidențiale cu un candidat care să fie o țintă ușoară, împotriva căruia să poată coaliza votanții pro-euroatlantici. La vremea respectivă, acest candidat era vehiculat a fi George Simion, un fost ultras ajuns lider de partid „suveranist” și parlamentar.
Disonanțe cognitiv-constituționale, partea I
Fast forward câteva luni pline de șicane politico-mioritice. Începe campania pentru prezidențiale. Senzația de incompetență (politică) generalizată începe să nu mai fie doar o senzație. Primele semnale că acesta nu avea să fie orice scrutin prezidențial au apărut devreme, când Curtea Constituțională îi invalida candidatura Dianei Șoșoacă (acum și cu o penalizare disciplinară obținută în plenul Parlamentului European) cu o motivare destul de contorsionată logic: declarațiile publice și participarea la varii evenimente sunt un temei suficient pentru a demonstra atașamentul – sau, în cazul de față, lipsa atașamentului dovedită de canditat – la valorile constituționale al căror garant ar trebui să fie din funcția de Președinte.
Articolul 148, aliniatul 4 al Constituției ne spune așa:
„Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).”
Alineatul 2 spune așa:
„Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.”
Nicăieri în articolele 29-31 ale Constituției nu este menționat ceva despre limitele opiniei, în afară de (important!) Articolul 30, alineatul 7:
„Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.”
Și aici poate că am fi putut avea o discuție atât despre Diana Șoșoacă, cât și despre alți candidați, cu multe dovezi pe masă, doar că n-a fost să fie.
Pe de altă parte, nu orice cetățean trebuie să se subscrie acestor valori, precum și legilor în vigoare? Mai mult, nu orice candidat la alegerile europarlamentare (deși nemenționate în clar în Constituție), parlamentare, sau locale are această obligație? Dacă la Șoșoacă subminarea ordinii constituționale e evidentă, nu e cel puțin la fel de evidentă și în cazul lui Simion, de exemplu? Nu e evidentă în cazul oricărui cetățean care militează (sau care expune public puncte de vedere) anti-UE și anti-NATO?
Decizia CCR (o instituție care deja fusese subiectul a suficiente controverse în ultimii ani) a fost folosită politic și în campanie, social-democrații fiind acuzați că astfel i-ar fi netezit calea lui Simion pentru finala versus Ciolacu. A nu se înţelege că fac vreo apologie pentru Diana Şoşoacă. Rar am văzut un personaj mai sulfuros de-atât, mai instabil şi destabilizator, mai anti-democratic, mai dispus să nege realitatea – inclusiv adevărul istoric – de dragul unei alternative imaginare, preferabil asemănătoare celei de la Kremlin. Vorba ceea, se poate discuta de tunelurile din Bucegi sau de extratereștrii, dar preferințele par să fie înspre anti-vaccinism, respectiv cât a pătimit România din cauza Ucrainei de-a lungul istoriei, în mod altminteri suspect creionată separat de URSS în unele secvențe istorice. Iar scandalurile din Senat, unde a obținut un mandat pe listele AUR, scandalurile publice, în care l-am cunoscut pe fostul (?) soț al dânsei stau drept mărturie a circului isteric înjositor nu doar pentru doamna în cauză, cât pentru orice spectator cu mințile la el.
Grădina din izoleta nucleară a Maicii Domnului
Încă de acum patru ani începuse să se contureze acest pol „suveranist”, marcat de intrarea surpinzătoare AUR în Parlament, după o campanie pe care nimeni nu a părut s-o fi văzut (deși, la vremea respectivă, studenții îmi povestiseră de autobuzul colantat cu AUR din Piața Victoriei) – în mod cert casele de sondare nu incluseseră și acest partid în măsurători. Ca orice mișcare-umbrelă, a trecut prin diverse spasme, marcate de declarații bizare, mustind a xenofobie, misoginism, perpetuând linia discursivă a Kremlinului, însă personajele-cheie au fost vizibile continuu: Simion, Șoșoacă, chiar și Georgescu, la un moment dat vehiculat drept propunere de prim-ministru din partea formațiunii.
Eurobarometrele și puținele studii sociologice cu metodologie solidă ne tot spuneau că Uniunea Europeană nu se mai bucură de același entuziasm ca în alți ani; că în România, ca în mai toată Europa, consumul de media și știri a fost deturnat pe rețelele sociale; că tinerii devin din ce în ce mai deschiși la ideea de a trăi într-un regim cel puțin autoritar; că războiul din Ucraina și inflația deveneau cele mai importante cauze de îngrijorare; și vedeam la prima mână cum dezinformările se răspândesc ca focul, iar adevărul, în fine, adevărul abia avea timp să-și tragă pantalonii pe dânsul, vorba unui clasic. Toate astea veneau după o pandemie care a măturat tot globul și care pe prea puțini i-a lăsat cu încrederea în instituțiile naționale și internaționale intactă.
Că vorbim de Organizația Mondială a Sănătății, care în ianuarie 2020 ne spunea să stăm liniștiți că e totul în regulă, apoi a recomandat niște politici incredibil de restrictive; că vorbim de un anume Trump care se întreba dacă n-am putea bea clor întru dezinfecție interioară; că vorbim de celebrele izolete (ce vremuri!) și de Arafat, care ne recomanda să ne învățăm câinii să facă pipi după orarul de liberă circulație; sau de femeia amendată că ieșise fără adeverință să-și recupereze porcul scăpat din curte. Cu tot acest absurd ambulant, cele mai contestate măsuri, dincolo de lockdown, au fost măștile și obligativitatea vaccinării, venite peste o epidemie tăcută și mult mai perfidă: pseudo-știința, misticismul, obscurantismul, leacurile băbești universale, propagate online, care promit picior frumos și vindecarea tuturor cancerelor până la a șaptea spiță, alături de suplimentele alimentare pentru orice care apar în aproape toate calupurile publicitare la TV. Din ultimele investigații, pare că leacurile băbești au fost promovate tot cu finanțare rusească; doar că dincolo de finanțarea dubioasă, mai există și niște personaje locale, denumite duios influenceri în nișa de parenting și sănătate, care au promovat toate aberațiile imaginabile, în locul mersului la doctor… care mers la doctor nici nu mai e atât de accesibil (geografic, financiar) pentru toate păturile din societate. O furtună perfectă pentru oricine e dispus să creadă că există un tratament ținut la secret de ocultă (care dintre oculte, că par să fie mai multe?).
Candidații. Teoria non-elitelor
Un lucru devenit din ce în ce mai evident în ultimii ani nu doar în România, ci mai peste tot în lume, e că selecţia cadrelor de partid nu mai funcţionează în sensul în care ar fi trebuit să funcţioneze: acela de a alege şi promova în cadrul partidului, apoi pe poziţii eligibile pentru demnităţi publice, membri de partid cu o cultură şi o educaţie solide, capabili să înțeleagă că se află în serviciul public, aleși să reprezinte cetățenii într-un cadru democratic. Probabil că discuţia ar trebui să meargă și înspre ce se mai întâmplă cu educaţia, sau de ce ai nevoie de cultură generală într-o societate, sau – de ce nu – am putea să lărgim câmpul de observație spre mediul privat, care pare să sufere de niște metehne foarte asemănătoare. Sigur că există sulf şi pârţ şi printre marii învăţaţi (nu l-a uitat nimeni pe Vadim Tudor), iar aici pot să notez un efort din ce în ce mai concentrat al ştiinţei politice şi al psihologiei de a înţelege și explica de un anumit profil de personalitate e cel mai des atras de vizibilitate și putere.
Cert e că oferta politică pentru prezidențiale a părut una făcută literalmente la mișto. Nu îmi aduc aminte să fi văzut un asemenea consens în bula în care mă învârt online: ”Eu ce să aleg, că nici una dintre variante nu e ok!”, un alt semn că lucrurile aveau să ia o întorsătură cel puțin bizară.
Pe scurt, numele cu rezonanță publică la început de campanie (și-s convinsă că uit câte ceva despre fiecare):
- Generalul Nicolae Ciucă. Bunelu. Un ostaș în slujba țării. Fost șef al Statului Major al Forțelor Terestre, fost prim-ministru. Un tip care a ajuns în politică la ”ordinul” președintelui Iohannis – după propriile spuse -, cu un doctorat plagiat secretizat, a cărui campanie electorală părea să fi început încă de prin martie 2024, judecând după afișele electorale care au împânziseră țara sub pretextul promovării cărții autobiografice scrisă de el – dovedită o însăilare de panseuri și constatări despre viața de militar de profesie. Nu a lăsat vreodată senzația că-i place jobul de politician. Sau măcar vorbitul în public.
- Marcel Ciolacu. Prim-ministru în funcție, lider al PSD, membru al partidului de pe vremea când se numea FSN. Mai degrabă social-conservator, a părut că-și dă silința să curețe PSD-ul de aura de baronime coruptă cu care e asociat. Scandalul Nordis (o aroganță, mai multe aroganțe), diploma de bacalaureat lipsă, certificatul de revoluționar, covrigăria din Buzău.
- Elena Lasconi. Primar USR la al doilea mandat în Câmpulung. Devenită candidat după ce a fost exclusă de pe lista pentru europarlamentare a USR-ului în urma unui scandal din care a reieșit că a votat la referendumul CPF de acum câțiva ani, iar fiica dânsei a reacționat public pe Instagram.
- Mircea Geoană. O campanie începută informal cu mult înainte ca el să-și fi dat demisia din poziția de Secretar-general adjunct al NATO. Cu o istorie lungă în politica românească, un tur doi de prezidențiale pierdut în fața lui Traian Băsescu, o listă lungă de asocieri cu personaje ieșite pe ușa din dos a politicii, în campanie i-am aflat și povestea angajării în Ministerul de Externe. Cu cât a vorbit mai mult, cu atât s-a afundat mai mult.
- Kelemen Hunor. Probabil cel mai bun vorbitor al limbii române din toată lista. Lider al UDMR. Foarte atent să se delimiteze cât mai clar de Viktor Orban și Fidesz.
- Ludovic Orban. Șică, mare cântăreț, fost prim-ministru PNL, acum candidând din partea Forța Dreptei.
- Alții: Cristian Diaconescu, Ana Birchall, Silviu Predoiu, Cristian Terheș, Sebastian Popescu, Alexandra Păcuraru, Călin Georgescu.
Nu știu dacă asta a fost într-adevăr cea mai slabă ofertă electorală din cei 35 de ani de la revoluție. Ce știu e că a fost ocazia cu care toată lumea a văzut cât de gol era împăratul de fapt: fiecare dintre candidații din lista de mai sus avea niște bube majore la intrarea în campanie, apoi practic totul s-a transformat în Festivalul Cine Spune Cea Mai Mare Tâmpenie 2024.
Se cuvine să explic aici de ce am folosit între ghilimele noțiunea de suveranism: pentru că, printre rânduri, e negarea cu iz naționalist a instituțiilor supra-statale care, cu toate bubele pe care le au, au reușit să-i dea României întâi o direcție, apoi o bunăstare certă. În unele cazuri, e o negare a istoriei factuale și maschează abil o atitudine de (cel puțin) simpatie către extrema dreaptă, dacă nu chiar de comemorare a legionarilor. Suveranismul local e mai mereu o amestecătură de idei misogine și xenofobe; și nu e o coincidență similitudinea stridentă cu linia discursivă rusească. Deși, pasămite, scopul este afirmarea interesului național, e neclar care e acest interes național, însă cu certitudine el nu este reprezentat nici la Bruxelles, nici la Washington, nici în alte capitale vestice. Și e păcat să nu îi spunem pe numele adevărat, adică extremism de dreapta, fascism.
Poate că tot aici ar trebui discutat și despre enorma insatisfacție socială ai cărei martori suntem cu toții de măcar vreo zece ani încoace: o parte semnificativă a cetățenilor români au ales să emigreze spre alte zări tocmai din cauza unei clase politice corupte, puse pe căpătuială, care nu a fost suficient de atentă la cei pe care trebuia să-i reprezinte și la nevoile lor. Un sistem de sănătate accesibil, dacă nu funcțional (nu, nu ar trebui să fie nevoie de spitale construite din inițiative private sau ale societății civile); educație la fel de accesibilă care să nu fie umplută de forme fără fond și reformată într-o logică a ilogicii (am aflat cu stupoare că istoria nu se mai studiază cronologic, ci pe concepte, în condițiile în care curicula nu apucase să iasă din logica marilor domnitori români); autostrăzile lipsă, unde e drept că nu s-a stat pe loc, însă au apucat să transformate aproape într-o marotă; lipsa oricărei forme de justețe și justiție socială, căci logica lui dog eats dog a prevalat de fiecare dată (își mai amintește cineva de Caracal?).
În anii din urmă, toate astea au lăsat loc de abordări cu iz mesianic, care aveau să rezolve absolut orice problemă imaginabilă: nu pot să las să treacă nemenționate anti-corupția și reforma sistemului de justiție, ridicate la rang de proiect de țară, transformate însă într-o vânătoare de vrăjitoare (de ambele părți ale spectrului politic pro-vestic, ca să nu avem vorbe la proces) și care de prea puține ori au dus la condamnări care să fie incontestabile în discursul public. E soarta anti-corupției mai peste tot în lume, ne spune literatura de specialitate, cum îndrăznesc să spun că e soarta oricărei soluții universale.
Recursul la programul de țară al președintelui Iohannis, România Educată, e destul de popular zilele astea, dar mi se pare o explicație mult prea facilă – a zis c-o rezolvă el și p-asta, n-a rezolvat-o, deci sictir. Insatisfacția socială s-a suprapus peste o incultură crasă. Și prostie, o zic în clar. Nu doar în ceea ce privește lucrurile de bază (ce face o democrație să fie o democrație, de exemplu), ci și în termeni de cât de răspândit e fenomenul de fapt. Clasa politică n-a fost în nici un moment nereprezentativă pentru societatea românească. Ce devine însă din ce în ce mai evident e cât de dispuși suntem, ca societate, să recurgem la violență politică în momentul în care lucrurile nu sunt chiar așa cum ne-am dori. Și probabil că aici e una dintre cheile de interpretare: violența nu presupune doar violență fizică, ci are un întreg arsenal de manifestare. În mediul politic, din câte pot eu vedea, cea mai răspândită e violența verbală. N-am uitat de confruntarea din parlament Simion versus Șoșoacă, filmându-se reciproc, cu Simion recurgând la una dintre cele mai mari mizerii care pot fi scoase pe o gură de om („Te agresez sexual, fă, scroafo” – virgulele sunt ale mele), care a fost luată drept un circ ieftin, dar în fapt a legitimat, a câta oară, violența verbală. Iar de la violență verbală la violență fizică pasul e incredibil de mic.
Poate un porgram de țară care țintește educația să rezolve așa ceva? E în scopul unui astfel de program să mai corecteze din grobianismul unor astfel de manifestări? Tind să cred că nu, educația – cei șapte ani de acasă! – nu se face la școală, iar falimentele morale n-au niciodată doar o singură cauză.
Disonanțe cognitiv-constituționale, partea a II-a
Am avut mai multe încercări de a sta pe TikTok în ultimii ani, toate eșuate. N-am avut timp, dar n-am avut nici disponibilitatea de a sta și a săpa dincolo de reel-urile eminamente tembele pe care le vedeam în primele câteva minute de scroll. M-am retras și de pe X, formerly known as Twitter, în momentul în care Musk a scos elementele de control ale content-ului postat acolo și a introdus blue checkmark-ul plătit. Pe Facebook nu am mai postat regulat de la invazia Crimeei, deși am continuat să-i citesc pe cei care scriu acolo. A fost o mișcare bună? Nu știu – poate l-aș fi remarcat pe Georgescu mai devreme, poate aș fi remarcat legionarismul în floare mai devreme. Știam că e acolo, capete ale hidrei se tot ițeau când și când, cercetătorii specializați în subiectele conexe extremismului de dreapta ne tot spuneau de ceva vreme să fim atenți.
Era vreo trei dimineața când pe numărătoarea live Călin Georgescu a trecut pe locul 1, înaintea Elenei Lasconi, trimițându-l pe Marcel Ciolacu pe trei. Buimacă, am deschis TikTok-ul. Mi s-a revărsat în fața ochilor Georgescul. Și de aici a început sminteala: inițial, nici unul dintre partide nu a reclamat nereguli la numărătoarea votului, apoi a apărut o contestație care susținea că s-ar fi mutat voturi ilegal către Lasconi dinspre Orban, ipoteză infirmată chiar la numărătoarea inițială, prin procesele verbale disponibile pe site-ul creat de STS.
Așadar CCR a purces aproape inexplicabil la a decide o renumărare a voturilor desfășurată în condiții cel puțin ciudate: observatorii independenți n-au fost lăsați să observe procesul, apoi au câștigat într-o primă instanță dreptul (deși asistaseră perfect legal la numărătoarea din noaptea alegerilor), apoi curtea superioară a decis retragerea dreptului de a asista la numărătoare – totul pe repede înainte, urmau Parlamentarele. În urma acestei renumărări, contestațiile inițiale au fost respinse – deși numărătoarea nu fusese finalizată -, turul întâi consfințit oficial de către CCR și s-a dat undă verde pentru desfășurarea turului doi. Ar fi fost prima oară în 35 de ani când în turul doi al prezidențialelor nu ajungeau candidații primelor două partide parlamentare; și prima oară când unul dintre aceștia nu era candidatul PSD/FSN. Harta rezultatelor la nivel de județ/UAT arată (și) a vot-protest: Lasconi a câștigat în Craiova (chiar în oraș), Kelemen în Bihor, Georgescu în județul Sibiu, Ciucă în Giurgiu. Ceea ce mă face să propun și o inovație conceptuală, dacă tot m-am apucat: swing counties. În urma lui 2024, an super-electoral-global, e păcat să n-avem și noi. (Glumesc. Aproape.)
Între timp, în presă începuseră să apară semnele unei imixtiuni cel puțin ciudate via TikTok în favoarea lui Călin Georgescu, zvonuri de finanțate cu criptomonede, căci lipsa respectării legislației electorale fusese evidentă din prima (0 lei raportați drept cheltuieli de campanie și lipsa codului de mandatar financiar pe toate materialele). Încep să iasă la suprafață din tenebrele Internetului înregistrări cu Călinescu vorbind despre ceea ce îngăduitor pot numi ideile sale. Propoziții simple, fără argumentări, fără substanță, în cazul fericit în care nu erau niște bazaconii ordinare – notez aici fără vreo pretenție de exhaustivitate nanochip-urile din Pepsi, piramidele nefolosite, vlahii din Valhala, precum și dubioșeniile susținute de nevasta domnului Georgescu – orice de la beneficiile taberelor neolegionare (!) la „tapping”, un soi de palme auto-aplicate á la Irina Loghin. Ies la iveală și minciunile și găurile din CV-ul domnului, precum și faptul că fusese parte din „sistem” încă de la finalul anilor ‘80, ies la iveală asocierile și sprijinul din partea legionarilor de rit nou, al BOR-ului, deși credințele predicate veneau mai degrabă dintr-o zonă neoprotestantă sau new age.
Adevărata față a mesianicului Georgescu părea să fie foarte lumească (și de o prostie și o ticăloșie greu de egalat), dublată de o rețea întreagă de canale de Telegram, website-uri, conturi și grupuri de Facebook și de TikTok pompate de ruși care lucrau coordonat în sprijinul lui. Grupurile de Facebook fuseseră foarte vizibile încă de acum câțiva ani, însă acum până și timeline-ul meu se umpluse de postări din astfel de grupuri, pline de boți, cu texte și imagini imbecile cu iz național-ceaușișt despre cum țăranul român era mai bun și mai bine, despre pâinea coaptă de bunica pe vatră (nimeni n-a zis nimic despre parizerul pané, of), bogăția ogorului românesc (e bogat, dacă te ocupi să pui un sistem de irigații și știi să faci business în agricultură), bună dimineața la cafeluță, suflet frumos! (gif kitsch cu cafea și fluturași), râul, ramul – care s-au comportat în două feluri: ori au pedalat un mesaj aproape identic cu al extremiștilor, ori s-au transformat pe față în grupuri de propagandă electorală pentru Georgescu de la o zi la alta.
Bref, Președintele Iohannis convoacă o ședință CSAT, iar concluziile publice comunicate de participanți imediat după au fost că e totul bine, nu s-a întâmplat nimic, doar a apărut un outsider ilustru necunoscut care a răsturnat orice calcul politic din ultimii doi ani. Societatea civilă și presa încep să facă presiuni pentru desecretizarea raportului CSAT, având în vedere că toată operațiunea Georgescu semăna izbitor cu orice altă operațiune hibridă inițiată de la Moscova, iar bănuielile despre finanțarea ilegală începeau să fie dublate de dovezi concrete.
Ca reacție la sminteală, Lasconi începe să trimită mesaje către partidele politice pro-europene și către electoratele acestora, ajungând chiar să repete că a avut de suferit în urma declarațiilor în care admitea că a votat la referendumul CPF (fusese scoasă de pe lista USR de la europarlamentare). Online, cetățeni din zone extrem de diverse au început să se ralieze în spatele ei – cu jumătate de gură, nuanță care i-a scăpat și ei, și partidului. Putea fi oricine sau orice în locul ei, reacția viscerală nu a fost pro-Lasconi, ci anti-Georgescu (și pe bună dreptate). Însă politic, toată lumea aștepta rezultatele de la parlamentare.
La Parlamentare, cam aceeași poveste, cu nota că polul „suveranist”, acum format din trei partide, din care al treilea, POT, afiliat vizibil cu Călin Georgescu au obținut 30% dintre voturi, iar USR, partidul unuia dintre cei doi finaliști, mult sub scorul candidatei sale. Toate calculele politice anterioare fuseseră făcute pe asumpțiile confirmate în scrutinele din ultimii 35 de ani. De data asta, însă, nimic nu a mai stat în picioare: cei doi finaliști își vor trage după ei partidele la parlamentare, auzeam. Teoretic da, practic nu și când pe sub radarul mainstream-ului trec tot soiul de valuri, unele dintre ele foarte mari. Nu și când presa mainstream a fost căpătuită cu o subvenție, mecanism inventat în timpul pandemiei, pentru susținere comercială (desigur), translatată în rostogolirea unor argumente care conveneau exclusiv partidului finanțator.
Trec și parlamentarele și se accelerează tăvălugul, până într-acolo încât partenerul strategic al României, recte Statele Unite ale Americii, începe să publice comunicate de presă prin Departamentul de Stat pentru a avertiza asupra riscului cu care Georgescu venea la pachet. Bursa de la București se dă cu roatele-n sus. Cumva, Președintele Iohannis decide în al unsprezecelea ceas să desecretizeze raportul CSAT; deja se punea problema dacă nu cumva CCR ar fi putut interveni legal după cel de-al doilea tur.
A făcut-o în vinerea de dinainte de turul doi, când votul în diaspora începuse deja, și a intervenit decisiv: a anulat turul întâi al alegerilor. Cu totul – astfel că trebuie propus un nou calendar, candidații vor trebui să-și obțină sprijinul partinic și să-și strângă din nou semnăturile, iar Iohannis va rămâne în mandat până la investirea noului președinte. E legală o astfel de decizie? Cu legea în față, nu. Mă bucur că CCR a făcut intervenția asta, oprind deocamdată temporar nebunia? Da. Mă face asta ipocrită? Da. Nu cumva trebuiau anulate și alegerile parlamentare, desfășurate în același climat de imixtiune politică ilegală a unor actori (non)statali? Logic da, practic pare că nu, la ora la care scriu textul. E uneori un lucru sănătos la cap să schimbi regulile în timpul jocului, când vezi cu ochii tăi că îți dispare covorul de sub picioare? Probabil că da, nu suntem nici primii, nici ultimii care trecem prin asta.
Mai e România o democrație? Nu știu să răspund la întrebarea asta într-un fel care să mă mulțumească – pe de-o parte, în situații extraordinare poți răspunde doar cu acțiuni extraordinare, pe de altă parte probabil că s-a creat un precedent cu care ne vom lupta ani buni de aici înainte. Au fost multe ocazii când tăvălugul putea fi oprit, iar traseul instituțional al acestor alegeri nu are absolut nicio noimă. Însă un punct important de notat aici e că există niște diferențe mari între o democrație electorală și una constituțională, care presupune alegeri desfășurate corect, liber, periodic, or aici cuvântul cheie e ”corect”, iar decizia asta încearcă să apere; mai notez totodată și diferența dintre votul care rezultă în urma unui proces electoral și votul ca exprimare a unei credințe/păreri/opinii – nuanțe care nu trebuie ignorate. Răspunsul internațional a fost covârșitor pozitiv la vestea anulării turului întâi, cu excepția Moscovei (hehe). În România, singurii actori care au vociferat împotriva deciziei au fost cei doi concurenți din turul al doilea, Lasconi (cu tot cu USR în spate) și Georgescu, care au reacționat fiecare după felul de-a fi, fiecare convins că ar fi câștigat alegerile.
Semi-glumind, am zis cuiva la un moment dat că pentru mine e important să pot alege dacă beau Coca-Cola Zero sau Pepsi Max. E drept că în continuare nu știm ce-a vrut domnul Georgescu să zică cu nanochipurile alea (poate erau nanochips-uri în pepsiglas, la asta nu v-ați gândit…); și simplul fapt că am putut scrie și publica textul ăsta e ceva ce nu iau de-a gata, însă am văzut cu toții ce înseamnă pentru Marea Britanie să fi ieșit din Uniunea Europeană (ironic, ca un pariu ratat pus pe naționalism). Nu compar tradițiile și istoriile democratice aici, dar putem compara un prezent care nu mai e de neimaginat, populat de enormitățile practice ale scapegoating-ului care arată spre imigranți, spre taxe, spre politicile comune ale UE – dar, curios, niciodată spre Roam-like-at-home.
Cu ce rămânem
Cu un eșec al clasei politice și al partidelor de guvernare, care probabil au avut senzația că o să meargă și de data asta cu fonfléuri și maradone, cum a mers la locale. N-a mers, iar jocurile de culise cu voturi cedate și împărțite mai rău au complicat peisajul. Un eșec al competenței, al jocului politic, al onestității (în limitele politicului românesc, desigur), al discursului public.
Cu certitudinea sictirului generalizat față de clasa politică ante-menționată. Nu te poți juca de-a opoziția din coaliția de guvernare în timpul campaniei, cu atâta dezinvoltură, așteptându-te ca electoratul s-o înghită pe nemestecate. Nu te poți juca de-a aranjatul unui job pentru șefu ăl mare care s-a chinuit vizibil să fie numit la NATO, apoi la UE, apoi nicăieri. Nu te poți juca cu abordările polițienești ale abuzului de substanțe. Nu te poți juca cu răspunsul public față de războiul de Ucraina, altfel toate astea îți vor exploda în față, cu efect întârziat, sub forma unui fake news. Pe mine mă lasă și cu o dilemă nouă – cine e, de fapt, establishment-ul politic în România?
Cu un eșec al structurilor de apărare, care – aflăm acum – știau de manifestările neolegionare ilegale, dar apreciaseră că nu vor avea cine știe ce aderență la public, deși studii pe subiect cu concluzii opuse s-au tot făcut în ultimii ani. Văzuseră și TikTok-ul. Oare câți simpatizanți ai unor astfel de idei există prin aceste organisme de apărare?
Cu certitudinea că apariția mai mult sau mai puțin meteorică a lui Georgescu a fost într-adevăr o operațiune coordonată și finanțată din surse subterane – e imposibil să aduci, jucând transparent și legal, un candidat cu notorietate aproape de 0 în mainstream până pe locul 1 la primul tur de prezidențiale. E foarte greu și să aduni voturile pentru un mandat ca independent (Valeriu Nicolae n-a reușit acum patru ani la Parlament, i-au lipsit mai puțin de 20 de voturi!, Nicu Ștefănuță a reușit anul ăsta la Parlamentul European). În general, sistemul politic românesc e desenat astfel încât să favorizeze organizațiile de partid cu rețea extinsă în teritoriu, iar finanțarea necesară unei astfel de campanii e enormă.
Cu cea de-a doua certitudine: că e nevoie de reforme mai în toate ariile instituționale, dar mai ales în legislația electorală, care nu acoperă eficient campaniile online, așa cum nu acoperă cazurile în care se constată nereguli la semnăturile adunate de candidați. Însăși mecanismul adunării de semnături e unul care trebuie discutat. Așa cum corpul de legi deja existent trebuie aplicat – cu bătaie evidentă la manifestările fasciste.
Cu un candidat care a strâns două milioane de voturi folosind un discurs pe care nici nu prea știu cum să-l cataloghez: sună a măcar vreo trei-patru diagnostice din DSM (nefiind de specialitate l-aș trimite la un doctor); delirul mistic mi se pare cel mai frapant în cele mai multe dintre înregistrările pe care le-am văzut până acum. Luat la bani mărunți, eu nu pot pune degetul pe ce crede Călin Georgescu, în afară de afinitatea față de personaje ca Zelea Codreanu și zdruncinăturile conspiraționiste pe bază de logică new age.
Cu ceva ce sper să fie finalul partidelor anti-sistem. Dacă sistemul înseamnă Uniunea Europeană și NATO, mulțumesc, prefer un partid pro-sistem unuia anti-sistem. Partide reformiste, partide noi? Aștept cu interes.
Cu discuția despre drepturile cetățenești (ale oricărui cetățean, fie el dintr-o minoritate etnică sau sexuală) bagatelizată și, într-un final, abandonată public clivajului Vest – Est, care va defini aproape cert următorii ani. Cu multe alte teme legitime confiscate în discursul public de extremiști (locuințe, greșelile Uniunii Europene, libertatea religioasă…).
Cu descoperirea că o parte semnificativă din societatea românească pare gata să accepte neolegionarismul drept cură universală pentru lipsa de lideri politici reali, așa cum deja pare să accepte tratamente minune care vindecă până și bolile pe care nu știi că le ai. Este, probabil, cea mai mare problemă acum, care va trebui rezolvată și cu un Parlament format din 30% extremiști.
În încheiere, trebuie să le mulțumesc redacțiilor și jurnaliștilor freelanceri care s-au ținut de meserie: sunt cei care ne-au spus încă de acum câțiva ani despre mizeriile făcute la umbra nucului bătrân mutat online. Cei care au săpat după sursele de finanțare și care și-au asumat riscurile de a vorbi despre subiectele astea atunci când nu era chiar toată presa amenințată de neolegionarii brusc reprezentați politic. E o (altă) mizerie că aceste redacții supraviețuiesc din donațiile cititorilor. Ei își spun zilele astea „independenți”. Am să le spun, simplu, jurnaliști – au rămas fideli interesului public în ciuda multor tentații.
simplicity is beauty 