Ei bine, da, traiesc. M-am tot gandit daca ar fi sau nu cazul sa mai scriu. Daca in urma cu ceva ani venea de la sine, acum totul mi se pare destul de dificil. Poate si pentru simplu fapt ca „nimic nu mai este ce a fost”. Ce s-a intamplat in viata mea in ultimii 2 ani? Pai nu as stii de unde sa incep, pe scurt, am avansat in cariera nesperat de mult, m-am casatorit si de curand am devenit mama de baiete. Pentru a nu insista prea mult pe subiect, mi s-ar parea mult mai simplu sa lucrez la Microsoft (eu, care nu am nimic in comun cu „stiintele exacte”) decat meseria de full time mumy. Apoi, am cunoscut multi oameni noi de la care am avut de invatat cate putin de la fiecare, oameni care nu au incetat sa ma dezamageasca dar pe care am invatat sa ii tratez ca atare, am reluat prietenii mai vechi, am reinvatat ca persoane pe care te bazai sunt „dust in the wind” cand ai nevoie, iar oameni carora nu le acordai credit iti pot fi alaturi neconditionat, am realizat ca daca pui prea mult patos in activitatea zilnica, mai ales cea profesionala te poti tranforma in stressed wanna be si asta nu foloseste nimanui, mi am reconfirmat ca a avea prea multe asteptari de la oameni este sabotaj personal, am realizat ca munca la stat in Ro este de n ori mai penibila decat munca in privat, desi oameni prosti, neinstruiti si nesimtiti se regasesc in ambele sectoare, sunt recunoscatoare ca am avut ocazia sa fac diferenta intre tratamentul in reteaua privata de sanatate si cea de stat pentru care nu exista prea multi termeni de comparatie, incepand, evident de la personal si terminand cu normele elementare de igiena si respect atat fata de sine cat si fata de pacient. Si ar fi multe de scris si dezvoltat. Dar asta, poate intr-un post viitor 🙂
Ma simt prizoniera. In propria realitate si activitate sau poate inactivitate. In fiecare an cand se sfarseste vara ma incearca o melancolie vecina cu tragedia. A mai trecut un an si parca fara rost. Vizibile poate sunt doar chipurile imbatranite parca pe nesimtite o data cu trecerea fiecarei veri. Mi-au ramas bine intiparite in inima vacantele petrecute la bunici, la tara. Pot spune ca sunt probabil ultima generatie care inca s-a mai bucurat de viata la tara neacaparata inca de libertatea si democratia atat de prost inteleasa. Ca in romanul lui Proust, mirosu de petunii si regina noptii ma arunca in valtoarea amintirilor atat de minunate a noptilor de vara cand statea cu bunicii mei si cativa vecini pe sala, asistand cu ochii mari la discutiile lor de… oameni mari, si Doamne cat de mult imi doream atunci sa cresc sa devin si eu un om responsabil. Acum ceva ani, intr-una din vizitele atat de rare pe la tara am vazut leaganul meu din copilarie, acel colos metalic achizitionat de bunicul meu, care ma facuse in urma cu vreo 23 de ani vipul ulitei, ros de rugina, doar un morman de fiare. Impactul vizual a fost destul de puternic si parca inca o lovitura a acceptarii trecerii ireversibile a timpului. Inca sunt un om norocos. Ii am pe toti ai mei langa mine si asta este o binecuvantare. Desi de cele mai multe ori nu stiu sa apreciez si valorific asta. A trecut vara si anul asta nu am mai stat cu fetele pe banca, o banca aleatorie pt ca nici una din noi nu mai locuim in acel cartier, au ramas doar parintii, sa povestim vrute si nevrute pana la ore tarzii in noapte. O reuniune intr-o cafenea sau la vreuna din noi nu va avea niciodata acelasi farmec. Am mai depasit o etapa in viata. Si nu stiu de ce dar nu ma incanta la fel de mult ceea ce urmeaza. Liceul a trecut parca comasat intr-un semestru, facultatea a generat schimbarea majora, iar finalizarea ei a dat startul maretei competitii cu viata, destinul… cariera profesionala, eticheta si emblema unui om. Uneori, noi acestia care am prins ceva si din viata inainte de 89 cred ca suntem niste cobai si nu o generatie de sacrificiu, pentru ca se pare ca romanii se sacrifica inca de la Burebista si nu numai dupa Ceausescu.
made in my reality 
Comentarii recente