Instructiuni pentru viata?
Ai fost vreodata prins in mijlocul unor lucruri fara sens ajungand sa te intrebi ce naiba cauti acolo si de ce ai ajuns acolo? Ei bine daca ai ajuns in situatia asta inseamna ca esti pe aceeasi lungime de unda cu mine. Zi de zi stau si ma intreb de ce sunt aici, de ce, de ce, de ce… si chiar nu mai am la ce concluzie sa mai ajung… totusi, ce faci cand te simti pierdut?Chiar nu mai e nimeni sa-ti arate calea pentru ca esti singur… siiiiinguuuur… siiiiiingurel… nimeni nu o sa vina sa-ti spuna „uite… du-te pe acolo ca e mai bine pentru tine” sau „incepe de aici ca de aici am inceput si eu” sau orice cuvant de bine. Dar in situatia asta foarte putine persoane te pot ajuta pentru ca foarte putini chiar au inteles de ce sunt aici si ce trebuie sa faca si intr-un final nici aia nu te ajuta ca deh dom’le „e drumul tau… e experienta ta… nu a mea”. Si iar o iei de la capat… De ce nu exista instructiuni de folosire a vietii?de ce nu te nasti cu un teanc de hartii pe care sa le citesti si sa intelegi ce naiba se intampla? Nici eu nu stiu dar inca le astept sa ajunga… eu doar ma intreb pentru ca multe raspunsuri nu le gasesc… asa ca imi pun intrebari ca sa am cu ce sa-mi incarc mintea. Dar daca am fi toti niste roboti si nici unul din noi nu si-ar pune nicio intrebare in legatura cu viata asta care nu o pot numi chiar minunata, ce s-ar alege de lume? Nimic… la fel cum probabil nici acum nu se alege nimic din mai nimeni. Toti facem umbra pamantului cu un singur scop… scopul nostru propriu si personal. Dar cate persoane se gandesc cu adevarat cat rau face omenirea planetei? cate persoane se intreaba cum sa faca lumea mai buna? chiar nu vreau sa incerc sa ma gandesc pentru ca ar fi un raspuns foarte deprimant… si totusi… totusi existam… da… existam si nu ne ajunge nimic de aici… nu ne ajunge timpul, niciodata nu ne ajung banii, nu ne ajunge mancarea, nu ne ajunge nimic… suntem niste nemultumiti, niste fiinte minuscule nemultumite de ce avem si mereu distrugem mai mult in jurul nostru pentru a obtine mai mult… pentru ce? ca sa traim o viata care intr-un final se va sfarsi si ca sa o traim in bogatii si alte nebunii ca dupa ce murim sa le lasam tot aici. Cu ce te alegi din viata? Vreau si eu sa stiu asta. Vreau sa stiu ce se intampla dupa… mai conteaza ce ai facut aici? Mai conteaza ce ai invatat? Nu cred! Cred ca nu mai conteaza nimic. Ce rost are sa muncesti o viata intreaga ca sa nu te alegi cu nimic dupa? De ce sa faci asta cand poti face fiecare secunda sa fie unica si sa traiesti… sa traiesti cu adevarat, fara restrictii, fara limitari, fara bani. Oamenii nu mai inteleg asta. Sunt controlati de bani, de avere, de case, de masini frumoase ca uita ce inseamna sa se simta fericiti. Si in fond ce e fericirea? Fericirea nu trebuie descrisa… fericirea trebuie traita si simtita. Fericirea si linistea interioara nu au niciun rost sa fie descrise pentru ca nici un miliard de cuvinte nu ar putea descrie exact ce sentimente sunt inauntrul tau atunci cand esti cu adevarat fericit si cel mai trist este ca foarte multi oameni nu stiu ce inseamna sa fie fericiti. Prea multi oameni sunt ingropati in mizerii, in datorii, sunt bolnavi, sunt tristi, sunt pur si simplu terminati de viata, terminati de tot… sunt pur si simplu prea tristi din cauza restrictiilor impuse, din cauza limitarilor ca au uitat sa fie fericiti. Multi nici macar nu stiu cum e. E trist ce se intampla! E si mai trist ca toti stam si ne uitam neputinciosi la ce e in jurul nostru si e si mai trist ca nu stim de unde sa incepem sa schimbam ceva. Nu stim cu ce sa incepem, nu avem cum sa le aratam pentru ca fiecare trebuie sa-si gaseasca propria fericire. Si totusi mi-as dori sa ajut, mi-as dori sa vad oameni fericiti… mi-as dori sa fiu si eu mereu fericita dar din pacate, uneori fericirea e greu de ajuns…
Life
Viata e doar o calatorie lunga spre infinit. E un pantof care in timp se deterioreaza si pe masura ce imbatranim se rupe si se strica dar continuie sa fie folositor si uneori indispensabil. Cred ca noi suntem intr-un fel ciudat interconectati prin niste fire de energie care ajung la fiecare persoana in parte si ne fac uneori sa gandim la fel. Omanii nu sunt decat niste fiinte prea complexe ca sa fie in totalitate intelese. Ne simtim singuri si suntem singurele fiinte de pe planeta care constientizeaza ca sunt singuri si care pot defini sentimentul inconfundabil al solitudinii
Povestea firului de praf
Povestea firului de praf incepe cu intunericul suprem… un intuneric atat de intunecat incat nu puteai sa reusesti sa distingi nimic in jur. Prin dorinta intunericului de a sti cum este opusul lui, reactiile chimice din acesta au format un mic fir de lumina. Acest firicel de lumina se simtea atat de bine in marea de intuneric din jurul lui incat toate sentimentele care il incercau au format in jurul lui materie fizica si palpabila dar era atat de mic si de fragil ca totul din jurul lui il putea distruge, dar pe masura ce timpul trecea se marea din ce in ce mai mult, materia din care era format se facea din ce in ce mai dura iar el era din ce in ce mai puternic iar pe masura ce crestea era din ce in ce mai fierbinte, mai multe reactii chimice aveau loc in interiorul lui. Era atat de fierbinte si luminos incat lumina incalzea intunericul din jurul lui. A crescut in fiecare moment mai mult si era din ce in ce mai puternic…. pana intr-o zi… cand a explodat
Jocuri…
Si iar sunt in fata calculatorului insirand ganduri si experiente pentru oricine… si imi place. Simt un parfum dulce si copilaresc de vreo 2 luni incoace si parca in realitate copilaria se duce cat mai departe. Si ma gandesc la cate tampenii fac si cate lucruri fara sens care ma distrug si care probabil imi vor distruge sanatatea mintala pe care niciodata n-am avut-o, dar imi place.
Imi place sa fac tampenii si sa le repar dupa dar acum am facut cea mai mare tampenie ever… m-am decis sa ma maturizez… there’s no way out of here…. creierul, corpul, oamenii din jur care-mi sunt dragi imi spun sa ma maturizez… si totusi… inima, alti oameni dragi ma roaga sa raman mica…. ma sperii. Nu vreau sa cunosc oameni mari, nu vreau sa-i vad si sa lucrez cu ei dar am constatat ca nu mai pot fara un lucru… bani… De ce? Pentru ca nu mai pot sa plec la mare decat cu 500 mii (lei vechi) in buzunar si un rucsac in spate si sa ma distrez, pentru ca am o constiinta care ma strange din toate incheieturile si care ma face sa ma gandesc si la consecinte, care ma opreste din calatoria mea in jurul unei lumi atat de mici si atat de mari totusi, care atunci cand vreau sa fac ceva nebunesc sare din scaunul ei bine ascuns si pus deoparte si preia conducerea. Cred ca am sa divortez de ea curand si am sa ma enervez si am sa o arunc de tot sau am sa o las sa preia conducerea forever dar ultima varianta e cea mai putin posibila pentru ca sunt prea copil ca sa devin adult si sunt prea om ca sa devin robot… si totusi baniiiiii….. Nu vreau bani, de fapt nu mai vreau ca banii sa existe. Daca nu ar exista lumea ar fi mult mai minunata si oamenii la fel, sau daca ar fi prea multi si oamenii nu ar observa ca exista, ar fi mult mai misto dar NU!!!! Exista ca sa ne faca noua viata un calvar, sa nu ne placa ca nu-i avem dar nici cand avem sa nu ne ajunga, sa ne fyaca sa ne supunem unor legi care nu-si au rostul pentru ca sunt create cu atat mai mult pentru a ne ingradi dar ce mai mult ne ingradeste banul, puterea lui in toata lumea. Lipsa lui ne distruge si ne dezumanizeaza la maxim dar oare prezenta lui ne face mai fericiti? NU. Probabil daca am fi niste robotei (cum sunt destui) ne-a face cei mai fericiti dar cum nu suntem si cum eu nu sunt unul din astia nu m-ar face fericita, doar m-ar ajuta sa imi satisfac unele dorinte care fara ajutorul banilor nu ar putea fi satisfacute. Dar banii niciodata nu-mi vor aduce o imbratisare sau o discutie interesanta sau un moment haios. Dar poate mi le-ar cumpara? Neah. M-am saturat de atatea intrebari de genul „tu nu esti angajat? De ce nu ai bani?” si raspunsuri nu sunt. Decat sa te angajezi pentru 5 milioane pe luna si sa muncesti pe branci ca un trantor o zi intreaga mai bine stai pe strazi si cersesti si faci 5 milioane intr-o zi , nu intr-o luna.
Dar totusi oamenii muncesc si se chinuie sa-si asigure mancarea pt ziua de maine, si se chinuie sa-si asigure tot ce le trebuie lor si familiei lor…lucruri materiale, lucruri nefolositoare daca maine mori. Nu vreau sa fiu mare! Dar voi fi…. Nu vreau sa cresc… Dar o voi face… pentru ca TREBUIE…. asa zic toti… Maturizeaza-te pentru ca TREBUIE! Angajeaza-te pentru ca TREBUIE! Asta zic toti… dar eu? eu ce zic?
Ea…
Asteapta… chiar asteapta din nou…. si crede din toata inima ca ceva se va intampla ca ea nu e doar un pion… o stie si o simte in fiecare milimetru al corpului si iar se gandeste si iar asteapta o revenire dintr-o lumina indepartata sa se apropie de ea si ceva sa se schimbe, sa i se schimbe viata, sa se schimbe viata tuturor…. Asteapta sfarsitul sau poate inceputul sau poate inceputul sfarsitului…. nici ea nu mai stie dar este sigura ca daca este o simpla marioneta nu se va intampla nimic si spera sa nu fie asa… ei bine spera sa se gaseasca ceva de facut in privinta acestui lucru. Refuza sa se mai trezeasca, refuza sa se mai oboseasca pentru ca stie ca nu va mai fi nevoie. Si totusi daca va fi nevoie? Prea multe intrebari si prea putine raspunsuri.
Si daca nimic nu a fost real? Si daca totul e o carte? Daca lumea asta e o carte mare din care cineva citeste in fiecare zi? Si iar adoarme, sperand ca raspunsul se va gasi in vise… nimic… nu e nimic in vise, nu e nimic in realitate. Cauta prea multe raspunsuri la intrebari marunte pe care si le pune. Cauta prea multe pentru prea putin lucruri de descoperit. E de parere ca a simtit tot ce a putut simti si acum nu mai are ce… S-au terminat sentimentele? S-au terminat simtirile? Chiar s-au terminat toate? Asta i se pare cel mai infricosator, sa termine sacul cu simtiri, sacul cu sentimente. Stie ca de fiecare data vor fi altfel dar totusi….
„Stii ca nu mai stiu sa simt? Stii ca nu mai stiu sa simt?” Si iar intrebari fara de raspuns, si iar totul e pierdut… si iar ea se intoarce de unde a venit… si iar… si iar… si iar…. Oare cu cine vorbeste? Nici ea nu stie sigur dar asteapta raspunsuri. Asteapta ca cineva acolo sus… poate un regizor… poate un scriitor…. poate un om… sa o auda si sa-i raspunda, dar nu e nimeni. Nu sunt decat stele si cerul… luna… soarele… si sunt mult prea departe sa auda niste cuvinte spuse in soapta… si probabil ca, chiar daca le-ar auzi nu ar putea sa raspunda pentru ca nu sunt decat niste… SIMPLE PLANETE! „Simple planete” se gandeste din nou… simple planete…. poetii toti au mintit-o… scriitorii la fel… de ce unor simple personaje din niste amarate de carti luna si stelele raspund la intrebari? de ce? de ce nu si ei? de ce poetii… de ce scriitorii au lasat-o singura sa se amageasca? probabil ca nu e singura dar pentru ea asta conteaza… asteapta un raspuns care… nu vine… si care probabil nu va veni niciodata…. toti sunt niste mincinosi si atat…. niste mincinosi care merita torturati pentru a-si dezvalui secretele pentru a i le impartasi… dar degeaba… adoarme din nou…. degeaba…
Degete
7…8…5…6…9… vremea cand puteai sa-ti numeri anii pe degetele de la maini…. 19…20 deja ti-ai terminat rezerva de degete… nu-ti mai ajung sa iti numeri varsta… iar anii nu iti mai ajung sa traiesti tot ce iti doresti…. imbatranesti… nu te uiti la tine? esti deja un om trist care prefera o cafenea linistita in locul unui club aglomerat si transpirat… te trezesti cu greu dimineata si fara prima cafea nu esti intreg… o tigara… ah tigara…. langa cafea mereu va fi minunata…. te trezesti brusc intr-o dimineata care e ziua ta de nastere si ghici ce… da…. ai 60 ani…. acum nu-ti mai ajung nici degetele tale si nici cele ale intregii familii puse la un loc ca sa numere anii adunati in urma ta… si te uiti inapoi si zici „atatia ani? nu-mi vine sa cred” asta ai spus si cu un an in urma… si cu 2… si cu 3…. si cu 4… si n-a avut niciun efect…. anii inca trec si inca nu te cruta. Nu ai gasit secretul tineretii vesnice si nici de izvorul nesecat de energie pura inca n-ai dat si totusi inca te tarasti ca un gandac prin lume sperand sa mai faci ce? sperand sa stai macar putin linistit… dar iti amintesti de momentele in care erai tanar si munceai din greu pentru tot ce ai realizat pana acum si parca vrei sa muncesti in continuare….
Ce e varsta? ce se intampla? de ce timpul nu poate sta in loc macar putin? de ce aceasta lunga calatorie de un an in jurul soarelui nu poate sa mai astepte si trebuie sa inceapa in fiecare an in aceeasi zi la aceeasi ora? oameni… oameni batrani, oameni tristi peste tot…. oriunde te uiti totul e mai mult decat trist… e groaznic… e dureros…. si totusi… timpul trece si trece si trece si trece…. nu exista om sa fi pacalit timpul… si totusi este doar o masura ca sa ne faca sa ne simtim si mai mici in minimalitatea noastra. Ne face sa ne organizam viata in ani, luni, saptamani, zile, ore, minute, secunde si de ce? ca sa fim organizati… ca sa avem ce numara pe tort atunci cand ne punem lumanarile si cel mai trist e ca de fiecare data se mai adauga una si inca una si inca una… si tot tanjesti sa mai poti arata pe degete atunci cand cineva te intreaba cati ani ai… asa cum te-a invatat candva mama ta…. dar atatea degete nu ai…. numai lumanarile de pe tort mereu vor creste una cate una pe o prajitura buna pe care o vei imparti cu cei dragi…
Copiii… copiii peste tot…. neastamparati…. inca mai isi pot arata varsta cu degetele…. lego… papusi… masinute… nicio grija… perfectiune… adolescenti? dureri… drame nejustificate…. crize de personalitate… tineri? facultate… griji… munca… familie… copiii…. din nou copiii…. batrani? melancolie… riduri…. adolescenti si tineri…. moarte…. the end…
Oglinzi
Si priveste din nou in jurul tau… te vezi? cu siguranta ca nu ai sa te poti vedea pentru ca… pentru ca tu nu existi pentru tine… tu esti doar o imagine pe care ti-ai creat-o dupa ceea ce vezi in oglinda…. te amagesti ca te cunosti dar de fapt nu ai nici cea mai mica idee cine esti cu adevarat…. poate ca sti cum te cheama, cu ce te ocupi dar niciodata nu ai sa poti raspunde corect intrebarii „cine esti?” pentru ca nu stii,. Esti cine vor altii sa fii si cum te vad ei. Nu esti cine vrei sa fii pentru ca intotdeauna vei vrea sa fi mai mult decat esti. Intotdeauna vei cauta ceva mai bun pentru ca stii ca se poate si mai bine si stii sau de fapt baniesti ca poti si mai bine. Ti-ai creat o imagine despre tine, intr-un mic coltisor al capului si al imaginatiei tale special pentru imaginea ta aia din oglinda pe care o privesti in fiecare zi de cateva ori in vitrinele magazinelor pe langa care treci. Dar sti ca nu esti ceea ce vezi, stii ca s-ar putea sa fii mai mult dar treci nepasator pe langa gandurile astea si mergi mai departe in speranta ca, candva, poate azi, poate maine se va schimba imaginea aia si probabil ca vei avea un soc pentru ca tot ceea ce stiai despre tine ar disparea. Nu te-ai gandit niciodata ca ochii oamenilor sunt adevaratele oglinzi in care ar trebui sa te privesti si in care ar trebui sa te cauti. De fapt mai intai ar trebui sa incepi cu ochii tai, cele mai importante oglinzi din lume. Acolo ai sa descoperi lucruri incredibile si atatea secrete ca ai putea ramane cumva vrajit si blocat acolo si ti-e frica. Ti-e frica sa nu ajungi un ciudat care vorbeste cu el insusi si care nu mai stie ce inseamna realitatea dar niciodata nu te-ai gandit ca poate o data ajuns acolo vei incepe sa vezi ca ceilalti sunt niste ciudati care nu au nimic de-a face cu realitatea? De fapt ei nu au nimic de-a face cu realitatea ta. Ei traiesc in realitatea virtuala creata special pentru oamenii ca ei, oamenii care se sperie si prefera sa aiba o realitate comuna cu ceilalti in care ei se conduc ca niste robotei si eventual ii conduc si pe altii. Tu oare ai incercat sa te vezi? sa iesi cumva din corpul tau si sa te privesti? sa incerci sa constientizezi tot ceea ce esti de fapt? Adica o materie prima care se misca, un animal care seamana cu o maimuta si are pretentii sa fie respectat si eventual o pretentie exagerata as spune ca e rational… dar ce e inauntru? daca frumusetea este doar la exterior…asa e si uratenia nu? pai atunci de ce nu ne scoatem frumusetea din interior? de ce nu merge prin crestaturi in piele sa scoti ceea ce ai in tine, adica un izvor nemarginit de lucruri minunate de care tu nu stii, pe care le ignori zilnic pentru ca esti prea preocupat sa te gandesti cum arati pe dinafara dar o persoana poate ca va aprecia ceea ce arati dar va fi si mai atrasa de ce e inauntru si totusi tu ascunzi tot ce ai inauntru. De ce? iti place sa te joci? Nu e corect! Iti place sa violezi mintile celorlalti cu intrebari, sa le violezi sufletele cu privirile tale indecente dar tu ce faci? de ce nu le acorzi si celorlalti dreptul asta? de ce nu ii ajuti sa te ajute sa te cunosti? Pentru ca nu vrei. Pentru ca nu esti decat un titirez care fuge dintr-o parte in alta in cautarea unor lucruri mai bune si care uita ca cel mai important lucru de pe pamant e el… te-am convins sa te cauti?
M-am pierdut..
Si-am incercat… si chiar am incercat sa schimb lumea, am vrut sa fie totul mai frumos… am vrut sa pot sa indeplinesc vise… am vrut sa le impart si altora…. am vrut sa simt bucurii… am vrut ca si altii sa simta asta… am vrut sa traiesc si degeaba… am aflat cat de usor e sa te pierzi si sa nu mai sti sa te bucuri fara sa ai nicio grija… cred ca m-am pierdut… caut ceva si nici eu nu stiu ce… Vreau povesti, vreau basme in viata mea care sa se termine cu bine, vreau sa ajung la o varsta inaintata si sa stau de mana cu cel care m-a sprijinit o viata si vreau sa-mi amintesc cu zambetul pe buze de tot ce am trait…. incerc sa ma regasesc, incerc sa am din nou un loc undeva… oriunde… si vreau sa mi-l gasesc… dar se pare ca nu a venit momentul perfect…. parca totul in jurul meu se schimba fara mine… eu doar raman pe loc si sper sa mai gasesc o farama dintr-o persoana care a ramas pe loc. Nu caut amagiri, nu mai caut vise pentru ca deja am prea multe, nu mai caut iubire pentru ca ea insasi este o amagire dureroasa. Vreau doar propria mea poveste, basmul vietii mele… Dar totul este in zadar, ma entuziasmez, ma dezamagesc, ma pierd printre lucruri lipsite de importanta pentru altii dar atat de esentiale pentru mine, nu am incredere in nimic si in nimeni si ma sperii usor…. Imi doresc sa treaca totul, sa reusesc sa ma intorc undeva in timp unde stiam ce trebuie sa fac si cine sunt… De obicei, in intreaga mea viata toate lucrurile iau o intorsatura trista care ma dezamageste si sfarsesc prin a plange sau a-mi dori sa nu fi fost… stiu ca incerc degeaba sa fac ceva care merita intr-adevar facut pentru ca poate nu sunt facuta pentru asta… tanjesc dupa iertarea cuiva de acolo de sus daca exista si vreau sa nu mai isi bata joc de mine. Am senzatia ca sunt o marioneta si cineva ma joaca pe degete. Pe de-o parte poate cer prea mult pentru ca sunt sanatoasa, am o gramada de prieteni minunati, ma bucur de fiecare moment pentru ca pot sa-l traiesc… si totusi… si totusi as fi vrut sa fie altfel, ar fi putut fi altfel dar nu a fost si poate ca nu va mai fi niciodata… as fi vrut totusi sa ma pierd si eu in ochii cuiva si sa raman acolo, as fi vrut poate sa fiu si eu actrita principala intr-o poveste de dragoste speciala, poate actrita principala intr-o viata minunata fara probleme… mi-as fi dorit sa traiesc intr-un basm, sa traiesc in mintea mea… acolo reusesc sa fac tot ce imi doresc, acolo nu imi mai doresc sa fie altfel, acolo totul e modelat de mine si sunt regizorul si actrita… parca totul merge prea prost ca sa mai rezist sau sa reusesc ceva… si raman mereu o singura fiinta blocata in spatiu si timp fara sa mai reusesc sa ies… ma pierd din nou…
Cu drag…
Draga mea,
Imi pare rau ca ti-am lasat in urma doar o scrisoare, mi-as fi dorit sa te mai imbratisez o singura data dar nu am mai avut ocazia. Iti multumesc m-ai lasat sa te cunosc si sa adorm langa tine in fiecare noapte timp de atatia ani. Iti multumescca m-ai strans in brate de fiecare data cand plangeai si iti multumesc de asemenea ca ai avut incredere neconditionata in mine. Imi pare rau ca de cele mai multe ori cand ma strangeai in brate si erai trista nu puteam sa-ti spun mai nimic pentru ca nu stiam ce… nu pentru ca nu as fi putut dar sunt fericit ca m-ai ales pe mine sa ma strangi in brate si nu pe altul. Imi pare rau ca de multe ori am stat doar tacut pe pat si paream ca te ignor dar nu era asa. Mereu te-am privit, mereu te-am admirat si te-am invidiat ca puteai sa plangi si ca puteai sa imbratisezi din toata inima. De multe ori vorbeam cu ceilalti si mereu au fost invidiosi ca pe mine ma iubeai cel mai mult. Niciodata nu am inteles de ce m-ai ales pe mine dar eram cel mai fericit. Poate ca de asta am ramas mereu la fel…poate ca, grija ta exagerata m-a ajutat sa raman la fel. Imi pare rau ca trebuie sa plec acum si regret nespus ca nu am sa mai fiu eu acolo langa tine, ca nu am sa mai fiu cel pe care il tii in brate, cel cu care dansezi cand esti fericita, cel pe care il strangi in brate cand adormi dar am invatat ca trebuie sa te maturizezi si acum eu trebuie sa plec pentru a te ajuta. Am stat de nenumarate ori si te-am privit ore in sir cum citeai si nimic nu se compara cu zilele in care ieseam pe afara si ma tineai strans in brate sa nu plec… Se pare ca acum ai slabit stransoarea… nu ma mai strangi atat de tare…de mai multe nopti la rand nu mai sunt eu cel care te adoarme ci altul…asa ca tine… l-am vazut in patul unde stateam noi 2… sanctuarul nostru care acum a devenit al vostru si am inteles ca trebuie sa plec. Nu iti face griji din cauza mea, nu am sa te uit niciodata, promit… dar am sa gasesc alta fetita pe care sa o ascult si cu care sa stau pentru ca acum, am inteles tu ai inceput sa cresti si este perfect normal. Imi vei lipsi mult si sper ca si tu te vei gandi din cand in cand la mine pentru ca, eu cu siguranta o voi face. Te rog, nu te gandi la mine cu un sentiment de regret si de tristete… nu vreau sa mai versi lacrimi degeaba… mi-a facut placere sa stau langa tine dar eu acum sunt de domeniul trecutului si vreau sa intelegi ca ai fost prima mea iubire de cand te-am vazut in magazinul acela… o fetita micuta si fericita ca a gasit in sfarsit ce cauta. Acum ai devenit o domnisoara dar eu am ramas la fel… Nu am sa te uit niciodata micuto… si promite-mi ca o sa ai grija singurica de tine si aminteste-ti ca eu mereu te voi iubi.
Cu drag,
Ursuletul de plus
Imprevizibil si totusi… previzibil?
„Oamenii trebuie sa aiba mereu un motiv de a suferi, daca nu au unul concret inventeaza”, asa declara un om inteligent candva. Si cam asa e… cunosc foarte multe persoane care incearca sa para mai interesante suferind si incercand sa aiba un motiv sa fie tristi pentru ca asa poate par mai interesanti… oare de ce? oare atunci cand pari vulnerabil si fara ajutor ce sentimente trezesti in ceilalti? de fapt… incerc sa ma gandesc ce sentimente isi imagineaza cei care isi inventeaza problemele ca trezesc in ceilalti… oare nu cumva mila? asta vor ca ceilalti sa simta pentru ei? eu cred ca nu… sau poate da, poate sunt atat de dependenti de atentie incat nu isi doresc decat ca ceilalti sa simta pentru ei numai mila si compasiune fara niciun alt sentimant benefic. Poate ca totul pare acum o aberatie dar priviti in jurul vostru si sigur veti gasi o persoana asa… o persoana care isi inventeaza problemele poate doar dintr-o placere sadica sau do0ar un experiment social propriu. Imi amintesc ca, acum un an incercam sa imi imaginez cum s-ar simti si ar reactiona cei din jurul meu daca as pati ceva grav sau cum as reactiona eu daca cineva drag ar pati ceva rau si niciodata nu am putut sa anticipez asta oricat de mult m-as fi straduit. Am descoperit, dupa ceva timp, ca oamenii sunt incredibil de imprevizibili, la fel ca animalele, cred ca asta este principala asemanare dintre oameni si animale. Niciodata nu ai sa reusesti sa stii dinainte cum va reactiona o persoana intr-o anumita situatie. La fel sunt si animalele, niciodata nu le putem citi gandurile si nu stim daca in urmatorul moment te vor musca sau ataca ,sau iubi, sau etc. Dar avem incredere unii in altii si in animalele de companie. Stim ca, cainii daca ii dresezi si ii inveti nu te vor musca pe tine ca stapan si astfel ai incredere sa-i tii in casa, la fel si cu pisicile, cu educatia necesara nu te vor musca si nu te vor ataca. Dar oamenii? Cu toata educatia de care au parte exista momente in care pur si simplu totul le scapa de sub control, cum sunt momentele de criza, de panica cand, persoana in care ai cea mai mare incredere poate deveni cel mai mare si de temut dusman al tau. Moment in care iti dai seama cat de putine cunosti despre ceilalti si cat de cunosti despre tine. Am incercat sa imi imaginez situatii pentru a reusi sa le depasesc fara sa ma panichez, fara sa imi pierd controlul si ce mi-a iesit? o adunatura de frustrari pentru ca nu am putut sa ma manifest asa cum instinctele mele si-ar fi dorit iar adunatura asta de frustrari ajunge la un moment dat atat de mare incat vrea sa iasa din tine si am izbucnit, am cazut nervos… si abia acum mi-am dat seama de prostia imensa pe care am putut sa o fac, sa-mi pastrez frustrarile si intrebarile si reactiile si lacrimile pe care ar fi trebuit de mult sa le dau frau liber undeva in mine si in combinatie cu o alta doza de stress toate au ajuns sa se intoarca impotriva mea si impotriva gandurilor mele. Atatea momente imaginate si traite in interiorul meu m-au dus la un moment in care nu ma mai puteam controla, un moment pe care nu l-am putut anticipa. Ceea ce incerc sa spun este ca oricat de greu ar fi nu mai trebuie sa-mi dau frau liber imaginatiei, cel putin nu pana sunt pregatita sa traiesc un anumit sentiment si in imaginatia mea si in realitate fara sa imi mai retin reactiile. Si totusi, revenind la oamenii care incearca sa-si faca viata mai palpitanta inventand dureri si tristeti pe care sa le povesteasca prietenilor lor, poate ca si ei fac acelasi lucru numai ca se gandesc meticulos ce sa spuna, isi pregatesc bine tema pot spune, iar apoi, ca niste actori foarte priceputi isi joaca drama in fata cunostintelor. Poate ca e doar o masca pe care si-o pun pentru ca simt nevoia sa simta ce se intampla in situatiile pe care ei si le imagineaza. Poate ca ar trebui intr-un fel intelesi sau doar acceptati asa cum sunt, dar oare isi vor iesi de sub control atunci cand o drama adevarata le va invada viata? Oare vor rezista? Probabil ca vor face ca mine si se vor gandi ca au mai trait o data asta intr-unul dintre rolurile pe care le-au jucat si la fel, si aici vor juca un rol dar totul se va strange undeva in interiorul lor la un moment dat si vor exploda, la fel cum am patit si eu, sau poate nu, nu am de unde stii, dar niciodata, nimeni nu va putea pacali imprevizibilitatea, nu vor putea sa isi controleze absolut fiecare miscare fara ca aceasta sa aiba un payback mai tarziu.
Andre3a's Weblog 