Vorbele lui Andrei

Ipocrizia Mitului Solidarităţii

Ipocrizia este un viciu privilegiat, care astupa cu mâna ei, gura tuturor, şi se bucură în pace de o impunitate suverană spunea în „Bolnavul Închipuit” Moliere. Ipocrizia a devenit practic modelul funcţional al corectitudinii politice şi implicit prin aceasta a dmonstrat că dorinţa umanistă de a face politică fără ipocrizie era ea însăşi o ipocrizie. De aceea ar fi bine ca din când în când să discutăm despre ipocriziile din spatele politicii şi să ne înfiorăm de faptul că şi aceasta discuţie nu poate fi decât ipocrită, măcar pentru faptul că orice discuţie despre politică şi act politic are o doză de subiectivitate, oricât de redusă.
Aş pleca de la ipocrizia cuvântului solidaritate, unul dintre cuvintele cele mai ideologice ale momentului şi nu numai. Solidaritatea este cântată, este cerută este dorită este împărtăşită pe scurt solidaritatea este impusă de structurile de partid şi de stat, de televiziuni şi în final de însuşi Preşedintele Băsescu. Premierul Boc iese în prime time şi ne vorbeşte de solidaritatea necesară a pensionarilor cu bugetarii, a muncitorilor cu patronii, a satului cu oraşul şi a cuţitului cu găina. Ni se încântă privire cu perspectiva unei solidarităţi minunate între toţi românii care strâng din dinţi cu tărie pentru a trece de criză bucurându-se în sinea lor că în 2030 vor creşte salariile, pensiile şi România va semăna cu Suedia (la climă). Dar cu spaimă constatăm că nu toţi românii sunt solidari, mai sunt şi unii care în aceste momente dificile nu înţeleg acest sentiment. Nu vor să intre în marea horă a solidarităţii, vor să aibă acum mai mulţi bani, nu în 2030. Nu cred că Preşedintele Băsescu este bine intenţionat cu democraţia, că Preimerul Boc şi Guvernul său ştiu cum se iese din criză, iar PDL este un partid cinstit. Pur şi simplu aceşti oameni – este adevărat că doar o minoritate de 49,76% dintre cetăţenii României – vor să fie solidari împotriva solidarităţii sau chiar să nu fie solidari cu nimeni. Şi de ce ar fi?
Ce înseamnă solidaritatea? Foarte ciudat, dar DEX pare ambiguu „Faptul de a fi solidar (cu cineva sau ceva); sentiment care îi determină pe oameni să-şi acorde ajutor reciproc” din fr Solidarite.”. Din această perspectivă solidaritatea nu este ceva obiectiv, este un sentiment – care poate apare sau nu, îl poţi genera sau nu – iar un sentiment nu se bazează pe raţiune. Şi aici apare ipocrizia ideologică a puterii, care îţi spune că ar fi bine să asumi o atitudine iraţională în mod voluntar, adică raţional. Adică mai clar şi mai puţin ipocrit Puterea din România – deşi termenul este folosit pe scară largă şi de membri marcanţi ai Opoziţiei – îţi spune să faci pe prostul dacă nu eşti prost, iar dacă eşti să rămâi aşa. Solidaritatea înseamnă să suferi singur sau cu familia într-o mare alţi oameni care suferă singuri sau cu familia în speranţa că din suferinţa comună vă va scoate altcineva care nu se ocupă decât cu asta.

Pentru că asta ar rezulta din declaraţia că Guvernul are normă să disponibilizeze 141 000 de bugetari pentru a fi solidar cu sutele de mii de şomeri din domeniul privat. Acet model corporatist – de altfel stupid şi nedemostrat încă– că economia privată este mai competitivă decât cea de stat pare a sta la baza acestui demers ideologic al solidarităţii.
Dacă într-adevăr Guvernul ar fi dorit să obţină suportul – şi deci şi solidaritatea societăţii – pentru măsurile dure pe care ar fi trebuit sau trebuie să le ia ar fi trebuit să se desprindă de clientela politică PDL şi nu să încerce în disperare să politizeze funcţia publică pentru aceasta.
Aş da un exemplu, în spiritul teoriei alegerii raţionale. Să ne imaginăm că un şofer de Rolls Royce ar rămâne înţepenit într-o baltă de noroi – lucur perfect imaginabil în Românai rurală. Sunt trei posibilităţi: va cere ajutorul celor ce se află în apropiere şi aceştia sunt deacor să îi ofere sprijinul necondiţionat, în final plecând cu toţii.
A doua posibilitate este ca ajutorul să fie condiţionat, şoferul plătind în bani sau în natură urnirea maşinii.
Iar a treia posibilitate este ca nimeni să nu ofere ajutor şi maşina să rămână ăn drum pe o perioadă nedeterminată.
Practic din exemplul anterior observăm că solidaritatea reală s-a manifestat doar în primul caz. Şi aşa, credem noi s-a întâmplat şi cu societatea românească. În primii ani după revoluţie societatea a acceptat să se sacrifice în speranţa că Puterea politică o va include şi pea în planul său de dezvoltare. Nu s-a întâmplat aşa, şi grupuri tot mai mari din societate au oferit sprijin politic cerând în schimb garanţii economice directe – adică doar o parte din societate a devenit beneficiară a măsurilor puterii, deşi pentru a urni ţara au plătit toţi cetăţenii. Iar când grupul beneficarilor s-a îngustat şi a devenit extrem de vizibil, nimeni nu a mai fost interesat să participe la efortul coelctiv, lăsându-se toată acţiunea pe seama şoferilor de Rolls Royce. Cât maşina a funcţionat, beneficiarii au privit pe geam la o societate tot mai dispersată şi mai inactivă civic şi politic. Dar când maşina s-a înpotmolit apelul la solidaritate a devenit noul slogan politico-ideologic.
Toate partidele au fost pe rând beneficiarele puterii, acuzându-le ipocrit pe celelate de malversaţiuni, dorind însă doar să devină ele beneficiarele singulare ale puterii. Acum PDL deţine cheile unei maşini blocate şi face apel la solidaritate, deşi probabil, intuieşte că nimeni nu mai este dispus să acorde credit oricărei puteri politice bazate pe interese de grup restrâns. Şi, neştiind cum să atragă cetăţenii încă odată la urnirea maşinii îi acuză pe foştii şoferi că au stricat maşina cânde au fost posesorii ei. Astfel, Preşedintele Traian Băsescu care critică permanent pe toată lumea nu se face decât exponentul puterii şi a celor care beneficiază de ea, fără să dea nici oşansă unei schimbări reale a relaţiilor sociale din România.
Iar ipocrizia lui Traian Băsescu este incredibilă chiar în raport cu PDL. Desigur că o critică la adresa unui guvern complet incapabil aduce susţinere, doar că această critică în cazul lui Traian Băsescu este complet ipocrită şi ticăloasă. Cine au fost cei care au muncit în campanie pentru a-l susţine pe el? Cine i-a organizat inutilul referendum? Cine nu a făcut nici o reformă timp de un an pentru a nu enerva electoratul? Cine a încălcat cele mai elementare norme ale democraţiei pentru a-l mulţumi permanent pe EL?
Desigur, că la rândul său Traian Băsescu a siluit Constituţia pentru a-l menţine pe Emil Boc la palatul Victoria, că a fost locomotiva partidului, dar şi acesta a făcut orice pentru a-l servi susţinând cele mai incredibile prostii doar pentru că le spusese Băsescu. Este clar că PDL şi Băsescu sunt practic interşanjabili, Preşedintele Băsescu este produsul PDL iar PDL de astăzi este un produs al lui Traian Băsescu. Populismul urât, mitocănia ridicată la grad de civilizaţie, incompetenţa funcţional guvernamentală a acestui partid este generat de modelul lui Traian Băsescu. Cum poţi să critici un partid că îşi pune proprii acoliţi în funcţii publice, când tu ţi-ai trimis propria fiică în Parlamentul European pe spatele şi spezele acestui partid. Aceasta este definiţia completă a ipocriziei, ar putea fi pusă direct în dicţionar.
Vedem deci, că nici măcar în sânul structurii Puterii nu există o solidaritate perfectă, din contră principiile dialectice ale puterii îi forţează pe actori să intre în coliziune tot mai puternică. Căci anihilând practic celelalte partide politice spaţiul de manevră s-a îngustat incredibil, iar greaua moştenire îi revine în întregime. De aici probabil şi mica şopârlă cu pragul electoral de 10%.
Bazându-se tocmai pe simplul principiu al lui „divide et impera” Traian Băsescu a dorit să vadă cum mai reacţionează partidele – altele decât PDL – la glumele sale. Şi a remarcat că, din fericire pentru domnia sa, nimic nu s-a schimbat. Proverbul cum că un nebun aruncă o piatră în apă şi zece îneţelepţi se aruncă după ea se susţine întru-totul în politica românească. Nu a fost nevoie decât de câteva volute verbale legate de un prag de 10% si de două partide pe scena politică pentru ca Opoziţia şi o parte din Putere să intre în vrie. Nici n-a cântat bine Băsescu de trei ori – de fapt a făcut-o doar o dată – că PSD, ca si Petru, s-a dezis de PNL, PNL s-a dezis de Opoziţie şi s-a uitat lung înspre guvernare, UDMR s-a înfiorat la gândul unei posibile dispariţii, iar aşa-zişii independenţi s-au mai gândit probabil încă o dată dacă să îşi mai facă partid sau să treacă in corpore la PDL.
Această mică povestioară ne arată însă ipocrizia partitocraţiei din România, de fapt toate partidele se confruntă cu spectrul PNŢ-CD precum Hamlet cu stafia propriului tată. Nu avem partide curate, nu avem politicieni curajoşi şi nici activişti dezinteresaţi – scopul tuturor este de a ajunge la putere pentru ei şi pentru clientela politică, chiar dacă pentru asta sunt în stare să distrugă chiar principiile democratice pe care aparent s-au clădit puterea şi averea lor. Mai mult asta spune că de fapt nu avem partide democratice – nici măcare UDMR – ci o colecţie de partide totalitare (un fel de PCR multiplicat prin idiosincrazii personale sau etnice) care au ca scop să domnească autoritar peste societatea românească în curs de dezagregare. De aici şi ipocrizia fără seamăn a partidelor de a se acuza reciproc de corupţie în condiţiile în care PSD, PDL sau PNL sunt interşanjabile ca modalitate de guvernare şi corupere a administraţiei publice, iar UDMR rămâne permanent egal cu el însuşi, ca partid de guvernare doar pentru o enclavă etnică din două judeţe şi jumătate.
Ar fi ipocrit să spunem că doar clasa politică a distrus mitul solidarităţii, deşi incontenstabil ei îi revine cea mai mare vină. Dar nici sindicatele şi nici o mare parte din societatea civilă sau media nu au fost străine de ipocrizia politică, pactizând din motive personale sau de grup cu beneficiarii sistemului.
Ideologia supravieţuirii din perioada comunistă şi boicotarea ideii de revoluţie au generat în România o cultură a cinismului şi a neîncrederii funciare în autorităţi. Iar modalitatea în care acestea au performat în societate acceptând şi promovând corupţia şi ierarhiile clientelare au dus la paroxism această cultură a cinismului bazat pe sloganuri gen scapă cine poate, ca la noi la nimeni, decât să plângă mama mai bine să plângă mă-ta etc. Ori o cultură cinică nu poate genera spirit de solidaritate ci numai o incredibilă fugă de răspunderi colective.
Puţini poate îşi mai amintesc faptul că pe vremea crizei finaciare din 1997 din Coreea de Sud, cetăţenii – într-un incredibil spirit de solidaritate naţională – şi-au împrumutat statul cu propriile obiecte de aur pentru a-şi păstra moneda puternică şi pentru a salva ţara de faliment. Ei au înţeles că şi un stat aproape libertar precum Coreea de Sud îşi va proteja toţi cetăţenii de criză sprijinind indirect companiile motrice ale economiei coreene. Şi în ciuda cazurilor de corupţie a puterii – terminate, însă, toate cu procese răsunătoare şi cu inclusiv demisii sau sinucideri de preşedinţi sau prim miniştri, cum a fost cazul lui Ro Tae Woo – au mai dat încă odată semn că au încreder în statul lor.
Ar fi oare cetăţenii României încredinţaţi că statul lor le merită încrederea? Ar crede că donaţiile lor benevole nu vor fi furate în favoarea vreunui grup de interese politice iar lor li se va mai cere încă odată să dea dovadă de solidaritate? Ipocrit aş răspunde că da.

toata lumea se uita in curtea PSD acum dupa alegeri. este adevarat ca simbata Congresul PSD a tinut rating absolut luind fata tuturor partidelor sau oricarui eveniment. faptul ca zeci de oameni au ramas blocati ore intregi in tren, ca pamintul s-a pravalit etc nu a mai contat in fata tavalugului mediatic legat de congresul PSD. Astfel un eveniment privat a devenit unul public in absolut. Televiziunile au filmat tot, chiar si momentele cele mai delicate din partid cum a fost cel al lui Vanghelie care a fost inregistrat ca un copil la joaca.
Dar nimeni nu s-a intrebat pina acum ce va face Partidul Conservator din acest moment. Dincolo de faptul ca Antenele l-au sprijint pe Geoana aproape de ridicol si nu prea par ai fi favorabile lui Ponta, conservatorii au si ei un numar de primari si de parlamentari care s-ar putea sa nu se mai joace frumos cu PSD si il lase la greu.
A nu se uita ca urmatoarele alegeri cu miza simbolica au loc peste mai putin de doua luni in sectorul IV, sector conservator. E adevarat ca PSD a cedat acest loc conservatorilor si cel mai probabil si PNL nu isi va pune om. PD-L foarte probabil nu va cistiga in colegiul 19, pentru ca nici acum nu se stie exact cine va fi aruncat in lupta.
Dar acest nou deputat va fi decontat in tabara PSD sau in cea a independentilor (adica PD-L).
Caci cel mai probabil conservatorii dupa modelul imoral impus deja vor incerca din nou sa se orienteze spre putere.
daca astazi alaturi de Boc este Michi Spaga si Trita fanita, de ce nu ar veni si Felix, ca unde merge mia merge si suta.
Schimbarile din PSD pun din nou in discutie jocul aliantelor si asa fragile dintre partidele politice.
ca imagine pt PSD ar fi bine sa scape de Voiculescu, parlamentar ar fi lipsiti de un numar de voturi. si cu cit numarul de voturi in favoarea lui Basescu creste cu atit uninominalul se profileaza mai puternic la orizont.
Odata ce in Romania avem o democratie electorala si nu una liberala, partidele sunt in permanenta cautare de alegeri si de legitimitate.
merge prost in tara facem mai multe alegeri si referendumuri to divert attention. Asa ca PSd se inseala daca mai crede ca urmatoarea batalie electorala va fi in 2012. ea va fi mult mai devreme iar cheia este la PC.

acest articol va fi publicat in revista Cadran Politic

Naşterea Partidului Corporatist Român

Anul 2009 a fost anul electoral cel mai dens şi mai dur din România de după 19990. Şi asta pentru că în acest an pur şi simplu s-a încheiat o etapă şi un model de societate şi se pun bazele alteia, pe care acum doar o bănuim fără însă să o vedem şi să o înţelgem foarte clar. Într-un fel, democraţia românească a atins majoratul. Este adevărat, că nu avem de a face cu o divă şi nici măcar cu o tânără normală, ci mai degrabă cu ceva scălâmb, ciudat, care ne înfioară şi nu ne oferă prea mari speranţe. Dar ăsta este produsul democratic al unei societăţi contorsionate, aflată permanent în convulsie, fără încredere în viitor şi cu spaimă de trecut. Şi în primul rând este copilul debil al partidelor politice din România cel 20 de ani de la Revoluţie.
Şi totuşi, acum câţiva ani trăgeam speranţa că democraţia mai este posibilă în România, că lucrurile se schimbă în bine, că putem avea şi o economie de piaţă funcţională, şi o formă relativă de bunăstare. Şi mai mult decât atât, că putem fi un stat european de calitate, care poate recupera în câţiva ani decenii bune de înapoiere instituţională şi economică.
Astăzi aceste principii par mai degrabă utopii, viitorul este din nou sumbru, prezentul plin de malformaţii, iar trecutul un subiect de veşnică dispută politică. S-a întâmplat ceva în aceşti ultimi doi ani de s-a blocat societatea şi economia. Iar – din punctul meu de vedere – această întâmplare se datorează mai mult politicului decât economicului, mai degrabă unor decizii instituţionale şi partinice proaste decât unei metode financiare greşite. Şi spun aceasta pentru că România se afla abia la începutul unei cariere capitaliste globalizante, mai degrabă la rolul unei pieţe şi economii emergente, decât a unui actor de talie mare plin de creditre toxice. Asta nu înseamnaă că motivele economice sunt de neglijat, dar motivele politice mi se par mai vizibile şi mai greu de contestat în logica negativă a realităţii actuale.
Cred că povestea tristă a început imediat după ianuarie 2007 – momentul intrării României în Uniunea Europeană. Până în acel moment toate partidele politice ale ţării erau dedicate realizării acestui scop, motiv pentru care erau forţate să genereze democraţie şi să se fundamenteze – sub atenta supraveghere a Comisiei Europene – instituţii democratice şi necesare modernizării. În plus trebuiau să mimeze măcar interesul pentru economie de piaţă liberă şi în egală măsură pentru o asistenţă socială capabilă să reţină măcar o parte dintre cetăţeni în interiorul graniţelor.
Este în egală măsură adevărat că situaţia economică a României părea tot mai înfloritaore şi pentru cetăţeni viaţa politică devenea tot mai mult un subiect minor, lipsit de relevanţă. Acest dezinteres pronunţat al societăţii faţă de politică, care prin reprezentanţii săi avea un obiectiv susţinut de majoritatea covârşitoare a cetăţenilor, a permis partidelor să îşi schimbe structurile de putere, relaţiile cu electoratul şi în final chiar şi obiectivele. Partidele s-au îndepărtat tot mai mult de societate transformânu-se pe nesimţite în grupuri de interese pecuniare şi de monopol – adică s-au transformat, unele mai puţin, altele mai mult, în găşti.
Acest proces, pradoxal, nu s-a petrecut înainte de alegerile din 2004, pentru că tensiunile dintre partide erau prea mari, clivajele prea adânci, ceea ce genera tensiuni de imagine şi în interiorul partidelor înseşi. Iar exemplu PNŢ-CD care a sucombat sub greutatea propriilor grupuri de interese ce se mişcau haotic a pus în gardă atât partide ca PSD dar şi cele care supravieţuiseră CDR şi guvernării 1996-2000. Iar acesteia i-a urmat o perioadă de relativă stabilitate politică şi de dezvoltare economică, bazată însă pe o dictatură soft de partid, un model de ceea ce se numeşte democraţia autoritară.
Un asemenea model presupune oligrahizarea unui partid aflat la putere, care generează o ruptură între societate şi instituţiile controlate partinic. Partidul oferă societăţii accesul formal la majoritatea libertăţilor cetăţeneşti şi economice, dar tinde să controleze accesul la putere al tuturor celor ce i se opun sau au o altă traiectorie ideologică. Adică, poţi să duci o viaţă liniştită şi chiar prosperă dacă nu te preocupă politica, dacă însă te preocupa politica presiunile la care vei fi supus vor creşte proporţional cu posibilitatea de a deveni un real competitor. Din acest motiv, probabil, mişcarea de înlocuire a lui Stolojan cu Băsescu în 2004 a fost o mişcare excepţională pentru că PSD nu a mai fost capabil să îşi modifice tirul pe noul competitor, pe imaginea şi pe charisma sa. Şi astfel PSD, ca partid a câştigat alegerile în 2004, dar a pierdut puterea în favoarea unei coaliţii ad-hoc, coaliţie care a existat datorită unui singur om – Traian Băsescu.
Acesta a devenit noul model politic al României, un model care a câştigat cu ajutorul societăţii civile, prin propria charismă, prin slogan şi mesaj, şi foarte puţin prin partide. Astfel cei care au ajuns la putere în 2005 erau dependenţi de Preşedinte şi nu dependenţi de electorat, care nu îi votase şi care se arăta stupefiat de noua conjunctură: din coaliţie făcea parte PC (fost PUR) aliat al PSD, UDMR aliat al PSD, PD – încă partid de stânga – şi PNL ultimul supravieţuitor al CDR. Adică deşi PSD avea cel mai mare procent electoral – deci era cel mai votat partid – pierdea puterea, iar coaliţiile conjuncturale o câţtigau doar prin intermediul unei singure persoane. Astfel, vom observa că se începe construirea unui pattern politic nou – majoritatea cetăţenească nu mai oferă puterea partidelor, ci acestea, prin combinaţii la nivel înalt, acced la guvernare printr-o logică aproape de neînţeles de cetăţeni. Prin aceasta, jocul legitimităţii se rupe, joc fundamental pentru democraţie şi mortal pentru autoritarism.
Modelul a fost reluat după 2007 permanent în condiţiile în care majorităţile parlamentare au devenit extrem de slabe, alegerile nemaifiind decât prilej recombinare a structurilor de putere în interiorul partidelor şi nu a structurilor guvernamentale. Altfel nu se poate explica faptul că PNL şi UDMR au rezistat aproape doi ani la putere cu o majoritate declarată în parlament de sub 30%, PD-L şi PSD, cu o majoritate de 73% acceptă şi practică pe scară largă procedura ordonanaţelor de urgenţă şi a asumării răspunderii, actuala coaliţie de guvernământ reuşeşte să treacă un buget de criză profund antisocial etc. Toate acestea demonstrează că instituţiile statului ies de sub controlul cetăţenesc şi intră sub controlul partidelor şi în logica politică a oligarhiilor partinice. Partidele devin doar exponente ale unor organizaţii financiare şi economice aflate în concurenţă , dar această cocnurenţă nu se mai poartă în piaţa liberă ci în cea coordonată politic. În acest context criza economică nu schimbă decât formal datele problemei dar nu o rezolvă în nici un fel, ci doar o augumentează.
În plus cele spuse mai sus mai demonstrează ceva, şi anume că partidele politice în România renunţă aproape complet modelul partidelor ideologice şi tind să intre în logica unor partide de model corporatist: partidul nu se mai comportă ca expresie a unui model consociativ ci a unui model de concurenţă extremă a jocului de sumă nulă. Mai exact, partidele se transformă în firme private care cuantifică numărul de voturi în bani şi influenţă, ca şi cum bazinele electorale devin cote de piaţă. Cetăţenii nu mai sunt trataţi în spiritul drepturilor cetăţeneşti ci în spiritul drepturilor şi obligaţiilor consumatorilor, care dacă nu sunt atenţi se pot trezi prizonerii – sau chiar contribuie la aceasta – unui monopol privat. Astfel puterea politică în România după 2007 se privatizează pe banii şi finanţele publice, criteriile de circumstanţă politică fiind eludate.
Este greu de îneţeles dacă acest proces a fost unul conştient sau pur şi simplu a fost generat de accederea la putere a unor oameni mai degrabă obişnuiţi cu afacerile de cu politica şi generarea de politici publice. Este evident însă că el a devenit faptă după declaraţiile lui Traian Băsescu că fotbalul are ca scop înscrierea de goluri, iar politica de adunare de voturi. O constatare frustă, care, de fapt nu are nimic de a face cu politica – căci scopul politicii este generarea de politici publice şi nu de a obţine permanent voturile populaţiei. Ea se referă doar la o parte limitată a politicii şi anume la campania electorală.
Primul partid care şi-a asumat această nouă paradigmă a fost, bineînţeles, partidul preşedintelui Băsescu. PD şi apoi PD-L au trecut rapid la campania electorală permanentă, un fel de revoluţie troţkistă, bazată pe critica guvernului, a statului, a diferite categorii sociale, a tuturor celorlaţi care nu erau de acord sau aveau o altă viziune decât a acestui partid şi a simaptizanţilor lor. Iar celelalte partide care nu au înţeles rapid această nouă formulă de a se face politică au intrat prea rapid în defensivă mai degrabă furnizând material pentru acest nou model politic decât contrareacţie sau un discurs democratic. Iar înfrângerea lor în referendumul pentru suspendarea Preşedintelui a produs debandadă în rândul activiştilor şi a membrilor, care pentru prima dată au participat la o campanie în care nu au avut voce, argumente şi nici măcar dreptate. A poziţionat partidele pe de o parte în defensivă dându-li-se însă simboluri de atac. Prin această mişcare deosebit de proastă partidele opuse lui Băsescu s-au compromis şi au fost compromise de noul model politic la care nu s-au putut adapta. Dar în egală măsură i-a dat PD şi apoi PD-L şansa de a-l lua captiv pe Traian Băsescu care a recunoscut, tacit sau direct, că îşi datorează mandatul de după suspendare maşinăriei de partid decât cetăţenilor, care nu l-ar fi salvat (având în vedere participarea la vot) dacă PD şi PLD nu ar fi acţionat ca o uriaşă forţă de mobilizare. Mobilizarea a zeci de mii de oameni plimbaţi dintr-un judeţ în altul, finanţe uriaşe puse la dispoziţia unei campanii cu rol mai degrabă simbolic decât electoral, sfâşierea societăţii în cei pro şi cei contra, diabolizarea Parlamentului şi a Guvernului toate acestea au pregătit noua revoluţie electorală.
Asumându-şi această metodă pernicioasă de a face politică PD-L a dat năvală în bazinele electorale tradiţionale ale PSD şi PNL, dar şi în fiefurile aparent sigure ale UDMR şi chiar PRM. Ideea că cine aduce voturi este bun iar cel care nu o face nu este prea bun a restructurat polii de putere în Partidul Democrat, unde oameni cu state vechi şi fideli au fost abandonaţi pentru noii potentaţi, racolaţi din partidele adverse. PD a învăţat foarte repede de la PSD modelul presiunii şi al zăhărelului racolând primari, deputaţi şi senatori de la alte partide de-a valma, fără nici un criteriu. Se năştea noul Partid Corporatist Român, moloh care l-a înspăimântat chiar şi pe Traian Băsescu. Acestui partid a încercat să îi opună „elita” de la PL-D, forţând PD-ul la o fuziune rapidă şi nu prea acceptabilă cu noul său copil de suflet. Deşi cu scrâşnete PD a acceptat să se transforme în PD-L, dar a fagocitat repede grupusculele liberale prin aceleaşi metode pe care le-a folosit şi pentru celelalte partide – banii sau viaţa.
Astfel în 2008 am asistat la un nou model electoral cu partide aparent vechi – ca oameni – dar noi ca structură şi impetuozitate. Este adevărat că în România – cu excepţia Bucureştiului – şi miza politică se schimbase fundamental, căci votul direct pentru Preşedintele Consiliului Judeţean schimba complet datele problemei . Singurele partide care au înţeles această nouă paradigmă au fost PSD şi PD-L care şi-au axat bătălia electorală pe preşedinţii de CJ în defavoarea de multe ori a primarilor. PNL care nu a înţeles sau nu a putut să dea această luptă s-a pregătit pentru înfrângerea din toamna lui 2008.
Trebuie spus că Preşedintele Băsescu a pregătit, sau nu a fost străin, de formarea Partidului Corporatist Român prin apelul des la referendum, prin diabolizarea societăţii civile – cea care de fapt l-a adus la putere în 2004, şi prin slăbirea spectrului politic în favoarea PD-L. Prin presiunea pusă asupra partidelor şi a Parlamentului a favorizat PD-L în atragerea electoratului fluid şi resentimentar al PSD, prin populism şi dezbinare. Chiar dacă a pierdut referendumul iniţiat odată cu primele alegeri europarlamentare pentru votul uninominal, a silit Parlamentul să construiască un sistem electoral nou pe scheletul celui propus de Asociaţia Pro Democraţia. Acest nou sistem electoral – o combinaţie între majoritar uninominal şi proporţional – a fost motorul campaniei pentru alegerile generale din 2008. Neînţeles nici de candidaţi şi cu atât mai puţin de alegători, acest nou sistem a permis în continuare liderilor de partid să adminstreze campania electorală prin două metode: prin desemnarea candidaţilor şi prin presiunea financiară asupra acestora. Partidele au ajuns la troc direct în anumite circumscripţii privind împărţirea colegiilor şi pregătirea câştigătorilor. Iar astfel cetăţenii au fost din nou scoşi din joc, ei transformaţi pur şi simplu în electorat. Adică toate libertăţile cetăţeneşti au fost reduse la simplul drept de a vota. Drepturile la libera informare, la liberatea de opinie etc. au fost suspendate prin cumpărarea programelor de televiziune şi a independenţei presei. Astfel presa a deveni parte a recuzitei de campanie, şi-a pierdut libertatea de mişcare şi chiar independenţa, adică nu a mai rămas a patra putere în stat. Iar acea parte a presei care a încercat să reziste a fost demonizată ca fiind parazită, fiind forţată astfel să se implice în jocul electoral.
Imediat după alegerile generale s-a instituit haosul în structurile puterii de la Bucureşti, căci deşi s-a realizat – cu chiu şi vai – un Guvern campania electorală nu se încheiase. Îi urma partea cea mai consistentă şi mai importantă, cheia puterii – alegerea Preşedintelui.
Nu voi face multe alegaţii asupra instituţiei prezidenţiale în România. Trebuie spus doar că aceasta este parte a executivului, că are o legitimate imensă şi că are puteri restrânse în ceea ce priveşte puterea, având doar trei domenii dedicate – relaţiile externe, apărarea şi medierea între stat şi societate prin intremediul separării puterilor în stat. De ce atunci aici este cheia puterii?
Pentru că prin prestaţia prezidenţială domnul Traian Băsescu s-a dovedit a fi extrem de nonconformist în raport cu funcţia şi cu instituţia pe care o încarna. Volutele legale şi constituţionale propuse de domnia sa au avut ca scop subordonarea Parlamentului şi a Guvernului scopurilor declarate sau nu domniei sale. A reconstruit modelul voievodal românesc, prezent altfel şi în perioada 1992-1996 a domnului Iliescu, încercând să limiteze toate celelalte puteri în favoarea puterii prezidenţiale. Iar exemplul cel mai simplu a fost modalitatea extrem de elastică de numire a primului minsitru în toamna – iarna lui 2008, iar acesta este doar un exemplu.
Sunt convins de aceea că domnul Băsescu – intuitiv, şi nu planificat –a pus bazele Partidului Corporatist iar emulii domniei sale l-au construit în forma dorită, chiar dacă pentru asta au intrat în coliziune chiar cu preşedintele Băsescu. Puţini îşi mai amintesc faptul că domnul Boc a fost o soluţie de avarie pentru PD-L şi chiar pentru domnul Băsescu. Premierul fluturat în campanie a fost Theodor Stolojan, care odată câştigate alegerile (cam la limită) a cerut ca din guvernul său să nu facă parte oameni precum domnul Videanu, Blaga sau Berceanu, căci domnia sa intuia că nu el îi va conduce pe ei, ci ei – în numele partidului – îl vor conduce pe el. Preşedintele Băsescu l-a sprijinit pe Stolojan în acest demers şi a încercat să dea şah baronilor PD-L. Ori, spre stupoarea sa, structura de comandă a partidului s-a ridicat instantaneu împotriva sa şi a domnului Stolojan, pe care a fost forţat să îl schimbe practic peste noapte. A fost actul oficial de naştere al Partidului Corporatist.
Prin ce se defineşte acest partid acum?
În primul rând că nu aderă la nici o formulă ideologică. Este mai degrabă un catch all parties nu pe valori ci pe metode, nu pe perspective pe termen mediu şi lung ci numai pe perspective foarte scurte, un fel de tunuri politice şi de imagine.
În al doilea rând că se construieşte pe o structură de reţea în care importantă este doar reţeaua şi organizatorii acesteia. Primarii şi liderii de organizaţii s-au străduit până la epuizare să strângă voturi nu pentru că îl iubeau pe domnul Boc sau pe domnul Băsescu, ci pentru că frica de Blaga era uriaşă. Cetăţenii în această reţea sunt cuantificabili în voturi şi poate în impozite, liderii de organizaţii dacă doresc să primească o cotă parte din aceste impozite – prin contracte, prin încredinţări directe, prin influenţă etc. – trebuie să transforme anual impozitele în voturi, şi apoi invers.
Astfel partidul este o uriaşă corporaţie economică care vinde iluzii – eliminarea taxei auto, creşterea salariilor profesorilor, regionalizare, moderniazarea statului , scăderea numărului paralamentarilor etc. – pe bani proveniţi din impozite. Şi ca orice corporaţie este o întrerindere pe acţiuni, are profit – este la putere – acţionarii îşi iau dividendele, nu are profit acţionarii – lideri de organizaţii etc- sunt consideraţi slabi şi proşti şi eliminaţi din sistem. De aici şi sentimentul de gaşcă pe care acest Partid Corporatist îl prezumă. Idealul romantic „Toţi pentru Unul, Unul pentru Toţi” are valabilitate doar în cerc închis, cetăţenii nefiind decât la partea cu toţi pentru Unul. Astfel, ceea ce este profund nedemocratic şi chiar la limita dictaturii, societatea devine doar un mijloc şi nu un scop.
În al treilea rând, este un partid eminamente oligarhizat. Desigur, oligarhizarea partidelor este un subiect vechi al ştiinţelor politice, dar ele este rezolvat de Pareto printr-o anumită dinamică a elitelor vulpe în raport cu elitele leu. Oligarhizarea în Partidul Corporatist vizează mai degrabă conceptul antic de oligarhie, decât cel modern. Pentru antici oligarhia reprezenta puterea celor puţini (care iniţial fuseseră aristocraţii buni şi recepţi) care prin presiune sau dictatură (sau rapt şi mită) pun mâna pe frâiele statului. Oligarhia este antinomică democraţiei, pentru că cei de la putere nu reprezintă voinţa şi suveranitatea populară ci doar interesele lor, care câteodată pot concorda cu interesele cetăţenilor alterori nu – şi de cele mai multe ori nu. Pentru a legitima puterea oligarhiei statele non-democratice (de cele mai multe ori fasciste sau dictaturile latino americane) au inventat şi fundamentat teoretic conceptul de elită. Iar pentru Partidul Corporatist conceptul de elită este fundamental – căci el poate explica alegerile, de multe ori iraţionale, persoanelor cu care partidul îşi îndeplineşte funcţia de selectare a personalului politic. Astfel persoane precum dom”Costel, Monica Iacob Ridzi, doamna Plăcintă, Gheorghe Pogea etc. pot fi legitimitate prin faptul că au avut succes în afaceri sau – mai rar – la locul de muncă, adică au demonstrat că sunt parte din elită. Mai mult, aşa cum s-a văzut cei din vârful absolut al partidului nu au nici priză în societate – Videanu nu a mai candidat, iar Blaga şi Berceanu au pierdut alegeri importante fiecare în fieful propriu. Alegerile generale au fost câştigate de ultimii doi în colegii de protocol, dar ar fi interesant de văzut ce s-ar întâmpla în cazul unor alegeri pe teren străin.
Din acest motiv oligarhii PD-L încearcă să îşi cosntruiască mai degrabă o aură de tehnocraţi decât de politicieni, ei sunt veşnicii ministeriabili la ministere oarecum dedicate şi prin aceasta îşi întăresc puterea asupra partidului şi asupra societăţii. După ce permit mita electorală înspre societate permit şi creşterea impozitelor sau acordarea de contracte celor care trebuie să îşi recupereze mita dată. Dacă nu ar deţine aceste poziţii toate grupurile construite piramidal s-ar prăbuşi sau şi-ar încerca norocul în altă parte, sau chiar s-ar teme de justiţie. Dar aşa sistemul tinde să devină un monopol politico-economic al unui singur partid condus de o foarte strâmtă oligarhie.
Un sistem oligarhic nu are ca opoziţie partide democratice şi probabil nici nu concepe aşa ceva. Perspectiva lui este că de fapt toate formaţiunile politice sunt şi ele conduse în acelaşi fel. De aceea atacul lor politic nu este la adresa opiniilor sau al valorilor altor partide ci la ceea ce se consideră a fi cealaltă oligarhie, ascunsă şi ea în spatele partidelor. Din acest motiv în ultima campanie lupta a fost dusă împotriva oligarhilor denumiţi generic moguli. Iar numele acestei bătălii a fost „modernizarea statului:”
Mi-e frică însă că modernizarea statului poate fi un atac al unei oligarhii dependente de stat şi de partid la adresa unei oligarhii independente. Capitalismul neoconservator american – adică cel de după anii 80 –a permis şi a făcut receptă naşterea oligarhiilor independente, ca expresii ale unor corporaţii private ce se implică în mai multe domenii tehnice, financiare şi chiar sociale. Aceste oligarhii de tipul Donald Trump au accesat media print sau electronică ca pe o afacere şi de multe ori au folosit-o atât în plan personal cât şi politic. Despre moralitatea unui asemenea demers s-a scris mult, s-a vorbit şi mai mult dar nu l-a anulat, ci mai degrabă i-a crescut cota de piaţă. Un tip asemănător de oligarhie independentă a apărut apoi şi în Rusia anilor 90 în perioada Elţân, numită generaţia „noilor ruşi”, a căei reprezentanţi de marcă a fost Roman Abramovici sau Mihail Hodorkovski. Titlul de glorie al lui Putin şi a partidului său Rusia Unită a fost lupta împotriva oligarhilor şi fie alungarea lor – cazul Abramovici – fie arestarea şi încarcerarea lor – cazul Hodorkovski. Dar aşa cum arăta Anna Politovskaia, locul marilor oligarhi independenţi a fost luat de un grup masiv de oligarhi dependenţi de stat şi de Gazprom (ceea ce e cam acelaşi lucru) care pe criterii politice şi/sau de fidelitate economică îşi împart astăzi imperii energetice precum Iukos sau Sibneft. Supravieţuitori precum Deripaska sau Prohorov acceptă astăzi să se pună la dispoziţia statului şi chiar să se lase umiliţi în public de premierul Putin. Dar şi când au probleme financiare statul le sare în ajutor cu miliarde de dolari pentru a le salva afacerile. Astfel în Rusia oligarhia independentă a fost fie distrusă fie adusă în stare de dependenţă faţă de partidul Rusia Unită a lui Putin. Iar societatea a fost complet scoasă din jocul politic, celelalte partide au fost aduse la stadiul de partide marionetă iar puţinii critici din societatea civilă au fost îndepărtaţi şi inclusiv eliminaţi fizic. Rusia Unită reprezintă expresia extremă a unui partid corporatist, care după un model sovietic naţionalizează statul în folosul unei oligarhii politico-economice.
Desigur că Partidul Corporatist Român nu este – sper – încă de dimensiunile şi amploarea modelului rusesc, şi asta pentru că România nu are potenţialul economic şi energetic al Rusiei, dar are acelaşi tip de societate semi-feudală, cu câteva insule de europenitate în capitală şi în oraşele mari. România nu este o mare putere politică, dar face parte din Uniunea Europeană şi NATO, elemente externe care pot contribui la disuadarea unui atare model politic. Dar asta nu însemană că anumite paralelisme nu există sau nu pot exista.
Atacul cel mai recent la adresa unor oligarhi independenţi precum Dinu Patriciu sau Sorin Ovidiu Vântu reprezintă un model relativ asemănător cu cel din Rusia, cel puţin în condiţiile în care în spate moguli precum George Păunescu sau Dorin Cocoş sprijină Partidul Corporatist, şi probabil visează la cotele de piaţă ale oligarhilor atacaţi. Iar un atare proces în care oligarhii dependenţi se opun celor independenţi va conduce la intarea în dependenţă a celor din urmă sau la ieşirea lor de pe scenă.
Astăzi Partidul Corporatist este PD-L, dar deja în PSD sunt voci precum ale lui Miron Mitrea care vor să copie modelul. Probabil şi Călin Popescu Tăriceanu este atras de un asemenea model. Astfel, în scurt timp, s-ar putea ca modelul corporatist să cuprindă întregul spectru politic împotriva democraţiei şi a cetăţenilor României.

Incet incet lumea se trage spre casa, se apropie cu pasi repezi sarbatorile, viata politica romananeasca intra in desuetudine. adica, orice s-ar intimpla probabil ca tot mai putini vor da atentie. daca guvernul va fi facut pe 22 sau pe 23, lumea oricum va fi dupa porc, dupa vin, dupa apa minerala. si la revolutie – care oricum era mai insemnata – o buna parte din cetateni au stat in fata televizorului, ca tuica de peste an merge mai bine cu o baie de singe. merge si cu prohodul lui Geoana, dar mai greu, nu e antren. mi-aduc aminte ca in 2004 eram in Franta cind PUR s-a lasat sedus si l-a abandonat pe Nastase si PSDR. era aproape de revelion, nimeni dintre cei cu care eram nici nu a bagat de seama. pur si simplu s-a intimplat.
Nu stiu – aviz amicului Stefan – daca este vorba de manipulare, sau pur si simplu e o intimplare, dar cei mai stabili premieri se fac de sarbatori, cind nu ii vede nimeni. Boc sta de vreun an la guvernare si s-ar putea sa nici nu observe ca va capata un nou mandat de premier.
A la bon entendeur, salut!

Sunt de acord cu domnia voastra legata de spleen. Dar era prea dramatic.
Ok.
Sa le luam pe rind. Mircea Geoana avea toate premisele sa cistige si habar nu a avut sa le foloseasca. a avut un partid puternic si cam nemincat, nervos impotriva PD-L si capabil de multe. dar in acelasi timp un partid cu un leadership imbatrinit, intr-o permanenta lupta intestina si fara un proiect clar. Singurul proiect real al PSD este acela de a ajunge la guvernare pentru a-si satisface clientela politica si financiara. PSD, la fel ca si PD-L de altfel, si-a abandonat electoratul rural si din orasele mici pentru a cauta un alt electorat – mai educat si cu mai mult acces la informatie – electoratul din urbanul amre si mijlociu, adica de cele mai multe ori electorat din capitalele de judet. Nu cred ca a reusit prea bine sa atraga acest electorat.
(PD a facut acelasi lucru in ceea ce priveste electoratul sau stabil – adica electoratul urban, educat, cu mijloace de trai medii sau peste medie, care avea doar vreo 16 procente in 2004. Inca inaintea unificarii cu PLD, PD incepuse sa isi schimbe electoratul intrind in ograda PSD, cu metode PSD de presiune si zaharel. Odata cu venirea PLD si formarea PD-L in ciuda acronimelor a dat iama in electoratul masiv din rural, in special in Transilvania, in electoratul suburban din orasele mari si mijlocii, dar si printre muncitorii romani din constructii din strainate. PD-L a devenit strident populist, si-a pus imnul la maxim si a strins electoratul pe care PSD (aripa Geoana) incepuse deja sa il abandoneze din 2005.)
Nici liberalii nu s-au dat in laturi sa foloseasca metode psd, dar cu multa mai multa delicatete, probabil neavind oameni capabili de suete rurale sau de birt.
In aceasta circularitate de bazine electorale, practic PD-L si PSD au inceput sa isi imparta cam acelasi electorat, obisnuit mai degraba cu mita electorala si cu sistemul de pile decit cu libera initiativa. Electoratul PD traditional fie a trecut la PNL fie a abandonat complet politica, fie pur si simplu a plecat din tara.
Electoratul PNL fie stabil, fie venit cu sufletul din PD, fie conjunctural a devenit singura insula de receptie a unui mesaj politic serios, care isi pune probleme politice reale – adica e mai important guvernul decit presedintele, e mai importanta democratia cosociativa decit cea majoritara, si ingeneral e mai bine sa fii liber decit inchis intr-o colivie chinezeasca aurita.
Aceasta introducere uriasa are doar rolul de a ne introduce in atmosfera pentru a vedea cine si cum a votat la prezidentiale.
Staff-ul de campanie a lui Traian Basescu a fost primul care s-a informat asupra propriului electorat si a inceput sa genereze mesaje pe masura. Adica mesajele impotriva clasei politice, a mogulilor, a bogatilor si a celor care nu iubesc tara. Iar Basescu, precum Betty cea urata – care se face frumoasa la sfirsit – este victima tuturor acestor oameni rai. Adica a creat un mesaj pentru electoratul pe care il are PD-L acum. Un electorat putin educat cu puternice trairi violente, care e obisnuit sa te faca din vorbe si din pumni daca e cazul. Si caruia daca i se asigura atasamentul de gasca face orice pentru ea fara sa se gindeasca.
Electoratul lui Geoana nu a fost sondat inainte de alegeri si nici nu i s-a facut vreo radiografie serioasa. S-a plecat de la aceleasi idei preconcepute ca PSD are electorat de la tara, batrin si cu convingeri de stinga, care de obicei inghite orice ii spune primarul sau o alta autoritate locala. Dar cum domnul Geoana si Cosmin Gusa nu erau interesati de acest electorat ci doreau un altul, cel urban, mai european etc. si de aceea au construit mesaje greu de inteles pentru electoratul PSD precum cel legat de case pentru tinerii de la oras, asistenta la creditare, proiecte europene, afaceri mici si mijlocii, locuri de munca. Bineinteles ca electoratul stabil n-a inteles nimic, pentru ca nu i se adresa lui, iar cei carora li se adresa au fost invatati sa rida de orice proiect al PSD – desi unele sunt chiar fezabile. Astfel electoratul PSD a fost supus unui mesaj inutilizabil pentru el si unui bombardament informational de la PD-L si Basescu care era tot mai aproape de suflet si ochi. Geoana n-a indraznit sa isi faca clip de manele cu Guta la Etno TV dar Basescu nu a spus nu. Geoana nu a indraznit sa se duca la OTV, dar Basescu s-a dus. Astfel Basescu s-a situat de partea “poporului” ala simplu care asculat Guta si se uita la OTV si care era pina de curind electoratul lui Becali si CVTudor.
Geoana a generat din punctul meu de vedere mesaje bune, unele dintre ele chiar prea bune. dar nu le-a adresat electoratului sau traditional ci unei osti de strinsura, birocrati ingroziti de Boc, pensionari urbani, profesori, militari, mici intreprinzatori ruinati de impozitul forfetar etc. adica un electorat care de obicei este mai educat dar si mult mai indolent cu viata politica.
Cel mai bun a fost Antonescu. Cum stii nu l-am vazut decit la Cluj unde a fost net mai bun decit Basescu, cealalta intilnire am ratat-o, mai multi mi-au spus ca a sarit calul. Probabil, dar s-a pozitionat foarte bine, a descris clar care este dusmanul – Basescu si nu PD-L, PSD si nu Geoana, nu a promis nimic, a atacat tot si a incercat sa recupereze handicapul unui partid mic. Nu a reusit. A pierdut lupta dar a cistigat pacea. Pozitionarea directa si completa alaturi de Geoana pe proiectul Johannis a scaldat PD-L in sudoare.
Mesajele celor doi au devenit mai clare, s-au pozitionat foarte bine impotriva lui Basescu. Dar PNL nu avea electorat suficient iar PSD il uitase pe al sau.
DIn punctul meu de vedere chestia cu Vintu nu a schimbat prea mult in intentia de vot. se poate ca unii liberali sa isi facut curaj in felul asta sa il voteze pe Basescu impotriva convingerii lor, si sa isi explice in constiinta ca oricum nu puteau vota cu Geoana.
Dar felul in care s-a prezentat Geoana, asta da, asta l-a depunctat, caci saracu este un papitoi de Primaverii, convins ca o intrecere electorala in Romania este un fel de bal de binefacere. In opinia nimeni nu l-a votat pe Geoana pentru Geoana, poate doar nevasta-sa si el. NU te face in nici un fel sa il simpatizezi. pare un tocilar care vine si el sa fumeze in fundul curtii cu baietii ca sa fie popular, desi e luat in balon. Accepta prea usor sa o ia pe coaja si mai si ride.
Cine a votat cu Geoana a votat impotriva lui Basescu si a PD-L. care insa avea crescut electoratul de vreo doi trei ani cu manele, cu harta cu hahaiala cu jemcherii, cu masini la mina a doua si cu saminta in coltul gurii. Romania Profunda din scara blocului si de la caminul cultural transformat in birt. Acestui electorat lupta anticomunista ii venea ca o manusa, nici nu importa ca e comunista sau anticomunsita. bine ca iesea cu caft. Noua organizatie de partid – Gasca. Si in plus si motivati cu posibilitate de joburi pe la patronii lor portocalii cu firme de paza, cu benzinarii, cu gatere. iar pentru haretisti si alti particulari sfinta munca la stat.
acestor domni si doamne de bine li s-au alaturat cei convinsi ca mai bine isi taie o mina daca voteaza cu comunistii, desi chestia asta a fost cea mai trasa de par gaselnita. dar a splitat liberalii.
Cei care au votat impotriva lui Basescu au votat impotriva imposturii, terorii hlizite, jmecherilor care te fac, impotriva nihilismului transformat in politica de stat. adica au votat Johannis. care parea, cel putin, echilibrat, capabil de negociere. care parea ca i se poate opune lui Basescu, si in fata caruia Geoana n-ar fi indraznit sa miriie in calitate de presedinte. ca altfel nu l-ar fi votat pe Geoana. Cine ar fi votat cu Vanghelie, cu Hrebenciuc, cu Cosmin Gusa etc.
De asta Geoana a pierdut, ca nu a avut electorat, ca nu a avut un discurs bun. si pentru ca – din nefericire – el a concurat cu Basescu. Oricine altcineva, gen Mitrea sau Dincu, sau Cristi Diaconescu l-ar fi terminat pe Basescu. SAU Antonescu.
Basescu nu a cistigat nimic decit dispretul si ura a peste cinci milioane de cetateni romani. E seful unei uriase gasti care se maturizeaza si care va dori tot mai mult. iar daca va raspunde dorintelor membrilor ei o va face pe spatele celor care il urasc deja. care vor deveni si mai multi.
Asa ca nu putem avea decit concluzii preliminare si speranta ca nu va exista revansa, ci doar pacificare.
cu drag al tau,
Andrei

Faptul ca PSD sta la colt, cuminte, ma amuza. la fel s-a intimplat si in 2004, cind cu Nastase. nu au avut reactie. si Basescuo i-a mincat. daca la fel se intimpla si acum, probabil PSD ca partid dispare sau in cel mai bun caz o parte din ele se va duce la partidul prezidential.
Chiar cred ca Basescuo se doreste un Putin? Da

incerc sa imi reintru in calitatea de blogger

Una din cele mai mari probleme pe care văd că le ai ca bloger este să începi ceva.

Ai impresia că vorbeşti singur, aşa ca să te afli în treabă.  Mă uitam pe blogul d-nei Creţu, ceva europarlamentar psd-ist. O uriaşă colecţie de platitudin, hei rupisme, stupizenii etc. De ce să fac şi eu la fel. Sau dacă am ceva de spus oare mă ascultă cineva. Hello, is there anybody outhere? Şi de ce m-ar asculta. Presupun că e preocupat să îşi scrie propriul mesaj.

Oricum, văd că am început să bat câmpii cu spor pe primul mesaj de blog. Vă mulţumesc pentru atenţie.