Aveam ochii inchisi, castile in urechi, muzica in surdina. Incerc sa dorm. Casc. Nu vreau sa gandesc, aud muzica infundat si ma trezesc de fiecare data cate putin la realitatea dintre melodii. Nu vreau sa gandesc.

Sunt in masina alor mei. Sunt pe locul din spate, muzica din casti vine de fapt de la radioul dat foarte incet asa cum ii place mamei. Am stat intinsa pana acum pe bancheta. Cu toate ca n-am dormit, m-am pierdut in spatiu-timp holbandu-ma la plafonul masinii cu muzica infundandu-mi mintea. Acum ca m-am ridicat ma uit in jur, incerc sa reperez unde sunt.

Pe geamul din dreapta vad cateva blocuri parca familiare.

Am mai fost la intersectia asta? Ce pietoni dubiosi.

„Magazin alimentar” , cine ar alege galbenul ala urat pentru panoul publicitar.

In ce oras sunt?

Omul asta s-a uitat la mine prin geam sau mi s-a parut? Straniu.

Unde sunt? Facem dreapta sau stanga? Parca sa zic ca am mai fost aici. Dreapta trebuie sigur!

A facut stanga. 

Stii ceva? Las-o balta. Mi-am mutat privirea in interior. Urmaresc scaunul din dreapta, vad parul negru al mamei acoperit de husa gri de la scaun, vad gatul lucios de la scaun si varfurile de par putin despicate, vad spatele scaunuli si un nor pe care parca-l depasesc in mers. Vad iar plafonul masinii si imi inchid ochii. Nu adorm, nu ma pierd. Tata da muzica mai tare si canta cu ea. 

Si-mi vibreaza  castile in urechi.

Sunt in masina, ma intorc de cui-ii-pasa-unde si merg acasa. Nu stiu unde sunt mereu, adesea imi tin capul pe bancheta si privirea in plafon. Rareori indraznesc sa privesc un nor sau pe cineva din masina. Nu mi-e frica pentru ca stiu ca ajung acasa.

Desi nu pot sa iti zic cu precizie ce ruta am ales pe Waze, daca e drumul optim, daca e radar de politie sau blocaj in traftic, cert e ca asta e drumul MEU spre casa si indiferent ce s-ar intampla o sa ajung acolo.

I can feel it.

Iesi-mi-ai odata din sistem.

Ține minte că de data asta tu ești cel care mă îndepărtează. This one is on you.

Mi-a ramas intiparita in minte o secventa din ora de romana de saptamana trecuta. Se pornise o disputa in clasa cu profesoara, pe o nu-mai-stiu-ce-tema-neimportanta. Absorbita cu totul in subiect, reactia profei a venit ca un dus rece: in loc sa continue cearta (lucru la care ne asteptam), s-a ridicat in picioare si a spus „Ce clasa sunteti voi? A 11-a? Ah, recunosc comportamentul asta. E momentul cand toti au crize existentiale sau rebeliuni.”

Poate unii dintre voi s-ar fi simtit jigniti sau luati in ras, dar modul in care a spus-o ne-a facut pe toti sa amutim. Ne uitam unii la altii si parca ii dadeam dreptate din priviri. Cativa colegi au ras, iar discutia s-a continuat. Eu n-am mai putut scoate un cuvant intreaga ora.

Asa e. Fiecare persoana din jurul meu pare ca traieste o drama existentiala. Stiam si inainte ca fiecare din noi poarta cate o lupta, dar cum mai bine se invata din practica nu din teorie, cred ca de data aceasta partea dinamica a ideii si-a spus cuvantul. Parca toate s-au gasit sa explodeze acum, concomitent si sunt mai galagioase ca niciodata. Chiar inainte cu doua-trei saptamani de aceasta ora vorbeam cu prietena mea si ne minunam cum toata lumea parca toata lumea are cate o criza in perioada asta. Ce pacat ca de multe ori vorbim fara sa ne gandim cu adevarat la ssensul cuvintelor noastre.

Vorbeam cu o alta prietena despre acest episod si ea crede ca e varsta la care iti depasesti conditia de copil, te maturizezi si de aici tot zbuciumul.

Te schimbi. Vezi lumea altfel. Treci dintr-un lacas intr-altul, iar pe drum bajbai cu fiecare pas. Am plecat, dar unde ma duc? Multi se pierd pe drum. Eu unde ma gasesc? Suntem rataciti in drumul nostru spre noi insine. Oare?

Caut raspunsuri despre lumea in care EU ma aflu si despre comportamentul MEU in spusele altora. Bucati de puzzle pe care stangaci incerc sa le pun cap la cap. Interiorul meu il cercetez periodic – dar nu e inca gata sa imi ofere niciun raspus.

Poate…

 

-Ce stii tu, Foarea-Soarelui, ce e ala un suflet-insula?

-Un suflet pe care poti sa te asezi si sa nu-ti fie frica, un suflet in care retragerea e aducatoare de liniste, un suflet-insula merge impreuna cu tine, nu pe langa tine. De un suflet-insula nu tragi cu dintii ca sa traiasca aceleasi emotii cu tine, se intampla firesc, simplu. Un suflet-insula este in viata ta permanent. Un suflet-insula te intampina. Nu asteapta sa ii arati traseul, te ia de mana si te duce. Un suflet-insula nu te raneste constant in acelasi looc, crezand ca atunci cand spui „au, ma doare” de fapt glumesti, si nu te lasa niciodata in urma lui, te pune in fata si te tine mereu in brate. Unui suflet-insula ii porti de grija caci e ceea ce te intregeste si, daca ii rasnesti aripile, nu mai poti tu sa zbori.-

---

„40 de zile” Chris Simion

Am ajuns la un asa hal de ameteala incat mai devreme, stand pur si simplu pe scaun, m-am speriat crezand ca e cutremur. Nu, nu e doar o metafora prost fabricata, chiar m-am oprit din ce faceam si m-am uitat cu atentie in jur. S-a dovedit ca singura care se clatina pe forte subrede sunt eu.

De obicei scriu cand realizez cate ceva sau cand ma copleseste un sentiment, asa ca in mod normal, postul asta nu si-ar avea locul aici.

As vrea sa imi descriu starea, sa imi iau fiecare gand, sa il disec si sa ma pierd in universul meu… nu pot. De la un timp ma simt un om de plastic. M-am pierdut printre randurile cartii mele – nu ma pot citi. Ma transform intr-un crainic personal repetand contiinu evenimentele din ultima vreme. Nu pot mai pot trece de titluri cat sa-mi citesc intreaga poveste:  cum am ajuns acolo, cine am fost, cine sunt…. cum o sa ajung?

Am crezut ca daca m-as pune  structurat in cuvinte ar ajuta, dar cred ca sunt prea imprastiata pana si pentru a ma incadra in curbura unor litere. Imi simt cuvintele reci de prisos. Vorbesc eu, despre mine si nu suport sa recitesc nimic.

Nu pot formula o concluzie. La naiba, nici intriga nu am avut!

O sa las insiruirea asta stupida de cuvinte aici pentru o vreme, cum si pe mine ma las imprastiata in nestire. Cine stie… poate tu ma vei intelege inainte ca eu s-o fac.

 

Probabil nu ma credeti. Nici tu, nici el, nici ea. Sunt sigura ca ale mele cuvinte au ajuns la voi cu 200 de filtre… evident s-au alterat. 

Nu m-am indepartat doar de tine. Oare ma vei intelege vreo data? 

Nothing feels right… so i think it’s better to stay empty.

Din curiozitate si dintr-o dorinta de nestavilit de a invata din domenii cat mai diversificate m-am apucat sa citesc Osho (filozof  si invatator spiritual indian) si inca din primul capitol, o idee regasita printre randurile cartii mi-a adus un suras pe fata. De ce spun „regasita” ? Pentru ca exact cu bucatia de teorie explicata in carte m-am confruntat nu cu mult timp in urma si sa spunem doar ca am reactionat cum s-ar trece la categoria „asa nu”. Stau si ma intreb… oare daca as fi citit cartea inainte, as fi fost in stare sa identific aceeasi situatie, dar invers, din teorie in realitate?

Bucatia de teorie se refera in esenta la atingerea sentimentului de relaxare,  de bucurie in viata, si blameaza din toate punctele de vedere viata occidentalilor, care considera ca acestea se pot atinge concomitent cu implinirea materiala. Osho nu este de acord. El incurajeaza neinfranarea nicuneia dintre dorintele trupesti, ba din contra – verbul „trebuie” ar fi doar un element de stres ce ar trebui eliminat din vocabularul omului.

Aceeasi teorie am auzit-o de fapt venind din partea celui mai bun prieten al meu, care a incercat sa imi explice de ce actioneaza si traieste in modul in care o face. La acel moment am reactionat violent si pot spune chiar copilaresc, limitat. M-am gasit in fata unui zid cu un banner mare pe care scria „Nu pot sa concep asa ceva.”. Si petru un moment… am tacut.

Anumite experiente din ultimul timp si tot zbuciumul din mine m-au impins insa la a analiza lucrurile putin mai in profunzime si intr-un final  am ajuns sa imi inteleg si aprob prietenul. Poate putin prea tarziu.

Fiind captiva in viata aceasta cu drumuri si teluri deja fixate este intradevar extrem de greu acceptarea unei alte posibilitati, unei alte conceptii asupra vietii. Si poate si tie ti se pare stupid si nu ma intelegi nici tu pe mine din randurile acestea, dar e ok. Fiecare are propria pereche de ochelari prin care priveste viata. Se intampla doar ca eu, prin realizari de genul acesta, sa imi mai curat putin lentilele.

Am in minte cel mai banal si puternic exemplu ce ar sustine teoria, care mi s-a intamplat chiar in urma cu 2-3 ore. Singura acasa, geam orientat spre apusul soarelui. Perdele galbene prin care patrund razele rosiatice. Muzica chill de la Majestic Casual  si caldura. Un moment atat de simplu si de sincer, care pe mine m-a umplut de relaxare, impacare si pot spune chiar si de un strop de fericire. Lumea nu mai era un loc asa de rau si orice implinire materiala probabil ar fi palit in fata acelui sentiment  simplu si atat de natural.

Cred cu tarie ca despre astfel de lucruri vorbea si Osho in cartea lui. Iti poti imagina cum ar fi daca viata ta ar fi alcatuita numai din momente ca acesta?

Nu spun neeaparat ca mi-am schimbat perceptia asupra vietii, dar am invatat sa accept si sa inteleg si alta fata a ei.

Postul asta l-am simtit absolut necesar. E un mic semn pentru mine, un bookmark al momentelor mele de „revelatie”. Ma incearca putina mandrie. ^^

Se spune ca daca te gandesti indelung la o persoana/un eveniment/un lucru in timpul zilei, cel mai probabil vei ajunge sa il visezi noaptea. De ce? Pentru ca mintea omului, noaptea, nu face altceva decat sa prelucreze informatiile de peste zi si astfel lucrurile care au parut a „iesi in evidenta” se regasesc si in visele noastre. Dar… de ce tu?

Imi este extrem de greu sa fiu sincera cand vine vorba de tine. Esti un amalgam sau … nu. Pe mine m-ai transformat intr-unul. Am rostit odata cuvintele „m-ai dat peste cap” si multa vreme dupa asta am crezut ca nu a fost decat o criza de adolescenta. Au trecut ani si realizez ca acele cuvinte s-au putea sa fi fost cele mai sincere rostite vreodata despre tine…

Azi noapte te-am visat. IAR, si imi este greu sa inteleg. Nu mai traiesti viu prin gandurile mele zilnice. Rar, o mireasma de parfum cunoscuta sau o vorba inocenta la adresa ta in cadrul unei conversatii este tot ce mai pluteste in jurul meu din tine. Dar aparent, este mai mult decat suficient.

Nu traiesti viu in mintea mea (cea constienta), dar de fiecare data cand prietena mea iti mai rosteste numele din intamplare stiu in acel moment ca ne vom intalni la noapte. Si esti mereu prezent. Asa cum esti tu, cel adevarat. Aceeasi voce, aceiasi ochi, aceleasi buze… aceeasi atitudine – usor rezervata fata de mine, acelasi tu din totdeauna.

As vrea ca macar din noptile in care imi invadezi subconstientul sa-mi indeplineasca o dorinta. Sa traiesc acea poveste de iubire pierduta la care mereu o sa ravnesc. As vrea sa te visez, ca in basme, sa te cuprind, sa-mi fii dulce ireal, macar pentru o seara. In zadar…

Raman tot eu. Ramai tot tu. Ramanem noi, ce-i legati de un badge rosu si un hanorac crem.

 

 

 

Vineri, 17.02 – Dimineata cand m-am trezit din nou plina de tine.

Texul in care predomina „ş”, o litera la fel de ascutita si de şireata ca tine.

 

Umplut, paharul se desface-n gânduri
târzii și umede, poate ușor acide.
în adevăruri roșii care-mbată,
în sferturi de poveste cu „a fost odată…”

Sunt beată de cuvinte și de tine.
mi-e dor din sfert în sfert de oră…
te strig în gând și-ți scriu, torcând cuvinte.
Le șterg apoi, și le arunc cuminte.

Mi-e sete de un sfert de ceas cu tine,
de vocea ta, de-atingere, de șoapte.
Cristalul sună gol… singurătate
Ciocnesc cu mine însămi: „Sănătate!”

Sursă: Beție la sfert