Araceli

S-a lăsat seara… prea devreme, întunericul a pus stăpânire pe omenire, îndemnând la visare. Am ferecat bine uşa: cine ştie ce primejdie ascunde noaptea? Am pus zăbrele şi la ferestre… nici măcar o rază de lună nu mai cuteza să îndulcească aşteptarea… Oricum, nu mai credeam demult că ar fi cineva care să îndrăznească să-mi alunge somnul. Cum spuneam, visarea cuprinsese toată suflarea… mai puţin pe mine. Sau poate pe mine cel mai mult. Refuzam cu încăpăţânare să mă las atrasă în ceea ce cândva îmi fusese hrană, adăpare, somn şi trezire; un vis pe care încercam cu ardoare să-l ascund, să-l întemniţez în colţuri obscure de suflet şi în final, să-l uit. Mă întinsesem pe patul rece. Întunericul perfect se aşternea o dată cu liniştea. Nici respiraţia nu mi-o mai auzeam. Murisem? Nu… îmi simţeam încă bătăile plapânde şi speriate ale inimii şi sângele încă îmi clocotea. Ca atunci… când? Mi-am alungat gândul cu o dosul palmei, ca şi cum aş fi şters ultimele urme de sudoare ale verii ce a trecut. Şi totuşi, gândul a zburat, dar senzaţia lui a rămas. O apăsare ciudată, profundă, mă lăsa fără aer. Încercam să rezist tentaţiei de a deschide fereastra… dar în cele din urmă am cedat. Simţeam nevoia de aer… otrava mă lăsa fără suflu… Am înlăturat perdelele şi zăbrelele. Cerul era ireal… acoperit de o pânză fină, lăsa razele lunii să părtundă dulce prin ochiurile de geam. Un val proaspăt mi-a inundat pieptul şi spiritul. Deşi în miez de iarnă, părea cald. Cerul se năştea din valuri de mare, aşa cum se spune că s-a născut dorul. Da, se spune că dorul s-a născut din sentimentul de dragoste şi lipsă a femeilor aşteptându-şi dragostea plecată pe mare. Nu ştiu cum se născuse dorul meu, pentru că aceasta era boala ce mă chinuia. Necunoscând cum să-l îndepărtez, am purces la uitare. Întunericul şi somnul păreau singurul leac al cumplitei furtuni care se isca: fulgere de patimă, ploaie de lacrimi, tunete de strigăte fără ecou. Dar numai ce închideam ochii, furtuna prindea putere şi se hranea din mine, sleindu-mă de forţe până dimineaţă. În ochii mei se strecurau fantasme, buzele mele sorbeau din cupa cu umbre ale unui sărut trecut, iar trupul meu cauta atingeri absorbite de timp. Tremurând, neputându-mi controla durerea şi dorul am lăsat sufletul să plouă, să stingă focul care muşca nesăturat din carne… dar pe obraji în loc de lacrimi începuse să ningă, să ning infinit… cu fulgi mari, călătorind pe raze de lună şi acoperind întreg pământul… Oare lacrimile mele te ningeau şi pe tine?

M-am trezit într-o dimineaţă de toamnă… cerul era încă albastru, un ochi palid al verii ce mi se scurgea printre gene. Câte un nor rătăcit acoperea soarele ale cărui puteri erau din ce în ce mai sleite. În lumina lui vindecătoare mai trăgeam de ultimele minute ale dimineţii şi aşteptam parcă… nici eu nu ştiu ce. Încordată ca o felină urmărind prada sa dintr-un loc ferit, gata să atace într-o clipită, cu precizie şi voracitate… Sau poate îmi încordam toate puterile, îmi ascuţeam simţurile, văzul, auzul, mirosul ca o gazelă… pentru a simţi orice pericol şi a scăpa, a aluneca neobservată, cu viteza fulgerului, ameţitor… înainte ca un ceva sau cineva să-mi perceapă prezenţa. În urma mea ar fi rămas poate doar o atmosferă încărcată cu atomi parfumaţi care să-mi dezvăluie dezertarea.

O ploaie mică şi rece a început să cadă şi a pus final reveriei ecuatoriale. Vara era departe. Cu zăpuşeala ei, cu nebunia toridă, cu visele ei, cu simţurile alerte şi fierbinţi, cu sărutările ei… Mă întreb unde s-a dus. Atât de repede, în tăcere, topindu-se în acei cercei de perle roz uitaţi. I-am scos cu emoţie din cutia lor… câţiva ani rămăseseră aşteptând, despuiaţi de sentimentele şi privirile ce-i animaseră în altă toamnă. Au sclipit din nou, cu scântei albastre şi flăcări roşii. Dar în ei închideau multă dorinţă şi tristeţe totodată, multă iubire şi durere în acelaşi timp. Cartea vieţii, deschisă pe masă, absorbea ultimele licăriri, lăsându-i fără vlagă.

O mână i-a luat şi i-a mângăiat discret, i-a strâns uşor în palmă. Nici nu observasem că-mi invadasei spaţiul, că-mi furasei cerceii şi zâmbetul. Zâmbetul meu era prizonier în privirea ta aşa cum cerceii se zbăteau în mâna ta, cerând îndurare şi eliberare. Dar tu nu te grăbeai să dai drumul nici cerceilor şi nici zâmbetului. De cât ne privisem se lăsase întunericul: ziua era doar o fântână secată de seva ei; lumina se mutase în ochii noştri şi ardea ca în mijlocul lui cuptor. Mânile mele căutau să stingă lumânarea, prea multă lumină mă orbise. Tânjeam după întuneric. Am închis ochii. I-ai închis şi tu: “Cine eşti?” “Eşti cel ce-mi bântuie visele?”. Întrebările curgeau nebuneşte prin inimă, prin minte, prin vene şi-mi clocoteau pulsul.

Căutam obiectele cu mâna: spaţiul îmi devenise complet străin, dar simţurile mele, de gazelă şi felină deopotrivă, se treziseră. Parfumul îmi spunea unde eşti şi pe măsură ce se intensifica te puteam evita mai mult… fugeam, fugeam mereu, într-un labirint ce altă dată era un cerc. Acum obiectele din jurul meu erau nesfârşite obstacole ce mă loveau, mă împiedicau şi îmi făceau alergarea un calvar. “Numai o inconştientă ar rămâne!”, îmi spuneam. Auzul meu îţi percepea mersul, grăbindu-mi bătăile inimii şi paşii. Alt obstacol. Inevitabil, cădere! Lumea se răsuceşte. Mâinile mele încearcă să mă orienteze, dar obosesc. Îmi sorb cu nesaţ o lacrimă. Îmi e sete, teribil de sete. Am obosit să mai alerg şi mi-aş da jumătate din viaţă pentru o picătură de apă.

Te simt cum te apropii, dar sunt prea pierită ca să mai fug. Jocul meu mă atrăsese într-o splendidă capcană. Te recunosc, îţi recunosc stigmatele din vieţi trecute… Cerul a luat foc în mijlocul nopţii… Am uitat de mine şi de ce fug. M-am abandonat. Mi-ai pus delicat cerceii în urechi şi mi-ai şoptit: “Eşti mai frumoasă decât ei… Străluceşti mai puternic decât ei…” Aripi mi-au crescut din aripile tale. Sau poate ţie din penele mele… “Suflet blestemat! În ce genune sau Înalt mă duci?”, “Cine ţi-a ursit să vrei să arzi, să te evapori de dor?”, mă întrebam. Îmi potoleai setea de vise, cu vise… Îmi săturai setea de pe buze cu sărutări… În timp ce ne-nălţam spre raiuri interzise, fără vreo teamă de dezechilibru sau regret, îmi tot suna în minte, agonic, nebuneşte: “Suflet blestemat, de ce tragi către necunoscut, căutând răcorirea în ape adânci?”. Nu mai venea răsăritul odată… de parcă mi-aş fi dorit să vină.  “Suflete blestemat, ce ce ai oprit timpul?”, “Ce vrajă ai aruncat pe mine şi pe secundar?” Întrebările mele se fumau în aerul rece… “Suflete blestemat, eu, tu, of, suflet blestemat… Eşti tu acela?”

A fost odată… A fost o noapte de august neagră, dar în care a căzut o ploaie de stele… A fost atât de demult încât îmi e teamă să-mi amintesc. În acea noapte, una dintre stele s-a aprins pe cerul nopţii dar şi în răsturnarea sa închisă.

Dar, înainte să depăn firul Ariadnei, am să fac un drum întors către timpuri de-a dreptul imemoriale, dezgropând tristeţi şi melancolii. Ariadna noastră (căci aşa îmi voi numi personajul, în lipsă de un nume mai bun) a fost ursită la naştere cu şansă şi neşansă. Şansa adună toate darurile minunate pe care le-a primit: de la înfăţişare plăcută, la voinţă şi isteţime. Dar, alături de ele a primit şi neşansa destinului: aceea de a-i fi adormită, să-i fie permanent refuzată femeia, dar nu feminitatea, din ea. Nu mă întrebaţi de ce şi de către cine, timpurile sunt imemoriale. În locul femeii capricioase, nonşalante, răsfăţate şi voluntare ce trebuia să devină se născuse un copil temător în spatele căruia aceasta se ascundea. Ariadna trăia în inconştienţa ei sau uneori îşi deplângea soarta fără curajul sau puterea de a o schimba. Labirintul ei se închisese şi ea se pierduse cu totul în el, încurcându-se în visele ei. Până în acea seară.

În acea seară, Ariadna s-a împiedicat fără să vrea de vorbele îmbătătoare ale unui Tezeu (şi îmi cer iertare eroilor legendari că le voi împrumuta numele, dar s-o considerăm o pură convenţie, fără legătură cu basmul) şi cerurile s-au deschis. Nu dintr-o dată, ci cu timpul măsurat al unei stele în devenirea ei către pulsar. Copilul din ea începuse parcă să se clatine, coconul nimfei să se deschidă ca să lase locul unei alte forme, unui fluture. În iureşul de dansuri sub stele, tornade de zâmbete şi furtuni de suflet, Ariadna se preschimba. Acest Tezeu o schimba cu răbdarea şi încăpăţânarea secundarului care îşi continuă drumul şi asediul nesăbuit asupra Timpului. Trăiau dincolo de uman şi parcă Timpul însuşi se oprise din fuga sa pentru a-i contempla cum se priveau pe margine de fereastră. Timpul se măsura între clipele când se aveau aproape sau se îndepărtau. Dar totuşi, nemilosul Timp a aşternut tăcerea şi peste peste iubirea la cote de nebunie şi peste dorinţa de adăpare în fântâna de iraţional.

Au urmat alte clipe nevrednice, şterse şi palide pe care Ariadna le-a uitat. Adormise din nou în coconul ei, în acea închisoare cu ochi inocenţi de copil şi trup de femeie. Dar, Tezeu i-a apărut în drum. Sub ploaia de sărutări ameţitoare şi de cuvinte izvorâte din inima adâncurilor patimilor, Ariadna îşi reamintea ceea ce fusese cândva sau începuse să fie.  Paşii ei se îndreptau spre tărâm nou, ochii ei vedeau din nou cerurile nopţii înstelate… Frumoasa din pădurea adormită se trezea, el o trezea. Sau mai bine spus, trezea femeia din mine.