 | Renata la Viețile omului (ix noi) |
 | Arca lui Goe la Viețile omului (ix noi) |
| Renata la Viețile omului (ix noi) |
 | Aldus la Viețile omului (ix noi) |
 | Iosif la Viețile omului (ix noi) |
Postat de: Arca lui Goe pe ianuarie 17, 2026
EUniversul poematic
Mă aflu în mijlocul unui Univers.
Chiar în centru. Îl contemplu.
Îl privesc, îl ascult, îl adulmec, îl pipăi. Cu tălpile.
Văd un lac înghețat, ninsoarea, liziera pădurii, norii și cozorocul șepcii. Atât.
Aud un cocoș nervos care-și cântă cucurigul… Atât.
Simt mirosul iernii și înghețul pământului. Atât.
E un univers infinit. Îl scrutez cu gândul.
Spre afară, spre înăuntru…
Eu în Univers. Eu din Univers.
E un Univers. Atât. Șșșș!
Posted in Arcaluigoeologie | 18 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe ianuarie 15, 2026
Maria Ploae recită ”Luceafărul” de Mihai Eminescu
Prietenul nostru, Mihai. Trei lucruri inedite despre Eminescu
Ion Caramitru recită Privesc orașul furnicar de Mihai Eminescu
Eminovici Mihail a fost un om mediocru (fără succes la femei), o persoană modestă (fără succes finaniciar, social, economic sau politic)… dar a fost (totodată) (concomitent) (și) un poet genial. Cel mai mare poet al lumii de limba română, așa cum fu Pessoa cel mai mare poet al lumii de limba portugheză (de ex.) Si la Mihai(L) ca și la Fernando, afară vopsit gardul, înăuntru leopardul (asta apropo și de confratele romantic Giacomo Leopardi, de gintă latină). Dacă limba română ar fi fost la fel de mare precum limba portugheză, franceză, spaniolă sau engleză, Mihail al nostru ar fi fost, fără doar și poate, cel mai mare poet al lumii, punct. Ghinionul lui, și norocul nostru, a fost c-a venit pe lume la pachet cu melodioasa limbă română (cea mult prea dulce și frumoasă). Chiar și așa însă, constrans (ca Caragiale) în hotartele lexicale ale limbii române, Mihail reușeste să se regăsească pe sine în galeria care-i mai cuprinde, printre alții, pe alde Homer, Dante, Shakespeare, Li Bai, Rumi, Leopardi, Neruda, Dickinson, Pușkin, Goethe, Baudelaire, Tagore, Bashō, Cavafis, Whitman, Lorca, Pessoa, Hafiz. Cam pe ce loc? Eee, asta aștept, deștept, ca tu să-mi spui. Sigur ai și tu o opinie în privința asta… că dacă nu tu, atunci cine? Și dacă nu Mihai, atunci cine să ducă stindardul poeziei mioritice în lume? Nichita? Arghezi? Blaga? Bacovia? Macedonsky? Sorescu? Păunescu? Brumarau, Barbu? Dinescu? Blandiana? Labiș? Ivănescu? Alecsandri? Coșbuc? Topârceanu? Fondane? Minulescu? Gellu Naum? Cărtărescu? Doinaș? Botta? Magda Isanos? Dimov? Vieru? Iv cel Naiv? Uitai pe cineva? Tu să-mi zici. Cine altcineva ar mai merita sau ar mai trebui invitat la petrecerea de ziua Poetului, aci, pe Arca lui Goe? Se acceptă propuneri simple și/sau ilustrate… cu probe. La libera ta alegere…
… ia… și… una de ai, ai, ai : Pe langa plopii fara sot – Soul Vibes
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: articole, muzica, poezie, Romania, stiri | 68 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe ianuarie 11, 2026
„Românu’ are nouă vieți, în pieptu-i de aramă, ca pisica.”
Presupun că, și tu (Brutus), pui mare preț pe unicitatea și identitatea ta! Pe viața ta! Nu? Adjudecate. Viața, cel mai de preț dar al omului… Indubitabil. Cogito! Ergo, ești. Tu. Taman tu! Nu altcineva! Că cine altcineva? Să fii! Eu? Eu nu! Eu nu sunt tu! N-am cum! Și nici tu nu ești eu… He-he… Se cheamă comutativitate. Ar fi culmea ca eu să nu fiu tu, dar totuși tu să fii eu? Ești? Eee, din aceasta disticție relativă, care-ți garanteaza ție (și mie) că tu nu esti eu, și viceversa, sau vreun liliac, s-a tras (abuziv) concluzia (falsă) c-am avea… fiecare… ăăă… conștiință (ce spui Franz?), identitate, autenticitate și… ăăă, unicitate, în unanimitate. Aiurea! Baliverne! Asta s-o crezi tu! Tu, iluzia perpetuă a eului… rătăcitor… Judecă și tu un pic și vezi ce-ți dă. Cu plus sau cu minus? Cam cum îți iese socoteala sinelui-unic-și-irepetabil la inventar? Există sau nu există? Fii ferm și-ți promit c-o să te și cred. 😉 Ai cuvântul (?).
Omul are multe vieți! (semnat Guță Popândău). Cam 30 de trilioane de vieți, unice și irepetabile. 30 de trilioane, e aproape o infinitate… 30 000 000 000 000… sau ca și cum ar fi fiind… infinitul aievea… Multe. Foarte multe. De atâtea vieți este nevoie pentru a simula o infinitate, sub forma unui cvasi-continuum(!) care să-și poata revendica, cu succes, identitatea, autenticitatea și unicitatea… aparente, false, iluzorii… dar orisicât… Ceva, mai mult decât nimic. Un trup. Cam 30 de trilioane de fiinte unicelulare (celule umane ??!) agregate într-un eco-sistem care mai include si alte 38 de trilione de fiinte unicelulare non-umane (preponderent bacterii), compun trecătorul tău trup (dați-i un trup voi munților, mărilor, etc). 30 de trilioane de fiinte unicelulare, de cam 200 de feluri (200 de rase de fiinte uni-celulare umane), plus celelalte 38 de trilioane de fiinte uni-celulare non-umane, care cuprind mai multe zeci de mii de specii, diferite, fiecare cu ADN-ul specific, cu protocoalele, metabolismul, aspiratiile, interesele specifice… fiecare functionand dupa propriul ritm biologic, unele traind ani si ani de zile (o viață întreagă, neuronii de ex), altele doar o zi… In aceasta colonie galactică, în fiecare zi mor aproximativ 330 de miliarde de fiinte uni-celulare si cam tot atâtea „se nasc„. Au ele vreo treaba cu tine? Te stiu? Te cunosc? Au vreo vaga idee, impresie sau vreo informatie despre existenta ta? Dar tu? Ai tu vreo treabă cu ele? Le cunosti? Nici vorbă. Două lumii total divergente, disjuncte. Trilioanele astea de fiinte uni-celulare îsi văd cu o imperturbabilă inconstientă de viata lor, de rosturile lor, actionand individual… si colectiv, făcând schimburi de materie si energie unele cu alte si comunicand efectiv între ele, furnizandu-si una alteia nu doar materie, ci si informatie, în perpetuui dialoguri chimice. Cum-ne-cum din interactiunile lor, de celulare automate, rezultă un corp viu, un ecosistem biologic, de sine statator, care face, la scara mare, exact aceleasi lucruri pe care le fac celule care-l compun. Esti tu acel trup? Ei as! Nici vorbă. Mofturi… Oi fi fost (si tu) o vreme păcălit de context să te identifici cu „acel corp”, să crezi că el esti tu si că tu esti el… Ba chiar să crezi că partile lui sunt partile tale… Te si exprima astfel, gen: inima mea, ficatul meu, spatele meu, ochii mei… Ai tu vreo treaba cu ficatul tău (până nu te doare)? Ai tu vreun sentiment anume pentru colecistul tău (până nu-ti face vreo criza)? Iti pasă tie macar cât negrul de ub unghie ( 😉 ) de hipofiza „ta”, de cornee, de apendice, de uretere sau de duoden? Aiurea… Toate aste sunt doar parte din context… Tu, tu, tu, adevaratul tu, trebuie să fie în cu totul altă parte… Unde anume? Dumnezeu stie (!) 😉 ) Ca să ne apropiem un pic ceea ce suntem si unde suntem, n-ar strica să trecem în revista lucurile în care nu suntem si lucrurile care nu suntem… Nu suntem nici celulele noastre, nici organele noastre, nici corpul nostru viu (muritor), nimic din toate acestea… Om vedea ce altceva nu suntem… si apoi ne-om putea concentra (ca Pessoa), pe ceea ce râmâne în listă, pentru a identifica mai usor, candidatii la statutul de eu. Eu, cu cine votez?
Deeply on topic:
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: 2024, articole, dezvoltare-personala, ganduri, relatii | 81 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe ianuarie 5, 2026
Actul al doilea al dramoletei „O Făclie de Crăciun” se consumă la Casa Capșa. Tete-a-tete, la o masă stau Dl. Goe si Dl. Flo. avand în fata cate un pahar de bere si teancuri de bani. Discută politică… dar fără pasiune, cu un soi de resemnare… Din când în când se uita la ceas. Par a astepta pe cineva… Sorb cu mare parcimonie din paharele de bere, nestiind cât anume or trebui să mai tot tragă de ele. Au ceva în atitudine care aminteste de Vladimir și Estragon. Fac aluzii în legatură cu cine anume va achita consumatia. Ceva mai târziu îsi face aparitia un alt personaj (un lungan) care se aseaza la alta masa, singur, cu spatele catre Vladimir și Estragon, cam ca Pepe din Filantropica. Seful de sală îi zice unui ospătar: „Vezi c-a venit Defectu de Constanta. Du-te si i-ai comanda!”. Omul cere o apă minerală si-o savaină. Dl. Flo scoate o bancnotă de 100 de euro dintr-un teanc si se uită la ea in lumina candelabrului. Oare ce s-o putea face cu o jumatate de milion de euro falsi, imprimati cu „Mită”, în înscrsuri fosforescente? Pe bancnotă este vizibil, destul de clar, cuvatul „Recuzită”. Se rostesc, monoton, dar cu o oarecare obidă fel de fel replici, majoritatea lipsite de sens (cum ar fi: Hai să bem berea că se răceste!). Atmosfera pare să se înfierbânte un pic atunci când discutia ajunge la genetica, ADN si cromozomi. In cele din urmă dl. Flo se ridică spunând că nu mai poate să stea. Cei doi se salută discret după care dl. Flo se retrage… în culise… Dl. Goe, rămas singur, îsi consultă telefonul… zâmbind amuzat. (Cortina)
Epilog. In fata Catedralei Mântuirii Neamului, la sfârsitul Simpoziunului de Sfintire Artistică a Catedralei Mântuirii Neamului si de Celebrare a Nasterii Mântuitorului Lumii. Gigi iese, în pas usor, radiind piosenie ca un serafim. Se opreste o clipă, pentru a contempla panorama lumii si pentru a îngădui semenilor să-l observe. Scoate un trabuc. Fetita cu chibriturile este pe fază si îi aprinde trabucul. Gigi, zâmbind, îi ofera o sută de lei.
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: bucharest, photography, Romania, Travel | 17 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe ianuarie 4, 2026
0. Episodul pilot. – De Sfântul Vasile – O făclie de Crăciun.
1. Avancronica unei drame neanunțate.
2. Duios Recenzia merge mai departe.
3. Pleacă-te îngere: În ciuda bunelor lor intenții, eroii noștri nu par capabili să-i impresioneze pe martori și să-i înduplece să doneze modic în vederea colectarii unei sume de bani care să acopere bugetul pentru o garsonieră în Balta Albă sau măcar în Leontin Sălăjan, care să-i fie cămin fetiței cu chibriturile. Abia dacă au adunat bani pentru închiderea unui balcon. Lumea s-a strâns, ce-i drept, ca la circ, și se amuză, însă moca, pe seama comediei rezultate din stradaniile corale ale colindătorilor amatori. Parcă înduioșat de eforturile lor, Domnul D. intervine dând drumul laserelor care însuflețesc deodată întreaga catedrală si pe dinafară… Si Domnul D. nu se opreste aici… Face publică buna intenție a celor circa 30 de pelerini-colindatori, proiectand pe fațada Catedralei micul cor, dirijat cu entuziasm de către Geani Ronaldo, cu o baghetă (baghetă-baghetă, franțuzeasca, proaspătă)… Domn, Domn să-nălțăm… Lucrurile par a se îndrepta în direcția cea bună după ce întâmplarea de la Catedrală devine o știre la Pro-TV, anunțată de o Esca surâzătoare și emotionață. Fetița cu chibriturile, flancată de Suza Na-Na si Popoteca de D’Oro, purtând pe umeri geaca jerpelită a lui Drugă Oaș, priveste cu ochii plini de zâmbet mia de țechini.
La un moment dat se iscă o altă larmă, din lateral, din cauza unui alai în fruntea căruia se găseste un oarecare Gigi Becali (Mag Naț de la Răsărit) și care se rățoieste de zor la un politist de sector… Acesta încearcă să-i explice spășit, că n-are ce-i face fiindcă pelerinii au ocupat deja piata, înaintea lui. Din declaratia lui Gigi, proiectată în înaltul cerului, având Catedrala ca fundal… reiese că el intentioa să intoneze niste imnuri si psalmi, în fata Catedralei, înainte de începerea Simpoziunul de Sfintire Artistică a Catedralei Mântuirii Neamului si de Celebrarea a Nasterii Mântuitorului Lumii, pentru a demonstra în fata Natiunii că interdictia de a cânta in Catedrală, primită cam peste mână de la Patriarh, este abuzivă si nejustifică, iar acuma, na beleaua, după luni de canto si vocalize, iata-l pus in imposibilitatea de a-si duce planul la bun sfârsit din cauză cetei lui pitigoi care behaie colinde-n ger. Nu intru în detalii… Dupa dezbateri, negocieri, dispute, rugaminti si amenintari, aflând ce-i mână-n luptă pe eroii nostri legendari, Becali se oferă să doneze restul sumei necesare pentru achizitionarea unui apartament somptuos în Militari, pentru gingasa duduie… drept pentru care urca-n maybach si demareaza in tromba pentru a reveni apoi cu o sacosa cu bani. O jumatate de milion de euro vă ajung? Se face liniste. Hai, luati-vă banii si eliberati piata. Pelerinii se codesc, dar apoi Drugă Oas, fiind doar în camasă se apropie si luând două „cărămizi” de bancnote si le vâră în sân ca să se încălzească… Dă s-o ia si pe a treia, dar Gigi îi dă peste mână: Mai lasă si pe altii… Cercul se strange, mâinile se vâră-n sacosă si sacosa se goleste… Ok, bă, acuma v-ati luat banii, luati-vă si tălpasita… Pelerinii se retrag (care încotro), iar Gigi si alaiul, inclusiv fanfara, ocupa piata cu grăbire ca să intoneze imnurile si psalmii, în scurtul ragaz rămas până la începrea chermezei oficiale de Crăciun la Catedrală… Printre pelerinii castigători la tombola de Sf. Nicolae, s-a raspandit vorba că să se întâlnească la Capsa de Sf. Stefan, pe seară, ca să împartă banii care or rămâne după ce-i cumpără Fetitei cu Chibriturile o garsonieră în Balta Albă. Cortina! (Sfârsitul Actului I.) (va urma – actul al doilea).
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: photography, Romania, Travel, Viata | 11 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe ianuarie 4, 2026
Așa, unde rămăsesem? La tabloul întâi: Predica Patriarhului… Preasfinția sa Daniel le tine preafericiților turiști un „speech gigea” despre măreția neamului, a Catedralei si a lui Dumnezeu, a omenirii si a menirii omului pe lume. Nu-mi aduc aminte exact cuvintele, dar presupun ca oricine l-a auzit măcar o dată glăsuind pe Patriarh, își poate imagina cu ușurință discursul acestuia, înțesat de pilde si îndemnuri de bine. In final îi felicită pe cri prezenți pentru inspirația de a accepta participarea la simpozionul de Crăciun dedicat sfințirii artistice a Catedralei si totodată întru celebrarea a două mii douăzeci si șase de ani de la Nașterea Mântuitorului. Îi binecuvântează în corpore, îndemnându-i să fie buni si drepți, o pildă pentru ceilalți enoriași așteptați la slujbă si pentru restul neamului românesc. Vladensky afișează un zâmbet enigmatic, ușor ironic. Înainte de a se retrage pentru reculegere si pentru un mic somn de înfrumusețare si odihnă a trupului de după-amiază, Patriarhul îi lasă explicit pe eroii noștri în grija Domnului D. cerându-le să-i acorde acestuia tot concursul pentru o Repetiție Generală de succes. Pleacă apoi, trăgând al său picior, în aplauzele generale ale publicului (de pe scenă si din sală)…
Tabloul al doilea (intriga), începe cu un moment de suspans. Domnul D., presupus a fi amfitrion nu pare grăbit să-si intre în rol si să se manifeste. Dimpotrivă. Tace spăsit, enigmatic, lăsându-le invitaților inițiativa. Aceștia tac si ei timorați, ridicând discret privirea spre înaltul cupolei de unde, la fel de tăcut, pare a-i privi Domnul. Eroii noștri schimbă fețe – fețe, dar nu îndrăznește nimeni să-i adreseze vreo vorbă sau vreo întrebare presupusului amfitrion, momentan mut, sau poate chiar absent. După o vreme pelerinii încep să se foiască. Unii se așază pe scaune, alții fac pași încolo si încoace, zgâindu-se smeriți la picturi. In deplina liniște instaurată se aude cu claritate vocea Olgăi Rica si nevinovata ei întrebare: „Vrea cineva cornulețe?” „Cu ce sunt?” întreabă careva, parcă Papy (Țoiu). “Am cu nucă si cu rahat”, răspunde prompt Olga Rica. “Sunt de post?”, se intereseaza Suza (Na-na). “Nu…”… și uite așa se amorsează o minune de „Conversație la Catedrală” (și-i zic așa șuetei, mai ales în anticiparea celui de-al doilea act al piesei, care urmează să se desfășoare (atenție spoiler) într-un spațiu mult mai demn de romanul lui Mario (Va/Lo), și anume la Capșa). Dar până atunci… iată pe foarte scurt ce s-a întâmplat… în actul întâi.
În Catedrală s-au format bisericuțe… iar în bisericuțe (bule cvasi-izolate) s-au amorsat fel de fel de conversații… urmuziene, greu de povestit si de interpretat explicit, dar generoase în mesaje subliminale si trimiteri subtile spre fel de fel de idei, teorii, conspirații. Unora dintre eroii noștri li s-a potrivit rolul agenților de legătura (cum ar fi Valdu Stan, de ex), care circula de colo-colo, mimând transferul de mesaje si informație, care să tempereze alienarea si segregația. La un moment dat, ca din senin, Domnul D., s-a reactivat, si, parând a-si regla „instalația”, s-a trezit că preia imagini si sunet din diverse biserici si le proiectează holografic în spațiul Catedralei. Oamenii s-au bucurat, ca la stadion, văzându-si moacele profilate în înaltul cupolei Catedralei. Ușor, ușor, Domnul D, a proiectat pe „cerul” Catedralei Mântuirii Neamului, toate cele 6-7 (six – seven) grupuri… intermediind un dialog absurd între ele… Din ce-am dedus eu, discuțiile, aparent incoerente, s-au canalizat spre o dezbatere în legătură cu rostul construirii Catedralei Mântuirii Neamului… si cu scopul existentei acesteia si chiar cu criteriile estetice de validare a unui asemenea edificiu.
La un moment dat au început să mai intre si alți oameni in Catedrala si si-a făcut apariția (inclusiv în proiecția holografica din spațiul Cupolei), Fetița cu Chibriturile, o pițipoancă de pe la Obor, de vreo 14-15 ani (six – seven), îmbrăcată neglijent (genul „neglijență studiată”), cam subțire pentru vremea de afară. Aceasta avea grijă să aprindă lumânările pe care le stingea vântul rece iscat de fiecare dată când se deschidea ușa sa mai intre câte cineva în Catedrală. Din rumoarea generală, Domnul D. avea grijă să focalizeze câte un grup, câte o discuție, si așa s-a aflat că Fetița cu Chibriturile este un sărman copil al străzii, provenind dintr-o familie de Judecători, fiind fugită sau alungată de acasă, trăind din mila oamenilor…
In bisericuțele formate de eroii noștri, câștigători la tombolă, se naște idee de a face ceva pentru sărmana copilă… Cum-ne-cum se coagulează ideea de a forma un cor care să cânte colinde în fata Catedralei, pentru a-i determina pe trecători să doneze mici sume de bani, pentru o colectă în scopul a-i cumpăra Fetiței cu Chibriturile o garsonieră în Balta Albă. N-o să intru în detalii si o să sar peste partea cea mai suculentă a povestii, cea în care s-au certat eroii noștri în legătura cu repertoriul colindelor, cu cine sa fie dirijorul si alte mărunțișuri… asta așa ca să ai motiv să vezi (si) piesa… la premiera. Cert este că eroii noștri au ieșit afară, în frig si zloată si au început să cânte Leru-i Ler si alte colinde… Cu ce rezultate? Vom vedea în episodul următor… (va urma).
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: Blog, Romania, Travel, Viata | 12 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe ianuarie 3, 2026
O făclie de Crăciun. Continuare din numarul trecut.
Decor: Interiorul Catedralei Mântuirii Neamului. Spațiul e monumental, dar gol. Personajele intră ca un cor dezarticulat, fiecare cu un mic obiect ridicol (o bicicletă miniaturală, o sticlă, un dosar, o umbrelă ruptă, o sorcovă, etc.). Lumini reci, alb-albastre, ca un neon de spital. Se aprind și se sting brusc, ca niște respirații. Replicile se suprapun, uneori se rostesc simultan. Pauzele sunt lungi, incomode, cu priviri fixe.
Actul I: Personajele intră buluc, dar nu stau fix. Se mișcă haotic, se împing, se privesc fix, apoi izbucnesc în replici. Pauze lungi, gesturi repetitive. Papagiglodie își bate pieptul ca un metronom, Valdu Stan îl imită cu întârziere.
Din replicile personajelor se deduce că eroii noștri au căpătat de la BOR, cu ocazia tombolei de Sf. Nicolae, câte o invitație moca, la spectacolul cu lasere si holograme, programat în seara de Crăciun la Catedrala Mântuirii Neamului. Cu excepția d-lui “Pleșu” (care a declinat invitația), toți ceilalți au acceptat cu bucurie și și-au confirmat participarea. În dimineața din Ajunul Crăciunului, autocarul (Mercedes), închiriat de BOR, i-a adunat de pe traseu, din locațiile prestabilite (Otopeni, Băneasa, Gara de Nord, Piața Romană, Piața Universității, Cișmigiu si de la Stadionul Giulești) si că i-a adus (cam prea devreme) la Catedrală. Catedrala este închisă. Înăuntru se afla prea-sfinția sa Patriarhul Ciobotea… care asistă la repetițiile pregătitoare ale spectacolului, coordonate de Domnul D, îndrumat direct de prea-sfinția sa Ciobotea (zis Daniel, descendent din Teoctist). Mirat de larma care răzbate de afară, patriarhul este lămurit de către Domnul D. că a sosit grupul milogilor cu invitații gratuite. Deși afara vremea este cumplită (frig, viscol, crivăț…) Patriarhul dă dispoziții ca enoriașii cu pricina să fie înduplecați să-si caute de treabă si să revină la ora programată. Domnul D. încearcă fără succes să-i convingă. Larma creste, iarna pe uliță. Patriarhul se înfurie, dar Domnul D. îl îmbunează, explicându-i cu voce suavă că omenește ar fi să-i lase pe invitați înăuntru, mai ales că prezenta lor ar putea fi utilă pentru o repetiție mai realistă (cu public) a spectacolului. Patriarhul acceptă. Publicul năvălește. Se reped de-a valma să ocupe cele mai bune locuri, în rândul întâi, larma sporește amenințător. Invitații discută, râd, cască gura la cupole, fac poze, selfie-uri cu Patriarhul… siderat. Exasperat Domnul D. tună din înalt: LINISTE! Ca prin farmec vacarmul încetează. Niște camere de luat vederi montate în cupolă preiau imagini de la sol si le reproiectează holografic în spațiul de deasupra altarului. Văzându-se în această postură membrii grupului scot spontan un suspin onomatopeic care denotă o mare mirare… Sunetul este captat si redat în ecou, împreună cu spectaculoase efecte laser. Uluială generalizată. Patriarhul face semn că vrea să vorbească. Domnul D. îi dă cuvantul, apoi preia imaginea si sunetul si le proiectează în înaltul Catedralei. Eroii nostri îsi mută sincron privirea de la Patriarh la imaginea acestuia redată holografic: Dragi pelerini… va urma
Posted in Arcaluigoeologie | 22 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe ianuarie 1, 2026
Cu o impardonabilă întârziere, îti ofer în dar… o recenzie, pe post… de sorcova vesela. Dacă-ti parvine prea târziu (în raport cu calendarul ortodox ori cu asteptarile tale) ai, din partea mea, toată întelegerea si libertatea de a refuza s-o primesti… Voi astepta să ne revedem oricând altcândva, cu aceeasi neasemuită bucurie. La anul si la multi ani!
Cu sorcova – Recenzie de (după) Revelion. O făclie de Crăciun, este o piesă de tetaru de păpusi în două acte (si-un epilog). Titlul piesei, hiberbolizat cu premeditare, cu intentii pur estetice si cu trimiteri istorice, poate induce în eroare pe cititorul neavizat. În acord cu forma, continuțul, mesajul si meta-mesajul piesei, titluri mai nimerite ar fi fost „O bășcălie de Crăciun” sau „O gălăgie de Crăciun„, ori si mai bine „O gămălie de Crăciun„… A se lua în considerarea varianta unor astfel de sub-titluri de glorie… literară… Piesa a fost scrisă (în scopuri pur umanitare), pe parcursul anului 2026, având ca autor „un colectiv” semi-anonim.
Inainte de a purcede la drum cu recenzia propriu-zisă, aș mentiona explicit faptul că piesa „O făclie de Crăciun” este integral o fictiune. Toate personajele, institutiile, întâmplările și/sau aluziile continute în piasă sunt pur imaginare, orice asociere cu persoane, evenimente sau institutii din (vreo) realitate (inclusiv din cea virtuală), este nulă și neavenită, și va fi eventual făcută de către spectaor, exclusiv pe propria răspundere.
Un prim detaliu remarcabil al piesei „O făclie de Crăciun” ar fi acela că toate personajele sunt principale, inclusiv figurantii. Nu există personaje secundare, motiv pentru care aș prefera să redau lista eroilor din piesă, în ordine strict analfabetică:
Trebuie de asemenea să te avertizez că nu sunt critic literar profesionist, cu vreo facultate de arte sau de litere la baza, si că această recenzie amatoricească reflectă doar un punct de vedere personal si subiectiv asupra continutului si/sau mesajului piesei de teatru de păpusi în două acte (si-un epilog) numită (usor abuziv) „O făclie de Crăciun„, neavând asadar pretentia că as putea epuiza exhaustiv sensurile, întelesurile si/sau subîntelesurile piesei. Sunt prin urmare constient că pot judeca gresit, incomplet sau inadecvat întâmplările, faptele si personajele piesei, ceea ce lasă loc liber (berechet) oricăror alte interpretări, observatii si completări. Orice „sugestii si reclamatii” si/sau „aprecieri critice” (on topic) la adresa piesei sau a recenziei vor fi mai mult decât bine-venite. Aviz amatorilor… profesioniștilor… binevoitorilor…
ATENȚIE SPOILER
Un grup de turiști sunt aduși cu autocarul la Catedrala Mântuirii Neamului în Ajunul Crăciunului… Dornici s-o viziteze și să-i savureze mareția, turiștii, bizar costumați, năvălesc, din autocar, (prin culise), în catedrală… Începe drama. Piesa este scrisa cap-coada în cheie Kafka-Beckett-Urmuz, dar fiecare personaj are propria metrică și nuanța sa personală de a-și manifesta absurdul, în încercarea de a-l armoniza și de a-i da sens și pondere în absurdul general. Cu ocazia Ajunului Crăciunului Patriarhia a anuntat organizarea în catedrală a unui spectacol cu lasere și holograme, care să redea simbolic povestea nașterii Mântuitorului. Intrarea în catedrală, cu ocazia respectivului eveniment, se face pe baza unor invitații gratuite, oferite în dar celor mai pioși dintre enoriași, care au facut în prealabil donații către BOR peste o anumată limită, rămasă confidențială. Există însă și un grup de circa 30 de persoane alese prin tragere la sorți (la loteria de Sf. Nicolae), care au primit invitații moca, fără a fi fost conditionați de efectuarea vreunei donații. Majoritatea acestora sunt eroii noștri, personajele principale ale piesei.
Voi reveni de îndată cu finalizarea recenziei, pe care mă văd silit s-o întrerup momentan, fiind în continuare ocupat cu revelionul (varianta de a doua zi)… Sunt sigur că și tu la fel…
Posted in Arcaluigoeologie | 5 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe decembrie 31, 2025
UPDATE: De Revelion (ca de Revelion) tot omul, în special românul (de ce oare?), este ocupat cu… Revelionul. Fapte, nu vorbe. Uite-l că vine, vine, vine… Saltă totul în picioare, saltă totul în plăcere, un curcubeu de emoții copleșitoare… Nu-i momentul pentru nimic altceva, decât pentru emoție și speranță, ambele în stare pură. Vine, vine, vine, haide frate lasă vorba că ne prinde Revelionul, ține o seară, o noapte (pân la periniță, pentru cei care țin la băutură, la nevastă, la tradiții, până la sorcovă, până la ciorba de potroace) câteva ore, câteva secunde, o secunda, o clipa, un moment… un momet și … s-a dus, s-a dus, și dus a fost, cărând cu el toate vorbele, toate emoțiile, toată așteptarea, (ce să fie?, nu-i nimic, a trecut… acceleratul), șuierand, îndepartandu-se, cu un sunet dogit (căci îi cam lipsește o doagă), împins de Doppler-Fizeau, deplasându-se spre roșu (roșul vinului ghiurghiuliu) cu viteza sunetului, cu viteza sufletului, după ce ne va fi lăsat (epuizați) pe un peron nou de gară (într-o nouă dimineață), o gară mică de provincie, într-un orasel (al copiilor) numit Anul Nou. Gata! Revelionul a trecut. S-a dus învaluit în ceață, în abur și zăpezi… Ecoul abia i se mai aude. Repede! Repede! Repede să găsim un taxi și să dormim în el până acasă, până dincolo de Filiași, unde ne așteaptă… Anul Nou. Mereu nou. Sper că sunteți cu toții gata pentru această călătorie de placere cu trenul Expres de Revelion, la CFR. Să-ncepem asadar … Sau să continuăm… căci iată…
… intrarăm în alt sfert de veac !
Posted in Arcaluigoeologie | 16 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe decembrie 31, 2025
Îți urez revelion de pomină!
Si, în continuarea lui,
un an nou cu sănănate,
Un an nou glorios,
Doldora de fericire, dragoste, speranță,
succes, prosperitate, noroc, inspirație și har!
Așa după cum le meriți!
Așa după cum ți le dorești!
La mulți ani !
Posted in Arcaluigoeologie | 10 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe decembrie 29, 2025
Vorba ceea, viii cu viii! și… he-he, …morții cu nenăscuții, Dumnezeu cu mila, Dracu cu sila, iar în rest tăcere… elocventă, profundă, mormântală, universală. Nu? Sau nu? Taci tu! In fine, ar fi momentul să revenim la teribila noapte din ziua sfântului Andrei, 30 Noiembrie, 1935 (toamna)… și la dezastrul lăsat în urma sa de răposatul rob al lui Dumnezeu, ciroticul Fernando António Nogueira de Seabra Pessoa… zis Bernardo Soares, zis Alberto Caeiro, sis Álvaro de Campos, zis Ricardo Reis… zis, zis, prezis, proscris, prescris… și, în cele din urmă, grațiat. Grațiatul lui Dumnezeu Pessoa (Unmuz).
Acest ins numit Pessoa a fost, într-adevăr, gazda generoasă a unui grup numeros și divers de personaje vorbitoare (ba) de portugheză, (ba) de engleză, (ba chiar) și de franceză, ecouri distincte și contradictorii ale unor persoane rămase necunoscute. Fernando a reușit să le acomodeze și să le armonizeze mulțumitor, fără să le impună, ca amfitrion, prea multe reguli și restricții. Nici nu prea a fost nevoie, fiindcă omul era, în lumea sa interioară, posesorul unui spațiu enorm, practic infinit, în care personajele respective nu prea dădeau doi pe un loc. Dimpotrivă. Arca lui Pessoa era mai largă chiar și decât Laniakea. Pessoa, aparent fixat în Lisabona atemporală, s-a ocupat toata viata sa (?) cu practicarea lungilor călătorii inițiatice, operate exclusiv în vastul său univers interior, vizitandu-și colocatarii, observandu-i, în încercarea de a le înțelege alienarea si sensurile, fiecare dintre ei fiind câte un mic prinț pe câte o stea solitară. Pessoa era un explorator spațial care, fiind mai mult pe drumuri (pustii), a găsit un remediu miraculos împotriva teribilei plictiseli existențiale, întreținându-si o perpetuă stare de meditație asupra tensiunii dintre paupera viață exterioară și cea interioară, marcată de fragmentare, alienare, multiplicitate a ființei și de imposibilitatea de a găsi un sens stabil, descoperind astfel cum că banalitatea cotidianului poate ascunde un univers infinit de reflecții și neliniști.
Aflându-se în proximitatea Capului Bunei Speranțe și făcându-și singur evaluarea, pe diagrama ikigai, bizarnicului puber Fernando, i-a ieșit ca rezultat: multimea vidă… ceea ce l-a neliniștit profund… Omul, care vorba ceea, poate fi nimicit dar nu învins (fiindă omul n-a venit pe lume pentru a fi învins… ci nimicit), nu s-a lăsat învins de deznădejde, ci, punând totul pe seama locului străin, neprielnic firilor sale, a conchis că exilul este cel care-i răpeste șansa întâlnirii cu lumea, și că singura cale de mântuire și reconciliere cu exteriorul, ar fi fiind reîntoarcerea la origini, în patria sa, Portugalia. Zis și făcut. La 17 ani, când alții (ca… Sinbad (?)) viseaza să viziteze lumea, Fernando a decis să se întoarcă Singur Acasă. Și asa a văzut… că și „acasă” era la fel… Nimic din splendoarea miriadelor de conexiuni vii din mintea tânarului venetic Fernando nu si-a găsit vreun ecou notabil în cenușia lume a Lisabonei, aflată ea însăși în declin și agonie… Nu tu încurajare, nu tu confirmare, nu tu distracție… Fiindcă nimic distractiv nu pulsa în muribunda Lisabonă a ultimei speranțe. Oferta de surogate care să-i distragă pe inși de la neajunsurile greței existențiale era foarte saracă… practic inexistentă, un căcat, stimați telespectatori. Nici măcar fotbal nu se juca pe vremea aia. Trist. Singurul remediu cât de cât onorabil, disponibil si accesibil era porto-ul, în decadenta Portugalie, nimic altceva, pe care Pessoa l-a acceptat, cu resmnare, din patriotism. (Dacă om avea timp si chef, ar fi misto să bârfim un pic în subsidiar patriotismul pessoaian si viziunile politice ale acestui rătăcitor interior, momentan însă subiectul fiind off topic). In acest context sumbru, în mod firesc, pe la vreo 25 de roze strânse în buchetul vieții, tânarul Fernando António… etc, etc. Pessoa ar fi trebuit să tragă obloanele și să-și constate falimentul… Ar fi putut foarte frumos să se sinucidă, discret sau ostentativ, la liberă alegere, sau putea să accepte demn stingerea miliardelor de conexiuni neuronale adolescentine din creierul sau bizarnic și să se mulțumească, ca tot omul, cu un destin modest, de funcționar (omul era traducător, un soi de veronic, doar că pe profil comercial), ca rotiță în mecanismul care întreține și perpetuează mersul lumii (societatea, omenirea, etc. nu prostii ca acuma)… Își putea găsi o „meteacă” boccie ca și el care l-ar fi putut ajuta să-și întretină iluzia că și-a gasit menirea. Ar fi putut chiar să planteze un pom… Că pe vremea aia nu existau rețele de socializare virtuale. In schimb pricopisitul Fernando a făcut cu totul și cu totul altceva. Despre felul urmuzian în care o-mul și-a înscenat viata și despre rezultatele acestei înscenari, cine știe (!), om pomeni în vreun episod viitor care poate… va urma.
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: articole, muzica, Romania, stiri | 18 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe decembrie 24, 2025
Tuturor Oamenilor de pe Globuleț
Și tuturor Personajelor Umane
din Semiosferă,
Indiferent de Confesiunea Religiasă,
Inclusiv celor de Confesiune Atee,
Le urez Crăciun Fericit, Tradițional,
Așa cum și-L Doresc.
Să nu Ziceți că nu v-am Spus!
La mulți ani!
Cu drag,
RALG
Posted in Arcaluigoeologie | 21 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe decembrie 23, 2025
Suntem vii și asta ne ocupă tot timpul. 😦
„Actorii…
Sunt…
Niște oameni
Buni
Să se prefacă
A fi alții,
Ei nefiind
În genere, nimeni.
A fi (altcineva)
Sau a nu fi (nimeni).
Aceasta-i provocarea!„
(Uiliam Șecspir)
Actori. Suntem. Vii. Vino și tu să descoperim împreună Sensul Vieții ! Încă din fragedă pruncie o-mul se pregătește pentru viața sa, unică și irepetabilă. Pregatiri ad-hoc. Din mers. Improvizand. Își face planuri, fără a avea un plan. Partea proastă (una dintre ele) ar fi aceea că (nici) lumea nu stă pe loc. In timp ce o-mul își face planuri pentru devenirea sa, în scopul potrivirii sale în lume, lumea se schimbă… omul fiind mai mereu prins in off-side, în postura celui forțat să se (tot) reinventeze, cu sabia lui Damocles deasupra capului. Până pe la 15 ani creierul omului se tot dezvoltă, ajungand la un maxim potential… crescând mult în volum si enorm în complexitate… In general între 15 si 25 de ani există în creierul omului numărul maxim de conexiuni, de mii de ori mai numeroase decât înainte si după aceasta perioadă. Este perioada de maxima deschidere a mintii, care predispune la entuziasm, curiozitate, asumarea riscurilor, socializare si relationare… Toate variantele potentiale ale insului sunt, în acesta perioadă, vii, active, prezente… disponibile, dornice de a iesi în lume si multe dintre ele dau buluc… Unele sunt bine primite, altele nu. Unele sunt încurajate, altele sunt descurajate… în functie de cum se întamplă să fie mediul… Cam pe atunci omul învată să afle ce va fi dintre toate care ar putea fi… tenismen, fotbalist, baschetbalist, schior, actor, regizor, inginer, contabil, om onest, sarlatan, fante, scriitor, pianist, compozitor, chitarist, poet, farmacist, bisnitar, politician, medic, samsar, samaritean, preot, donjuan, pictor, familist, curvar, măcelar, astronom, programator, tâmplar, curvă, mamă, asistent social… Miliarde de conexiuni si predispozitii ale creierului său îi ofera potential si apetit pentru toate… si le vrea pe toate… Cumva, omul stie că nu le va putea avea pe toate… si că va trebui să se caute pe sine printre miile de el însusi care-l populează… Conexiunile acelea deschise, supra-abundente, care populează creierul omului între 15 si 25 de ani au urgentă nevoie de stimulare, de exercitiu, de manifestare… în afară si din afară… Pentru unele dintre ele mediul este propice, pentru altele ostil, indiferent sau steril… Desigur că omul însusi are preferinte pentru unele dintre posibilele sale variante, dar reactiile mediului (sau absenta acestor reactii) îl forteaza la schimbări de atitudine, impunându-i oarecum să se manifeste preponderent în ariile în care feedback-ul din afară este pozitiv, încurajator, stimulator, în care are succes, recunoastre… Unii, auto-stimulati din interior, îsi fortează norocul în contra reactiilor primare ale mediului… si, dintre acestia unii se rateză iremediabil, iar altii se impun… trecând peste niste praguri critice… Unii au noroc de potriveli între ce-au ei în interior si ce-i asteaptă pe afară… Unii constată că au mai multe variante rezonabile tolerate de mediu si că ei sunt cei care au de trecut prin drama alegerii si a renuntării (avand de facut Alegerea Sofiei), altii n-au decât o varianta, nimic de ales, iar altii (a dracului fatalitate) n-au nicio variantă… rezonabila. Ghinion. La Focsani. Poate data viitoare… Cert este că toate conexiunile care nu-si primesc la timp stimularea se atrofiază si se închid. Definitiv. Nu vei mai putea fi niciodată nimic din ce-ai fi putut fi si n-ai fost… atunci. Esti ceea ce esti ca rezultat a ceea ce se alege de/din tine până pe la 25 de ani… In virtutea inertiei inteligenta sporeste încă… până pe la 30 de ani… După care începe declinul… Cu cât apogeul este mai jos cu atât rata declinului este mai accelerată. Nimeni nu devine mai inteligent dupa 30 de ani… Dar poate deveni (cel mult) mai învatat, mai întelept sau mai siret… Toata această introducere banală este doar preambulul revenirii la chestiune: Ce s-a întamplat în mintea lui Pessoa între 15 si 25 de ani… cu toate acele conexiuni, cu toti acei indivizi potentiali care-i populau (degeaba) făptura… Tu ce zici? Zi ceva! In tot cazul: va urma.
Posted in Arcaluigoeologie | 114 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe decembrie 19, 2025
Vi se par vis sau realitate? Viața, viețile, cele trăite, cele gândite, cele imaginate și toate celelalte vieți ale tale (acelea potențiale, neexplorate nici măcar în imaginatie)? Cum sunt? Cum ți se par? Vis sau realitate? A Dream of Kings? Spune tu, că ești bătrân și știi mai bine (…) ! Dacă te vei duce la întâlnirea festivă prin care se celebrează trecerea a „n” ani de la absolvirea liceului, ce le-ai spune colegilor si profesorilor tăi despre tine, despre viata ta de până acum? Le-ai însira câte-n lună si-n stele despre realizari, profesie, carieră, familie, sotie, copii, părinti, casă, masină, vacante, cunostiinte, grupuri, cuburi, prieteni cu care te mândresti, locuri vizitate si alte asemenea „detalii”. Nu ti-ar trece prin cap să le povestesti despre istoria emotiilor si a sentimentelor tale, despre gândurile, ideile, fanteziile, visurile care te-au definit si te-au traversat de la absolivirea prestigiosului tău liceu si până în ziua cea de azi, desi sunt si acestea la fel (de importante) ca oricare alt detaliu biografic al glorioasei tale existente. Dar… si dacă ti-ar da prin cap… să fii insolit (sau insolent) si ai încerca să iesi din tiparul mărturisirilor, cel consacrat de ante-vorbitorii tăi, tot nu ti-ar reusi în mod spontan mare lucru, de-ai ceda asa deodată, ispitei de a-ti descrie viata în acord cu istoria emotiilor, a sentimenelor, gândurilor, ideilor, fanteziilor si visurilor care te-au animat. Ai reusi cel mult să fii bizarnic, penibil, suspect. Chiar si dacă te-ai pregăti minutios în avans, construind cu migală o „compunere” în acest sens, simplu nu ti-ar fi… pentru că… fiindcă… deoarece… lucrurile aste se uită, sunt perisabile, consumabile, volatile, imponderabile, inefabile… teribil de greu de prins în cuvinte, sensuri și amintiri… Si totuși… în cea mai mare parte a vietii tale ești tu cu tine în mijlocul tău, uneori, destul de des, doar tu cu tine și nimeni altcineva. Cel mai adesea și atunci când ești interactionând cu cineva, cu unii, cu altii, acasă, în trafic, la slujbă, în tren, în avion, în piscină, în parlament, în mare masură tot tu cu tine înăuntrul tău ai majoritatea, în dauna lucrurilor care se manifestă în exterior. Poti fi la scoala, la tribunal, la spital, la bal, la puscarie, pe stadion, pe teren, la teatru, la film, în film, în armată, la razboi, oriunde… Poti fi Kylian Mbappé în timpul unui meci de fotbal din Liga Campionilor, în fata unui statdion arhiplin, silit să acorzi atentie coechipierilor, adversarilor, arbitrilor, antrenorilor, publicului… oricum ai fi, o mare parte din atentie ti-o acorzi tie însuti, prezentei tale interioare, care te guvernează… In principal aceea este, de fapt, viata ta. Ceea ce se întamplă în afară e doar bonus. Uite, acum, când acorzi o oarecare atentie acestui text de pe „arca lui goe”, în realitate esti peste 90% doar tu cu tine, în interiorul tău. Zi tu că nu-i asa si-ti promit că n-o să te cred. Tocmai din acest simplu motiv, precaritatea interioară este mult mai gravă decât orice formă de precaritate exterioară… Nici în afară nu e bine să fii prost, sărman, agramat, pauper, dar adevarata dramă se consumă atunci când esti sărac pe dinăuntru… N-o să ne apucăm acuma să dăm exemple de entitati suspectabile de precaritate interioară, ar fi off topic… fiindcă intentia foiletonului este orientată pe tratarea cazurilor de la extrema cealaltă, care presupun o oarecare abundentă interioară… Ei, dar si abundentele astea pot fi problematice, fie atunci când multimea detaliilor interioare este alcătuită majoritar din prostii, clisee, redundante, obsesii, deliruri, prejudecati, lucruri de proastă calitate (…), fie atunci când, dimpotrivă, interiorul este mobilat cu enorm de multe bijuterii pretioase, nenumarate, toate cersindu-si atentia… si validarea, ca-n enigmaticul caz „Pessoa”. (va urma)
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: 2024, dezvoltare-personala, educatie, personal, Viata | 74 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe decembrie 14, 2025
V-ați mai naște o dată? Careva? Fii sincer! Fii onest! Fii curajos! E gratis! Să zicem c-ai avea de ales. Acum. Azi… Da sau nu? Ce-ai alege? Tu decizi dacă te-oi re-întrupa sigur cândva, nu se știe când si cum, luând-o de la capăt, într-un nou început, într-o nouă viață… sau… dimpotrivă accepți ca, după moarte, în stingerea eternă, să dispari fără de urmă… Ai putea reveni… Dar cu un singur preț: pentru a obține garanția că te vei mai naste cândva, odată, va trebui să mori mâine, la prima oră a zilei, ora zero. Că, vorba ceea, cine moare acum nu mai moare altădată. Sau dimpotrivă poți decide că nu, nu te vei mai naște niciodată, nicăieri, în niciun univers, și, în schimb, vei putea să-ți continui pe mai departe viața asta pe care o ai acuma, așa cum e, cât ți-o mai fi dat să trăiești, 30 – 40 de ani de zile, sau de zile… cine știe! Cum ți-o fi norocul! V-ați mai naște o dată? Careva? Fii sincer! Fii onest! Fii curajos! E gratis! Să zicem c-ai avea de ales. Acum. Azi… în noaptea asta. Da sau nu? Ce-ai alege? Că numai azi nu e mâine…
Tu-ți mai amintești cum e să ai 15 ani? Să fii în vârstă de 15 ani! Ce mai stii tu cel de-acum, despre tu cel de atunci? Mai știi cum erai? Ce erai? Te mai ai în posesie? 15 ani, clasa a noua de liceu. Cum ar fi dacă ai avea șansa să te întâlnești tu, actualul, cu ființa aceea începătoare? Cum te-ai descurca? Acolo, în timpul și spațiul acelei ființe… Ai întâlni-o pe stradă. Ce i-ai spune? I-ai face și tu cinste cu un profiterol? Ai putea-o privi în ochi spunându-i eu sunt tu? Cum crezi c-ar reactiona? Cu neîncredere? Cu mirare? Cu stupoare? Cu dezamăgire? Cu mândrie? Cu speranță?… Pune-te în pielea personajului… regasește-te, recuperează-te și, tânăr fiind, evaluează-l pe adultul din fața ta, dă-i o notă, spune-i ceva… fii insolent… Sau… știi ceva… lasă-l în locul tău pentru o zi, pentru o săptămână, hai, pentru o lună. Iar tu cel de acuma accepta provocarea. Fii pentru o lună, tu cel de acuma, în pielea, în trupul și-n contextul celui de atunci… ar trebui să-ți fie familiara… situația… O lună încheiată, tu cel de acuma, va trebui sa-l ajuti să navigheze prin lume pe puberul acela de altădată. Să te duci la școala în locul lui, să vorbești cu colegii (colegii tăi), cu profesorii, cu părintii… cu toată lumea. Crezi că te-ai (mai) descurca? Oare i-ai spori prestigiul, prestanța, popularitatea, sau dimpotrivă, i le-ai nărui? Vezi că mâne ai teză la mate! Poate că oi fi (și tu) ispitit de o asemenea reverie, așa că o să mă opresc din scris pentru a-ți da ragazul de a te transporta la localitate. Mai vorbim noi… mâine. Nu?
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: cultura, media, poezie, proza | 94 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe decembrie 6, 2025
(urmare din numarele trecute, 1 & 2 & 3)
Asadar, prefigurandu-l pe in/amicul Paul… nu Dirac, ci Sartre (având d-lui aceasta calitate în raport cu Albert (Camus), mort prematrur la doar 46 de ani, asadar cu un an mai tânar si mai nelinistit decât Pessoa însusi), Fernando a p/resimtit în mod inefabil faptul că, deh, „infernul sunt ceilalti„, si s-a comportat ca atare, prin imersie în universul infinit interior, ♦ în cautarea formulei formolului si a unei mântuiri pe care (atentie, spoiler) n-a găsit-o. Vom avea ocazia mai apoi să recapitulam faptele de vitejie epopeică ale lui Ghilgames Pessoa, dar mai înainte însă te-as ruga să te teleportezi nițel-vițel în anul Sabadell (aka 2012, prin linkul infernului oferit mai pre/sus de orice îndoială), pentru a pre/fixa în pagină contexul de prisos Pessoaian, acela în care omul, fugind de sine în sine, s-a spart în mii de cioburi, multiplicandu-se în multi altii, ceilalti „el”/eu-rile sale de avarie (artefacte factuale, aka auto-infernul)…
Apropo care cuvânt îti sună, în auz, mai malefic sau mai sardonic: „dirac” sau „sartre”? Mai vorbim noi mâine…
Posted in Arcaluigoeologie | 26 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe decembrie 4, 2025
Iaca! Noe de nevoie și Goe de bună voie! 🙂 (urmare din numarele trecute, 1 & 2)
Așadar zici că vrei să aflăm despre ce Dumnezeu o fi vorba în Cartea Neliniștii! Păi… „Manuscrisul lui Bernardo Soares” e jurnalul unui geniu fără somn! „Cartea neliniștii” este o meditație asupra tensiunii dintre viața exterioară și cea interioară, un jurnal fragmentar care explorează alienarea, multiplicitatea ființei și imposibilitatea de a găsi un sens stabil. Ea dezvăluie cum banalitatea cotidianului poate ascunde un univers infinit de reflecții și neliniști. Intelegi? Mă, tu înțelegi ceva? Poate că mă exprim prea vag, prea ambiguu, prea pretențios… și te plictisesc, răcindu-mi gura de pomană. Hai să simplificăm lucrurile. E timpul pentru o simplificare brutală.
Autorul Cărții neliniștii este, în viața oficială, cea exteioară, un ins mărut, anost, anodin, un functionăraș insignifiant, un bărbat urâțel (n.b. cu pula mică și bleagă, fără bani de Porsche), fără vigoare, fără magnetism, fără personalitate, fără stamină, fără carismă, lipsit de orice farmec și de vreo calitate remarcabilă, cu o moacă penibilă și inexpresivă, fără prieteni, fără amantă, fără soție, fără familie, fără hobbiuri, fără plăceri, fără vicii, fără nimeni, nimeni, nimeni, un nimeni pe lume-n potecă, un însingurat implacabil, incapabil de vreo interacțiune socială consistentă cu alții de teapa și de genul lui, și totalmente lipsit de apetit pentru vreun compromis lucrativ cu semenii disponibili în preajma sa. In mod normal, pentru a putea ajunge la un consens mulțumitor cu sine însuși, care să-l facă să-și accepte și să-și ducă resemnat existența mizeră, un asfel de individ ar trebui să fie totalmente imebecil. Un om de această factură, dacă ar fi fiind chiar și doar un pic inteligent și cât de cât lucid, n-ar putea supraviețui prea mult în context. N-ar face prea mulți purici pe lume. Ori și-ar pune juvățul de gât, ori ar muri pur si simplu, eliminat accidental, … prin selecție naturală… Bernardo Soares însă nu este deloc un imbecil. Dimpotrivă. E un om deosebit, din secta superiorilor. Nepracticant. Și totuși chiar și așa a reușit sa supraviețuiască o vreme, murind virgin (în toate sensurile), la venerabila vârstă de 47 de ani (trăind așadar mai mult decât Urmuz al nostru, cu care, de altfel, deloc întâmplător, seamană teribil și la înfațisare).
Bonus: Pasărea Pessoa
După cum poate bine știi și tu (zic eu, aparte, mustind de speranțe iluzorii), orice om (normal) are măcar două vieți de bază:
(a) cea exterioară, vizibilă, consemnabilă, ecranizabilă, pe care i se pot baza biografia, dosarul de cadre, povestea vieții, filmul, snoava… și…
(b) viața interiorată, cea invizibilă și inefabilă, secretă, formată din gânduri, senzații, sentimente, aspirații, visuri, reverii, fantezii, năzuințe, idealuri, credințe, dorințe, interpretări, angoase, atitudini și tot felul de trăiri imaginare.
Fiecare om, ca tine și ca mine, și aproape ca toată lumea (mai puțin unele excepții notabile, aldusiene, pe care nu vreau să le pomenesc în clar, din superstiție, dar și fiindcă, oricum, nu fac obiectul acestei proze scurte în foileton), este de fapt compus din două roiuri de fluturi (molii): unul în universul infinit exterior, iar celălalt în universul infinit interior, care se oglindesc unul în altul printr-o mică fereastră de vizitare translucidă.
Gândește-te, dacă vrei, la un zid plan, infinit, care separă două semi-spații infinite și că, undeva în acest zid plan, se află o mică fereastră translucidă, un hublou prin care se poate amorsa un canal limitat, firav, de comunicație între cele două semi-spații. Fereastra aceea semi-transparentă este conștiința omului (a ta, bunăoară), iar de o parte și de alta acesteia se află omul însuși (tu, cum ar veni), format din două roiuri de fluturi (molii), atrași magnetic la acel urdiniș fosforescent.
Fiecare om este format dintr-un număr variabil de fluturi, mai mulți sau mai puțini, în funcție de natura omului, de cât de simplu sau de complicat este acel om. În cazul oamenilor comuni, ordinari, obișnuiți, roiurile de fluturi care plutesc de o parte și de alta a hubloului sunt, sub aspect numeric, cvasi-egale. Deși fiecare roi este liber să zboare unde vrea în semi-spațiul lui, totuși instinctul de conservare și de consistență al omului îi menține pe fluturi în preajma ferestrei de vizitare, pe care fluturii o percep ca pe o oglindă, fiecare regăsindu-se pe sine într-un fluture din celălalt roi, pe care îl confundă cu imaginea sa în oglindă, la care se raportează și cu care comunică prin semne și coduri secrete, la sfârșitul zilei.
Ai putea înțelege mai bine ce-i cu universurile astea două dacă te-ai apuca să scrii o compunere intitulată „O zi din viața mea” în două variante. În prima ai insista pe fapte, evenimente, lucruri (te-ai trezit, te-ai dat jos din pat, ai făcut, ai dres, ai văzut, ai vorbit, ai atins, ai mâncat, te-ai căcat, ai muncit, te-ai întâlnit cu X, cu Y, ai cumpărat, ai preparat… film, nu alta), iar în varianta a doua ai insista pe ce ai simțit, ce emoții te-au dominat, pe unde ai colindat cu gândul, amintindu-ți, poate, de Dumnezeu, de univers, de iubire, de sex, de boală, de bucurie, spaimă, furie, gelozie, trufie, metafizică. Recitind compunerile ai putea remarca faptul că în fiecare zi trăiești de fapt două zile distincte, diferite, care pun câte ceva în fondul comun, câteodată mai mult, câteodată mai puțin. La limită: totul sau nimic. Astfel se face că omul trăiește două zile în fiecare zi: una vizibilă, cu gesturi și obiecte, și alta invizibilă, cu emoții și reverii. Uneori cele două zile se întâlnesc și fac schimb de fluturi; alteori se ignoră complet, ca doi vecini care nu-și deschid niciodată ușa.
Ar trebui să știi că, în afara oamenilor comuni, ordinari, obișnuiți (ca tine și ca mine), există și oameni extraordinari, neobișnuiți, la care roiurile de fluturi (de obicei foarte numeroase) sunt drastic inegale. Din cine știe ce cauză, ori au fost așa de la bun început, ori s-a întâmplat ca fereastra translucidă să nu fie închisă etanș, permițând fluturilor dintr-un roi să migreze, prin „sublimare” (?!), sau prin cine știe ce proces sofisticat de osmoză lepidopteră, sau prin teleportare, dintr-o parte în alta.
Astfel de oameni se pot trezi debalansați, cu exces de fluturi într-unul dintre semi-spațiile infinite. Fluturii în exces, care nu-și găsesc perechea în oglindă, au în mod natural tendința de a zbura mai departe de vecinătatea hubloului, întreprinzând adevărate călătorii inițiatice și de explorare. În mod categoric, în cazul numitului Bernardo Soares, roiul de fluturi interior era mult, dar mult mai numeros decât cel din exterior (care era firav, format din doar doi-trei fluturi apatici si plictisiți).
Despre ce-au făcut fluturii în exces din roiul interior al lui Bernardo Soares, … s-o vedea ceva în episodul viitor… care va urma cândva, poate… niciodată…
ca alternativă ai putea citi: Povestea bărbatului care a visat foarte mult
Presupun că asta te va pune la grea încercare si/sau în mare încurcatură… dacă nu cumva chiar pe butuci… dar… n-am ce-ti face… Pentru a putea anticipa constructiv posibila continuare a inofensivului foileton care încearcă ingenuu să elucideze enigma vietilor omului, ar trebui să te sacrifici si să iei un pic sub observatie o altă insatntiere polimorfică a lui Fernando Pesso, care însă nu se regaseste în niciunul dintre heteronimele sale oficiale. Mă refer la un alter-ego non-bizarnic al lui Bernardo Soares si anume la Paul Dirac, inventatorul anti-universului, clonat parcă după Fernando Pessoa (uita-te la poze ca să vezi ca nu te mint). Paul Dirac a fost foarte contemporan cu Fernando Pessoa si se manifesta extrem de asemanator cu Fernando (tot mutălau notoriu), doar că la polul opus, alt Paul la alt pol:
Something Weird Happens When E=-mc²
(va urma)
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: articole, dezvoltare-personala, lifestyle, poezie, Viata | 59 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe decembrie 2, 2025
Iaca! Noe de nevoie și Goe de bună voie! 🙂 (urmare din numărul trecut)
… să-l lăsam un pic pustiului pe dl. Pessoa și să… … și să ne ocupam și de alți scriitori portughezi interbelici, confrati de-ai lui Fernando, dintre cei aflați pe lista camarazilor săi de zi de moarte, din sâmbata de Sf. Andrei, a obscurului an 1935, în care, de altfel, în afara acestor decese bizarnice, nu s-a mai întâmplat absolut nimic… semnificativ. Dacă știi tu, ceva, cumva, deși n-as crede, despre vreun alt eveniment realmente notabil, care să se fi întâmplat în fadul an 1935, te-aș ruga să inserezi o scurtă notă la subsol, în aria de comentarii și calomnii on topic, iar dacă nu, nu. Presupun că asta ar putea anima un pic atmosfera, menținându-i interesul viu prea-cinstitului cititor citit și unic al Arcei lui Goe, întremându-l în contra ispitei de a abdica de la misia de cititor benevol. Sunt aproape sigur că d-l Florin* a aban-donat demult lectura acestui foileton confuz și anost despre… ce?… va… sau (mai) nimic… Ție însă ți-aș propune să-i ignorăm pe (florinii) evadați, și, împreună cu ceilalți eventuali martori care or fi reușit, cine știe cum, să străbtă prin foileton până aici, să ne oprim un pic la contemplativul și melancolicul Bernardo Soares – autorul Cărții neliniștii (The Book of Disquiet). Trebuie să știi că respectiva Carte a Neliniștii a avut parte de un destin destul de surprinzator, de-a dreptul neverosimil, închegându-se în volum, cu extrem de mult noroc, printr-un concurs de împrejurări stranii și, în sine, neliniștitoare. Autorul murea la vârsta de 47 de ani, în fatidica sâmbătă de Sf. Andrei, din anul 1935, lăsând manuscrisul acestei lucrări neterminat (alaturi de alte 30 de mii de manuscrise), într-un cufăr, dintr-o odaie modestă (funestă), din Lisabona, în care locuia cu chirie. In pofida oricărui pronostic rezonabil, cufărul, nu s-a pierdut, ci a rătacit aiurea, vreme de fix încă 47 de ani (nici mai mult nici mai puțin !!!) până în anul 1982, când a fost descoperit de către o oarecare Teresa Sobral Cunha. Aceasta, împreună cu Jacinto do Prado Coelho si Maria Aliete Galhoz, au editat în limba portugheză, prima versiune a lucrării: „Trăind – Cartea nelinștii”, având suspiciunea că, de fapt, ar fi fiind o carte cu doi autori. Cartea Neliniștii este un proiect fragmentar de-o viață, lăsat needitat de autor, care l-a prezentat ca fiind o „autobiografie fără fapte”. Paternitatea lucrarii a fost creditată lui Bernardo Soares (de-numit semi-heteronim), având o prefață atribuită lui Fernando Pessoa, ortonim. Intre timp cartea a fost tradusă în spaniolă, engleză, franceză, germană, italiană și chiar în melodioasa limbă română, la editura Humanitas.
Chiar dacă prin continuțul și semnificațiile Cărtii Neliniștii, Bernardo Soares are indubitabile atingeri și conexiuni cu Kafka, cu Cioran, cu Marcus Aurelius ori cu Kierkegaard și alții din gama asta, totuși în planul destinului, cred că ar putea fi cumva asemănat și pus în antiteză cu un alt mare norocos la loteria literaturii secolului al-XX-lea, și anume cu Samuel Beckett, căruia, tam-nisam, așa deodată, i-a pus Dumezeu mâna în cap, după ce omul scrisese, în joacă, ca pentru prieteni, fără pretenții și fără nicio așteptare, o mică piesă de teatru, o tâmpenie genială, recte Așteptându-l pe Godot. Brusc însă omenirea s-a oglindit în respctiva mini-tragi-comedie în două acte, regăsindu-se acolo, bine merci, pe sine însăși, recuperând, din banalul exercițiu literar al lui Samulel, intactă, taman condiția umană, piesa fiind ulterior recunoscută ca „cea mai influentă opera dramaturgică în limba engleză a secolului XX”. In privința antitezei ghinion-noroc, pe persoană fizică, dintre Soares si Becket, lucrurile sunt cât se poate de clare. Dacă în privința prestigiului literar, Cartea Neliniștii a recuperat decalajul față de geniala broșurică, intitulată Așteptându-l pe Godot, în privința autorilor lucrurile au rămas ca-n tren și anume: în timp ce Samuel Beckett a primit întreaga recunoaștere și faimă antumă, inclusiv premiul Nobel pentru literatură (!!!), Bernardo Soares, ciuciu, n-a primit nimic. Și nu doar că n-a primit nimic, dar i s-a mai și luat, fiind deposedat abuziv și anti-deontologic de absolut tot ce avea, inclusiv de ontologie.
Dar, până să elucidăm enigma acestei nedreptăți strigătoare la cer, și să ajungem să înțelegem mai exact ce-i cu „Viețile omului” si de ce-i numită așa proza „scurtă”, publicată pe arcă, în foileton, cu debut de Sf. Andrei, s-ar cuveni cred, dacă vrei și tu, să aflăm despre ce Dumnezeu o fi vorba în Cartea Neliniștii. Vrei? Să nu zici că nu te-am întrebat! (va urma)
Contrapunct: La un moment dat, Normal ar fi ca premiul Nobel pentru Literatură să-i parvină lui Iv cel Naiv.
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: articole, carte, carti, Literatura, Politica | 83 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe noiembrie 30, 2025
Iaca! Noe de nevoie și Goe de bună voie! 🙂
| I’m nothing. I’ll always be nothing. I can’t want to be something. I have in me all the dreams of the world, nevertheless.„ „The Tobacco Shop” | „Nu sunt nimic. Voi fi mereu nimic. Nu pot să vreau să fiu ceva. Si cu toate astea, am în mine toate visele lumii.” „Tutungeria” |
În urmă cu exact nouazeci de ani, de Sf. Andrei, pe 30 Noiembrie 1935, într-o cenușie zi de sâmbată, în Portugalia literară a avut loc o tragedie obscură. Printr-o stranie și macabră coincidență, în această aceeași zi de sâmbătă (ieri, cum ar veni), au murit o mulțime de scriitori portugezi importanți (în măsura în care scriitorii portughezi pot fi importanți)… În aceeasi fatidică zi și-au încheiat socotelile cu lumea Alberto Caeiro – poet al naturii, simplu și direct, Álvaro de Campos – influențat de Walt Whitman, exuberant și modernist, Ricardo Reis – clasicist, preocupat de destin și fatalitate, Bernardo Soares – autorul Cărții neliniștii (Livro do Desassossego), contemplativ și melancolic, Fernando Pessoa – poet obscur la vremea aceea (recuperat ulterior), dar și multi alții mai mărunți, în total vreo 75 de scriitori după unele estimări.
Pe poetul Fernando Pessoa, de pildă, l-am descoperit târziu, prin intermediul unei domnișoare de la Litere, traducătoare în companie. Practic ea mi l-a inventat. Se potrivea sufletului ei și mie mi-a plăcut (…)… Eh, colega mea cu nume de fotbalist celebru și cu prenume de stea fără nume. L-am descoperit așadar destul de târziu și de treptat pe acest enigmatic Pessoa. Cu decalajul de rigoare, generat de propria-mi biografie, am străbătut, fără a-mi da seama, cam aceleași parcurs ca și restului lumii, în privința recuperării și reabilitării acestei stranii și fenomenale entități. O vreme nu mi-a fost decât poet. Avea individul niște poeme adânci, profunde, impresionate și fo-arte triste, omul fiind un soi de super-Bacovia metafizic, altoit cu Blaga, în varianta profund mâhnită a acestuia. Am aflat că pentru poeziile sale postume, Pessoa a fost declarat, post-mortem, cel mai mare poet de limba poartugheză, Fernandinio, adică un fel de Eminescu al Portugaliei și Braziliei… Dintr-un alt unghi însă, mie mi se pare a fi fiind mai degrabă un soi de Urmuz al lor, mai amplu și mai fără noroc… (după cum om putea dibui împreună, sau nu, în zona palavrelor din subteran)… Marele scriitor n-a publicat antum decât o singură carte, Mensagem (1934), în penultimul an al vieții sale, ceea ce se pare că i-a fost fatal. Astăzi este considerat unul dintre cei mai mari poeți ai secolului XX, alături de nume precum T.S. Eliot sau Rilke. Dar, … în fine, să-l lăsam un pic pustiului pe dl. Pessoa și să…
(va urma)
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: Alberto Caeiro, Álvaro de Campos, Bernardo Soares, Cioran, Cărții neliniștii, Fernando Pessoa, George Bacovia, Godot, Kafka, Kierkegaard, Livro do Desassossego, Lucian Blaga, Marcus Aurelius, Mihai Eminescu, Ricardo Reis, Samuel Beckett, Urmuz, Walt Whitman | 12 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe noiembrie 16, 2025
Pe nesimțite, fără voia mea, fără știrea mea, Conținutul Arcei lui Goe și Anturajul Arcei lui Goe au apucat-o pe căi diferite… în urma unui divorț mai degraba amiabil, discret, nedeclarat. Puntea arcei a rămas în custodie comună, în rest divergentă aproape totală, fiecare văzându-și cu asiduitate de viața și preocuparile lui, în pace, liniște și binevoitoare indiferență, fără pretenții, fără asteptări, fără concesii și/sau fără compomisuri. Totul se întâmplă pe șest, într-un soi de surdă așteptare… a momentului în care se va consemna formal vădita și ireversibila incompatibilitate, dimpreună cu inofensiva nepotrivire de caracter. Incă nu se știe cu certitudine cine anume va ceda psihic și va părăsi primul „domiciliul conjugal”(conținutul sau anturajul), dar evenimentul, în sine, este, în mod natural, cât se poate de previzibil. Subsemnatul (aka dl. Goe) mă văd prins într-o dilemă sfâsietoare, fiindcă eu am ținut și țiu la amor, țin cu guvernul dar țin și cu opoziția, când vine la guvernare, iubind în egală măsură atât trădarea cât și pe trădători, așadar conținutul și anturajul Arcei lui Goe, deopotrivă. M-am trezit brutal în situația delicată de a amâna nițel-vițel, forțat-obligat, epopeea Semiosferei, ce abia mijise. Mi-au lipsit timpul și inspirația de a pune pe note potrivite nurii semiosferici predestinați să-l vrăjească pe ingenuul observator co-creator de i/realitate, întru martirizearea solemnă a acestuia. E foarte ușor de dat patetic-kix cu un așa subiect. Mi-ar fi părut rău să-l stric iremediabil din grabă si/sau superficialitate. Faptul că nu aștept în liniste să-i vina apă la moară (subiectului), adică timp și inspirație (autorului, Dl.Goe, poet și publicist; autor de enormitați benigne), și produc (iată) un nou topic (din nimic despre nimic), se datoreaza faptului ca am (pe alocuri), ca tot omul, un suflet candriu de papugiu, adică pentru că sunt slab de înger, lume, lume, soro lume. Deși n-am postat mai nimic în ultima vreme (în afara micii elegii a fetelor mari de la mare și a unor neînțelese gesturi inutile), (b/)Arca aflându-se practic în regim de avarie, constat, cu agreabilă surprindere, că, în fiecare zi, există câteva sute de vizite, ale unor internauți tăcuți, care vin (din eter), văd (că n-au ce vedea) și… pleacă (vici)… totul în virtutea inerției… virtuale. Mă întreb, cu crescatoare neliniște: ce-or aștepta oamenii aștia de la Dl.Goe? Mi-e și frică să-mi imaginez. Acuma lumea este în sine un imens prilej de vorbă și de lamentații, iar șuete se pot construi ușor, din nimic, așa că (probabil) n-ar fi greu de livrat hrană pentru trafic și drojdie (de bere) întru dospirea de/zbaterilor, dacă acesta ar fi scopul-scopului în sine. Dar nu e. In fine, ce s-o mai lungesc, în așteptarea „godot”-ica a partajului de operat între conținut și anturaj, aș propune un moment de reculegere, urmat de o pauză de recreație (i-am dat și Nostrastellei, și-a luat și Greblea). Ambele ipostaze părându-mi-se a fi, de-a dreptul, sublime.
Dă-ți si tu seama! Câți scriu despre inutilitatea scrisului! Câți comunică despre incomunicabilitate! Câți iubesc! Câți știu că nu știu nimic! Câți? Tu știi? Dă si tu câteva exemple. Două, trei. Da’ nu pe tine! Si nu pe mine! Ci vreun terț! Exclus! Ai? Dacă n-ai, nici exemple, nici terți, atunci măcar dă si tu câteva contra-exemple, acolo. Fă ceva! Dă ceva! Zi ceva! Nu sta ca muta, că-ți stă norocul. Ceva acolo trebuie să dai și tu. Obolul, ortul, contribuția ta la tranzitul intestinal al lumii, altminteri vei da seamă, doamnă. Sau îti vei lua seama. Să nu zici că nu ți-am spus. Eu ți-am spus! Mi-am făcut datoria. Mai departe e numai si numai treaba ta. Dă-ți și tu seama! Câți nu scriu despre inutilitatea scrisului! Câți nu comunică despre incomunicabilitate! Câți nu iubesc! Câți nu stiu că nu stiu nimic! Câți? Puzderie! Tu stii? Ceva! Aiurea! Aiurea madam! Nu știi nimica, dar îți place să te crezi. Prea te crezi! Uite vezi! Asta e cusurul tău: prea te crezi, în crezi, în ger, în cerc, să-ți spun. Da’ tu nu si nu! Ok, ok, bine! Te-am lăsat! Să vină terții… ca să-i excludem și pe ei… Vino iar în sân nepasare tristă…
Vasilică… Vasilicăăă, … te-ai supărat? 🙂
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: dezvoltare-personala, jurnal, muzica, Travel | 53 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe noiembrie 13, 2025
Căci oi avea și tu fetele tale de la mare … cu care ai avut cândva, odată ca niciodată, atingeri pasagere, femei-vis, cu care ai schimbat impresii (,) fluide și/sau alte sentimente ambigui, emoții vagi sau măcar iluzia inoubliabilă a așa ceva… Luminița de la Brăila, Dana de la Călărași, Eva de la Deva… Lily de la Cluj, arădeanca fără nume și alte himere… de-o clipă… Gloria de la Sibiu, care te privea cu sufletul, în Ring. Mona, Iulia… Tu ți le mai știi? Ți le mai amintesti? Ce-or mai face ele? Cum le-o fi fiind viața? Ce s-o mai fi ales de ele? Intre timp! Și-o mai aminti vreuna ceva, orice, despre „tine”? Despre fugarele lor momente cu tine? Sau ai fost complet șters, radiat, eradicat din orice amintere? Nimic n-o mai fi rămas din tine… în acele universuri anti-paralele.
Există în trecutul fiecăruia, oameni și evenimente pasagere, subțiri, traversate sumar, de care nu ne mai amintim absolut nimic. Nici fețe, nici nume, nici întâmpări, nimic. Ca și cum n-ar fi existat. Oameni pierduți, întâmplări ratate, inutile, anulate inexplicabil, post-factum, în ulterioritate. La polul opus sunt oamenii pe care-i cunoaștem, cu care ne știm, cu care am rămas în contact, cu care păstrăm, într-un fel sau altul, legătura (legăturile), sau (macar) impresia aceasta (…), oameni pe care știm de unde să-i luăm, de la început până la sfârsit. Pentru totdeauna. Oameni de care nu ne putem pierde. Niciodată. Intre cele două extreme, defilează armate fantomatice, alcătuite din entiaiți translucide, inacesibile ce par a ocupa memoria fără rost. Unele dintre ele or fi avut cândva o importanță acută oarecare, ancorată în prezenturi, acum depașite (ceea ce le-ar putea explica persistența în amintire), dar alte nici atât. Un ins care ți-a fost coleg în clasa întâi, pentru doar câteva săptămani, înainte de a se transfera la cine știe ce alta școală din cine știe ce alt oras, fetița aia de liceu cu pulovăr cafeniu cu care ai schimbat două vorbe la „discoteca” rurală, într-o seară când erai student-în-parctică-agricolă (și care se prefăcea intimidată de prezența ta), batrânelul abțiguit care s-a oprit pe marginea terenului de baschet, părând interesat în a fi specator, la meci, dar care, la primul coș ratat, a dat a lehamite din mână, și-a luat sticla și-a plecat, nu înainte de a striga spre ratangiu: „Vezi bă că te-a ajuns praful„… Uneori te apucă amocul și ți se face așa… un soi de dor de toate fantomele astea, un dor care-ți dă sentimentul inefabil că tare ți-ar mai plăcea să știi ce s-o mai fi întamplat cu ele… ce-or fi devenit, între timp… și spațiu. Ție nu? Nu??? Atunci nici mie! 😉
Update: Hm! I se întâmpla si lui Mircea, după cum consemnează Liviu.
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: 2024, Alegeri, dezvoltare-personala, proza, superblog | 34 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe noiembrie 7, 2025
A fost odată ca niciodată un film intitulat „Porțile Albastre ale Orașului” si orașul era București! Nimic nu s-a schimbat. Tot sub asediu. Si orașul tot București. Orașul aiuririi! Capitala patriei! Confundat uneori cu Budapesta, supranumit (adeseori) micul Paris, orașul emblemă al României, rămâne mereu si mereu (vorba ceea) egal cu sine însuși. Bucureștenii (și bucureștenizații) se simt în el ca peștele-n apă. Se strecoară prin el ca si când n-ar fi. Si totuși e! Si panta rhei! Vin alegerile! Capitale… Orașul își alege primarul. Un prilej rarisim pentru bucureșteni (și bucureștenizați) să-i conștientizeze apartenența și să-si înnoiască raporturile existentiale cu ideea unui București format din bucureșteni (mai mult sau mai puțin altoiți). Dumnezeu cu mila, via Catedrala bântuirii neamului. Anul acesta Bucureștiul si-a sacrificat primarul ales, pentru a sluji un bine mai mare decât sine, oferindu-și așadar primarele, în dar, țării, poporului, inclusiv celor de la țară, salvând astfel țara de la o nouă și inutilă rușine, care plana asupra nației sub forma unor mazete cu pretenții prezidențiale. In fine, n-o să mai lungesc pelteaua…
… Acest topic nu este dedicat alegerilor electorale pentru primăria capitalei (are cine să se ocupe de asa ceva)… dar se folosește de această campanie ca de un prilej potrivit pentru a reflecta un pic, eventual cu duioșie, despre ce va să zică Bucureștiul și bucureștenii, toamna, la capătul sfertului de veac. Constat că nu-i o idee aprioric originală, și alții cedând cu ușurință aceleași ispite, bunăoară colegii noștri intelectualii (de la Dilema), au venit cu câteva oferte lirice, gen: (1) Despre ce vorbim cînd vorbim despre București ?, (2) Bucureștiul, între noile alegeri și vechile traume. (Apropo de alegeri, tot Dilema, amintește la rubrica Cu ochii‑n 3,14 că „Autoritățile olandeze au transmis un avertisment public alegătorilor, cu doar cîteva zile înaintea alegerilor din 29 octombrie: nu întrebați Inteligența Artificială pe cine să votați, deoarece răspunsurile pot fi părtinitoare și înșelătoare. Probabil că, în epoca ChatGPT, cetățeanul turmentat mioritic ar fi rătăcit printre deepfake-uri, chatbot-uri partizane și campanii targetate pe rețele sociale și n-ar mai fi întrebat oamenii cu cine să voteze. Ar fi primit răspunsul de la Inteligența Artificială.” – Aviz amatorilor!
Problema este că… a vorbi pur si simplu despre Bucuresti, fără a-l compara cu altceva, nu-i deloc palpitant si seducător, mai ales pe puntea unei Arce parcată-n pustiu, în așteptarea potopului. Nu-ti va surâde nimeni la asa ceva, si nimeni nu se va simți părtaș emotional fată cu o astfel de elegie. Bucureștenii vor crede că-i adresată provincialilor, iar provincialii vor fi convinși că nu-i treaba lor. Asa că ce mi-am zis? Ar fi fiind mai interesant si mai original să vând Bucureștiul la pachet, împreună cu altceva. Dar cu ce? Cu Provincia? Asa în genere? Vag, prea vag. Să compar Bucureștiul cu Clujul sau cu Oradea? Neeee! Poate cu vreo altă capitală… de prin zonă… gen ca-n tren: Bucuresti-Chisinău! Ori (brr) cu Kievul? Sau cu Budapesta ori Belgradul? De ce nu cu Sofia…? Sau cu marele Paris? Nu, nene (Iancule), ca să fiu cât de cât original mi-am imaginat, pentru o clipă, cum ar fi să-l compar cu ceva mai exotic, gen Seattle ori Kuala Lumpur. Până la urmă m-am gândit că cel mai nimerit ar fi să-l compar cu alt Bu… Buenos Aires, frate. Am o veche si neostoită nostalgie (imaginară) pentru acest Buenos Aires, pe care încă nu l-am vizitat, cu trupul, dar la care am ajuns de nenumărate ori cu sufletul, teleportat în fel de fel de împrejurări: în drum spre Tara de foc, cu goeleta Speranța, în mijloc de secol al-XIX-lea, sau în anii 60 împreună cu Fernando Vidal Olmos, eroul lui Sábato, autor al „Dării de seamă despre orbi”; la Campionatul Mondial de Fotbal din 1978, în finala papelitos, a lui Kempes contra Olandei, dar mai ales prin parcuri si mahalale, hai-hui, împreuna cu o bloggeriță seducătoare din Argentina, care posta fotografii cu patină din Buenos Aires-ul anilor 2000? L-as fi putut ruga pe dl. Florin să mă ajute cu documentarea, fiindcă d-lui a vizitat cândva ambele orase (pe care acum însă nu le mai vizitează cam deloc), si să contez pe faptul că, poate, nu i s-or fi sters total din memorie impresiile despre aceste două orase ale lumii… Nu i-am cerut ajutorul d-lui Florin fiindca mi-a fost teamă că mă va trata cu refuz (d-lui fiind, literalmente, foarte ocupat cu agricultura si politica), dar… Mi-am amintit că mai am un prieten bun (nu spun cine, persoană importantă, da’ becher) care locuiește ba la Bucuresti, ba la Buenos Aires. Asa că l-am rugat pe el să facă o paralelă de suflet între Bucuresti și Buenos Aires. Ce-a iesit se gaseste aici: Două orașe în căutarea sinelui. Dacă vrei, aruncă si tu o privire si apoi, de n-oi rămâne cumva mut, poti comenta liber ce ti-o pofti inima din ce ti-o da prin minte, la alegere. Aici sau Acolo, Acum sau Altădată, la alegererea ta. Oricum vei întelege si vei simti mai bine sufletul Bucurestiului prin ceea ce-l deosebeste de alte suflete, de alte metropole. In acest sens cred că Buenos Aires-ul face, ca oglindă, o treabă destul de bună. Dacă-ti e la îndemână poti veni si tu cu o altă oglindă, una care te tenteaza si despre care esti convis c-ar putea reda subtil alte detalii ale acestui mirabil oras. De ex. ai putea compara Bucurestiul cu orasul tău natal. Dacă te-ai născut la oras. Dacă nu, nu. 🙂
P.S. Dacă ești genul (măcar un pic) „sofisticat”, câte ceva mai adânc despre București si Buenos Aires poți afla de la niște scriitori… Teleportează-te prin Solenoid, în Bucureștiul cenușiu al anilor 80, sau alunecă în tenebrele Buenos Aires-ul din anii 60, în Despre eroi și morminte. Iar dacă nu, tot nu. Cum, ne-cum, mă bucur că esti! Prezent ! 🙂
◙ UPDATE: Te-as întreba ceva? S-a vehiculat, vorba ceea, prin târg, ideea că ar fi normal ca primarul Bucurestiului să fie ales de toată tara, de întreaga populatie cu drept de vot din Romania, asadar si de către provinciali, chiar si cei din cătunele uitate de lume, si deci, mare atentie, inclusiv de către clujeni. Ideea nu-i lipsită de un oarecare sens (fie doar si pentru simplul fapt că Bucurestiul este Capitala Romaniei, imaginea Romaniei în lume). Desigur că organizarea alegerilor la nivel national ar fi mai scumpă, s-ar cheltui bani (care ar putea fi folositi alfel, de exemplu pentru finalizarea lucrăilor la Catedrala Mântuirii)… Dar, ignorând pentru moment costurile legate de logistica procesului electoral, cum ti s-ar părea ideea? Ar fi normal să-l voteze tot poporul pe primarul Bucurestiului? Inclusiv Aldus! Sincer acuma! Dacă însă ideea îti repugnă (parându-ti-se fistichie, abomiabilă, utopică, nonsesuală ori bizarnikă), sau dacă te lasă totalmente rece (fiindu-ti egal si indiferent cine o vota cu eroicii candidati), atunci, ca să nu fi suparat prea tare c-ai pierdut timpul degeaba citind acest comentariu retoric, îti propun să te calmezi un pic vizionand (foarte on topic): Ce ne enervează (Brand de trădători). Cum, ne-cum, reactiile tale îti vor oferi prilej de vorbă si/sau de liberă exprimare. Exprimă-te, concetătene!
Posted in Arcaluigoeologie | 142 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe noiembrie 5, 2025
li/vrez.
Eram prăbușindu-mă într-o prăpastie adâncă. Deodată am făcut un atac de panică.
Pentru claritate, as adauga o variantă explicită, redată pe larg (utilă cerlor care altminteri pricep mai greu, dar care în schimb îsi fac foarte repede impresii). Poate fi vizionată si savurată în clipul de mai jos. Pentru cei avizi de distractie, filmul este, prin continut si prin mesaj, foarte distractiv (amuzant si reconfortant)… Celorlalti însă le-as recomanda, cu mare caldură, să asculte, si să se concentreze intens, pe melodia folosită ca fond muzical. Isi face toti banii. Ca de obicei îi voi rămâne dator pe viata celui care va putea să identifice corect piesa muzicală si ofere gratuit detalii semnificative despre ea si/sau autor. Multumesc anticipat.
Posted in Arcaluigoeologie | 44 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe octombrie 31, 2025
Arca lui Goe te trimite în misiune (omisiune pe lună):
Dragă tu, (ne)obișnuitule, după cum bine știi, sau ar trebui să știi, în acord cu uzanțele Arcei, am obiceiul de a-ti da întotdeauna totul, fără a-ti cere niciodată nimic… 😉 Nu? Nimic la schimb, în compensație sau în loc de. Astăzi însă, urmare a unor fluctuații cuantice aleatorii, se va întâmpla altfel decât de obicei: îți voi da (foarte) puțin si îți voi cere enorm? Iti ofer recomandarea de a viziona două filme (pledoarii), fiecare de (hă-hă) câte o oră, si-ti cer să-mi spui tu în ce-ar consta contradicția moisiană. Colateral ți se oferă, în mod absolut gratuit, ocazia de a exersa și ilustra libertatea de exprimare, prin participarea la schimbul interactiv, cu alții ca tine, ca mine, ca oricine, a impresiilor, părerilor, opiniilor, rătăcirilor și/sau altor sentimente pe care le-ai putea avea în legătură cu conținutul filmelor catăliniene, cu ideile (liminale și subliminale) ale acestora, precum și cu eventualele consecințe care pot decurge din ele. Dacă vrei! Dacă nu, nu!
1. Capitalism sau ce? Motto (sau epilog, la alegere): „Democrația este atunci când toți oamenii sunt egal de nemulțumiți!„
2. Crypto si viața. Motto (sau epilog, la alegere): „Astazi este acel mâine de care ne temeam ieri!” (Mark Twain)
Posted in Arcaluigoeologie | 22 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe octombrie 29, 2025
Toata lumea (cam) stie cum se îmbracă (la nuntă), cum cânta, cum dansează, cum flirtează si, cam ce preferințe sexuale au… păsările paradisului. Dar nimeni nu se (prea) întreabă ce (naiba) mănâncă păsările paradisului. Te-ai așteptă să mănânce exclusiv delicatese, nectar, ambrozie, trufe si caviar… sau alte capodopere gastronomice aflate în meniurile restaurantelor din Paradis (cinci stele plus). In realitate (în mereu cruda realitate), aceste păsări penibile sunt niște mici asasini ordinari care, în afară de fructe (fructul pasiunii?) si semințe, mai consumă insecte, mici vertebrate (?!) si chiar ouăle altor păsări. Banal, prozaic… dezamăgitor. Mă întreb dacă fiecare păsăroi al Paradisului își găsește sau nu perechea care să-i accepte avansurile. Da? Nu? Tu ce zici? Câte păsărici ale Paradisului or rămâne virgine din cauză că niciun păsăroi al Paradisului nu reușește să aibă o prestație artistică mulțumitoare, pe gustul păsăricii Paradisului? Câți dintre acești gigolo cu penaj dandy, si cu talente extraordinare la muzică si dans vor cuceri nu doar una, ci mai multe femele naive, prin „simpla” prestare a acestei tevaturi ridicole? Masculul cade din cer, nu ca fulgul, ci ca focul, cu coadă de cometă și ochi de eclipsă, își desface trupul în spirale, în salturi, în tremur, într-un dans care nu cere nimic. Femela stă în umbră, cu penajul pământului, privind cu un ochi care nu clipește. Ea nu dansează. Așteaptă. Ea este începutul și sfârșitul spectacolului. El se oferă, cu fiecare fibră, cu fiecare culoare care nu-i aparține, cu fiecare gest care poate fi uitat. Ea alege. Sau respinge. Nu spune de ce. Ea este selecția, ea este dispariția celor care nu au fost destul. Și astfel, creația se face din tăcere, și dispariția, din dans.
Si aici uite si tu niște banale excese semiologice a la Pasarea Paradisului versus X:
Poate că nu-i tocmai evident dar această „provocare” este, de fapt, episod în epopeea Semiosferei sau nu. In ritualul „artistic” de împerechere al păsării paradisului se află ilustrată întreaga teorie a semiologiei si a excesului semiologic. Multe dintre speciile de păsari ale paradisului sunt pe cale de disparitie. Unele vor dispărea în urmatorii 20-30 de ani. Altele în urmatoarele câteva sute de ani. Este putin probabil ca peste o mie de ani să mai existe pasărea paradisului. Si oricum si dacă n-ar disparea (ci s-ar conserva) n-ar fi nicio scofală, fiindcă pasărea paradisului nu duce nicăieri. E un fapt deja consumat. In semiosferă. E doar un ecou, care persistă (un pic) în virtutea inertiei… o încercare ratată… ca toate celelalte. 🙂
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: calatorii, muzica, noutati, poezie, Viata | 54 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe octombrie 24, 2025
Dragă Tu. Află despre mine că sunt bine, sănătos, ceea ce-ți doresc și ție… După cum bine știi Arca se află (încapsulată) în SF-era lui Goe, în așteptarea Potopului, colectând pasageri… voluntari… pe alese (plătitori sau clandestini, n-are a face, floră si faună), pe care încearcă să-i mențină (până atunci) în alertă, antrenați, informați, dar și binedispuși, asigurându-le (după buget) distracție si antren… în genere sub formă de epopei ludice… fără finalizare… Fiecare epopee de până acuma a fost asa… un soi de periplu de antrenament, pregătitor, în vederea (ne)așteptatului, (ne)anticipatului si ne(verosimilului) Potop ce stă să (de)vină (și care dă, prin sine, un sens existential ambarcațiunii si menirii acesteia în misia sa de salvare a speciilor si specimenelor din cală, de pe punte și poate chiar din întreaga SF-eră a lui Goe)…
Nu știu dacă ai băgat de seamă că în fiecare dintre epopeile (începute, bine-mersi, si rămase mai mereu neterminate, neisprăvite, nesfârșite ca niște simfonii ratate) ți s-a oferit (da măi, ție) rolul lui Ghilgameș. Ai fost Ghilgameș în absolut toate epopeile, poate chiar fără știrea ta, inclusiv în Sfinxologie si/sau în Sfinxo-babologia Luciferică ori în epopeile reconcilierii profanului cu te-ai mira ce… Si nu-ti spun asta ca să-ți pasez responsabilitatea pentru lipsa de finalitate a respectivelor epopei, ci tocmai pentru a te face conștient de imensul tău potențial narativ si de perspectivele eroice de care dispui în adâncurile ființei tale, aflată, ca noi toți, rostogol, în veșnica prăbușire. Recent ne-am desfătat nițel-vițel cu hârțuirea bio-Sferei si blogo-Sferei… încheind înadins indecis periplele respective… (fiindcă, na acuma, mai trebuie si-altă dată)… Azi as vrea să te anunț solemn că începem o altă epopee (glorioasă), în aceiași termeni ca si pe cele anterioare, doar că de data asta într-un cadru mult mai larg, care le include generos pe toate celelalte de până acum. Iti propun așadar să pășim în Semiosferă. Mă rog, e un fel de a spune pentru că te fapt suntem dintotdeauna în Semiosferă, fiindcă aceasta le include pe toate celelalte, care zac-concentrate-concentric în mijlocul acesteia… Ceea ce-ți propun în cadrul noii epopei este să pășim în Semiosferă, în spațiul exterior celorlalte sfere concentrice (dintre care am reamintit în treacăt bio-Sfera, blogo-Sfera si Auto-Cosmosul)… Ar trebui să fie simplu fiindcă suntem deja, cu toții, în interior (mai puțin bunul meu prieten Aldus, care este complet în afară, sau pe dinafară), dar nu este, fiindcă suntem, de fapt, rătăciți în țesătura înțelesurilor lumii, ca semionauți în simfonia ambiguității. Pentru început nu-ți cer mare lucru. Doar să te familiarizezi cu termenul (semiosfera, semiosfera…)… poate să te documentezi un pic si să te pregatesti moral pentru o nouă epopee. Cam atât pentru glorioasa zi de azi (care va fi si la fel de azi si mâine, si poimâine… fiindcă, deh, „abia mâine voi putea deveni cea ce azi n-as putea fi niciodată„) . Pentru inițiere si orientare în rolul de Ghilgameș semiosferic ti-as oferi (ca nadă) o fabulă:
Fabula semnului care fugea de sens
A fost odată un semn.
Nu mare, nu mic.
Nici literă, nici pictogramă.
Doar un semn.
Se născuse într-un paragraf de dragoste,
dar fusese abandonat la marginea unei fraze neterminate.
Așa că a plecat.
A fugit de sens.
„Sensul e o capcană,” își spunea semnul.
„Te prinde, te definește, te închide într-o propoziție.
Eu vreau libertate. Vreau să fiu ambiguu!”
Pe drum a întâlnit un Adverb. Elegant, dar obosit.
„Unde te duci, semnule?”
„Departe de sens. Tu?”
„Eu caut un verb care să mă iubească. Dar toți sunt ocupați cu acțiuni.”
Mai încolo, semnul a dat peste o Interjecție. Explozivă, dar singuratică.
„Sensul e o iluzie,” i-a spus.
„Eu am fost (ah!) într-un poem și (uff!) într-un divorț. Nimeni nu m-a întrebat ce simt.”
Au mers împreună până la marginea semiosferei,
unde începea Pustiul Literalității.
Acolo, sensurile erau clare, dar moarte.
Totul era definit, dar nimic nu vibra.
Semnul s-a oprit.
Si s-a uitat înapoi.
„Poate că sensul nu e o închisoare,” a murmurat.
„Poate e doar o casă. Cu ferestre. Cu ecouri.”
Și s-a întors. Nu ca să fie definit. Ci ca să fie citit.
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: 2025, lifestyle, Romania, semiosfera, semiosphere, semiotica, stiri, Viata | 101 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe octombrie 18, 2025
… oferta zilei… sau cacealmaua nopții ! 🙂
Aldus – October 9, 2025 at 1:18 am
Goe, îți întind o pipă a păcii și o mână a prieteniei. Vrei să fim prieteni virtuali? Sau măcar amici. Te iert și șterg cu buretele toate mizeriile pe care mi le-ai adresat de-a lungul timpului. Dacă eu te-am supărat sau deranjat cu ceva, îți cer iertare. De asemenea, în această nouă ecuație, dacă vrei, poți să-mi precizezi niște criterii sau condiții pentru comentariile de la tine de pe blog, și o să încerc pe viitor să mă încadrez în ele.
Am trecut așadar de la bio-Sferă la blogo-Sferă. Un pas mic pentru om. Un salt mare pentru omenire. Textul de mai sus a fost produs într-o noapte de către materia întunecată a minții lui Aldus. L-am adus la lumina zilei pentru că ar merita interpretat și comentat. La prima vedere pare să fie vorba despre o ofertă sinceră (!), serioasă(!) și… generoasă(!), gen pupat toți Piața Independenții, care sugerează totodată așteptările (la fel de sincere, serioase și generoase) pe care le nutrește mărinimosul Aldus (super-vorbărețul pseudo-vorbitor). Acuma se prea poate ca tu să știi deja cine/ce este aldusul, după cum tot așa de bine este posibil să fii recent si n-ai niciun habar despre arhetipalul Aldus și despre durerea lui provenită din conștientizarea invers-proporționalității dintre măreția sa (auto-receptată) și capacitatea celorlalți de a i-o accepta. Indiferent care-i situatia în această privință sunt sigur că după lectura câtorva comentarii din subsolul acestui post te vei lămuri rapid despre ce-i vorba și vei decide ușor dacă merită să te implici (ca co-comentator) în hârjoane sau mai bine să te retragi spășit, în pripă, pentru a te bucura în liniște de komorebi, ceea ce desigur că-i doresc și prea-cinstitului cititor citit și unic al Arcei lui Goe… în cazul că nu va decide benevol să mă acompanieze în zona comentariilor, pentru a dezbate si desluși maieutic oferta aldusiană (o ofertă care, vorba ceea, nu poate fi refuzată). Tu, de ex. ce ai face, dacă ai fi în locul meu? 🙂
con-text si di/lemă:
Polarizarea digitală și rețelele sociale. Dacă ar exista un motor industrial al urii, acesta s-ar numi rețea socială. Algoritmii Facebook, X sau TikTok nu recompensează echilibrul, ci furia. Postările moderate nu generează reacții, dar insultele, teoriile conspirației și indignările colective aduc milioane de vizualizări. Astfel, dezbaterea publică este deturnată: nu mai contează adevărul, ci emoția. Fake news-ul devine normă, cancel culture transformă spațiul public într-un tribunal permanent, iar fiecare tabără își construiește identitatea în jurul propriei suferințe. Competiția victimizării devine un sport global: fiecare vrea să demonstreze că este mai nedreptățit decît ceilalți. Studiile arată că rețelele sociale au erodat încrederea în instituții și au adîncit polarizarea politică. În loc să creeze comunități, ele fragmentează societățile în bule izolate, fiecare convinsă că deține adevărul absolut. Aceasta este dinamica ce face democrațiile tot mai fragile și incapabile să reacționeze la provocările reale.”
Update: Cerere rezolvată favorabil. Asadar, avem un prieten voluntar. Cum procedăm? Situatia este inedită. Orice sfaturi, sugestii, recomadari, idei sunt binevenite.
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: design-interior, dezvoltare-personala, photography, Travel | 103 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe octombrie 11, 2025
pro-Feții. pre-Dicții. pre-Tenții… că „Nimeni nu e profet pe planeta lui!„
De unde să încep? Cum să continui? In precedente-le două episoade am propus (discret) o cugetare si o cutezare, destul de naive ambele. In subsoluri s-au strâns comentarii, duium (incluzând aici si pseudo-comentarii, non-comentarii, anti-comentarii si… zgomote). S-a dezbătut. Decibelic…os. Nițel. Dar fără rezultate notabile. N-am aflat nici de ce au disparut dinozaurii din biosferă si nici n-am reușit să ne decidem ce să facem (noi) pe mai departe cu biosfera asta (s-o conservăm sau… nu)! Lars a zis… Lars a auzit… Noi nu! Nicio melancolie, nicio temere! Dar… totuși… biosfera-i trecătoare. Prin troposferă… Spectacolul vieții – fascinant si odios. Si degeaba. Speciile au venit si au plecat… Fără rost, fără efecte, fără urmări. Fără continuare si fără „va urma”. 99% dintre speciile de „ființe” care au existat vreodată pe Terra au dispărut. Definitiv. Pentru totdeauna. Au evoluat ce-au evoluat până când s-au stins, fără urmă, fără urmași, fără urmări, precum turbioanele de lapte-n cafea. Ghici ce se va întâmpla cu celelalte 1%, care n-au disparut încă! Ai vreo idee? Vreo speranță? Vreo iluzie? Ai tu impresia că cineva sau ceva, cumva, va putea câștiga bătălia cu gravitați-entropia? Ei ași! Mofturi! Păi nu te uiți si la nemuritorul Nole?
Viața, o pretenție ridicolă. Luptă cu timpul (si luptă, si dă-i)… încercând, din răsputeri, să se (auto)conserve, să se perpetueze… identic… pentru a-si păstră si consolida da, da, identitatea. Moft. In acest sens este (pre)dispusă la sacrificii si compromisuri dramatice. E-n stare să se adapteze (??!) si să evolueze (!!?), alterându-si dramatic… ăăă… chiar prețioasa identitate… asa se face că o colecție omogenă de celule vii (in)capabile să se (auto)conserve si să se (re)producă prin diviziune celulară, a ajuns pas cu pas să se metamorfozeze în niște monstruozități abominabile precum… dinozaurii… în căutarea momentului când… gata domne cu evoluția, cu compromisurile… Acuma a venit vreme noastră, trăim, ne conservăm, în virtutea instinctului de conservare (o formă rafinată de inertie, dacă știi ce-i aia inerție în fizică si meta-fizică) si ne replicam la nesfârșit (pe banii babachii, pe cheltuiala planetei si mai ales a Soarelui)… recursiv si redundant… milioane si milioane de ani… suta de milioane… Perfecțiune nu glumă… Doar că dinozaurii ăștia deveniseră extrem de plictisitori în pseudo-veșnicia lor. Nu mai duceau nicăieri. Băteau pasul pe loc. Nu se mai transformau în nimic… (de fapt se tot transformau ei, dar mult prea lent în raport cu ritmurile ezoterice ale veșnicei prăbușiri)… Cât să-i mai fi răbdat gravitați-entropia pe mormolocii dinozaurieni incapabili de vreo metamorfoza semnificativă? Fără să mai stea mult pe gânduri gravitați-entropia le-a trimis dinozaurilor, pe undele veșnicei prăbușiri, un cadou: izbăvirea si ieșirea din plictiseală, sub forma unul banal bolovan de materie. Si gata cu dinozaurii. Au disparut ca si cum n-au fost, lăsând locul altora mai capabili să tină pasul cu veșnica prăbușire pe pantă (panta rhei)… si să livreze noutate, antren… promisiuni… păsări si mamifere… primate… Doar că mare parte dintre ființe s-au (si) epuizat (deja), s-au sfârșit, au decăzut în repetabilă-povară si plictisitoare redundanță (ca zebrele si crocodilii, rațele si vânătorii, țară-țară vrem ostași, flori, fete, filme sau băieți)… Mare pericol… Gravitați-entropia nu va tolera asa ceva. Cine va fi capabil să tina pasul, să promită si să livreze noutate, spectacol, altceva… va mai adăsta o tură în combinație… Cine nu, nu. Pa biosfera! Adio specii! Va fi omul deasupra de linie, sau sub linie? E cam liniște prin galaxie (paradoxala liniște Fermi)… Poate că omul, omenirea, va reuși să se desprindă de animalitate si să-si procure hrana, energia, altfel, fără să se mai bazeze pe moarte, si dacă nu omul si/sau omenirea, atunci poate urmașii urmașilor lor, descendenții inteligenți, inteligența de sorginte umană… dar nițel altfel, să continue un pic epopeea, încă o tură, două… Spre ce? Ei asta-i acuma! Una vorbim, bașca ne înțelegem. Spre nimic. Dar… mai e mult până departe. Ci mai bine hai un cântec vesel să cântăm… Gaudeamus igitur… nu, nu ăla… asta.
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: articole, cultura, educatie, poezie, Politica | 38 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe octombrie 10, 2025
La cererea publicului, propun la repezeală un prim Top 10 al celor mai bune filme romanești din toate timpurile. Nu-i singurul top. Mai am si altele. Vino si tu cu topul tău. Maximum 5 topuri de persoană. Top din top se face play-ul.
| Nr. | Titlu | Regizor | An | Notabilitate |
|---|---|---|---|---|
| 1️⃣ | Reconstituirea | Lucian Pintilie | 1970 | Considerat capodopera absolută a cinematografiei românești |
| 2️⃣ | Pădurea spânzuraților | Liviu Ciulei | 1965 | Premiat la Cannes, adaptare după Liviu Rebreanu |
| 3️⃣ | Moartea domnului Lăzărescu | Cristi Puiu | 2005 | Premiul Un Certain Regard la Cannes, pionier al Noului Val |
| 4️⃣ | 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile | Cristian Mungiu | 2007 | Palme d’Or la Cannes, realism dur despre avortul în comunism |
| 5️⃣ | Secvențe (si 2) | Alexandru Tatos | 1982 | Film metacinematografic, subtil și inovator |
| 6️⃣ | Nunta de piatră | Mircea Veroiu & Dan Pița | 1973 | Inspirat din nuvelele lui Agârbiceanu, poetic și vizual |
| 7️⃣ | La moara cu noroc | Victor Iliu | 1956 | Adaptare clasică după Slavici, cu o estetică remarcabilă |
| 8️⃣ | A fost sau n-a fost? | Corneliu Porumboiu | 2006 | Comedie subtilă despre Revoluția din ’89 |
| 9️⃣ | Proba de microfon | Mircea Daneliuc | 1980 | Critică socială incisivă, stil documentar |
| 🔟 | Croaziera | Mircea Daneliuc | 1981 | Satiră amară despre alienarea în comunism |
Posted in Arcaluigoeologie | 59 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe octombrie 2, 2025
Con ti nu are… ace. Va din n-umărul tre cu „T”.
După cum bine știi (!) darul cel mai important pe care planeta (Terra) îl primește de la stea (Soare) este nu energia, ci… un mic surplus de ordine. Un flux de energie (în principal sub formă de lumină, unde electromagnetice în spectrul vizibil) sosește în permanență de la Soare, dar… aceeași cantitate de energie este apoi eliberată înapoi în cosmos (în principal sub formă de radiație termică, unde electromagnetice în infraroșu). In mare în privința balanței energetice putem spune că planeta este pe zero, aflată într-un echilibru energetic cvasi-stabil cu cosmosul, câtă energie primește (ziua) tot atâta disipează (noapte)… altminteri s-ar întâmpla grozăvii (ori s-ar încălzii, ori s-ar răcii peste măsură). Dar totuși… planeta întreține viața (o întreagă biosferă) despre care se stie c-ar avea nevoie de energie… Da, viața are nevoie de energie dar doar în mod tranzitoriu, nu pentru a o consuma sau acumula, ci doar provizoriu, în trecere, pentru a le sponsoriza (intermedia) ființelor lupta împotriva entropiei. Vietățile folosesc energia pentru a-si menține ordinea complexă, pentru a se păstra la distanță de echilibrul (termic, chimic) cu mediul, pentru a nu se descompune si dizolva în mediu, pentru a se opune tendinței entropice care le presează în direcția ajungerii la acel nefericit echilibru (la care se ajunge prin moarte, după moarte). Ca si planeta, în genere, orice organism viu, eliberează în spațiu întreaga energie pe care o primește. Mai nimic din acea energie nu este pastrată. Ceea ce păstrează ființele vii este ordinea interioară, conservată cu prețul exportului de dezordine în exterior. Fiintele vii sunt mari producatoare de ordine interioară si de dezordine exterioară lor. Per total planeta exportă în univers dezordine, spor de entropie, pe cheltuiala soarelui. Energia de la soare, primită de pământ este redată integral cosmosului, doar că… într-o formă mai… mizerabilă, cu o entropie mai mare decât energia primită. Radiația electromagnetică luminoasă are o entropie considerabil mai mică decât radiația electromagnetica în infraroșu.
Fiițele vii sunt insule de ordine care, lăsate de capul lor, produc în preajma lor dezordine, haos, reziduuri, poluare, dezastru… dacă au de unde lua energia cu care să-si mențină ordinea interioara… (a se vedea si cazul Cyanobacteria). Marele noroc constă în faptul că nu pot face asta indefinit, la nesfârșit, si că mai devreme sau mai târziu își ratează obiectivele si nu-si mai pot menține ordinea interioară, murind si ajungând la echilibru (termic, chimic) cu mediul. Planeta, atâta câtă este, are o capacitate limitată de a găzdui, în echilibru dinamic, ființe vii (insule de ordine) care produc în jur dezordine. Există o cantitate maxima de substanță organizată sub formă de ființe vii, pe care planetă o poate tolera si menține în echilibru (…)… iar planetei nu-i prea pasă dacă această masă este formată din dinozauri, furnici, ferigi, șoareci sau cimpanzei…
Nu insist. Vin cu întrebarea: Trebuie sau nu trebuie conservată biosfera asa cum este? Si de ce? Din rațiuni morale sau economice? Si cu ce preț? Mai e vreo nevoie de zebre-si-crocodili? Sau nu? Ar trebui introdus controlul demografic al oamenilor pentru a permite conservarea biosferei asa cum este? Sau nu?
Intrebarea ajutătoare: De ce au dispărut dinozaurii?
Mic update de 5 Octombrie. Ne aflam în Săptămâna Mondială a Spațiului Cosmic. Tot azi pe 5 Octombrie este ziua internațională a profesorilor. In Portugalia este Ziua Republicii. Intr-o zi de 5 Octombrie Mongolia a invadat Japonia. Václav Havel s-a născut pe 5 Octombrie. Cu un mic efort de căutare se pot afla lucruri interesante despre evenimente care-s de ce celebrat sau de rememorat pe 5 Octombrie. Lista rămâne deschisă. Profit de ocazie pentru a le ura la mulți ani, cu sănătate si prosperitate, tuturor cetățeniilor planetei care-si serbează ziua de naștere pe 5 Octombrie si care vizitează Arca lui Goe. Le doresc din toată inima mult noroc, inspirație, pasiune si succese depline în tot ce fac si-n tot ce-si propun. La multi ani! ☺☼♫♪
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: astrologie, design-interior, dezvoltare-personala, Travel | 135 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe septembrie 26, 2025
Iarba, frunza și ciuperca, singurele forme de viață veritabilă (onestă) de pe Pământ (și poate din Univers). Restul? Trișori, mafie, paraziți…
… citându-l pe un prieten de-ai săi, filozof, filozoful Florin vine si zice că: pe lume…
Totul e… materie… cenușie…
Posted in Arcaluigoeologie | 81 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe septembrie 24, 2025
Urmare din „numărul trecut„. Rezultatele, mai mult sau (mai ales) mai puțin concludente, dar nu lipsite de semnificații, sunt tributare faptului că sunt bazate pe foarte puține note. In principal note au acordat Vladen si dl. Goe. Pe alocuri a intervenit (brutal si decisiv) d-na Stely, dar si Renata, punctual. In rest doar vorbe si cam atât. Ca urmare nu-i deloc de mirare că multor eșantioane le-au revenit aceleași medii si aceiași poziție în clasament. In Top 10 avem 40 de imagini (vezi tabelul de mai jos). Cea mai artă dintre toate este Pictura rupestră... Cu argint si bronz au fost premiate câte două capodopere… majoritatea provenind din… antichitate.
In total 99 de esantioane s-au încadrat la „artă”: 50 – (9), 35 – (8.667), 25 – (8.667), 39 – (8.5), 8 – (8.5), 59 – (8.333), 82 – (8), 30 – (8), 95 – (8), 52 – (8), 20 – (8), 117 – (8), 6 – (8), 56 – (7.667), 23 – (7.5), 33 – (7.5), 119 – 7.5), 83 – (7.5), 85 – (7.5), 118 – (7.5), 29 – (7.5), 42 – (7.5), 46 – (7.5), 21 – (7.5), 62 – (7.5), 110 – (7.5), 16 – 7.5), 54 – (7.5), 65 – (7.333), 11 – (7.333), 96 – (7), 37 – (7) 111 – (7), 84 – (7), 105 – (7), 2 – (7), 48 – (7), 70 – 6.667), 1 – (6.667), 91 – (6.667), 31 – (6.5), 27 – (6.5), 98 – (6.5), 99 – (6.5), 107 – (6.5), 109 – (6.5), 3 – (6.5), 120 – (6.5), 61 – (6.5), 24 – (6.5), 12 – (6.333), 108 – (6.333), 92 – (6.333), 63 – (6.333), 87 – (6), 106 – (6), 18 – 6), 88 – (6), 34 – (6), 40 – (6), 51 – (6), 69 – (6), 103 – (5.667), 71 – (5.5), 17 – (5.5), 55 – (5.5), 19 – (5.5), 100 – 5.5), 86 – (5.5), 74 – (5.5), 68 – (5.5), 64 – (5.5), 15 – (5.5), 123 – (5.5), 79 – (5.5), 5 – (5.5), 78 – (5.5), 116 – (5.5), 76 – (5.5), 43 – (5.5), 44 – (5.5), 45 – (5.5), 75 – (5.5), 77 – (5.33,3), 14 – (5.333), 13 – (5), 121 – (5), 112 – (5), 101 – (5), 97 – (5), 22 – (5), 90 – (5), 89 – (5), 53 – (5), 80 – (5), 36 – (5), 72 – (5), 47 – (5), 93 – (5).
La „non-artă” s-au încadrat 24 de „lucrari”: 32 – (4.667), 60 – (4.5), 10 – (4.5), 113 – (4.5), 26 – (4.5), 102 – 4.5), 94 – (4.5), 41 – (4.5), 66 – (4.5), 122 – (4.5), 7 – (4), 28 – (4), 4 – (4), 57 – (4), 67 – (4), 73 – (4), 81 – (4), 104 4), 114 – (4), 49 – (3.5), 38 – (3.5), 9 – (3.5), 58 – (3.5), 115 – (3).
Cea mai „non-artă” a ieșit imaginea cu numărul 115, un print-screen capturat din Jocul Vieții (John Conway), un mic haos initial capabil să întrețină peste 3000 de iterații, înainte de a se inhiba.
Chiar dacă, nici de data asta, nu ne-am edificat prea pe deplin si definitiv despre cum devine treaba cu arta (ce-i artă si ce nu-i artă), totuși, aș zice că n-a fost chiar în zadar încercarea de a aborda problema în mod diferit, pe bază de exemple (concrete). E un trend acuma în multe dacă nu chiar în toate domeniile, de a generaliza și modela realitati prin identificarea sabloanelor care definesc realitatea pe baza analizei algoritmice a unor seturi mari de date, evaluate si validate individual… în felul în care „învata” AI-ul. Iar asta are legatură si cu modelul computational propus de Stephan Wolfram (pe baza automatelor celulare)… Noi n-am avut aici nici (pe departe) nici destule esantioane si nici destui „jurati” care să le evalueze intuitiv, așa că am rămas destul de departe de pragul critic al relevantei în care să ne minumăm ce clasament interesant și credibil se va fi obtinut prin contributiile „celulalre” ale unor modești și profani spectatori și consumatori de artă, dar… Pe de o parte am avut fun (eu cel putin am avut), iar pe de altă parte, din clasamentul obtinut (chiar și așa falsificat prin precaritate), se pot trage unele concluzii… despre artă… și non-artă (inclusiv din faptul că au fost încadrate la „artă” destule eșantioane create exclusiv de către algoritmi AI).
In subsidiar cred că, pe baza experienței rezultată din episodul actual („arta pe bază de exemple„), s-a consolidat un pic si eșafodajul teoretic prin care se certifică faptul că, în genere, în mare, în principal, în esență, arta se refera la creații artificiale, bazate de transfigurare simbolică si care au/implică impact emotional asupra spectatorilor. La origine arta este un simplu mijloc de comunicare simbolică, ce a evoluat, s-a rafinat si s-a transformat, devenind în primul rând un vehicul al emoției, si mai puțin sau deloc al informației obiective… E si asta o bază… valorificabilă cândva, un punct de plecare de utilizat în vreun alt episod al perpetuelor discuții arcagoeologice despre ARTA, că… de… oameni suntem. Chiar si Aldus. Mulțumesc celor care au binevoit să participe în vreun fel sau altul.
Dovada ca la origine arta era ceva menit sa le impresioneze pe gagici: https://www.youtube.com/shorts/S1LYrqV8l3s
Posted in Arcaluigoeologie | 11 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe septembrie 18, 2025
Ne tot amăgim si ne tot fofilam cu fel de fel de năluciri, ba c-am avea conștiință, ba voință proprie, ba dorințe, ba liber arbitru, ba posibilitatea si dreptul de a face alegeri, ba c-am avea inteligență naturală (reală, nu artificială, falsă, simulată precum alte entități), c-am fi fiind creativi, cu talente artistice reale, cu conexiuni subtile, inefabile si irefutabile către lumi transcendentale, spirituale, divine (posesori de Dumnezeu, nu alta)… Mofturi, prostii, simple aroganțe, nădejdi deșarte și aberante, care ne țin ocupați aiurea, ajutându-ne însă să înfruntăm greața existențială, dar, în același timp, și să ratăm înțelegerea, potențialul si esențialul… si, mai ales, frumusețea complexității lumii si inexorabilitatea acestei complexități… Si, fiindcă veni vorba despre (regina) frumusețe, despre care s-ar fi zis cândva că va salva lumea (altă bobotă cu sonorități pretențioase, rostită special pentru a atinge, la sentiment, păpușile umane, inclusiv pe cele urâte ♫ si/ sau proaste), aș reveni la o temă abordată cândva, chiar de mai multe ori, pe Arca lui Goe, și rămasă mereu, în buna tradiție a arcei (și a lumii întregi) neterminată, precum simfonia electrică pentru pianina mecanică:
Ce este arta?
Data trecută, în pre-cambrian, pe când discutam, cu elan, relația artei cu adevărul, cu frumusețea si cu emoția, nu se punea problema includerii în ecuație a hulitei inteligențe artificiale… Astăzi însă se pune. Paradigma s-a schimbat (aproape) fundamental. In noua „discuție” despre artă (dar… ce este arta?, Ce e? Ce e? Oameni în toată firea și nu ne dăm seama ce e! Ce-o fi? A se vedea si materia din urmă), nu vom mai putea ignora prezența în peisaj a „inteligenței artificiale”. Desigur că, teoretic, discuțiile preistorice, antediluviene, purtate pe Arcă despre semnificațiile artei ar putea fi reluate exact de acolo de unde au fost abandonate în derivă, si anume de la proporțiile dintre materialitatea si temporalitatea „operelor de artă” (pe de o parte) si caracterul lor simbolic, ca limbaj de comunicare codificată a emoțiilor, între parteneri (musai umani) si (musai) compatibili intelectual si emoțional, în ambigua si perisabila relație a artistului cu publicul (relație în care-si au locul atât ingenuitatea cât si impostura). Am putea desigur să reluăm judecățile despre cine-i îndreptățit să fie „arbitrul frumuseții” si judece, să ateste, să certifice si să valideze o anumită creație ca fiind artă sau gest artistic. Am putea desigur să ne aventuram iarăși în infinita epopee a conceperii unui model lingvistic descriptiv universal care să poată fi utilizat ca etalon artistic, ca opis al criteriilor care să califice clar, inechivoc, orice creație în „artă” sau non-artă”. Sau să de legăm iarăsi de durabilitatea artei ori de ne batem capul pentru a afla sau stabili dacă arta este musai rezultatul unui efort individual sau poate fi o (si sau doar) creatie colectivă, cu un oarecare grad de anonimate. Dar… ce rost ar avea, când stim că n-am ajunge la niciun rezultat rezonabil. Ne-am alege cu epopeea. Ceea ce nu-i în sine puțin lucru, si dacă om avea chef de astfel de epopei (eu, tu si… sau… poate… Ovidiu), le-om putea practica, de amorul artei, în zona crepusculară a comentariilor. Aviz amatorilor. Exclus profesioniștilor.
Până atunci însă as lăsa un pic (în asteptare) teoria, abordările sistemice si alte snobisme intelectuale încercând o abordare practică, în stilul AI. Inevitabil vom ajunge să discutăm despre posibila (sau imposibila) creativitate artistica a Inteligentei Artificiale, dar, momentan, as vrea să ne rezumăm la rolul de evaluator al gesturilor artistice, prin exemple. Amânând pret de un bob zăbavă întrebările cheie despre abilitatile AI de a crea artă veritabilă, să ne rezumăm la clarificarea unei chestiuni mai simple: abilitatea algoritmilor de a detecta si identifica arta. Poate AI-ul să identifice si să aprecieze/evalueze creatiile artistice? Poate fi AI un observator (sau sau si critic de artă) mai eficient decât indivizii umani? Tu ce crezi? Algoritmii au dovedit că pot învata si abstractiza mult mai eficient decat insii umani din exemple, identificand șablonele, model repetitive care se regăsesc în seturi mari de date. După expunerea sumara la esantioane de date, algoritmi AI pot ajunge experti în a detecta câini, pisici, flori, expresii faciale, simptome patologice si diagnostice… fiind capabili de generalizari de o uluitoare acuratete. Probabil că si în privinta „obiectelor de artă”, AI va putea fi la fel de eficient, ajungand să recunoasca arta fără să-i fie furnizat în prealabil vreun set de criterii logice, de eligibilitate, care să definească aprioric, teoretic ce este si ce nu este arta. Dacă algoritmii AI vor avea expunere la colectii mari si variate de exemple cu obiecte de artă si cu obiecte neartistice, algoritmii vor reusi (în mod intuitiv, sic), ca tot omul, să discearnă ce e artă si ce nu este artă si în alte esantioane în care nu li se mai precizează explicit care e situatia. Dar, ca să putem învăta algoritmii cum să recunoască arta, ar trebui să le arătăm noi lor cum se face. Te încumeti? Am adunat o sută si ceva de imagini pe care te invit să le observi si să decizi dacă, în opinia ta, sunt/denotă sau nu sunt /nu denotă arta. In acest scop ai putea să le acorzi câte o notă de la 0 la 10. 5 este nota de trecere. Ce primeste nota 5 sau mai mult este artă, ce primeste 4 sau mai putin nu este artă (ci non-artă, mai aproape sau mai departe de ideea de artă).
Galeria celor o sută si ceva de esantioane de evaluat sub aspect artistic se gaseste:
AICI (click)
După ce intri în galerie îti propun să dai „click” pe prima imagine, iar apoi poti naviga înainte si înapoi, de la o imagine la alta. Sub fiecare imagine sunt acceptate comentarii (la fel ca la orice articol de blog). Acolo poti adauga nota (de la 0 la 10) pe care o propui fiecarei imagini pe care doresti s-o evaluezi. Imaginile sunt numerotate (în coltul din stânga-jos) asa că te poti referi la ele folosind acel numar daca vrei sa le comentezi sau sa le acorzi notele aici, la pagina curentă (ceva în genul „Imaginea [33] – nota [8]”. Desigur că nu-i musai să te rezumi la acordarea notei. Absolut optional poti propune un titlu imaginilor care te inspiră-n vreun fel, poti partaja impresii, sau informatii pe care le stii sau pe care le descopri cercetând despre vreuna dintre lucrări sau despre autorul acesteia… Dacă vrei poti adauga note explicative despre felul în care ai identificat si decis că în vreuna dintre imagini se gaseste sau nu se gaseste ceva cu continut artistic, sau orice altceva îti trece prin minte (sau prin suflet) privind vreo imagine sau vreun detaliu dintr-o imagine. In pagina curentă o să adaug doar trei exemple din colectie, pe care o să le mai schimb din când în când, dar, asa cum spuneam , galeria integrală se găseste AICI (click).
Important de stiut ar fi si faptul că lista celor o sută si ceva de esantioane este o listă deschisă. Cei care doresc pot propune (în comentarii) propriile lor mostre de evaluat artistic. Astfel ne-om putea da cu părerea dacă-n imaginea X se găseste sau nu se găseste artă, judecând asa, cu sufletul, cu intuitia… ca pentru a arăta AI-ului cum se face identificarea artei.
Alte eșantionate (cuprinzând frumusețe), care denotă artă si non-artă, la alegerea privitorului, s-ar găsi AICI la: Un sfârșit de vară. Intermediarul (dealer) este un tip extrem de decent (dam167) pe care, profitând de ocazie, îl recomand tuturor. In afara unui mic si neimportant defect, si anume că are tendința de a-l lua (exagerat de) în serios pe pseudo-vorbitorul aldus, pare un tip de treabă, cuminte, cumsecade, prizabil, frecventabil, agreabil, inteligent, normal, sensibil, la care ai ce auzi si ce vedea, cu sens.
De revăzut „Artă AND, OR, XOR Adevăr” – plus comentarii.
Addenda: Prima actriță AI zguduie Hollywoodul și provoacă indignare printre staruri: „Plecați dracu! Sper ca toți actorii să își dea demisia”… si e frumușică foc:
Tilly Norwood, actrița creată de inteligența artificială FOTO: X
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: Arta, articole, eveniment, inteligenta-artificiala, noutati | 84 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe septembrie 10, 2025
„Să nu ne amăgim, cum nici oamenii din tribunele US Open nu au făcut-o: pe Nole vrei să îl vezi. Vrei să-l vezi pentru că îl admiri, sau pentru că te enervează, ori fiindcă te enervează că îl admiri. Vrei să îl vezi cum câștigă sau vrei să îl vezi cum pierde. Dar să nu vrei să–l vezi nu prea e pe lista de dorințe a niciuneia dintre ființele pentru care mingea verde-gălbuie e mai mult decât un instrument de joacă la plimbarea prin parc”.
Si totuși, în curând, cândva, Novak Djokovic nu va mai fi decât un fost jucător de tenis. Atât. Nimic altceva. Evacuat din actualitate. Uitat. Desființat. La fel cum s-a întâmplat deja cu Rafael Nadal, cu Roger Federer,… cu Bjorn Borg sau cu… Ilie Năstase (cine or mai fi fiind și ăștia!?). Nu stă timpul în loc (si nici locul în timp). Tenisul are zei noi. La fel de impermanenți ca toti zeii. Inconturabil, veșnica prăbușire își vede de cale. Si nici noi nu suntem mai breji. 🙂 Tot așa, în cale, sau pe cale, azi aici, … mâine-n Focșani (!?). Fiecare în câte o (singură) cală, pe câte o (singură) cale. Atât. Nimic altceva. Cu calea-șca, șca!, dii!, dii!, murgule dii!
Si totuși există… iubire (!?). Si totuși există… blestem (!?), ceva, altceva… Există dulcea iluzie a ființării, dulcea impresie c-ai fi fiind si c-ai fi având: existentă, voință, dorințe, constiință, liber arbitru, de ales, de refuzat, de contemplat… în complicatul labirint al existentei. Nu, n-ai. Dar! Nu contează. Impresia este totul. Adică nimic. Urmează vremuri grele. Pentru Nole. Si pentru bloggeri. De scris vor scrie algoritmii. Vom fi trecuți cu toții la nivelul următor. Din Oficiu. Cu forța. Forța fie cu tine! Cu noi. Forfota cu ei. Vom avansa. Chiar si cei care nu merită. Vom primi impresii noi. Noi. In acelasi vechi labirint Univers, liniar, imobili. El (labirintul) liniar, noi (hominizii) imobili. N-am aflat încă nimic. Nu stim care-i sensul. Sensul vietii. Sensul mortii. Nu stim ce e viata. N-avem habar ce este realitatea. Este? Nici măcar arta nu stim ce este. Mai contează? O va face si pe acesata tot algoritmul… Arta, filozofie, stiinta, sportul, religia, sexul… ni se vor lua. Si ni se vor reda. Unii le vor refuza. Si vor muri. Pe loc. Altii vor tărăgăna. Unii spectatori (profesionisti de tenis) se vor pensiona. Post-Nole. Unii se vor converti. Altii se vor pocăi. Meciurile de tenis generate de inteligenta artificială vor fi mult mai spectaculoase si mai emoționante decât meciurile lui Nole. La fel filmele, poeziile, picturile, concertele, totul. Până si mâncarea de la restaurant, preparată de algoritmi sofisticați va fi mai gustoasă si mai spectaculoasă… Iți va lăsa gura apă. Unii se lamentează… Altii se-ntreabă… Ce-ai avea de văzut în simularea unui meci de tenis între doi jucători generați de algoritm? Unde-i spectacolul? Unde-i drama? Unde-i emoția? Azi spectatorul profesionist de tenis traieste intens clipa pentru că, de fapt, se identifică cu jucătorul lui favorit, un semen de-al său… un alterego recuperabil, accesibil. Când îl privesti pe Nole jucand, în teren esti chiar tu, Neo, îl înfrunți pe Alcaraz sau pe Sinner (două personaje fictive, doi agenți Smith)… Te emoționează Gioconda sau Strigatul lui Munch fiindcă stii că de fapt tu le-ai pictat, stii exact câtă ingenuă emoție si câtă necesara imposură (prefăcătorie, conventie, falsitate) este în fiecare capodoperă pe care ai creat-o, tu omulețul. Stii exact cum anume se face că returul pe rever cu două mâini al lui Djokovici prinde tusa, când prinde tusa, si de ce se duce-n out când se duce-n out. Si te bucuri si suferi odată cu el, tu… Algoritmul însă…
Si totusi algoritmul esti chiar tu. Tot tu. Omul. Oamenii. Ficțiunea. Inteligența (piorativ numită) artificială este cât se poate de naturală… umană, post-umana… umană. Aceeasi voință, dorință, constiință, aceeasi ambiție, aceeasi emoție… Aceeasi dilemă, aceeasi dramă, alt nivel. Punct si de la capat. Hai Nole! Hai Neo!…
Si încă ceva. Nu-ti face iluzia că poti pricepe Universul, din interiorul universului, ori că poti naviga prin labirit, fiind parte a labirintului. Fii modest. Multumeste-te cu impresia. Impresia c-ai fi fiind si c-ai fi având… existență, voință, dorințe, constiință, liber arbitru, de ales, de refuzat, de contemplat… în complicatul labirint al existentei. N-ai, nimic, dar… nu contează… Impresia este totul. „Trăim” într-o lume minunată care îngăduie astfel de impresii, egale cu bucuria de a fi. Gaudeamus igitur!
Foarte on topic, în ton si cu „tema” si cu tristețile tuturor magnificilor, as adaugă aici o trimitere către un eveniment „literar”, semnalat de Liviu: Sărbătorirea aniversarii octogenarului Dorin Tudoran, un pic tardivă, un pic cu fast, total neverosimilă. Este cumva de necrezut că tânărul con Dorin, hocheistul, a împlinit 80 de primăveri. Este si acesta un fapt aproape la fel de incredibil precum acela că Nole, tenismenul se apropie de 40. Ambele întâmplări mi se par a fi la fel de imposibile, de implauzibile. Deloc întâmplător, în textul recomandat de Liviu, accentul cade pe o era în care poetul, conul Dorin, era un pic mai tânăr decât Novak, bătrâni fiind doar ceilalți… în frunte cu octogenarul Alexandru Philippide… si suita. Acuma s-a învârtit roata. Novak si Dorin au ajuns foarte bătrâni, iar ceilalți au întinerit brusc, alde Geo Bogza, Mircea Malița, Jannik Sinner, Virgil Teodorescu, Domokos Géza, Ștefan Aug. Doinaș, Carlos Alcaraz, Dumitru Ghișe, Constanța Buzea si chiar Roger Philippide el însuși.
Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: musica, Politica, politics, Viata | 51 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe septembrie 7, 2025
Posted in Arcaluigoeologie | 1 Comment »
Postat de: Arca lui Goe pe septembrie 6, 2025
Posted in Arcaluigoeologie | 1 Comment »
Postat de: Arca lui Goe pe septembrie 6, 2025
Biblii …
Posted in Arcaluigoeologie | 1 Comment »
Postat de: Arca lui Goe pe septembrie 6, 2025
Posted in Arcaluigoeologie | 5 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe septembrie 5, 2025
Posted in Arcaluigoeologie | 3 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe septembrie 3, 2025
Posted in Arcaluigoeologie | 8 Comments »
Postat de: Arca lui Goe pe septembrie 2, 2025
Posted in Arcaluigoeologie | Leave a Comment »
Postat de: Arca lui Goe pe septembrie 1, 2025
Posted in Arcaluigoeologie | Leave a Comment »
(b)Arca lui goE 
