Asacredeu's Blog

asa cred eu si spun ce cred

Cu ochii spre cer

with one comment

La inceput i-am gasit un volum de poezii prin biblioteca parintilor.

Apoi l-am auzit recitand. Nu stiu cum si cand, am ajuns prima data la un Cenaclu. Apoi la toate, cele la care puteam sa ajung: fara exceptie la cele din Ploiesti si la cateva din tara. Imi trisam parintii cand alegeam datele vacantelor ca sa ne nimerim la mare cand Cenaclul era acolo. Fugeam de la scoala ca sa ascult si in reluare emisiunea de joi de la radio. Vroiam blugi pentru ca El purta blugi. Am aflat de la El, in vremuri in care nu se vorbea decat despre congrese si realegeri in unanimitate, cine au fost Bob Dylan, Esenin, Beatles, Grigore Vieru, Augustin Doinas… I-am aflat, prin El, pe cei care au devenit nume si au prins aripi pe scena Cenaclului: Hrusca, Seicaru, Bertzi, Minculescu, Dragomir si multi altii. Adolescenta mi-a fost luminata, in vremuri cenusii, de Flacara Lui care, contrar celor spuse de gurile rele, a insemnat extraordinar de mult pentru extraordinar de multi dintre noi. A insemnat sansa la cultura, la exprimare si la bucurie a unei generatii condamnate, altfel, la telejurnale color intr-o lume alb-negru, la aplauze artificiale si defilari regizate.

Pentru toate astea, pentru nenumaratele clipe de fericire pe care mi le-a adus, pentru multe din poeziile Lui care, chiar ascultate de o mie de ori, tot imi aduc lacrimi in ochi, pentru emotiile pe care le-am trait in serile Cenaclului sau doar in serile in care ii rasfoiam volumele grele, pentru tot ce a daruit si tot ce va ramane bun in urma Lui, nu pot decat sa ma  inclin azi in fata Poetului care s-a stins si sa ridic ochii spre cer, unde cu siguranta o stea noua s-a nascut azi, sa-i fie casa sufletului care si-a inceput calatoria spre inalt.

Adrian Paunescu – Presimtamantul

Va veni iarna, miroase a fulg, –
Taranii pun lemne-n soproane,
Si sfintii din mistice taine se smulg
Si incaruntesc in icoane.

Va veni iarna, la munte fac foc
Muntenii uitati de guverne,
Ei care nu au nici salarii, nici loc,
Ci doar existente eterne.

Va veni iarna si apele curg
Tragand dupa sine obarsii
Si-n scurtele zile cu vanat amurg
La geamuri de case bat ursii.

Va veni iarna curat si rapid,
Un rug pe sub brume se stinge
Si gura spre cer daca vreau s-o deschid
As spune, dar gura mea ninge.

Va veni iarna, iubito, e frig,
Un frig ce spre cerga ne mana,
Atata mai pot sa te rog si sa strig,
Da-mi aspra manusa de lana.

Va veni iarna, ba nu, a venit,
Caldura eu n-o voi gasi-o,
Ci trist am sa plec, garbovit, ostenit,
Prin muntii ce canta : Adio !

Written by asacredeu

iulie 20, 2021 at 10:35 am

Publicat în Uncategorized

Te iubesc, te urăsc, te iubesc!

leave a comment »

La multi ani, România mea!

 

tricolor-romania

Nici nu știu ce aș putea să-ți urez, pentru că de fapt ceea ce îți doresc ție, îmi doresc mie…..Te-am iubit, te-am urât, apoi te-am iubit iar. Te iubesc, te urăsc, dar mai mult te iubesc. Te-am părăsit, m-am întors la tine, apoi te-am părăsit iar. Plec și mă întorc, dar și când sunt departe de fapt sunt tot acolo, la Tine. Mă mândresc cu tine și îmi e rușine uneori cu tine. Sau de tine! pentru că am înțeles, cu timpul, că TU ești perfectă! Noi, oamenii tăi, suntem altfel decât ar trebui să fim….. Tu ai tot ce trebuie să aibă o țară, dar nu ai copiii pe care îi meriți.

Ca să te iubesc, trebuie să învăț să mă iubesc pe mine. Ca să nu îmi fie rușine cu tine, trebuie să învăț să fac ce trebuie ca să nu îmi fie rușine cu mine. Asta cred că este soluția ecuației cu prea multe necunoscute aflate în mâini dirijate de minți adeseori rău intenționate, care vor să îți ia totul fără a-ți da nimic în schimb.
Poate că cel mai mare dușman al Tău este poporul tău, care te otrăvește, te dezbracă de păduri și grâu, îți vinde comorile pe nimic pentru un bacșiș, te face de râs în fața străinilor și se lasă condus spre o soartă pe care o el, poporul, o merită. Dar Tu nu! Tu meriți o soartă mai bună, mai mult decât vorbe mari și goale.
Plec, mă întorc, plec iar…. Dar inima îmi e acolo mereu, la Tine. Acolo e Mama, acolo e mărul înflorit din spatele casei, acolo e Casa, acolo e ACASĂ, orice aș face și orice s-ar întâmpla. Te iubesc și te urăsc la fel cum mă iubesc și mă urăsc pe mine. Dar îmi e dor de Tine în fiecare vis și în fiecare respirație, îmi scurg viața între două reveniri la Tine și știu că, într-un fel sau altul, sunt și voi fi mereu Acolo. Și îmi doresc să găsesc calea de a îți da în schimb ceea ce Tu îmi dai mie bun. Și puterea de a repara ceea ce am stricat. Și înțelepciunea de a opri răul pe care ți-l facem zi de zi.
La mulți ani, România mea!

Written by asacredeu

decembrie 3, 2020 at 10:12 am

Publicat în Uncategorized

Hainele imparatului

leave a comment »

Am fost, acum o vreme, la o expoziție de pictură. Nu spun a cui, persoană importantă. Foarte importantă.
Adică am fost practic luată pe sus și dusă acolo, sub lozinca „așa ceva vezi doar o dată în viață!”.
Aglomerație ordonată, de oameni civilizați, dispuși să aștepte oricât pentru a avea acces la porția lor de cultură.
Pliantul imi recomanda traseul de urmat pentru a pastra cronologia fireasca a evenimentelor.
Ma supun si intru in prima sala, privesc si incerc sa inteleg. Iau exponatele la rand, constiincioasa, trec mai departe si ma intorc, poate totusi e un mesaj acolo si nu l-am prins eu la prima vedere.
Sala a doua. Reprezentari din ce in ce mai bizare, neuronul meu din ce in ce mai nedumerit. Nu reusesc sa stabilesc nici cea mai vaga relatie intre titlu si tablou. In jur, lume puhoi. Unii privesc fix, se indeparteaza pentru a se apropia din nou, altii stau pe unica bancuta din sală cu mâna la tâmplă într-o poziție tip gânditorul de Hamangia. Ma intreb daca ei inteleg ceva sau se prefac doar ca să nu pară fraieri? Sunt eu singura pe dinafara? Help!
Sala a treia, la fel. Patru, cinci, sase, sapte. Deja se ingroasa gluma, stilul devine mai succint, de fapt e un fel de linie, punct, punct, linie, cerc.
Sunt disperata. De ce n-or pune ghid la intrare? Un grup de alaturi discuta ceva. Ma dau mai aproape, poate prind vreo idee care sa ma conducă spre intelegerea artistului, dar aud numai comentarii de genul „Senzational! Desăvârșit! Observati metafora! câtă subtilitate!”. da, cu subtilitatea sunt de acord, dar voi pricepeti ceva? ii intreb in gand pe tovarasii de salon. Eu NU! sincer, eu nu pricep nimic! Nu vad nici un mesaj, nici un chip, nici un copac, nici un nor! Doar linii si puncte colorate, patratele si cerculete.
Imi trece pe la urechi vocea unui vizitator care pare ca a inteles ceva (sau se face?): Ce sugestiv e plasat acel punct! priviti!
Nu mai rezist. Ori am eu un handicap grav pe tema artei expuse aici, ori cei ce se tot minuneaza in jurul meu bat campii ca sa nu recunoasca sincer ca si ei au o dilema. Simt ca traiesc punerea in scena a povestii lui Hans Christian Andersen, „Hainele cele noi ale imparatului”. Toti lauda straiele regale, dar, fratilor, hei! nu vedeti că Măria Sa e gol pușcă???
Destul e destul. O sterg de acolo prin primul orificiu cu insemnul luminos „Exit”. Sunt in strada, respir, vad oameni adevarati cu doua maini, doua picioare si un singur cap, nori albi pe cer albastru, pasari cu aripi. Toate astea au ramas normale, cum le stiam eu inainte sa intru la muzeu. Ce bine! Imi trecuse acolo, inauntru, un gand sinistru prin cap ca lumea s-ar fi putut transforma in linie, punct, linie, linie, punct. Dar nu, e asa cum o stiu. De bucurie ma duc sa fotografiez niste copaci si niste vrăbii, ca dovada ca totul e inca ok!
http://andilandi.ro/amintiri-dintr-o-altfel-de-copilarie/hainele-cele-noi-ale-imparatului/

Written by asacredeu

aprilie 16, 2019 at 10:09 pm

Publicat în Uncategorized

Tagged with

comori intr-o boabă de cafea

with one comment

Multe dintre darurile neprețuite ale copilăriei le-am uitat. Cred că nu sunt singura. Graba de a crește mari, pe care cândva credeam, cu inocența vârstei respective, că o putem controla, s-a dovedit a fi …. de necontrolat, ea chiar există, totul este grabă, un iureș de zile-luni-ani-decade care ne poartă din prima clipă de viață spre finalul care, zic unii înțelepți, este singura certitudine  a vieții insăși.

Dar nu aveam de gând să filozofez. Ziceam că multe dintre amintirile copilăriei sunt șterse sau duse. Unele însă, se pare, sunt numai adormite. Și ceva, un gest, o imagine, un parfum, le pot reînvia câteodată. Cum ar fi, în cazul de față, trecerea întâmplătoare pe lângă un magazinaș dintr-o mică piață bucureșteană de unde răzbate îmbătător miros de cafea bună și proaspăt prăjită.

M-am trezit brusc pe băncuța verde din curtea casei părintești, lângă Bunica-Mamama care macină boabe fermecate într-o râșniță galben-arămie ținută cu strășnicie în poala capotului de diftină și manevrată tot cu strășnicie într-o mișcare neobosită de rotație, însoțită de scrâșnetele boabelor torturate înăuntru și transformate astfel în miliarde de particule minuscule,  menite a ne umple nările de arome divine și, la scurt timp după aceea, a ne desfăta papilele gustative într-un mod în care puține alte licori din lumea asta pot să o facă.

Asta pentru că după procesul de transformare din boabe în pulbere fină urmează, după cum știți, tortura finală prin opărire (la foc mic, cu ochii pe ibric, până face spume și se (bos)umflă doar atât cât sa nu dea pe-afară și să nu apuce bobițele să se răzbune pentru toate cele la care au fost supuse până acum prin răbufnirea din recipient însoțită de teroarea oricărei gospodine: spălarea aragazului după furtuna din ibric!).

Apoi caimacul luat cu lingurița cu coadă lungă (pe care eram mereu certată dacă o împrumutam în orice alte scopuri fără legătura cu Domnia Sa, Cafeaua) și literalmente depus cu pioșenie pe fundul ceșcuțelor (să fie „bune de întors”, chiar dacă nimeni din familie nu se pricepea la cititul în cafea). Apoi greaua așteptare până se limpezea licoarea fermecată și, final apoteotic, transferarea cu grijă și răbdare de alchimist în cești. De aici mai departe știți, nu? Nu cred, pentru că nu semăna cu ce facem noi azi, în graba secolului plin de viteze nejustificate. Nu semăna chiar deloc!  Mai întâi cafeaua stătea un picușor acolo, formând desene efemere de caimac ridicat dintr-o dată la suprafață, primă sursă de presupuneri futuriste ale participanților la ritual. Tot în acest timp, duhuri parfumate se ridicau din ceșcuțe croindu-și drum spre nu știu unde și amplificând dificultatea așteptării care, în fine, lua sfârșit odată cu prima sorbitură, și ea ritualică, parcă dată cu încetinitorul, spre a face cunoștință în mod treptat și  subtil între cele două părți implicate, Cafeaua și Băutorul Ei. Nici de aici încolo nu avea loc nici un fel de grabă, ritualul decurgea încetișor și firesc, presărat cu discuții care mai de care mai pline de interes, filozofii de viață și rețete de bucate ce urmau a fi puse în practică în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat.

Azi toate astea sunt poveste, în iureșul care ne învârtește din ce în ce mai rapid. Azi aruncăm în grabă câteva capsule sau măsuri de cafea din pachetul cumpărat din supermarket în aparate care mai de care mai sofisticate, turnăm apă și ne lăsăm pe mâna tehnologiei să facă ea ce-o ști cu ingredientele numai să ne producă repejor licoarea fără de care nu putem să ne începem ziua. La final rezultă ceva ce numim cafea și care este băută cu aceeași grabă cu care a fost făcută……  Nici un sentiment, nici o implicare, nici un contact subtil cu materia fermecată. Încă un aspect al modernității pe care, nu știu de ce, încep să o desconsider cu fiecare clipă care trece. Așadar, ca un semn de protest, mi-am luat râșnița mea manuală, după ce am descoperit în București un magazin cu cafea de tradiție și, de câte ori am ocazia, mă delectez cu cafea proaspăt prăjită și proaspăt râșnită și mă fac, pentru câteva momente, că nu observ în ce secol trăiesc!

Written by asacredeu

martie 31, 2019 at 5:02 pm

Publicat în Uncategorized

ÎNGERI

leave a comment »

enkeli

”tu mă vezi mai frumoasă decât sunt eu

Mă faci să simt că sunt centrul lumii eu”….

Laura Stoica. Dintre toate piesele ei asta îmi place cel mai mult. Atât de mult încât atunci când dau de ea, e pe replay până ma satur.

Așa sună un cântec de dragoste perfect. În care te regăsești orice fel de dragoste ai avea. Dragoste de îndrăgostiți, dragoste de prieteni, dragoste de părinți.

Și așa percep eu dragostea: să simți că cineva te vede mai bun decât crezi tu că ești, te face să te simti centrul universului, te convinge că exiști și ești important, chiar dacă tu te vezi mic, neînsemnat, prost, descurajat, singur și lipsit de direcție.

Eu personal am o fire greu de suportat. O prietenă care nu mă cunoaște de foarte mult timp mi-a spus, încă de la una din primele întâlniri, așa: “Tu ești greu de digerat! Pe tine omul ori te iubește de nu mai poate după tine, ori nu te suportă!”. ….  este , poate,  cea mai bună descriere de care am avut parte în viața.

Așa e! Sunt indigestă! Adesea nehotărâtă. Uneori în pragul nebuniei. Sar de la o extremă la alta, mă înfurii repede și îmi trece și mai repede, vreau mereu altceva…. Colțuroasă…..

Cum spuneam,  imposibilă!

Ii iubesc cu fiecare celulă pe cei apropiați, dar dragostea mea ia adesea formă de dictatură.

Mi-e teamă să nu li se intâmple ceva rău, să nu ii pierd. Ca atare îi sâcâi, încerc să le impun să facă lucrurile așa cum cred EU că e bine pentru ei, le pun aceleași  întrebări până îi fac să nu mă mai audă……

Marele meu noroc este că am, așa imposibilă cum mă vedeți, prieteni care mă veghează, mă ascultă, mă ceartă cu iubire și mă scutură pentru a mă trezi uneori la realitate…..

Nu sunt prieteni! Sunt îngerii mei păzitori. Numai îngerii pot suporta așa ceva fără să cedeze și să mă lase la marginea drumului,  să facem ce vrem, eu și încăpățanarea mea…..

Mă întreb necontenit ce am făcut eu pentru a merita astfel de îngeri în jurul meu.

Nu găsesc  răspuns. De fapt cred că răspunsul este că nici măcar nu îi merit! Am pur și simplu norocul ca ei să nu se dea duși de lânga mine.

Îngeri cu simțul datoriei,  care m-au digerat și mă acceptă așa cum sunt, încercând discret să mai șlefuiască din când în când colțurile care mai pot fi șlefuite. Îngeri care îndură toane, lacrimi, nervi, zâmbete, ton de ceartă, frunte încruntată, râs nervos, râs din inimă…..

Am îngeri mai vechi și mai noi. Cuvântul ”vechi” nu înseamnă nimic rău. Limba română e cam delicată la faze de-astea, dar în engleză de exemplu,  dacă zic ”old friend” nu se supără nimeni, nu?

Am îngeri AICI și am îngeri DINCOLO.

Deci da, ABBA, I believe in angels!

Pentru că ii simt permanent.

Îngerii mei sunt supercalificați și supracalificați, dacă fac față misiunii imposibile care sunt eu.

Îngerii mei știu să șteargă lacrimi cu o îmbrățișare, știu să dezactiveze butonul de panică, să reactiveze hormonul fericirii, să îmi dea un șut delicat spre direcția corectă, știu să mă readucă la sol când mă văd pe pereți căutând cai verzi…..

Sunt îngeri cu masterate în controlul minților zburătăcite și rătăcite și cu antrenament de trupă de elită în ceea ce privește viteza de reacție.

Cea mai tare chestie e că îngerii mei nu au făcut nicio școală pentru toate astea.

Așa s-au născut ei, îngeri! Au în sânge toate datele care ii fac să fie îngeri: înțelegere, dragoste, discernământ, loialitate, putere de convingere, blândețe,  capacitate de decizie și acțiune. TOT, TOT, TOT!

De-aia zic, nu știu de ce am fost binecuvântată eu cu îngerii mei, simt că nu ii merit dar sunt fericită să îi am.

Și acum îmi pun o dorință: să pot și eu câteodată, sau măcar vreodată, să le aduc un pic de praf de stele care să le spună că îi iubesc  și că nu degeaba sunt îngerii mei păzitori…..

 

Written by asacredeu

octombrie 13, 2018 at 9:13 am

Publicat în Uncategorized

Vara la țară

leave a comment »

 

Il ascult pe Mircea Baniciu ca sa ma simt ca in tinerete…. ma amuz si fac paralele. Nu cu Baniciu! Ci cu Topârceanu.

Viata la tara pe vremea lui si acum! paralela intre Las Fierbinti si Topârceanu!

Acolo, cand n-are treaba, 
Orice baba
Este medic comunal.

valabil si azi? Valabil!


Nu exista berarie, 
Nici regie…
Doar un hot de carciumar
Care are marfa proasta
Si-o nevasta
Ce se tine c-un jandar.

Azi beraria este la minimarket, carciumarul se numeste patron de market, marfa e tot (sau si mai) proasta iar nevasta tot c..va… (scuze!)


Cand te duci pe drumul mare
La plimbare, 
Este praf de nu te vezi.
Trec, miscand domol din coada, 
Spre livada
Ale satului cirezi.

Praf de nu te vezi – valabil!

Din coada nu mai misca nimeni deoarece nu mai exista cirezi. Si nici livezi! deci cu rima asta s-a terminat din motive de lipsa de subiect!


Si te poarta sub escorta
O cohorta
De tantari subtiri in glas, 
Inzestrati la cap c-o scula
Minuscula
Cu pretentie de nas…
Cand se ia cate-o masura, 
Lumea-njura
Pe agentul sanitar
Si-l intreaba fara noima:
Ce-ai cu noi, ma?
Pentru ce sa dam cu var?…

Si asta s-a rezolvat! Țânțarii sunt la fel, masuri nu se mai iau ca sa nu injure lumea pe agentul sanitar. De fapt si aici lipseste subiectul, ca nu mai exista agent sanitar!

Ale satului mari fete
Fara ghete
Ies la garduri pe-nserat…
(Am vazut aci-ntr-o noapte
Niste fapte
Care m-au scandalizat!)

Fetele mari ale satului si-au schimbat statutul, nu mai sunt desculte, nici mari. 

Ies direct la discoteca, au botine cu sclipici sau puf , in schimb sunt mai descoperite pe la partile de sus….

 

D-aia zic eu, prin urmare, 
Vorba mare:
Ca de-acuma, sa ma tai, 
Nu-mi mai trebuie-alta cura
In natura, 
Sa ma duceti cu alai!
Mearga pictorii la tara
Ca sa piara
De caldura si de praf!
Mie dati-mi strazi pavate, 
Maturate, 
Dati-mi cinematograf!

Strazi pavate? maturate??  unde? unde??

 

Written by asacredeu

august 18, 2018 at 10:20 am

Publicat în Uncategorized

Analiza pe text

leave a comment »

Nu am mai scris demult pe aici si iata cum, de neimaginat, creatura care m-a facut sa revin este, da, chiar ANAF-ul!

Am aflat ca, pentru a fi roman corect, daca ti-ai permis sa o stergi din tara fara sa spui altcuiva decat parintilor si prietenilor, apare The Big Brother sa te bata pe umar si sa te intrebe grav: „hei, micutule posibil infractor, unde ai fugit? Ia de colea un ghid care sa te calauzeasca cu gandul inapoi spre casa, citeste-l, emotioneaza-te ca iti revine brusc sentimentul de a fi roman si apoi completeaza tu frumusel un chestionar pentru stabilirea rezidentei fiscale! Daca nu, cauta-te de niste RON sau mergi si schimba ca sa ai de amenda!”.

Si uite asa iti revii brusc si stii ca esti roman. Si iti vine in minte, ce altceva, cantecul lui Nicolae Furdui Iancu. Nu uita ca esti roman! Intai emotie. Apoi semn de intrebare. Apoi nevoia de analiza pe text:

Nu uita ca esti roman, 
Ca sus in deal la tine-n sat
Popa Ioan te-a botezat
Si Lelea Stanca te-a tinut un an la san

Nu uita ca esti roman, 
Nu uita ca esti roman, 
Ca tatal tau si mama ta
Bunicul si bunica ta
Te-au invatat dintotdeauna sa fi bun

Pana aici bine, dar cum sa nu uiti sa fii bun cand simti mereu de la Romanica ta un varf de cutit rece in spate care te gadila usor sugerand-ti ca daca nu esti cuminte te scrijeleste nitel pe piele. Sa continuam:

Nu uita ca esti roman, 
Nu uita ca esti roman, 
Ca tatal tau a fost cioban
Bunicul tau a fost Traian
Si-n tara asta te-ai nascut sa fi stapan

Ca tata a fost cioban e bine, cu bunicul Traian nu sunt asa sigura. Dar ca esti stapan in tara ta asta e umor negru. Black! Noir! Musta! In tara mea e stapan cine stie sa fure, sa minta si sa ii fraiereasca pe ceilalti, deci nu un amarat care e „bun”.

Mai departe:

Nu uita ca esti roman, 
Nu uita ca esti roman, 
Ca radacina de veacuri
Sta infipta in ogor
Si nu o poate smulge-un viscol trecator

Ogor nema in ultimii ani. Asa ca daca fara viscol am hotarat sa imi iau radacina la spinare si sa plec, iar cred ca e problema mea. Sau nu?

Si apogeul:

Pe la noi au viscolit mii de pagani
Dar am ramas totusi aici in veci stapani. 
A mai venit o vreme grea, 
Nu e nimic, vom astepta
Ca vine soare dupa ea.

Miile de pagani care au „viscolit” pe la noi nu au reusit sa strice mare lucru de-a lungul istoriei, dar astia aborigeni care s-au catarat de 3 decenii pe la conducerea tuturor institutiilor oficiale din Romania au lasat-o goala! Pe Romania noastra zic. Pe ea goala si pe noi cu ochii in soare! Suntem liberi sa comentam, in rest e mai rau ca inainte.

Si ce sa mai asteptam sa treaca inca o iarna grea? ca au asteptat si bunicul Traian, si tatal Cioban, si noi care ne indreptam spre batranete. Si nu a venit niciun soare. Sau toti sorii (scuzati ) care au venit au fost cu dinti. Au facut sa ne sclipeasca nitel ochii, apoi ne-au luat usurel care ce a mai gasit, pana am ramas si noi goi intr-o Romanie goala.

Goala, dar frumoasa, veti spune! Asa e, totusi eu, cand imi e frig, prefer ceva acoperaminte!

Written by asacredeu

martie 2, 2018 at 7:57 am

Publicat în Uncategorized

Dreaming on to see Aerosmith soon!

with 2 comments

Numar zilele pana la un concert pe care, cumva, il astept de o viata! See you Aerosmith in Helsinki!

Written by asacredeu

mai 17, 2014 at 6:48 am

Publicat în Uncategorized

Still alive

leave a comment »

Cand vad de cand nu am mai fost pe aici, ma ingrozesc la gandul ca timpul a zburat fara sa-mi spuna nimic, fara sa ma traga de maneca si sa ma atentioneze ca s-au intamplat chestii pe care le-am lasat neconsemnate, fara sa ma informeze despre noile riduri care s-au instalat (peste cele deja existente, desigur:)) pe langa ochii mei, fara sa ma certe ca ma lamentez zilnic cu privire la viteza lui nesimtit de mare care ma duce ca un tren disperat catre ……….. catre ce? Ah, credeati ca voi zice batranete, nu? Sau moarte? sau ce? 

nu, nu la asta aveam de gand sa ma refer (mint!), vroiam numai sa spun ca ma duce spre un moment in care toate statiile prin care am trecut vor fi simple amintiri (sau nici macar atat, la cat uit in ultima vreme) si in care imi va fi ciuda fie ca nu am facut lucruri pe care le-as fi putut face, fie ca nu le-am notat macar undeva, ca de exemplu aici, ca sa mi le pot aminti mai bine.

A trecut de la Craciunul cand am scris ultima data inca un Craciun, doua revelioane, o aniversare, cateva concerte …….

Ei bine aici vroiam sa ajung! La concerte!

L-am vazut anul trecut pe Sting, mi-am stricat cea mai buna pereche de pantofi in ploaia cu care s-a incheiat concertul lui si m-am bucurat cum demult nu am mai facut-o. Multumesc, Doamne, ca mi-ai (re)dat minte si am inceput sa ma urnesc si sa merg sa vad lucruri care imi umplu sufletul.

https://www.youtube.com/watch?v=QLdJwzSbM-E

Written by asacredeu

mai 11, 2014 at 7:55 am

Publicat în Uncategorized

Inainte de Craciun

with 2 comments

DSCN4277paste5piparkakkuDSCN4270 DSCN4721 DSCN4726  DSCN4719DSCN4731

Asemenea multor alte momente din viață, pregătirea și așteptarea Crăciunului sunt, parcă, mai frumoase decât Crăciunul în sine.

Spală geamurile, fă sarmale, adu bradul in casă, umple cârnații, unde e suportul de brad?, frământă cozonacii, coace turta dulce, dansează cu aspiratorul, caută globulețele, împachetează darurile, verifică dacă s-a închegat piftia, stai cu ochii pe jambonul din cuptor (să nu-și facă de cap), pune perdelele spălate la geam, dar vârful de brad pe unde s-o fi ascuns anul ăsta?, ceartă cozonacii să crească frumos, nu uita să-i pui Moșului în ușă coronița, dă jambonul afară din cuptor, umple bradul cu luminițe și beteală, încă o samba cu aspiratorul (că au mai picat ace, nu?), mângâie cozonacii cu gălbenuș și zahăr și poftește-i drăgăstos dar autoritar în cuptorul încă fierbinte, aranjează masa, scoate paharele bune de la păstrare, pune cadourile sub brăduț, nu scăpa din ochi cozonacii, o mai fi ceva?, intră la duș , ieși de la duș, îmbracă-te frumos, uffff, ce trece timpul ăsta…, scoate cozonacii, mulțumește-i cuptorului pentru buna colaborare și dă-i și lui o pauză, un ultim vals cu mopul prin bucătărie, aprinde lumânările la fereastră (să găsească Moșul calea mai ușor!), lasă colindele să murmure în surdină și încetinește motorașele, gata, toate sunt gata, de acum nu îți rămâne decât să aștepți momentul magic. Și nu-i așa că e greu să stai cuminte să aștepți după atâta agitație?

Written by asacredeu

decembrie 22, 2012 at 7:16 am

Publicat în Uncategorized

Nu sunt pe facebook şi totuşi EXIST!

leave a comment »

Da, contrar lozincii la modă : nu eşti pe facebook, nu exişti!, ei bine, iată-mă!

Deci sunt un om (încă) normal, am două maini şi doua picioare, am ochi să văd, urechi să aud şi ceva minte să judec singură ce e bine şi ce e rău, o inima care (încă) bate, respir, mănânc, gândesc, iubesc, miros, aud, văd, plâng, râd şi fac tot felul de astfel de chestii obişnuite pentru o fiinţă bipedă şi sapiens. Îmi lipseşte însă cu desavârşire un cont pe facebook. De fapt să nu mint, am unul, creat pentru o situaţie anume în care cineva de departe a vrut să-mi arate nişte poze, l-am folosit o dată, nu am postat nimic mai apoi, dar de atunci sunt bombardată cu zeci şi sute de mesaje săptămânal de la oameni pe care îi şi nu îi cunosc, despre viaţa lor, plăcerile lor, supărările lor, pozele lor, prietenii lor, etc etc.

Fapt care mă irita si mă deranjează profund.

Ca să se înţeleagă ce element antisocial sunt, supărarea mea capitală la adresa lui facebook a apărut de ziua mea, când m-am trezit cu două mesaje pe email cum că X si Y, două persoane total necunoscute mie, îmi urau cu ardoare La Mulţi Ani! De unde şi până unde? Cine sunt ei şi ce treabă au cu mine?

Apoi mi-a mai spus cineva drag că să vezi ce fain e pe facebook,  că are o sută şi nu ştiu câţi de prieteni acolo. Cum adică prieteni? Iar m-am aprins şi mi s-a dublat supărarea pe  Mr. facebook pentru că  a denaturat în mod total abuziv sensul preţios al cuvântului prieten. Adică  vrea el (facebookul) să  îmi explice cum că daca unu’ posteaza ceva acolo şi tu îl apreciezi cu un like, gata,  sunteţi prieteni, vă conectaţi si comunicaţi. Sau mă rog, socializaţi…, asta ar cam fi terminologia facebookiană..…  Adică pot sa fiu prietenă şi cu ruşii şi cu americanii şi cu talibanii şi cu cine oi vrea eu , totul e să avem cont. Ei, nu mai spune! Aşa minciună nu am mai auzit! Eşti un hoţ şi un perfid, i-am zis lui facebook, un manipulator şi un spălător de creier şi eu una nu vreau să mai am nimic de-a face cu tine, regret chiar că te-am cunoscut!

Şi aşa am purces la ştergerea contului. Toate bune  şi frumoase, doar că am avut câţiva paşi anevoioşi  de urmat. Primul a fost să-mi amintesc userul si parola ca să pot să intru în cont şi să-l sterg. Nu mi le-am amintit , că nu le-am folosit decât o dată. Dar, desigur,  amicul facebook mi-a sărit degrabă în ajutor şi mi le-a reamintit cu tandreţe, crezând probabil că vreau să intru pe la dumnealui să surfez printre contacte si prieteni. Greşit!  Sssssssssssssst! Nu i-am spus de ce intru, să nu ştie că vreau să…. ies definitiv şi să mă certe. Sau, Doamne fereşte!, să încerce să mă reţină!

Aşadar odată intrată în contul meu, găsesc  lungi liste cu mesaje, cereri de prietenie (!), notificari (!) şi tot tacâmul pe care îl cunoaşteţi cei mai mulţi dintre voi.

Pasul doi de urmat a fost să găsesc locul de unde să cer voie afară. Am săpat niţel şi am găsit, m-am spovedit atunci lui facebook că vreau sa-l părăsesc  for ever şi zic gata, ce a fost mai greu a trecut, dau să logout şi ce să vezi? Prietenia la nevoie se cunoaşte. El, amicul facebook, zice stai puţin! Cum să pleci aşa? Eşti sigură? Răspund DA! Păi şi poţi să-mi spui şi mie de ce vrei să pleci completând un chestionar? Zic NU! Păi atunci, zice el, nu iese nimeni, că durează. Cum aşa? Zic. Păi te las să te mai (răz)gândeşti, să  te mai analizezi înlăuntrul tău, să vezi dacă chiar vrei să-ţi ştergi contul, că după aia nu mai poţi să ai acces la binefacerile socializării virtuale and so on.

Îmi spun (în sinea mea, că la pasul ăsta nu aveam vreun câmp de completat unde să-i spun că nu vreau timp de gândire, nici preaviz, nici mila lui, nici grija lui de facebook) că aici mi s-a înfundat şi dau să caut o alta portiţa de ieşire. Nimic. Ba da! Am găsit un buton fermecat, care zicea Confirmă! Adică să confirm solicitarea de eliberare din funcție.  Fericire mare, click Confirm! Şi dau să logout. Tot nu e gata, mai zice facebook îmbufnat dar generos. Contul tau va fi şters definitiv abia peste x săptămâni, la data de ……

Adică, mascat, ma mai tine pe lângă el o vreme, cu gândul că poate îmi schimb atitudinea sociopată şi revin la sentimente mai bune. Dar eu ioc, aștept fericită ziua despărțirii, precis va avea el grijă să mă mai întrebe din când în când de sănătate și de intenție, mă va mai atenționa de câteva ori că nu e bine ce fac și va încerca să mă readucă pe calea cea buna. Dacă la data stabilită pentru divorț nu se potolește, am de gând să-l dau in judecată. Problema e că el are “prieteni” mulți și eu nici măcar unul-doi pe care să-i adun de martori.:))))

Written by asacredeu

septembrie 23, 2012 at 1:29 pm

Publicat în Uncategorized

Şi eu cu cine votez???

with one comment

Mare forfotă mare… De vreo două luni încoace, mioriticele plaiuri pe care (încerc să ) trăiesc sunt într-o continuă mişcare haotică menită să arate cetăţeanului de rând, mai mult sau mai puţin turmentat, ce împliniri măreţe pot realiza (deja) aleşii atunci când îşi pun mintea şi stafful la treabă. Totodată, dar pe de altă parte, potenţialii aleşi-în-devenire se îngrămădesc cu mic cu mare să arunce cu lături unii in alţii şi toţi în deja-aleşii care s-au lăfăit un mandat ori două prin scaunele călduţe ale consiliilor noastre locale şi judeţene cele de toate zilele.

Afişe electorale cu figuri nătângi privesc spre tine din toate părţile încearcă să te convingă să pui ştampila pe numele lor în data de 10 iunie a anului de graţie 2012, unii cu degetul arătător îndreptat stângaci spre nişte poze care ar reprezenta (cică) esenţa unor promisiuni făcute plebei şi pe care, vezi Doamne, le-au onorat, alţii făcând noi promisiuni utopice şi asigurându-te că numai şi numai ei le-ar putea duce la îndeplinire.

Mitinguri electorale la care nu mai participă aproape nimeni, cu excepţia celor plătiţi să strige sloganuri stereotipe, mişună firav pe străzi. Reprezentanţi ai puterii şi opoziţiei îţi oferă diverse obiecte promoţionale înfierate cu numele partidului pe care încearcă să-l propulseze la cârmă. Unii bat la poartă şi te cadorisesc cu o găleată electorală (la sate) alţii ies în străzi când plouă şi îţi intind generos o umbrelă electorală cu menţiunea „Partidul nostru vă apără de vreme rea” (la oraş). Alţii trimit scrisori lacrimogene pensionarilor, explicându-le cum vor avea grijă de dumnealor dacă vor câştiga, cum le vor oferi pensii municipale (ce??????) şi cum vor veghea la bunăstarea bătrâneţilor lor….

Să mori de râs, nu alta…..

Cred că văzut de sus, în ansamblu, forfota de care vorbeam trebuie să fie teribil de amuzantă. Echipe colorate de Dorei care fac pe asfaltatorii (un Sfarmă Piatră, un turnător, un şef şi restul –  galerie fumătoare şi băutoare de diverse licori alcoolizate sau nu), grupuri de Gigei care plantează ( a câta oară?) flori în faţa primăriei, angajaţi ai firmelor de salubritate care plimbă măturici vesel colorate ca şi cum ar duce un bişon în lesă şi care veghează aşadar la menţinerea purităţii oraşului… Toţi puşi brusc în mişcare de magia apropiatelor alegeri, a căror trecere, peste o săptămână, va opri, tot brusc şi tot ca prin magie, întreaga forfotă de care vorbim.

Apoi va începe pomana porcului, respectiv împărţirea ciolanului, şi toate bătăile astea de cap vor fi date uitării. Vom putea iar trăi liniştiţi printre gropi, gunoaie, bălţi, griji, lipsuri şi şmecherii până la următorul deranj electoral.

O duduie care m-a sunat în numele unui partid, nu contează care, pentru a mă convinge de beneficiile de care ar putea avea parte comunitatea dacă ar câştiga partidul ei alegerile şi, respectiv, dacă aş pune ştampila pe ei, mă tot întreba insistent dacă voi merge la vot. Păi da, sigur, voi merge. Dar mă voi afla, pentru a nu ştiu câta oară şi alături de nu ştiu câte alte milioane de români, în rolul cetăţeanului turmentat, frământat veşnic de întrebarea „Da’ eu cu cine votez??”. Şi asta pentru că, din păcate, România mea de azi nu e cu nimic diferită de cea de atunci a lui Nenea Iancu…….

Written by asacredeu

mai 31, 2012 at 7:14 am

Publicat în Uncategorized

comori intr-o boabă de cafea

with one comment

Multe dintre darurile neprețuite ale copilăriei le-am uitat. Cred că nu sunt singura. Graba de a crește mari, pe care cândva credeam, cu inocența vârstei respective, că o putem controla, s-a dovedit a fi …. de necontrolat, ea chiar există, totul este grabă, un iureș de zile-luni-ani-decade care ne poartă din prima clipă de viață spre finalul care, zic unii înțelepți, este singura certitudine  a vieții insăși.

Dar nu aveam de gând să filozofez. Ziceam că multe dintre amintirile copilăriei sunt șterse sau duse. Unele însă, se pare, sunt numai adormite. Și ceva, un gest, o imagine, un parfum, le pot reînvia câteodată. Cum ar fi, în cazul de față, trecerea întâmplătoare pe lângă un magazinaș dintr-o mică piață bucureșteană de unde răzbate îmbătător miros de cafea bună și proaspăt prăjită.

M-am trezit brusc pe băncuța verde din curtea casei părintești, lângă Bunica-Mamama care macină boabe fermecate într-o râșniță galben-arămie ținută cu strășnicie în poala capotului de diftină și manevrată tot cu strășnicie într-o mișcare neobosită de rotație, însoțită de scrâșnetele boabelor torturate înăuntru și transformate astfel în miliarde de particule minuscule,  menite a ne umple nările de arome divine și, la scurt timp după aceea, a ne desfăta papilele gustative într-un mod în care puține alte licori din lumea asta pot să o facă.

Asta pentru că după procesul de transformare din boabe în pulbere fină urmează, după cum știți, tortura finală prin opărire (la foc mic, cu ochii pe ibric, până face spume și se (bos)umflă doar atât cât sa nu dea pe-afară și să nu apuce bobițele să se răzbune pentru toate cele la care au fost supuse până acum prin răbufnirea din recipient însoțită de teroarea oricărei gospodine: spălarea aragazului după furtuna din ibric!).

Apoi caimacul luat cu lingurița cu coadă lungă (pe care eram mereu certată dacă o împrumutam în orice alte scopuri fără legătura cu Domnia Sa, Cafeaua) și literalmente depus cu pioșenie pe fundul ceșcuțelor (să fie „bune de întors”, chiar dacă nimeni din familie nu se pricepea la cititul în cafea). Apoi greaua așteptare până se limpezea licoarea fermecată și, final apoteotic, transferarea cu grijă și răbdare de alchimist în cești. De aici mai departe știți, nu? Nu cred, pentru că nu semăna cu ce facem noi azi, în graba secolului plin de viteze nejustificate. Nu semăna chiar deloc!  Mai întâi cafeaua stătea un picușor acolo, formând desene efemere de caimac ridicat dintr-o dată la suprafață, primă sursă de presupuneri futuriste ale participanților la ritual. Tot în acest timp, duhuri parfumate se ridicau din ceșcuțe croindu-și drum spre nu știu unde și amplificând dificultatea așteptării care, în fine, lua sfârșit odată cu prima sorbitură, și ea ritualică, parcă dată cu încetinitorul, spre a face cunoștință în mod treptat și  subtil între cele două părți implicate, Cafeaua și Băutorul Ei. Nici de aici încolo nu avea loc nici un fel de grabă, ritualul decurgea încetișor și firesc, presărat cu discuții care mai de care mai pline de interes, filozofii de viață și rețete de bucate ce urmau a fi puse în practică în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat.

Azi toate astea sunt poveste, în iureșul care ne învârtește din ce în ce mai rapid. Azi aruncăm în grabă câteva capsule sau măsuri de cafea din pachetul cumpărat din supermarket în aparate care mai de care mai sofisticate, turnăm apă și ne lăsăm pe mâna tehnologiei să facă ea ce-o ști cu ingredientele numai să ne producă repejor licoarea fără de care nu putem să ne începem ziua. La final rezultă ceva ce numim cafea și care este băută cu aceeași grabă cu care a fost făcută……  Nici un sentiment, nici o implicare, nici un contact subtil cu materia fermecată. Încă un aspect al modernității pe care, nu știu de ce, încep să o desconsider cu fiecare clipă care trece. Așadar, ca un semn de protest, mi-am luat râșnița mea manuală, după ce am descoperit în București un magazin cu cafea de tradiție și, de câte ori am ocazia, mă delectez cu cafea proaspăt prăjită și proaspăt râșnită și mă fac, pentru câteva momente, că nu observ în ce secol trăiesc!

Written by asacredeu

mai 27, 2012 at 7:55 am

Publicat în Uncategorized

here, in the middle of nowhere

with one comment

După primele zăpezi venite, desigur, pe nepusă masă în ţărişoara mea mereu luată prin surprindere de câte un complot pus la cale de mama-natură, ea, ţărişora, s-a blocat. Normal că s-a blocat, ce, voi nu aţi fi rămas perplecşi să vedeţi că, după ce s-a jucat de-a vara-toamna cu noi până la sfârşit de ianuarie, iarna s-a hotărât că a sosit momentul să-şi facă intrarea furtunoasă şi să îşi aducă buluc tot arsenalul de zăpezi, crivăţ şi îngheţ? Aşa se face că brusc s-au oprit trenurile, s-au închis drumurile (fie ele chiar autostrăzi), a picat curentul şi mulţi oameni s-au trezit îngopaţi sub troiene, în propriile case.

Că iarna a venit pe la spate şi în mare forţă, e un fapt incontestabil. Dar că în plin secol XXI,  în plină eră a înaltelor tehnologii şi după zeci de ani de experienţe care ne-au luat prin surprindere, prima ninsoare serioasă ne-a prins iar pe picior greşit, asta nu prea mai e de înţeles. Că se sapă mai mult la deszăpezirea ….. utilajelor de deszăpezire decât la scoaterea la lumină a celor prinşi sub nămeţi, că prefecţii nu-şi trimit unii altora  ajutor fiindcă nu s-a declarat oficial stare de urgenţă, că oamenii petrec zile întregi prin trenuri rămase înţepenite între staţii pentru ca la sosirea la destinaţie să li se spună că nu vor fi taxaţi în plus pentru timpul petrecut în vagoanele groazei, toate astea par desprinse din povestiri din epoca de gheaţă.

Mai mult de atât, nimic nu ne garantează că din suferinţa celor sinistraţi şi bâjbâiala celor presupus responsabili am învăţat ceva. O fi repetiţia mama învăţăturii, dar nouă, tot ce s-a repetat an dupa an, nu ne-a adus nici un plus de înţelepciune, nici un strop de experienţă, nici o îmbunătăţire a vitezei de reacţie.

Şi mai trist este că, după ce iarna îşi va slăbi strânsoarea, va veni, tot pe nepusă masă, primăvara cu dezgheţul ei destrăbălat care va topi troienele şi va da drumul apelor nestăvilite. Iar dezastre, iar oameni năpăstuiţi, iar materie primă pentru mass media. Noroc însă că apoi, în lunga vară fierbinte, vom avea destul timp să uităm ce am avea de făcut pentru ca următoarele ierni şi primăveri să nu ne mai surprindă. Cri cri cri…… toamnă, iarnă, primăvară gri….. noi chiar nu credeam c-o să mai vii……

Written by asacredeu

februarie 12, 2012 at 3:27 pm

Publicat în Uncategorized

Poveste de (fiecare) Crăciun

with one comment

Atât cât firul memoriei îmi permite să-mi amintesc despre Crăciun, frumuseţea ritualică a pregătirilor întâmpinarii Naşterii Domnului a fost, în casa mea, mereu prilej de bucurie.

Primele amintiri se pierd undeva în anii copilăriei inocente în care credinţa în Moş Crăciun era solidă şi de necontestat şi şi-au păstrat prospeţimea, cu siguranţă, numai datorită repetării lor cu statornicie şi fără concesii făcute vremurilor mai mult sau mai puţin favorabile păstrării tradiţiei.

Aşadar de acolo de unde încep să fiu eu însămi conştientă de măreaţa întâmplare a Crăciunului prin participarea personală la întâmpinarea sa, amintirile sunt clare şi ordonate:

Primul eveniment era procurarea unui brad mare şi adevărat, care să se potrivească dimensiunii camerei în care era instalat în fiecare Ajun, la loc de cinste. Asta nu era simplu deloc, mai cu seamă în acele vremuri de asiduă încercare a regimului de a ne face să uităm obiceiuri străvechi şi de a le înlocui cu false închipuiri desenate de minţile diabolice ale celor care ne conduceau.  Ei vroiau să îl transforme pe Moş Crăciun în Moş Gerilă, bradul de Ajun în brad de Anul Nou, colindele de Naşterea lui Isus în cântece patriotice şi pe noi în nişte păpuşi defecte fără trecut şi fără credinţă. Nu au reuşit, şi pentru asta trebuie să-i mulţumesc necontenit Domnului.

Deci procurarea bradului era primul pas, deloc uşor, deoarece în mod deliberat brazii apăreau în pieţe dupa Crăciun. Totuşi, ca un popor cu gene de corupţie ce suntem, mereu se găsea, mai ascuns vederii sau mai timid, câte un negustor care îţi şoptea pe stradă numai ca o părere: “Nu vreţi un brad clasa întâi? Haideţi să vi-l arăt!” şi dacă aveai curajul să crezi că omul era un simplu vânzător suficient de lacom cât să-şi rişte pielea pentru comerţul început înainte de semnalul dat de mahării comunişti, îl urmai. Aşa au făcut şi părinţii mei an de an şi aşa am avut brad împodobit în fiecare seară de Ajun a vieţii mele!

Onoratul şi mult vânatul oaspete îşi petrecea apoi câteva zile în curtea casei, ascuns privirilor prea curioase ale unor eventuali trecători interesaţi de capra vecinului şi desfătându-şi cetina cu fulgii de nea care, în acele vremi, încă se porneau la timp ca să fie sărbatorile albe şi normale.

Cumva, în urma intervenţiilor tehnice ale Tatei sau Bunicului, Măria Sa Brăduţul apărea ca prin farmec pe 24 decembrie în sufrageria dezmorţită cu greu de focul care, vă amintiţi, abia pâlpâia in sobe, gata-gata să se stingă la orice adiere. Nu era presiune la gaze.

Apoi urma expediţia fermecată în cămară, expediţie la care mi-au trebuit ceva ani ca să-mi fac curaj să particip! Iniţial era doar Tata care pătrundea acolo, eu rămâneam afară, cu un amestec de teamă  şi curiozitate, aşteptând comorile. De fapt nu era cămară, ci ….. cămara din spatele cămării, o încăpere mică şi camuflată privirii de o uşă din zid, despre care auzisem poveşti cum că ar fi servit drept adăpost pe timpul războiului.

În fine, de acolo Tata îmi înmâna ceremonios cutii şi cutiuţe, pachete şi punguliţe, vechi şi prăfuite dar cumva mereu noi, fascinante prin conţinutul lor fermecat.  Purtate cu grijă pe braţe până în sufragerie, aceste minunate cutii ale Pandorei aterizau pe masă şi pe podea, de acolo începând una din marile desfătări ale copilăriei mele:  stergerea de praf şi deschiderea fiecăreia dintre ele, revederea anuală cu fiecare globuleţ, bucuria redescoperirii fiecărei figurine uitate, inventarierea meticuloasă a bogăţiilor ascunse timp de 12 luni şi mai ales sentimentul indescriptibil de aavea în faţă un obiect cunoscut dar care mereu părea complet nou, tocmai prin absenţa sa din faţa ochilor mei în restul anului.

Baloane de sticlă fină pictate cu măiestrie, ţurţuri  şi păsări de sticlă (cu zeci de ani mai bătrâne decât mine!!!!), conuri de brad, nuci învelite în poleiala rarelor ciocolate primite pe atunci de la Moş,   lumânărele delicate cu picioruş de metal ca un clips pentru prinderea de crengile bradului, steluţe cu sclipici, beteală de argint şi clopoţei cu glas cristalin… ce altceva să-ţi doreşti mai mult? Aş fi putut sta ore în şir în faţa acestor obiecte nepreţuite, admirându-l pe fiecare, ascultând povestea lor, minunându-mă de fiecare licărire, ca şi cum ar fi fost prima data când le vedeam. De fiecare data era ca prima dată! Şi ăsta era miracolul!

Ultima desfăcută şi cea mai mică dintre cutii adăpostea alte două mari comori: vârful de brad, decanul de vârstă al tuturor obiectelor, şi instalaţia de pom, un şirag preţios de steluţe delicate legate între ele cu un firicel subţire care, când era legat la priză, le dădea brusc viaţă şi le făcea să strălucească la fel ca stelele adevărate. Ce minune!

Când în sfârşit fiecare dintre cele enumerate mai sus îşi găsea locul potrivit printre crengile bradului, cutiile goale erau închise şi puse la loc, până în ziua când urmau a redeveni adăpost globuleţelor, dar la ziua aceea nu mi-a plăcut niciodată să mă gândesc…..

Apoi începea aşteptarea. Pentru mine. Ceilalţi aveau încă multă treabă, casa trebuia dereticată încă odată, sarmalele fierbeau, cozonacii creşteau în tăvi şi în rugăciunile Bunicii să nu se stingă gazele, Bunicul aştepta la o coadă lungă pâinea, Mama şi Tata aveau drumuri de făcut până la lăsarea serii.

Următoarea amintire este legată de noaptea de Ajun, în care mereu îmi propuneam să rămân trează până la venirea Moşului dar în care, desigur, mereu adormeam, urmată de dimineaţa Crăciunului, când mă trezeam invariabil în sunetele colindelor pe care Tata avea întotdeauna grijă să le pună să cânte in surdină la magnetofonul din sufragerie.

Timpul a trecut de atunci şi viaţa odată cu el, mulţi dintre cei care cândva îmi făceau Crăciunul frumos s-au dus dincolo, la stele. Totuşi, prin nu ştiu ce mecanism magic, aceasta rămâne pentru mine cea mai frumoasă sărbătoare din lume.  Pregătirile pentru întâmpinarea Naşterii Domnului mi-au rămas în sânge, le-am preluat cumva din mers de la bătrânii mei, fără să mă gândesc, ca pe ceva ce se transmite în mod firesc de la o generaţie la alta. Poate le-am mai adăugat ceva de la mine sau poate am mai uitat câte un amănunt din ceea ce făceau ei, dar obiceiul îl am în mine ca pe ceva sfânt, şi cred că aşa va fi câtă vreme eu voi fi pe aici.

Bradul de Crăciun îmi aduce aceeaşi bucurie ca în copilărie şi, cu toate că vremea aceste sărbatori este pentru totdeauna legată de plecarea unora dintre cei mai apropiaţi oameni  (la gătitul bradului, odată, a plecat Bunica iar la strânsul bradului, mai târziu, a plecat Tata), nimic nu mă poate opri în continuarea acestei tradiţii minunate. Este, cumva, ocazia de a redeveni copil, de a uita relele şi de a-mi aminti cele bune, este timpul dăruirii şi iertării, timpul de a fi cu cei dragi de aici şi de a nu-i uita pe cei dragi de dincolo.

Written by asacredeu

ianuarie 3, 2012 at 12:28 pm

Publicat în Uncategorized

The King’s speech

with 2 comments

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am avut parte de un discurs al Regelui.

După nenumărate certuri, contraziceri, găleți cu noroi aruncate în diverse direcții, vorbe goale ale unor capete goale și vorbe de duh ale unor cetățeni cu coloană vertebrală, cumva, surprinzător, dar totuși real, Parlamentul României l-a invitat pe Majestatea Sa să se adreseze neamului Său. Probabil că unii (puțini) dintre cei în puterea cărora a stat decizia au acționat în virtutea unor principii morale iar alții (mai mulți) au reacționat la îndemnul unor consilieri cu cap. Cert este că ceea ce s-a petrecut pe 25 octombrie 2011 la Parlament a adus României o bilă albă care să mai învioreze înnegurarea și încrâncenarea celor petrecute în ultimii 10, 20, 40, 60 de ani…

A fost un moment de pace, de ascultare, de respect, de ținerea respirației, de simplitate, bun gust și multă modestie.

Nu știu ce au simțit cei prezenți în sală. Știu că eu, în fața unui ecran de televizor, m-am simțit ca un elev de școală primară ascultând cu inima cât un purice vorbele simple dar încărcate de mesaje ale unui dascăl blând, plin de prestanța vârstei, experienței și dragostei față de o țară care l-a iubit și l-a urât, care l-a îmbrățișat și l-a respins, care a fost și nu a fost a lui.

Am văzut un Om pe al cărui chip se poate citi harta unei vieți lungi și complicate, care l-a ridicat în vârf pentru ca apoi să-l trântească brutal la pământ. Am văzut un supraviețuitor, un temerar, un luptător cu arme fără tăișuri, un român mai român decât marea majoritate a românilor. Vorbele Lui rostite cu glasul scăzut al celor 90 de ani de viață au fost un mesaj pe înțelesul oricui vrea să ințeleagă. Fraze simple dar extrem de exacte ne-au povestit câte ceva important din istoria noastră trecută  și ne-au sfătuit cu privire la istoria noastră viitoare. Gesturi stângace au arătat câtă modestie poate exista într-un Rege care și-a îndeplinit o datorie de onoare, de a vorbi, după o viață de tăcere impusă, poporului pe care îl iubește.

Mi s-au întipărit în minte câteva cuvinte care nu mai dispar de acolo, mi s-au lipit de retină câteva imagini greu de șters vreodată.

Regele crede ca România a evoluat.

Regele crede în puterea noastră de a redeveni demni.

Regele ne atrage atenția la pericolele democrației prost înțelese, la faptul ca politica poate aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.

Regele vorbește despre începuturi de prosperitate și încercări de a ne face datoria.

Regele subliniază cât de importante sunt educația, sănătatea, infrastructura.

Regele este mâhnit că mulți dintre români trebuie să treacă prin situații înjositoare.

Cu delicatețe și fără jigniri, Regele a atins toate punctele sensibile și nerezolvate ale zbuciumatei Românii în care trăim. Accentul suprem însă eu l-am simțit într-un singur cuvânt: MÂHNIT. Regele este mâhnit. Pentru ceea ce se întâmplă aici, cu noi, în secolul XXI…

Regele a vorbit. A fost aplaudat. S-a văzut stinghereală și modestie în gesturile sale. M-au impresionat ochii senini și parcă puțin mirați care priveau spre auditoriul ridicat în picioare. Apoi în sus, parcă spre Dumnezeu.

Și m-a mai impresionat neclintirea de pe chipul Său.

Neclintirea unui Om care, după atâtea palme primite de-a lungul istoriei, a avut mereu tăria de caracter, perseverența și credința de a-și întoarce și celălalt obraz către români. Rămâne de văzut însă dacă mai merităm…..

Written by asacredeu

octombrie 27, 2011 at 2:09 pm

Publicat în Uncategorized

Rapsodii de toamna

leave a comment »

„A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.
………………………..
Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.

……………………………………..

Dar deodată, pe coline
Scade animaţia…
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile…
Ce e?… Ce e?… Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o!… Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor…

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.
. . . . . . . . . . . . . .”

Si așa zburlită și urâcioasă, tot Dumneai, Toamna, umple grădinile, piețele și cămările noastre de frumuseți și bunătăți. Căci să fim sinceri, fără accentul final pus de Ea cu soare dulce amestecat cu brumă argintie și un strop de vântișor, nici dovlecii nu și-ar căpăta straiele aurii și gustul mieros, nici gutuile nu ar prinde parfum de rai, nici merele nu și-ar arăta culoarea deplină și aromele mustoase și nici strugurii nu ar avea acel nu-știu-ce care îi face să fie mai dulci și mai arătoși decât frații lor culeși prea din timp! Ce să mai vorbim de ardeiașii îmbrăcați in costumele lor colorate, demne de carnavalul de Rio, veseli la trup și arțăgoși la gust, așteptându-și rândul la intrarea în borcane! Mai avem de văzut ghebele, care se pare că încă dormitează în stadiul de spori pe sub frunze aurite, visând să-și primească porția de ploaie ca să-și dea drumul la viață!

Written by asacredeu

octombrie 17, 2011 at 8:22 am

Publicat în Uncategorized

savoare de toamna

leave a comment »

Asa cum zice vorba din batrani, racii sunt buni de mancat in lunile al caror nume, in limba noastra, contine litera „r”: adica din septembrie pana in aprilie.

La inceput de octombrie i-am descoperit cu bucurie si prin pietele noastre de peste. De acolo pana in farfurie nu au fost decat cativa pasi!

Written by asacredeu

octombrie 8, 2011 at 9:05 pm

Publicat în Uncategorized

revelatie

with one comment

Ce sentiment minunat! Nu sunt doar eu asa! Nu am innebunit de tot! Cata vreme se mai gaseste cate un exemplar similar, mai e o sansa sa cred ca nu sunt complet pe dos!

Nu mai vreau sa vad ce e in jur, am vazut destul, am incercat destul sa spun ceva, sa fac ceva, sa schimb ceva. Nu a mers.

Nu mai vreau sa aud ce se petrece pe aici, am auzit destul, poate chiar mai mult decat urechile mele si importanta parte a corpului meu aflata intre ele au auzit. Gata, nu mai pot.

Nu mai vreau sa vorbesc despre ceea ce nu mai vreau sa vad si sa aud, vreau sa vorbesc cand vreau eu,  cu cine vreau eu si despre ce vreau eu, despre ceea ce este pentru mine important si interesant, chiar daca asta inseamna a vorbi despre ciuperci, padure, ceara de albine sau paine de casa. Sau despre cum s-ar putea  trai undeva departe, intr-un colt de munte neumblat de oameni, sau  intr-o padure de nu stiu unde sau intr-un catun cu 2 case.

Stiu, veti spune deja ca tot ce afirm acum anuleaza definitiv primul paragraf, care exprima bucuria de a crede ca nu am luat-o razna. Ei bine, nu-i asa. De fapt, fiecare crede ce vrea. Eu totusi mai cred inca in faptul ca a te simti altfel nu este neaparat egal cu a fi nebun de legat.

A fi altfel este, intr-adevar, o experienta deloc placuta la inceput. Si inceputul poate dura ani, poate zeci de ani sau o viata, in fine, atata cat trebuie fiecaruia sa priceapa ca in fond nu suntem toti facuti la fel (Doamne, multumesc pentru asta!) si nu trebuie sa ne simtim ciudat ca nu ne plac aceleasi  obiceiuri / haine / glume / ocupatii care plac marii majoritati.

Si mai ales ca nu trebuie sa acceptam ceva ce nu convine principiilor noastre numai de dragul de a fi in rand cu restul lumii, de a fi acceptati de o societate pe care in fond o dezabrobam sau de a castiga sau pastra o relatie.

A fi altfel aici si poate si altundeva inseamna adesea zambete de compasiune, cuvinte de ocara sau respingerea mai mult sau mai putin mascata din partea celor care detin avantajul majoritatii. Inseamna sa vezi cum amici si cunostinte se „retrag” din viata ta invocand sau nu motive imaginare, inseamna sa te simti ca intr-o cusca la o petrecere unde se vorbeste despre hair-stylisti (adica frizer,  respectiv coafor), despre pantofi de firma sau shopping la Milano, inseamna sa infrunti o privire dispretuitoare cand afirmi ca-ti faci cumparaturile din piata si nu de la mall.

Mai inseamna sa te trezesti intr-o buna zi ca te simti atat de bine cu tine insuti si ca ai atatea lucruri care iti fac placere de facut, incat nu numai ca ai incetat sa duci dorul societatii, dar e chiar o tortura sa iesi din lumea ta pentru a face fata unor confruntari cu lumea de afara, care le are pe-ale ei si care merge mai departe pe fagasul de neclintit pe care componentii ei majoritari l-au creat si il mentin.

In plus, lumea ta e alcatuita NUMAI din cine si ce consideri tu ca merita a-si avea locul in ea. Lumea ta functioneaza pe principiile la care nu ai putut si nu ai vrut sa renunti, lumea ta are in ea foarte putinii oameni care chiar merita dragostea ta neconditionata, lumea ta iti ofera caldura si siguranta ca poti fi asa cum esti fara sa mai ai nevoie de mastile care odata te faceau placut si acceptat de ceilalti.

Partea mai grea este legatura care, cumva, trebuie mentinuta cu lumea de afara. Fiindca aceasta exista si va exista, este practic imposibil de rupt definitiv si maiestria supravietuirii ar consta, cred, in gasirea unei cai de minima comunicare necesara, atat cat trebuie, nici un strop mai mult. Eu inca o caut.

Pana una alta, fericirea zilei de azi este  faptul ca am mai descoperit niste oameni care simt la fel si care mi-au dat puterea si motivul sa scriu primul paragraf!

Written by asacredeu

octombrie 2, 2011 at 8:09 pm

Publicat în Uncategorized

și tot nu reușesc să-mi fie dor de-acasă…..

leave a comment »

La fel ca ultima dată, și ca penultima dată, precum și ca dățile dinaintea penultimei, nu reușesc să trăiesc și eu, ca tot omul normal, înălțătorul sentiment de bucurie a reîntoarcerii acasă dupa o vreme petrecută  altundeva, în cazul de față tot în  nord….. Nu reușesc și pace. Poate din noianul de poze pentru care golesc în ritm nebun bateriile aparatului foto se poate vedea de ce. Sau poate că nu se vede, poate că văd doar eu în mintea mea….. Ba nu, cred că vedeți și voi. Știu că nu e nimic fabulos în felul de a arăta al Finlandei, știu că, cel puțin teoretic, România ar câștiga oricând detașat un concurs de frumusețe in fața acestei concurente mai reci și mai întunecoase, dar totuși e ceva acolo mai presus de frumusețe…. e curățenie, e armonie cu natura, e grija față de tot ce e în jur, e înțelegerea profundă a faptului că natura, fie ea și una vitregă (cum e acolo mai mult de jumătate de an) e totuși izvorul vieții și fără ea nimic nu este. Ceea ce se pare că noi am uitat demult……

 

Written by asacredeu

septembrie 20, 2011 at 9:30 am

Publicat în Uncategorized

Vara

with one comment

Din nou parcă prea repede, fără tranzitul de acomodare al primăverii prelungite de pe vremuri, vara a năvălit iar in casele, grădinile, piețele, câmpiile și sufletele noastre, fără să întrebe, cu siguranța unei doamne așteptate oricum și invocate în mai toate momentele de frig si zloată: „Nu mai vine odată vara aia……”.

Ei bine, iată , a venit, pomii au trecut brusc de la capoțelele transparent-verzui prin care ne arătau goliciunea lor sobră la hainele de paradă înfrunzite și la atacul cu înfloriri parfumat- răscolitoare de sensibilități histaminice. Explozii de salcâmi și tei in floare, trimițându-și polenul și miresmele răscolitoare întru trezirea la viață a gâzelor polenizatoare, câmpuri galben-albe de rapiță și grâu dintr-o dată parcă gata de secerat,  piețe pline brusc de toate semnele fructo-leguminoase ale Dumneai, Verii. Unde am fost când toate acestea au trecut prin celelate stadii firești ale evoluției lor de la verde la roșu-galben-portocaliu? Nu mai știu, timpul trece într-un fel pe care nu mai sunt capabilă să-l urmăresc, singurul sentiment de care rămân conștientă în fiecare an este uimirea care mă cuprinde  în fața recoltei apărute brusc , urmată, desigur, la foarte scurt timp, de cealaltă uimire, a …. dispariției minunilor efemere și înlocuirii lor cu alte minuni, tot efemere, care vin la rând în mod firesc și cronologic, urmând sa dispară și ele repejor.

Așa că tot ce-mi rămâne de făcut este să las mirarea la o parte (pentru că, totuși,  până acum ar fi trebuit să mă obișnuiesc cu mersul de supernovă al timpului) și să mă bucur (tot rapid, altfel nu se poate) de fiecare dintre ofertele Doamnei Vară, dumneaei fiind, ca noi toți, grăbită-foc (!) și doar într-o scurtă trecere pe aici și ducând cu ea, la plecare, toate minunățiile pe care tot ea le-a adus.

Ah, mi-am amintit totuși ceva, înainte să plece ne va și prăji un pic, ca să nu-i uităm veleitățile de Hefaistos și să nu ne pară chiar așa rău când va pleca.

Written by asacredeu

iunie 15, 2011 at 7:41 am

Publicat în Uncategorized

Rusaliile

leave a comment »

Sarbatoarea Rusaliilor mai este cunoscuta sub denumirea de Duminica Cincizecimii sau cea a Pogorarii Sfantului Duh , sau Duminica Mare, si este sarbatoarea anuala a pogorarii Sfantului Duh peste Sfintii Apostoli, carora le-a conferit puteri/daruri divine in vederea raspandirii in lume a cuvantului lui Iisus Hristos.

Sarbatoarea cade intotdeauna la 50 de zile dupa Paste sau la 10 zile dupa Inaltare, fiind una din principalele sarbatori ale verii, (dealtfel imparite in doua categorii: cu data fixa (Sanzienele si Sanpetru) si cu data mobila (Rusaliile)) .

Nu va minunati de stiinta mea, toate cele povestite le citii si eu la randul meu in cartea „Sarbatori si obiceiuri romanesti” a lui Ion Ghinoiu, din care va povestesc mai departe, spre stiinta! Si fiindca e frumos si interesant! Mai spune dumnealui ca numele de Rusalii este dat de fapt unui ciclu de sarbatori grupate in jurul celei numite popular Duminica Mare. Aici se termina sarbatorile cu data mobila, toate „aranjate” in functie de Paste.

Ciclul Rusaliilor se compune din 6 zile:

Mosii de vara (sambata cand se crede ca spiritele mortilor – care paraseau mormintele la Joimari (Joia Mare, cea dinaintea Pastelui, alta mare zi dedicata pomenilor si celor dusi dintre noi) – trebuiau sa se reintoarca la locurile vesnice). E sambata mortilor pe care romanii o cinstesc mai mult ca pe oricare alta, numind-o si Mosii de Rusalii, Mosii cei Mari sau Mosii de vara. E acea frumoasa zi de pomenire de care imi amintesc si eu putinele traditii care inca se mai tineau cand eram mica si Bunica se ocupa constiincioasa de fiecare data de sufletele celor plecati : strachioare cu mancare acoperite simbolic cu frunze de nuc, canute de lut cu vin (pelin , se spune, la aceasta sarbatoare) de ale caror tortite lega manunchiuri de cirese rumene si, desigur, colacei.

Duminica Mare, in care se duc la biserica spre sfintire frunze de nuc si flori si frunze de tei si soc, acesti copaci avand semnificatii deosebite in spiritualitatea romaneasca (Fiind un arbore sacru, nucul se spune ca poate fi semanat numai de pasarile cerului, omul poate numai sa il (re)planteze apoi; iar fructul sau, nuca, este o jertfa obligatorie pentru morti, precum graul alaturi de care este impartita intotdeauna in nelipsita coliva de pomenire).

Rusaliile (luni, marti si miercuri) si

Joia nepomenita , ultima joi din ciclul „Joilor Verzi” ( tot din Ghinoiu citez: „Joile după Paşte, ciclu de nouă joi nelucrătoare, sunt considerate rele, agricultorii temându-se de ploile cu piatră. În schimb, aceste zile sunt slobode pentru distracţie şi joc. Lor li se mai spune, în Valea Nistrului de Jos, Joile Oprite sau Joile Pomenite. Joile Oprite formează un ciclu de nouă joi, cuprinse între Paşte si săptămâna a doua după Rusalii, când erau interzise anumite activităţi casnice, agrare, pastorale etc. În sudul ţării ele sunt numite Joile Verzi, iar în est, Joile Pomenite, şi sunt dedicate unor fenomene ale naturii potrivnice omului: ploile însoţite de grindină şi piatră, furtunile şi vânturile puternice, trăsnetele şi incendiile provocate de acestea, brumele şi îngheţurile târzii etc. În speranţa că ele vor fi îmbunate şi transformate din forţe malefice în forţe benefice, calendarul popular prevedea unele interdicţii de muncă, de unde le vine şi numele de Joi Oprite. Joia Verde se sărbătoreşte în zonele extracarpatice fie în joia a opta sau a noua după Paşte, fie în prima sau a doua săptămână după Rusalii, când se încheie ciclul de nouă Joi Oprite şi se deschide ciclul Joilor Nepomenite, favorabile activităţilor. La Joia Verde se credea că ies insectele din adăposturile subpământene şi se împrăştie pe Pământ. În Moldova şi Bucovina, în această zi, numită Joia Bulciului, Joia Mânioasă sau Buciumul Rusaliilor, începeau renumitele bâlciuri şi iarmaroace. Joile Nepomenite, zile obişnuite de muncă, în opoziţie cu Joile Pomenite sau Joile Oprite, pun totuşi restricţii pentru unele activităţi în zone ca Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova. Zonal, Joile Nepomenite formează un ciclu de trei zile nefaste pentru cei care nu le respectă: joia din Săptămâna Brânzei, joia din Săptămâna Paştelui şi joia din Săptămâna Rusaliilor sau Căluşului (Banat).

Cat despre Rusalii, cunoscute in popor sub diferite denumiri ca Maiestrele, Vantoasele, Dansele, Puternicele, Soimanele, etc, ele ar fi sinonime cu Ielele si intruchipau forte napraznice care isi aratau adevarata putere producand imbolnaviri neuropsihice („luatul mintii”, „luatul gurii”, sau alte rele) daca nu li se respecta sarbatoarea. Sunt vestite legendele potrivit carora Rusaliile se scalda pe timpul noptii, in lumina argintie a lunii, goale si despletite; apoi se prind intr-o Hora a Ielelor, dansand cu patima intr-un cerc, cu sanii goi, parul lung despletit, purtand clopotei la picioare si voaluri transparente, executand un dans fantastic, si bogat in taine neintelese muritorului de rand – iar din aceste descrieri putem lesne intelege de ce acesta putea fi atat de irezistibil atras. Insa nepoftitului surprins ca priveste dansul lor ii sunt luate mintile. De aceea, de mai demult exista credinta ca drumetii care umbla in noaptea de Rusalii sa tina la brau usturoi, fire de busuioc, frunze de tei ori de nuc pentru a putea inlatura puterea misterioasa a Ielelor. Sunt evitate in aceasta noapte rascrucile de drumuri, malurile apelor, marginile de padure tocmai pentru a nu surprinde dansul lor tainic si astfel a-si pierde mintile.

Acum ca am ramas si anul acesta cu mintea intreaga (sau asa se pare cel putin) nu ramane decat sa ne imbracam frumos, sa mergem la biserica si sa aducem acasa frunze de nuc sfintite, sa le asezam langa icoane si apoi sa petrecem langa cei dragi.

Written by asacredeu

iunie 12, 2011 at 9:00 am

Publicat în Uncategorized

unde ramasesem???

with 3 comments

Credeati ca am disparut?? Nuuuuuuuu, doar ca nu a mai fost timp pentru palavrageala pe blog. Si unde ramasesem? La turta dulce, nu? Pai s-o luam de acolo, cu ceva adaugiri de primavara. Adica hai sa ma laud, look what I did now!!!

Written by asacredeu

aprilie 15, 2011 at 8:02 am

Publicat în Uncategorized

căsuţa de turtă dulce

with 7 comments

În copilărie nu am avut casuţă de turtă dulce,  nu era un obicei al familiei iar în magazine nu se găsea aşa ceva. Crăciunul culinar al copilăriei mele era asociat cu  portocalele cumpărate pe sub mâna de la alimentara de mama , cozonacul făcut cu trudă şi obidă de bunica (drojdia nu creştea, faina era proastă, gazele se stingeau în sobă şi dumnealui, cozonacul, nu avea câte grade îi trebuiau ca să crească mare si pufos), sarmale (întotdeauna reuşite!) şi piftie (cine îşi mai aminteşte, „adidaşii”  –  alias picioruşele de porc – se găseau prin toate măcelariile, deci ingredientul principal al piftiei era asigurat). Apoi, dacă aveam noroc, mai erau poate şi banane, ciocolată, bomboane de pom.

Mai important decât toate aspectele culinare era aspectul spiritual, bradul procurat cu efort înaintea Ajunului, împodobirea lui, colindele ascultate în surdină la magnetofonul plasat strategic de tata într-un colt al sufrageriei, artificiile sărăcăcioase şi mirositoare a catran care sfârâiau câteva secunde şi apoi trebuia aerisita camera câteva ceasuri….. Dar câtă bucurie aducea fiecare lucru mărunt în vremurile acelea cenuşii. Atunci am fi vrut să găsim de toate, să fie belşug în jurul bradului şi pe masă, să avem programe de Crăciun la televizor, să cânte colinde din fiecare casă.

Acum s-a schimbat totul. Teoretic se gaseşte orice,  potop de colinde se revarsă în fiecare magazin pe unde mergi, la televizor este exces de moşi crăciuni si crăciuniţe. Adică, tot teoretic, am fi ajuns acolo unde visam acum 21 de ani. Doar că nu e deloc aşa, nu numai că nu suntem acolo, dar unde suntem acum nu seamănă cu nimic din ceea ce ne imaginam şi doream atunci.

Crăciunul de azi abundă în kitsch, colinde stereotipe, preaplin de produse de prost gust copiate de la americani sau alte naţii, orgie de lumini în centrul oraşului aruncate parcă de o mana nepricepută sau cel puţin indiferentă peste copacii din parc, vânzători de pocnitori interzise la colţ de stradă, aglomeraţie în supermarket în căutarea unor obiecte de transformat în cadouri, vuiet, agitatie, grabă, nervozitate, într-un cuvant goliciune (fizica si mentală)…. nimic de-a face cu spiritul Crăciunului. Nimic de-a face cu pacea Naşterii Domnului. Mai multe gingle bells decât florile dalbe, mai multe globuleţe de plastic decât nuci învelite în poleiala de la ciocolată, mai mult Santa decat Moşul, mai mulţi brazi importaţi decat cetiniţă cetinioară de-a noastră …. Totul e mai mult, din ce în ce mai mult, şi din ce în ce mai lipsit de calitate.

In faţa acestor transformări care aproape ne-au ucis identitatea, bunul gust si spiritul unei atât de sfinte sărbători, protestez în felul meu şi mă duc să cumpar un brăduţ românesc, chiar de n-o fi el la fel de aspectuos ca „importaţii”, prepar în casă tot ce va fi de pus pe masa de Crăciun, plămădesc un cozonac împletit ca al bunicii, fierb un vin cu scortişoara şi miere, aprind lumânarele şi ascult „gre iernuţă o picatu’ „, uitând de toată oferta specială ameţitoare care răsună încontinuu de afară.

Şi mai presus de toate, îmi admir „construcţia” proaspăt ridicată la loc de cinste, in mijlocul mesei, în asteptarea lui Moş Crăciun. Cum ar putea mosul să nu vină undeva unde îl aşteaptă o căsuţă de turtă dulce?

Written by asacredeu

decembrie 20, 2010 at 4:47 pm

Publicat în Uncategorized

Craciun

leave a comment »

Nu se stie prin ce magie, apropierea sarbatorilor de iarna ne schimba pe multi dintre noi in bine. Desi gradul de agitatie creste direct proportional cu apropierea Craciunului, undeva in ungherele sufletului incepe sa actioneze o frana care ne mai domoleste nervii, ne mai indulceste supararile, ne mai sterge din fisierele furie/nemultumire/frustrare, ne mai face sa uitam de cele rele.

Cumva agitatia pregatirilor joaca rol de spalare a creierului, alergam si ne concentram pe „a face” una si alta, dar e un alt soi de „febra” decat in restul anului. E o febra placuta, parca si curatenia are alt spor, ca sa nu mai vorbim de prepararea diverselor bunatati care sa fie toate gata la sosirea Mosului.

Pentru mine o perioada mai frumoasa nu exista. De cand rup foaia lunii noiembrie din calendar, se schimba prioritatile. Scot instalatie cu luminite si o asez la geam, ornez coronita de brad pentru usa, ma apuc de copt turta dulce, de mesterit lumanarele colorate, iau la ascultat toate colindele pe care le-am achizitionat de-a lungul timpului. Apoi redescopar, mereu cu aceeasi uimire si bucurie, globuletele din cutia de sub pat, ingerasii cu sclipici si renutii cu nas rosu. Mereu la fel, ca in copilarie.

Craciunul ultimilor 12 ani a capatat insa un gust in plus: gustul Craciunului scandinav. Pe langa toate minunile cu care ma obisnuisem, au aparut si alte minuni. Renul impletit din paie, candele si lumanari la geam in fiecare seara, sa luminam din timp calea Mosului, casuta de turta dulce, daruri pregatite in casa, din aluaturi aromate si altfel de colinde.

Din aceasta impletire a iesit un Craciun cu mai multe traditii adunate laolalta, care se arata bucuroase in si sub bradut, la ferestre, pe masa de Ajun. Iar colindele…… ehei, colindele….. am apelat la tehnologia moderna: plasez in CD player grupuri organizate de colindatori, de-ai nostri si de-ai lor, cate-ncap, selectez butonul „Shuffle” si ii las sa se combine cum vor ei, numai sa cante frumos…. flori dalbe, joulupukki, deschide- Nana-usile, Rudolf the Rednose Deer si tot asa. Va dau si voua cateva mostre!

Written by asacredeu

decembrie 16, 2010 at 1:20 pm

Publicat în Uncategorized

Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe