gânduri către nicăieri

Sunt un optimist!

Nu am fost asa dintotdeauna, cand eram copil am fost nefericit pentru ca aflasem ca oamenii mai si mor, mai tarziu eram trist ca nu imi gaseam iubirea sau ca nu aveam bani sa imi iau casete cu muzica.

Cea mai tare perioada a fost cea in care sufeream de ipohondrie! Pentru ca parintii mei lucrau pana noaptea tarziu si abia ii vedeam la fata am descoperit  o metoda secreta prin care sa ii fac sa imi acorde mai multa atentie, ma prefăceam ca eram bolnav si gata, primeam toata atentia din lume! Atat de mult am simulat bolile incat pe la 14 ani eram simulator profesionist! Stii cum e jocul “mim” de trebuie sa imiti ceva si ceilalti sa recunoasca? Daca ar fi fost un campionat mondial de mimat simtome de boli il castigam fara probleme. Mi-am ratat cariera, daca ma angajau marii producatori de echipamente medicale sa le sabotez concurentii faceam o gramada de bani! Pai cum ar fi fost sa zica 10 doctori ca am ulcer si cand ma puneau la endoscop sa nu am nimic? Era clar ca e aparatul defect, trebuia cumparat altul, nu?

Eram asa trist cand imi ieseau iar analizele bine, cum sa mai dau ochii cu prietenii pe care ii alarmasem  descriindu-le in cel mai mic detaliu boala imaginară?

Cum, sa n-am nimic?

Din pacate chiar n-am nimic, sunt sanatos tun, atat de sanatos incat am inceput sa ma bucur ca un nebun de viata!

Numai ca am inceput sa observ ceva, daca esti optimist si mereu cu zambetul pana la urechi nimeni nu isi face griji pentru tine si cu atat mai putin isi imagineaza ca poate ai probleme, ca poate esti trist, nefericit, te doare maseaua sau nu ai bani de intretinere.

Că daca aveai probleme te plangeai, nu?

Sunt foarte  optimist, sunt mereu pus pe sotii, nu poti fi langa mine trist, fac pe mascariciul , pe clownul, numai sa iti zmulg un zambet cat de mic.

Numai ca din cand in cand, fara ca eu sa bag de seama, ma mai loveste si pe mine viata cu cate o
palma, asa prieteneste, si fac haz de necaz in loc sa fiu trist.

Probabil ca reactionez bine, dar ma oftic ca pe astia optimisti nu se ingramadeste nimeni sa ii faca sa rada. Nimeni dintre cei cu probleme.

Asa ca teoretic ar tebui sa ma feresc de oamenii cu probleme si tristi, sa am in preajma numai oameni fericiti si gata! O sa lesin de la atata ras si fericire!

Imi  plac provocarile si in fiecare om trist vad o provocare in a-l face sa rada, fiecare suflet ranit e provocarea de a-l pansa cu glume si povestioare haioase care sa-i alunge supararea.

Imi place sa fiu asa dar mi-e dor sa rad  fara sa ma pot stapani, nici nu mai stiu de cand n-am mai ras sa ma doara falcile. Si nu mai suport cand rad la glumele mele:)

Salvati-ma!Cineva sa ma faca sa rîd !

Niciodata nu am avut suficiente sosete!

Cand eram copil nu foloseam sosete pentru ca  bunica  mesterea mereu la cate un ciorap din desiraturile flanelelor mancate de molii sau arse pe ici pe colo de caldura sobei de teracota. In copilarie eram cel mai fericit pentru ca nu alergam, ca acum, sa-mi gasesc perechea, nici un ciorap sau cioci nu avea pereche, bunica impletea zilnic, la andrelele facute de mine din niste spite de la bicicleta bunicului, ciorapi fara pereche.

Bunica mea facea ciorapi fara pereche!

Am ajuns adolescent si-am inceput sa fiu din ce in ce mai interesat de imperechere.

Nu mai suportam sa ma duc la scoala cu un ciorap de un fel si unul de alt fel, chiar si ciocii de lux care aveau talpile dublate cu material din paltonul kaki al bunicului, ce ma mintea ca gaurile de molii sunt facute de gloantele nemtilor,nu ma mai satisfaceau.

Incepuse era sosetelor si a hainelor colorate dar cea mai importanta era era lucrurilor alese de mine!

Pana atunci parintii imi cumparau de la bucuresti pantofi fara mine luandu-mi masura talpii cu un betisor din iasomia de langa geamul camerei mele, hainele mi le masurau la ochi si cum parintii mereu isi supraevalueaza masura copiilor avand scuza:”lasa ca o sa creasca si sa nu-i ramana mic” eram obligat sa trag tare cativa ani sa ajung din urma hainele de urias.

Pe la 20 de ani deja nu mai suportam sa n-am pereche! Imi cautam perechea cu disperare si din cand in cand cautam perechea sosetei din picior cate o jumatate de ora pana imi aduceam aminte ca de fapt nu are pereche, era sosetă singură. Si acum am sosete “de casa” care sunt desperecheate si sosete”de oras”care au pereche dar nu sunt niciodata curate.

Raiul sosetesc l-am cunoscut la 24 de ani cand m-am indragostit de o fata al carei tata avea fabrica de sosete! Ati incercat vreodata sa va imaginati paradisul? Sau raiul? Eu nu mai aveam nevoie de exercitiul asta , eram deja acolo!

Aveam sute de sosete care nici macar nu aveau nevoie sa fie imperecheate pentru ca erau identice. Va puteti imagina un sac de sosete albastre? Deja sosetele devenisera articole de unica folosinta, imi permiteam, ce naiba!

Mi-a placut atunci sa am multe sosete la fel incat nu mai era nevoie de imperechere.

Am crezut ca imperecherea e inutila, prietena mea de atunci a avut insa o alta parere despre inutilitatea imperecherii si m-a parasit.

Am ajuns o epava, cu inima franta in mii de bucatele ce nu mai puteau fi imperecheate si puse la loc……

Pai cum naiba, tu nu ai suferi daca ar trebui sa incepi din nou sa-ti cumperi sosete si sa ai grija sa nu le desperechezi?

Azi mi-am cautat o jumatate de ora perechea la o soseta de oras bleu si nu am gasit-o.

Stateam pe marginea patului, ma uitam la piciorul cu soseta si ma gandeam cat de singur tebuie sa se simta fara perechea lui, nu am putut face nimic pentru el. Am facut ceea ce fac de ceva timp, am imperecheat doua sosete diferite, relatie din start sortita esecului, dar nu poti umbla descult pana iti gasesti perechea.

Ma gandeam sa imi fac un panou cu geam ca cel pentru hidrant cu un ciocan langa el si sa pun mai multe perechi de sosete acolo.

“Sparge in caz de pericol!”

Ar fi mereu cioburi la mine in casa!

Acum am doar un ciorap bleu in picioare, pare asa de trista…..

Are cineva cealalta soseta bleu?

Da! Astea sunt sansele sa te intalnesti intamplator  cu cineva cunoscut  in bucuresti.

Nu prea cred in soarta, in destin, in linia vietii si alte tampenii numai bune de scuze pentru a nu-ti trai viata, insa pot spune ca mi s-a intamplat ceva uimitor, ceva ce mi-a dat peste cap tot ceea ce credeam sau imi plăcea sa cred despre destin.

Ce e destinul? Destinul e o suita de evenimente care indiferent de interactiunea noastra cu universul se vor desfasura dupa un scenariu unic si irepetabil.

Asta credeam pentru ca mai toate teoriile mele despre curgerea timpului mi-au fost date peste cap. In toti anii in care m-am luptat cu obsesia vietii mele, timpul, am luat in calcul toate variantele mai putin una si cea mai simpla dintre toate. Nu ne traim timpul, nu ne pierdem timpul, nu irosim timpul, nu intarziem timpul, nu putem face nimic cu timpul, pentru ca de fapt timpul suntem noi!

NOI SUNTEM TIMPUL!

De fapt „destinul” se fabrica in fiecare moment al vietii insa doar doua lucruri au puterea de a-l schimba: dorinta si increderea!

Sa vrei si sa crezi ca se va intampla, e foarte simplu!

De regula ne dorim foarte multe lucruri dar nu credem suficient sau uneori deloc ca le vom obtine. Si nu credem in noi!

Si mai e ceva foarte important in razboiul impotriva destinului ce trebuie luat in calcul: puterea incredibila a cuvantului rostit, puterea lui de a materializa dorintele.

M-a ambitionat foarte tare o fata pe care am vrut sa o cunosc si care m-a refuzat. Am idei preconcepute despre intalnirile pe net asa ca cu greu m-am convins ca merita sa incerc. Iar ea m-a refuzat. Stii cum e cand nu poti obtine ceva, tocmai acel lucru ti-l doresti mai tare. Nu stiu cat de mult mi-am dorit eu sa o cunosc(sau poate nu vreau sa-ti spun), cert e ca acum cateva ore am intalnit-o intr-un loc in care nu aveam ce cauta, de mult nu am mai fost intr-un club, am stat toata seara absent si trist cautand cu privirea oameni, feţe, analizand un mod de viata pe care uneori il invidiez alteori il detest. Iar ea statea in fata mea si ma privea curioasa. Si aveam acel sentiment ciudat ca o stiu de undeva. Nu am agatat in viata mea pe cineva intr-un club asa ca nu avea de gand sa incep acum dar ceva ma trăgea ca un magnet, ca un fir invizibil. Probabil as fi stat toata seara admirand-o cum danseaza si gandindu-ma ca poate in alt context, in alta ipostaza as fi actionat fara nicio problema, insa, in situatia data, mai mult ca sigur ca seara s-ar fi incheiat fara ca eu sa schimb vreun cuvand cu „necunoscuta”.

Nu e incredibil, nu e „ironia sortii”?

Tocmai fata care te-a refuzat si careia nu ii stii chipul sa stea chiar in fata ta iar tu sa nu stii asta?

Desi cunosc foarte multi oameni uneori ma simt foarte singur.

Nu e minunat sa stii, sau macar sa iti imaginezi, ca desi te simti singur poate cineva te urmareste din anonimat? Si poate iti admira viata, felul de a fi? Si ca nu mai esti chiar asa de singur?

Iar ea statea la bar si ma privea….

Asta e si ideea crestinismului, noi sa ne vedem de ale noastre ca cineva acolo sus ne priveste si ne iubeste:)

Asa ca nu mai cred in destin ci doar in vise si in puterea dorintei de a le materializa

Iar eu chiar mi-am dorit sa o intalnesc!

Am un prieten care mi-a povestit o stire protv. Cica era o gasca de tigani care fura noapte de noapte dintr-un depozit de fiare vechi. Sătul de furturi, patronul a angajat o companie de paza dotata cu caini pitbull. A venit noaptea, au sarit tiganii gardul si dupa ce i-au lasat sa inainteze suficient  in curte ca sa fie siguri ca nu mai scapa, paznicii au dat drumul la caini. I-au facut zdrente, le-a facut cururile ferfenita si le-a rupt hainele de pe ei, i-au tarat prin noroi si le-au infipt coltii in nasurile borcanate. Si apar tiganii vere la televezor pe patul de spital la urgente la Floreasca. Si le ia interviu. Si zice unu de era mai bulibasa cu mustati de alea mari:”pai e normal asa domnule? e normal sa bage caini si sa nu ne anunte si pe noi nimeni?”iar alt intervievat spunea cu jumatate de gura avand capul bandajat si mainile invelite in gips”daca nu ne-a anuntat si pe noi nimeni ca a’ bagat caini…….” Si in fata spitalului mare adunatura de pirande si toate strigau cat le tineau plamanii si faceau mare taraboi: „e da di ce? ah? pai e corect asa? sa bage caini si sa nu anunte pe nimeni?”

Asta simt de cateva zile. Ca nu m-a anuntat si pe mine nimeni.

 Mi-am dezactivat pentru cateva minute antivirusul si firewallul si mi s-a instalat un virus in calculator care a avut timp sa imi  fure datele contului de yahoo si sa-mi inlocuiasca parola.

Ma simt nedreptatit si imi vine sa zic: „pai e normal asa , de ce nu ne-a anuntat si pe noi nimeni ca au bagat virusi?

La mine in sat e de cateva zile mare zarva mare. Copii Veronicai,  mama eroina, eroina  a contraceptiei ratate si a deceptiei de a ramane perpetuu insarcinata, au gasit in curte langa gard o cucuvea moarta. Nu stiu ce stiti voi dar la noi in sat daca iti canta o cucuvea in pom e de rau nene! Iar daca gasesti una moarta deja sa te pregatesti sa dai ochii cu rudele plecate mai demult in lumea sufletelor. Iar cel mai rau e sa iti faca cineva farmece si sa iti arunce o gaina moarta in curte. Va inchipuiti ca daca farmecele astea „regular” se fac cu gaini moarte, cele de lux, VIP, se fac cu cucuvele moarte, nu?

Asa ca a luat Veronica cucuveaua moarta si a aruncat-o la Flocosu in curte(asta e un nene de era sofer pe tractor la colectiv) banuind ca el i-a facut farmece.

Acum, nepotii lu Flocosu s-au jurat cu” sa moara mama” care e injuratura maxima la mine la tara, e instanta divina in materie de injuraturi, ca nu ei au aruncat cucuveaua si nici Flocosu ala batran si ca ei banuie pe ai lu’ Marinache ca ar fi adus cucuveaua.

Marinache astia sunt asa, un fel de clanul camataru, dar fara bani. Stau inghesuiti intr-o singura camera vre-o opt persoane si ce e culmea e ca odata la 2 ani nevasta lu’ Marinache ramane gravida. Ori marinache e David Coperfield ori restul din camera sunt indiferenti si surzi, ca altfel nu inteleg cum de se inmultesc astia stand toti intr-o singura camera.

Pe principiul pistolului cu amortizor de zgomot o fi aparut si amortizor de orgasm?

In fine , treaba e ca de trei zile tot umbla cucuveaua aia moarta din curte in curte, se plimba de la unii la altii de parca ar fi tavile de cozonac sau masina de tocat carne in prag de craciun sau anul nou. Pai da, ca la noi in colţ doar unii sunt fraierii si isi cumpara chestii, restul imprumuta orice de la oricine.

Azi mama a iesit la sosea sa aplaneze  scandalul  cu cucuveaua si a propus sa o duca undeva la gunoi sa se termine odata balciul. Veronica sustine ca e blestemata cucuveaua si trebuie dusa la cel ce a aruncat-o primul altfel nu se rupe blestemul. Mama, fire mai practica a rugat un nene de trecea pe drum sa o arunce el cand trece cu caruta prin dreptul gropii de gunoi a satului.

Ce e cel mai tare e ca nenea de a luat cucuveaua sa o arunce a zis ca de fapt e o pupaza.

 Gainile moarte negre sunt pentru farmece de astea de inima rea, de oftica, de venin la inima, alea cu cucuvele moarte sunt pentru despartiri de iubite, pentru boala grea cu stat la pat, pentru copii flamanzi si galagiosi, pentru soacra sanatoasa, pentru impotenta si insolvabilitate bancara, pentru demitere prezidentiala sau pentru ce-or mai fi.

Da astea  cu pupeze pentru ce sunt bai nene?

ierimi-amsspalttstaturacudusulscaerafoartefoartemurdarainsaacumamdescoperitcanumaifunctioneaztastaspsace.

cefrumosarficasiinuniverssanumiafunctionezespatiulsitimpul

panosaimiiaulttastaturaaaosaiauopauzadescris

Afirmatia ca femeile din mini sunt frumoase nu anuleaza realitatea ca si femeile din alte masini de talie mica pot fi frumoase. Exceptia consta in faptul ca femeile din mini sunt toate frumoase, si am sa explic in cele ce urmeaza de ce cred asta(sper ca suntem amandoi de acord ca in toate afirmatiile pe care le facem, chiar si cele care incep cu „acum obiectiv fiind …)suntem foarte subiectivi, asa ca in subiectivismul ce ma caracterizeaza din plin cred ca femeile din mini sunt frumoase. Foarte frumoase.

Sunt in primul rand frumoase prin exclusivitate. Mini nu e o masina ieftina si nici de notorietate printre marele public. Daca esti dispusa sa dai 20 000 de euro pe o masina pe care nici macar nu o recunosc foarte multi oameni pe strada si care nici nu e cat un tanc ca mercedes sau bmw, inseamna ca esti o pasionata. Ca te pui pe tine si dorintele tale pe primul loc lasand la o parte ce cred ceilalti. Ca esti o femeie de succes pentru ca nu oricine isi permite un mini. Ca esti o femeie care are incredere in ea si cu suficient autocontrol pentru ca sa pilotezi(subliniez, sa pilotezi nu sa conduci) un mini. Un mini cu motor turbo nu e chiar o jucarie pentru copii pe care sa o piloteze oricine(sunt misogin, recunosc,dar stiu tipe ce conduc cu 150 km/h si in curbe periculoase pun masina pe liber sa faca economie de carburant cand sunt de fapt pe cale sa faca economie de viata, scurtandu-si-o).

Sunt frumoase si datorita faptului ca femeile urate nu isi iau mini pentru ca intotdeauna cauta ceva opulent care sa le distraga atentia barbatilor de la uratenia lor, sa o contrabalanseze. Un audi Q7 de exemplu e totcmai potrivit pentru o manelista cu cercei monstruosi din aur la urechi ce-i atarna atrasi parca de gravitatia altei planete. Asta nu inseamna ca tipele dragute nu pot avea un Q7.

Sunt frumoase femeile cu mini pentru ca sunt modeste dar pretioase asa cum e si mini-ul, ca nu ii sfideaza pe ceilalti cu statul lor social, ca nu suporta opulenta si grandomania, sunt femei practice si creative.
Daca ai avea de ales sa defilezi prin centru cu un porshe 911 turbo invelit intr-o caroserie de trabant sau un sasiu si motor de dacia logan acoperit cu o caroserie de lamborghini ce ai alege? ah ? ah? ia zi? Care ti-ar oferi satisfacii mai mari?
Stiu ca replica e invechita dar frumusetea vine din interior!

Multi isi cumpara masina pentrut a-si legitima pozitia sociala, pentru a-si marca pozitia pe care se afla in raport cu ceilalti si uita adevaratul rost al unei masini(e un „rost” mai complex), acela de a te transporta din punctul A in punctul B, sa-ti faca placere sa o conduci, si cel mai important lucru SA FIE O MASINA CARE SA TE REPREZINTE, sa vorbeasca prin ea despre ce esti acum de fapt si nu ceea ce ai dori sa devii sau sa creada ceilalti ca ai devenit deja.
Cand spun femeie frumoasa nu ma refer deloc la aspectul fizic, ci la OMUL femeie, la felul ei de a fi, la felul in care isi traieste viata, la cat de impacata e cu lumea si cu ea insasi, la lucrurile pe care le pretuieste si la cele pe care le detesta.

Nu am cunoscut niciodata o tipa cu mini asa ca parerea mea e absolut o presupunere subiectiva sustinuta de argumente logice la randul lor subiective.

Asa ca mai zic inca odata: femeile din mini-uri sunt cele mai frumoase de pe planeta!

Imi imaginez asa……., ca toate sunt pictorite, sau „poete”, sau actrite, sau canta in filarmonică la un instrument obscur dar le face placere, imi imaginez ca au un magazin al lor unde vand nimicuri si traiesc din asta fiind fericite, imi imaginez ca le place sa-si decoreze casa cu tot felul de pietre adunate de pe te miri unde sau alte prostioare care au insemnatate pt ele, imi imaginez ca isi constientizeaza statutul de muritor condamnat la viata punand pe primul plan elementul cel mai pretios din toata trecerea noastra prin timp si spatiu, elementul care ne inconjoara la tot pasul, elementul a carui lipsa nu o constientizam decat atunci cand e prea tarziu, elementul central al universului: OMUL!

Stii ceva?m-am gandit mai bine, nu imi plac femeile din mini, LE IUBESC!

Circula o legenda printre barbatii timizi si neinitiati cum ca femeile sunt inebunite dupa marime. Si ca femeile adevarate, bunaciunile, se arunca la tipi supradotati, si nu ma refer aici la IQ. Permiteti-mi sa-i contrazic! Acum cateva zile am fost la camera de comert si industrie sa imi depun bilantul contabil si „bunaciunea” de la birou s-a uitat fix in ochii mei prin ochelarii cu rama neagra ce-mi alimentau fanteziile perverse, si rasfirandu-si degetele de la mana intinsa spre mine mi-a zis”chiloteii, da-mi si chiloteii !”. Pentru un moment mi s-a taiat rasuflarea, mi-am revenit abia cand vazandu-ma buimacit mi-a luat envelopele transparente din mana si a introdus in ele bilanturile. Foliile alea transparente se numesc chilotei? Nu stiam!

Ati observat ca femeilor cand le place ceva folosesc diminutivele?

Chilotei, maieut, bluzita, papucei, sandalute, gentuta, straduta, strugurel, pisoias, puiut, gurita, floricica, etc.

Daca o sa va duceti odata cu cel putin doua femei la cumparaturi,(asta daca va plac sporturile extreme si sunteti masochisti), o sa le auziti vorbind intr-un limbaj codat pe care numai ele il inteleg: „cumpara-ti maioaşul asta si peste el bluziţa aia draguta, merge la fix cu sandaluţele alea cu floricele si doua cureluşe de le-am vazut noi in mall”. „Da fataaaaaa, superrr tareeee!”

De ceva vreme ma uit prin oras dupa femei cu mini. Nu fusta mini ci masina mini, masina aia mica mica dar care alearga si se strecoara incredibil prin oras. Vreau sa spun ca nu am vazut femei mai frumoase decat cele din mini, sunt toate niste nimfe, niste zane, niste amazoane, sunt cele mai frumoase femei la volan!

Ma gandeam sa dau si un premiu celui care imi trimite o poza cu o manelista cu suncile revarsandu-se peste pantalonii de trening regulamentari la volanul unui mini. Sau o babaciune acra cu faţa de tir accidentat careia i se revarsa ridurile ca lava unui vulcan activ.

Asta pentru ca nu exista, la volanul lui mini veti vedea cele mai frumoase femei ale planetei!

Bunaciunilor le  plac lucrurile mici si care se misca repede!

Pai daca e asa de ce sa ne mai facem griji?

P.S. Femeilor cu mini le-or placea barbatii cu dacia break din 94′?

Mi se intampla foarte des dimineata sa imi gasesc masina pe care o parchez in fata blocului cu stergatoarele ridicate semn ca am parcat pe locul cuiva. Cine atribuie „locul cuiva”? Unde isi are sediul comisia intergalactica de atribuit locuri de parcare imaginare, astfel incat sa imi iau si eu unul sa nu mai parchez pe al altora? Ce mi se pare foarte curios e ca numarul de masini care parcheaza in fata blocului e constant, doar pozitia lor e schimbata de unii ca mine care nu au locul lor si parcheaza la intamplare declansand o reactie in lant. Cand m-am mutat am incercat sa imi fac si eu un loc al meu dar in fiecare dimineata imi gaseam stergatoarele in erectie si deja imi controlam masina sa vad daca a fost marcata cu clasicul de acum zgariat cu cheia. Inca o ciudatenie e faptul ca daca eu parchez pe „locul” cuiva acela trebuie sa parcheze pe locul altcuiva si tot asa. Si atunci de ce imi scoala(pardon de exprimare) stergatoarele doar mie? Nu ar trebui sa si le ridice si pe-ale lor ca doar parcheaza in alta parte, nu? Sunt coalizati intr-o fratie a nesimtirii si badaraniei?

 Chiar nu pot sa-mi imaginez ce simte un tip de asta frustrat care dupa ce isi parcheaza masina in alt loc decat cel  autoatribuit mai vine sa imi ridice si mie stergatoarele. Sau e o perioada ca in armata? La inceput esti biban si iti ridica oriunde stergatoarele, pe urma devii ciclul doi si ti le ridica doar uneori si dupa multi multi ani devii veteran si nu ti le mai ridica deloc?

Ce stiu cert e ca nu parchez pe trotuar ci pe marginea soselei unde practic e parcarea tuturor asa ca nu inteleg ce au cu stergatoarele mele.  Ma si gandesc peste ani cand nu se va mai putea parca aproape deloc in bucuresti de atata aglomeratie ca o sa se infiinteze firme specializate in ridicat stergatoare. Doar suni si zici”masina cu numarul b 23 bos a parcat pe locul meu , va rog sa ii ridicati stergatoarele” iar marii producatori de masini vor lansa sisteme de ridicare automata a stergatoarelor prin simpla apasare a telecomenzii.

Cat de tupeist sa fii sa pretinzi ca e locul tau doar pentru ca asa vrei tu? Si daca iti parcheaza un taran ca mine pe locul tau tu nu vei parca pe al altuia? Sau la tine nu se pune, tu nu ocupi locul altcuiva?

De cateva zile am inceput un experiment, imi parchez masina unde gasesc loc insa imi ridic singur stergatoarele.

Sa mi-o si zgarii singur?

Cunosc foarte multa lume care sub pretextul ca sunt biodegradabile arunca peste tot servetele sau cotoare de mere si alte fructe. Astazi conduceam prin oras si am aruncat pe geam un cotor de mar. Nu l-am aruncat pentru ca nu aveam unde sa-l pastrez ci am vrut sa fac un experiment, am vrut sa ma pun in postura celor pe care nu ii suport, care ma scot din minti. Pentru ca sunt incepator intr-ale biodegradabilitatii nu am putut sa il arunc pe asfalt si am asteptat pana am gasit un rond de flori si l-am aruncat acolo. Dupa care am asteptat sa vad ce simt, sa vad ce reactii mi-am starnit facand asta, am asteptat sa imi vad atitudinea, sa imi contorizez primele reactii. Nu e mare scofala ca am aruncat eu un cotor atat de mic intr-un parculet atat de mare. Probabil ca asa zic toti. Si oricum daca il aruncam in cosul de gunoi ar fi fost amestecat cu tot felul de plastice, sticle si alte lucruri care nu putrezesc asa ca am facut chiar bine ca l-am aruncat pe pamant.

Pai nu?

Daca fiecare ar arunca in fiecare zi, in acelasi parculet, servetele, cotoare de mere, hartii, flori ofilite, pamant de flori si coji de seminte, parcul s-ar degrada. Biodegrada.

Sa salvam planeta aruncand in ea cu ce nimerim! Orice, numai biodegradabil sa fie!

Mi-a placut experimentul dar nu mai vreau sa arunc niciodata, nimic, nicaieri, sub pretextul ca e biodegradabil. Pana la urma asta facem in toate actiunile noastre care contrazic si contravin aparentei si relativei normalitati, cautam scuze care sa ne legitimeze faptele, sa le justifice. Am zis aparenta si relativa pentru ca normalitatea e opinia majoritatii  raportata la timpul prezent.  Peste multi ani de acum incolo poate o sa pari un ciudat daca trecatorii te vor vedea ca dupa ce termini de mancat iti pui cotorul in punga si il bagi in geanta, ca la picnic strangi toate resturile si le pui intr-un sac pe care il iei in masina, ca dupa ce mesteci guma o infasori in hartie si o arunci la cos sau o bagi in buzunar. Daca nesimtitii vor fi majoritari ei vor defini normalitatea.

Scuza asta cu biodegradabilitatea e cea mai tare!

Daca esti prins de gardieni cu pantalonii in vine intr-un parc poti spune ca e ingrasamant natural, ca vrei sa fertilizezi solul, nu? Sau daca iti arunci chilotii pe geam cum fac vecinii mei de deasupra nu faci decat sa ii reintorci in circuitul natural, doar sunt din bumbac, nu?

Pai daca e asa, sa aruncam  ce e biodegradabil peste tot!

Nu mai suport nesimtitii si nesimtitele care arunca pe unde le vine orice li se pare lor ca e biodegradabil, daca le pasa chiar asa de planeta asta sa arunce la cos!

Spre deosebire de multe din deseurile societatii de consum, omul e in proportie de suta la suta biodegradabil. Nu cumva  cel mai periculos deseu al consumerismului a devenit chiar omul?

Ar fi bine sa nu ne degradam inainte de a ajunge sa ne biodegradam.

Pentru toti prost crescutii care isi golesc scrumiera masinii pe geam stand la semafor, pentru toate fufele care isi scuipa guma de mestecat pe strada, pentru marlanii care isi strivesc pachetul gol de tigari si il lasa discret sa cada pe langa picior, am un singur mesaj: nu va mai simtiti asa singuri pentru ca vi se vor alatura in curand o noua specie: BIONESIMTITII

Bai bionesimtitilor, sper sa nu va lezeze afirmatiile mele pentru ca nu au cum sa va faca rau, am aruncat in voi cuvinte biodegradabile, ce dreacu!

Imi plac pasarile cerului, apele curgatoare, lanurile de grau, salcamii infloriti, copii jucandu-se pe ulita, mierea de albine, mirosul de iarba taiata, macii, padurile toamna. Imi place tot ce e viu in jurul meu si uneori imi plac si oamenii. Foarte rar ma plac si pe mine. Acum nu ma plac pentru ca m-am dezamagit, mi-am inselat asteptarile pe care le aveam de la mine. Nu ma plac pentru ca m-am mintit cu atatea vise si cu atatea sperante nefacand nimic pentru a le transforma in realitate. Nu ma plac pentru ca am alergat cautandu-mi rostul in lumea pe care o iubesc atat de mult cand de fapt rostul e insasi alergarea prin lume. Nu ma plac pentru ca mereu aleg sa aman decat sa fac. Nu ma plac pentru ca prefer un vis perfect dar aproape irealizabil decat o realitate certa dar cu compromisuri. Nu ma suport pentru ca sunt un las cand e vorba sa fac schimbari in viata mea. Nu ma plac pentru ca uneori sunt timid si rusinos, ca mi se inoada cuvintele in gat cand vreau sa spun ceva cu adevarat important, nu ma mai iubesc pentru ca vorbesc mult si nu fac nimic. Nu ma suport pentru ca foarte usor imi pierd increderea in mine.

Nu ma mai suport !

Si nu suport oglinzile, nu suport sa ma mai vad, imi vine sa ma iau la pumni si sa imi zic:cat ai de gand  sa o mai lalai ?

Daca ar exista o inchisoare pentru perfectionisti si idealisti, pentru tipicari si meticulosi, pentru visatori si naivi, m-as duce sa ma predau de buna voie, simt ca in libertate nu ma simt in siguranta, ca nu apartin lumii in care traiesc.

 Pana atunci insa mi-am construit un gard  care sa ma apere de lume si uneori de mine.

Ma enerva la culme instructorul de la scoala de soferi atunci cand  intrebam cat de tare trebuie sa apas pedala de frana ca sa nu mai smucesc masina. Imi raspundea plin de aroganta:”pai nu am cum sa iti explic, trebuie sa simti!” Ma deceptiona.

Ma scotea din minti instructorul de zbor care atunci cand il intrebam cum sa fac sa mentin aripa stabila in vant, imi zicea:”trebuie sa o simti!”. Nu imi iesea niciodata bine, il deceptionam.

Ma dispera tata cand eram mic si mergeam la pescuit,  prindea cateva kilograme de peşte iar eu nimic. Faceam schimb de undite, aruncam exact in locul unde arunca el, dar degeaba, nu prindeam nici un baboi. Imi zicea: „tragi prea repede, trebuie sa-l mai lasi, trebuie sa simti cand a muscat si dupa aceea sa tragi”. Sa simti….

Ce simplu pare pentru cei ce iti zic sa simti…….

Mult timp nu am inteles prea bine cum e cu simtitul asta…..

Cum naiba sa stiu sa fac ceva ce n-am mai facut niciodata, sa posed cunostinte pe care nu am cum sa le dobandesc decat prin experienta, sa ma bazez pe simturi si nu pe logica, sa actionez fara sa analizez? Cum?

Si totusi simt, simt cand nu e bine sa ma duc undeva, simt cand un om vrea sa ma pacaleasca, simt cand nu am nici un viitor langa cineva, simt foarte multe lucruri, uneori chiar ma sperie ceea ce simt. Am dezbatut cu mine insumi zeci de ore in incercarea de a descoperi esenta perceptiilor, perceptii ce surclaseaza de multe ori ratiunea si logica, ce ne ghideaza ca pe niste orbi, ne imping uneori pe marginea prapastiei diferitelor situatii, ne deceptioneaza uneori foarte tare calauzindu-ne gresit.

Nu e ciudat cand te urci in tren si te asezi langa cineva si in 5 minute vorbiti de parca v-ati cunoaste de-o viata? Si nu e ciudat ca ai colegi de facultate cu care ai stat 5 ani in aceeasi clasa si nici nu stii cum ii cheama, nu ai vorbit niciodata cu ei? Mereu m-am intrebat ce ma face sa ma simt mai apropiat de unii oameni decat de altii, sa comunic mai profund si eficient cu unii si total defazat si ineficient cu altii. Sunt foarte multe variante de raspuns si toate sunt adevarate in acceptiunea mea. Suntem suma tuturor experientelor, a mostenirii genetice, a aspiratiilor si viselor noastre, suntem unici si irepetabili si asta ne face sa fim foarte singuri, sa ne simtim foarte izolati. Cea mai mare frica a omului e frica de singuratate, frica de a se simti singur fiind inconjurat totusi de oameni, cautam in fiecare clipa a existentei noastre indivizi cu care sa fim compatibili, cu care sa impartim spatiul si timpul, impreuna cu care sa fugim de singuratate. Vrem sa ne facem prieteni si sa le impartasim grijile si bucuriile, sa faca parte din viata noastra. Ne strigam dorinta de a nu fi singuri prin arta, ne incapsulam EU-l intr-o panza sau intr-o sculptura, intr-o poezie sau intr-un rol pe scena teatrului sau a vietii.  Si speram ca EU-l sa ajunga la ceilalti, sa vorbeasca despre cum simtim noi, sa calatoreasca in timp chiar si atunci cand timpul nostru se opreste. Ne dorim sa fim perceputi de ceilalti cat mai aproape de felul in care ne percepem noi insine. 

Numai ca uneori perceptiile se lasa orbite de frica de a fi singuri si atunci trisam, oameni pe care nu ii percepem ca fiind pe aceeasi lungime de unda cu noi ni-i apropiem totusi, din diverse motive, din diverse interese. Dupa care suntem deceptionati de propria alegere.

Dar daca esti deceptionat e bine, iti oferi ocazia sa te „simti”, sa fii viu, ai trairi, suferinte, iti evaluezi actiunile si intentiile, te pozitionezi fata de celilati, deceptia iti consolideaza sitemul de referinta la care te raportezi cand esti fericit, deceptiile iti ofera un contrast mai puternic al bucuriilor, ajungi intr-un final sa „simti” deceptia, sa ai o perceptie a deceptiei.

Sunt atatea sentimente care ma fac sa ma simt viu incat uneori ma bucur si de suferinta, suferinta ma face sa-mi simt cum bate inima si imi curge sange prin vene, ma rascoleste si ma face sa-mi  „simt” simtirile. Si-o deceptie te poate face sa simti ca traiesti, sa iti percepi propria existenta, sa ajungi sa te iubesti.

Cel mai rau e cand iubesti un om pe care nu „simti” ca-l iubesti. Iubirea ta e doar o suma de motivatii rationale cu argumente foarte puternice, cu multi de „trebuie”, o iubire din inertie, o relicva a ceea ce a fost candva, a ceea ce poate ai „simtit” candva.

Si singurul lucru pe care il simti in acea relatie e ca nu „simti”. Ca nu simti acel ceva, acel fior care te face sa fii sigur ca e EL ,ca e EA, ca nu l-ai asteptat in zadar, ca o sa mergeti impreuna pana la capatul lumii si al timpului…..

Si cel mai tragic e ca ajungi sa nu te mai „simti” pe tine, sa nu-ti mai constientizezi EU-l.

Imi place sa cunosc oameni noi si imi place sa le gasesc un loc in viata mea.

Si simt ca unii oameni fac parte deja din viata mea doar ca nu i-am intalnit inca, e o chestiune de timp iar eu nu ma grabesc, astept sa apara de unde nici nu ma astept.

Cand ii intalnesc am aceeasi reactie:”te stiu de undeva?”

Dar chiar, pe tine te stiu de undeva?

Ce culoare au oamenii de fapt?

Ma gandeam azi, oare daca fiecare om ar putea fi pus intr-un aparat special care sa masoare cat e de tanar, daca se simte iubit sau parasit, care ii sunt fricile, cum a avut copilaria, se simte puternic sau nu, astfel incat sa ii poata fi evaluata intreaga viata si in functie de evaluare sa afiseze o anumita culoare, oare ce culoare as avea eu? Ma gandesc ca sunt destule culori cat sa ajunga tuturor, numai ochiul uman distinge cateva milioane asa ca nu ar fi o problema sa mi se aloce o culoare.

Dar chiar asa, oare ce culoare as avea? Sau sa avem niste ochelari speciali pe care sa ii purtam si sa vedem culoarea fiecaruia. Ne-ar fi mult mai usor sa legam prietenii, sa socializam, am sti dinainte in ce ne aruncam. Ce scuza mai buna ai putea avea cand vine un tip la tine sa te agate decat sa ii spui „nu te uiti la tine? esti verde iar eu rosie, clar ca nu ne asortam! hai valea, cauta-ti o daltonista si lasa-ma, ne vedem peste 40 de ani cand o sa ma mai decolorez!

Dar chiar! Oare ce culoare vom avea cand imbatranim?

Eu cred ca putem avea toate culorile din lume cat traim, cand ajungem la capatul vietii avem toti aceeasi culoare, pentru ca toti simtim acelasi lucru, regretul ca trebuie sa plecam. Care o fi culoarea regretului?

Dar copii, copii ce culoare or avea? Cred ca sunt atat de inocenti incat nu mai e nici un dubiu:sunt albi!

Ma gandeam ca de-a lungul timpului oamenii au asociat culorile diverselor stari, s-au impamantenit anumite reguli. Dar oare acele culori sunt cele mai potrivite?

Avem alb pentru inocenta, rosu pentru dragoste, galben pentru gelozie si invidie, si negru pentru rautate. Dar oare chiar asa e?

Oare chiar sunt culorile indicatorul si simbolul unor anumite stari?

Cat de subiectivi suntem cand evaluam o culoare?

De exemplu mie imi place mult culoarea verde

Ce inseamna asta?

Ca eu sunt ecologist?

Cum ar fi daca la o imormantare ar veni toti imbracati in roz?

Avem nevoie de culori pentru a ne exprima anumite stari?

Cateodata ma imbrac in rosu din cap pana in picioare si ma simt altcineva desi daca ma gandesc mai bine sunt tot eu sub tesaturile alea cusute intre ele de se numesc haine.

Nu am fost fidel unei culori, fiecare perioada din viata am iubit o alta culoare,In copilarie imi placea tare mult bleu, pe la douazeci de ani eram inebunit dupa crem, bej, gri,kaki, iar acum sunt inebunit dupa orice culoare! Am devenit tare infidel culorilor, nu mai rezist nici o luna fara sa adopt alta culoare, ma simt ca sultanul unui harem cromatic, in fiecare zi alta culoare, simt ca imi largesc universul cu fiecare culoare noua pe care o adopt.

Dar chiar asa! Nu trebuie sa avem nici un aparat care sa ne evalueze si sa ne aloce o culoare, noi ne alegem culorile care sa ne reprezinte, poti spune foarte multe despre un om daca ii urmaresti felul in care se imbraca. Asa ca suntem ceea ce imbracam. Culorile spun mai multe decat vrem sa spunem sau sa nu spunem despre noi. De cateva zile ma simt tare rosu! Ma simt rosu aprins, chiar acum cand iti scriu am un tricou pe mine rosu. Oare sa fie rosu de iubire? Sau rosu de dragoste? Niciodata nu am putut face diferenta intre dragoste si iubire, cum naiba de sunt astea doua diferite? De cand eram mic mic de tot, alerg ca disperatul de cate ori vad un curcubeu. Stii de ce alerg?. Apare de regula dupa ploaie, si are toate culorile posibile, stii nu? Dar stii de ce alerg? Nu dureaza foarte mult si daca nu sunt pe faza pierd toata frumusetea. Cateodata ma gandesc ca si indragostirea e la fel, e ca un curcubeu care apare dupa ploaie, de multe ori nici nu te mai astepti sa il vezi, nici nu ai crede ca dupa asa furtuna poate sa apara soarele. Si stim cu totii ca daca apare soarele dupa ploaie apare si curcubeul. Si trebuie sa fugi dupa el altfel il pierzi.

Imi place curcubeul, daca ar fi dupa mine as decreta sa nu mai fie rosul culoarea iubirii,  sa fie curcubeul !Fiecare iubire e diferita, fiecare om mai are si negru si gri cand e indragostit, nu doar rosu. Curcubeul are toate culorile. Ma inebunesc astia cu ziua indragostitilor, peste tot numai rosu, parca am fi tauri cu totii si vor sa ne intarate cu atata rosu !

Mie imi place curcubeul sa stii!!!!!!!!

Dar stii ca sunt si culori care nu pot fi vazute de ochiul uman? Spectrul infrarosu e invizibil pentru om. Ce tare! Infrarosu e un rosu cam invizibil …..

Daca curcubeul ar simboliza iubirea cu siguranta infrarosul ar fi culoare pentru iubirea perfecta, pentru jumatatea noastra. E foarte simplu, alergam in lumea asta si intalnim tot timpul oameni carora le vedem „culoarea”si speram ca unul din ei va fi asorte’-ul culorii noastre, dar daca culoarea adevaratei iubiri nu se vede? Daca e infrarosu? Incercam tot felul de nuante de rosu, fiecare om de care ne indragostim sau credem ca ne-am indragostit e de un rosu aparte, cand suntem la liceu il vedem rosu aprins, pe la facultate e rosu ca focul si tot asa …….doar ca incet incet incepem sa vedem oamenii de care ne indragostim din ce in ce mai decolorati, nuante tot mai palide de rosu, pana cand nici nu mai stim daca e rosu sau vrem noi sa ii vedem rosu…..

Pai cum sa ne gasim jumatatea daca iubirea e infrarosie? E foarte posibil ca un om verde sau negru sa fie de fapt rosu-infrarosu dar nu il vedem, poate ca iubitul nostru e peste tot si nicaieri, poate e chiar omul care aduce pizza sau tanti de la ziare, poate e baiatul de la biroul de langa geam sau fata cu ochii verzi de te intreba unde e strada sperantei nr 23.

Intreaga viata alergam dupa culori si intalnim tot felul de culori dar in sufletul nostru alergam dupa ceva ce aproape nici nu exista, alergam dupa ceva invizibil…..alergam dupa infrarosu, dupa”infraiubire”.

Infrarosu e culoarea celor ce inca isi mai cauta jumatatea.

Intr-un fel nici nu mi-ar placea sa se vada culoarea iubirii…

Cand ne indragostim suntem foarte vulnerabili, ar fi foarte usor unui negru sau cenusiu sa profite de noi….

Acum ma simt argintiu……….

Argintiul e culoare oglinzilor, reflecta toate celelate culori.

Si mai e culoare printeselor, in toate povestile pe care e auzeam in copilarie imi imaginam ca printesele sunt imbracate in argintiu…. Pentru mine argintiul era ceva special, ceva rar si deosebit si asta pentru ca in fiecare an, de craciun, pentru ca nu aveam bani prea multi sa cumparam globuri de sticla, tata agata nuci cu ace cu gamalie indoite si le punea in brad dupa ce le dadea cu lac argintiu de cel ce se folosea pentru sobe. Erau cele mai frumoase globuri din toata lumea! Argintiul e culoarea ce-mi aduce aminte de copilarie……

De cate ori vad cate un copil cu cate o punga cu aurolac imi vine sa plang, m-as duce sa ii zic „de ce nu colorezi niste nuci cu vopseaua asta?” Ma gandesc ca poate si ei au fost ca noi saraci doar ca tatal lor nu avea bani nici macar de argintiu pentru poleit nuci, ca poate daca nu as fi fost asa norocos as fi devenit si eu ca ei, sa fiu fugit de acasa si sa visez argintiu…..

Se zice ca daca visezi in culori esti nebun, daca visezi argintiu cum esti?

Argintiul este culoarea basmelor, a povestilor, poate ca nu le-a spus nimeni povesti cand erau mici,… Cum ar fi sa mergem odata sa le citim povesti? Basmul e o lume de vis, e o lume imaginara, aurolacul ala pe care il inspira e calea catre basmele pe care nu li le-a citi nimeni la culcare, e drumul catre povestile pe care nu li le-a spus nic un bunic cu barba alba……

Toti incercam sa ne traim basmele copilariei adulti fiind, schimbam calul lui fat frumos pe porsche 911, salatile din gradina ursului pe andivele de la restarantul italian, buzduganul cu telefonul multimedia si ileana cosanzeana cu tipa de la receptie clienti.

Suntem copii mari!

Din cand in cand redevenim doar copii si ne certam pe nimicuri, incercam sa ne furam jucariile unii altora dar nici unul nu ar trebui sa uitam ca sunt copii care nu au stiut ce e copilaria, care nu au avut niciodata un brad de craciun, care inca mai viseaza argintiu….

Azi ma uitam la un nene de sta langa mine si ma gandeam :
„oare cum arata Dumnezeu?”

Cand eram foarte foarte mic si auzeam cuvinte noi incercam sa le atribui o imagine care imi venea atunci in minte, mi se parea o prostie sa existe cuvinte care sa nu insemne nimic, de exemplu cand mi-a spus o doamna draguta ca eu sunt un „autodidact”in minte mi-a venit ceva cu roti si volan condus de tanti Dida postarita ce avea la subtioara un act. Simplu nu?auto+dida+act=autodidact.

Si tot asa pentru fiecare cuvant, la inceput era doar imaginea cuvantului si incet incet ii lua locul sensul fara sa imi mai fie asa de prezenta in minte imaginea acelui cuvant.

Asa ca azi ma gandeam cum arata Dumnezeu si ce imi vine in minte cand zic Dumnezeu. Nu imi vine nimic in minte.

O fi suparat pe mine ca nu i-am alocat inca o imagine ? E ca la telefon, ai imagini ale celor ce te suna si ii ai in agenda dar la numere necunoscute nu apare nici o poza. Daca ma suna Dumnezeu nu apare nimic, si chiar daca i-as avea poza cred ca ar suna de pe numar ascuns. Pai cum altfel? Sa il deranjeze toti cu beepuri? Iti dai seama ca l-ar certa mereu Sfantu’ Petru ca iar a a incarcat factura la mobil. Sau ar avea fix? Eu cred ca are fix ca nu are semnal acolo sus. Dar chiar, cum ar fi sa fii intr-o mare belea si sa te rogi la Dumnezeu, sa il suni si sa iti raspunda:”abonatul vodafone nu poate fi contactat, va rugam reveniti”

Dar chiar,Dumnezeu la cine ar face abonament, la vodafone, zapp sau orange? Sau la cosmote?

Daca s-ar hotara Dumnezeu sa isi faca reclama, sa zica”nu se mai poate asa, nu mai crede aproape nimeni in mine, am scazut in sondaje, imi trebuie o campanie publicitara”, cine s-ar ocupa de contul lui? Iti dai seama ca bine ar da la portofoliu? Ce slogan ar avea campania? Imi si imaginez un poster mare pe casa poporului cu un batranel cu barba alba levitand deasupra unui nor si dedesupt sa scrie”doar in rai,reprezentatii zilnice, intrarea pe baza de pacate recunoscute”

Dar cum sa nu scazi in sondaje? Dupa ce iti lasi copilul sa moara pe cruce si mai si zici ca asta e vointa ta, normal ca nu te mai voteaza lumea. Daca ar fi becali contracandidat ar castiga sigur alegerile ca ar arunca cu mir, anafura, si coliva la saraci, si ar ierta pacate stand in maybach.

Oare Dumnezeu s-o supara ca il personific? eu mereu imi imaginam ca e asa un batranel care zambeste mereu, care nu e trist deloc.

Pana la urma chiar asa e, noi suntem de fapt Dumnezeu, de cate ori radem si facem pe altii sa rada suntem cu totii mai aproape de el. Rasul ne face mai buni, uitam de toate relele din lume, si ce bucurie mai mare ii putem face decat sa sfidam RAUL?

Eu nu prea cred in unicitatea lui Dumnezeu, nu vreau sa cred ca e doar unul singur, nu imi place cand pe piata exista monopoluri, imi place concurenta, e cel mai bine asa.

Asa ca mi se pare „cool” ca exista si Budda si Allah si Hari Crishna si cine o mai fi….

Imi place sa rad de orice, in orice situatie exista ceva de ras, la inceput ma puneam pe mine in situatia sa rada altii de mine, imi placea postura, eram oricum in centrul atentiei, era oricum mai bine decat nimic. Bunicul meu imi spunea ca oamenii care rad cu pofta nu pot fi oameni rai. Dar chiar, cum o arata nimicul? Ma enervau la culme fetele pe care cand le intrebam la ce se gandesc imi spuneau:”la nimic”!

Nimic? E inca un cuvant a carui imagine nu o pot vizualiza…

Am inceput scrisoarea cu culorile si am sfarsit cu nimic.

Pana la urma totul devine nimic? Chiar si gandurile? Dar nimic nu e chiar nimic, e ceva nu?

Ce culoare ar avea nimicul? Ar fi transparent?

Apa e transparenta.

Daca bei un pahar de apa bei nimic?

Pana la urma cred ca stiu ce culoare am:sunt transparent si infrarosu

Uneori ma simt de nimic….

Chiar asa ma simt, ca sunt transparent, ca nimeni nu ma vede, nu ma ia in seama,ca nu contez pentru ei…ca sunt nimic.

Dar e bine sa fii nimic, e ceva pana la urma, nu?

Sunt transparent si infrarosu.

Tu ce culoare ai?

Mi-ar placea sa am un ceas cu picaturi. Nu cu ace sa arate ora, ci cu picaturi de apa.

Am o problema, nu pot percepe prezentul.  Percep doar viitorul, si singura certitudine a vietii mele, trecutul. Unde e prezentul, ca eu nu-l simt? Daca stau in ploaie si privesc in sus, vad cum se apropie sovaitor spre mine picaturile de apa. Le pot confunda usor cu viitorul pentru ca de acolo vin, din viitor!

Le urmaresc de sus  pana se sparg pe fata mea in mii de alte picaturi mai mici.

Acela e prezentul? Momentul in care imi lovesc fata? Nu prea pot simti prezentul, am o mare problema cu scurgerea timpului, niciodata nu mi-am trait timpul, mereu am avut un decalaj, ori spre trecut ori spre viitor.

Cand plec in calatorii mi se pare asa de frumos  acolo, imi plac locurile, imi plac oamenii, imi place cultura lor, imi plac mirosurile care ma fac sa simt ca e „altfel”, dar imediat ce ma intorc acasa o iau de la capat cu traitul timpului viitor. Simt ca nu am ramas cu nimic din calatorie.

Eu asta traiesc, viitorul !

Multe planuri, multe asteptari de la viitor si dintr-o data toate amintirile din trecutul apropiat dispar,  se duc departe in trecutul trecut. Stii cum imi vad trecutul? Trecutul meu e ca in atelierul de tamplarie al bunicului.  Tinea multe lucruri in el desi era neincapator, insa toate erau acoperite de talas si rumegus.  Erau tot timpul acolo insa nu le vedeai, trebuia doar sa scormonesti prin talas, sa le aduci in prezent. Cred ca daca ma gandesc bine, cand ii faceam curat lui tataia in atelier de fapt calatoream in timp. Poate din cauza obsesiei mele pentru pacalirea timpului m-am indragostit de fotografie. Imi place sa fotografiez  totul  incercand sa fur cat pot din prezentul pe care doar aparatul de fotografiat il percepe. Dar nici el nu il percepe mereu la fel, uneori prezentul aparatului meu dureaza 1/2000 dintr-o secunda, alta data, in incercarea de a fura stelele, dureaza 30 de minute.

Nici aparatul meu foto nu traieste in prezent!

Nu imi place ca dupa trecerea timpului nu ramane nimic palpabil, nimic material. Poate aici sta secretul, in imaterialitatea timpului, insa daca e imaterial atunci cum de-l putem masura?

Nu-mi plac ceasurile, nu port ceas si nu ma simt confortabil in prezenta unui ceas, pentru mine timpul nu curge niciodata la fel, are viteze diferite in momentele diferite ale existentei,  pe care nu o pot percepe decat ancorata in trecut si viitor,  fara prezent. Tot aud indemnul  sa traiesc clipa insa mintea mea refuza sa intarzie timpul, asa ca nu pot trai ceva ce e doar un delay, o intarziere a trecerii viitorului in trecut. De fapt cred ca asta e! Stii cum functioneaza aparatul de proiectat film pe pelicula? Sunt mai multe cadre care se succed, creierul uman are o intarziere in prelucrarea informatiei, in rasucirea imaginii cu susul in jos,  in transmiterea informatiei primita de la receptorul vizual, astfel incat imaginile se proiecteaza fara pauza intre ele, par inlantuite, intarzierea da nastere unei imagini dinamice, filmul. Altfel spus, prezentul  filmului e durata dintre doua cadre, filmul e o inlantuire de mai multe prezenturi.

Mi-ar fi placut sa traiesc intr-un film, sa fiu captiv pe o pelicula si sa prind viata ori de cate ori cineva pune rola prafuita de celuloid  in aparat, sa stiu cat dureaza prezentul, sa-l simt.

Mi-ar placea sa am un ceas cu picaturi, minutarul sa fie o frunza de iris, orarul sa fie o frunza de smochin iar secundarul un ac de pin. Timpul sa pice picaturi pe frunze, picaturile sa se-adune intr-un jgheab din brusture si sa curca incetisor intr-un bol de cristal.

Pic………pic………pic………

Sa pice apa si cu odata cu  ea si timpul sa se scurga in trecut. Cand s-ar umple bolul as pune in el sa traiasca un caras auriu.

Sa-si traiasca prezentul inotand in trecut.

Pana acum ceva vreme credeam ca viata e marcata de trei momente importante: nasterea, moartea si casatoria. Sunt viu si am certitudinea nasterii, ca voi muri e doar o chestiune de timp, singurul lucru pe care il mai pot controla, si care m-ar putea ajuta sa ma conving ca nu exista soarta si noroc, e casatoria. Sau asa cred,  pentru ca daca ma uit in jurul meu la oamenii casatoriti, mai degraba e soartă pentru unii si noroc pentru ceilalti. N-am vazut pana acum un cuplu in care sa para ca ambii sunt atinsi de noroc, cred ca e o lege a compensatiei universale, daca ea e cicalitoare el e painea lui Dumnezeu, daca el e betiv ea e casnica devotata.  Cel mai tare ma enerveaza femeile dictator care cred ca  stiu totul, cum sa gestioneze banii familiei, la ce au voie copii sa se uite si la ce nu, care sunt cele mai oportune mutari pentru bunul mers al familiei.  Si daca ceva le iese gresit e clar ca barbatul e de vina pentru ca nu se implica, e mai tot timpul plecat, le lasa  sa faca singure totul in casa! Ma enerveaza si barbatii betivi dar uneori e suficient sa le vezi sotia si iti explici de ce le place sticla mai mult decat sa doarma cu ea.

Azi sunt misogin!

De ceva vreme tot incearca babele de la mine de la tara sa ma insoare. Au mereu cate o nepoata, cate o vecina intoarsa din  italia, fata lu nelu alu’ paraschiva de sta la marnea satului, orice femeie e buna pentru a ma aduce si pe mine in randul lumii. Babele astea sunt cele mai tari la marketing! Pai cel mai tare esti daca poti forma piata, nu sa acoperi o nevoie existenta. Le-am cerut eu nepoate timide si vecine returnate din italia? Arat eu ca unul care are nevoie de sotie? In afara de dezordinea din camera, mizeria din masina, rufele impinse cu picioarele in sifonier si faptul ca ma uit mereu dupa fuste, mai e alt indiciu care sa le faca sa creada ca ar trebui sa ma casatoresc? Si totusi  se comporta ca si cum trebuie sa ma educe, incearca sa imi genereze nevoia de sotie! Babele au tehnicile cele mai tari de promovare si vanzari. Daca afla ca mi-am luat calculator, sigur nepotica de la oras are toate softurile si kiturile de care am nevoie, daca afla ca ma pricep la electrice li se defecteaza priza fix cand e nepoata sfioasa e  la ele in vizita. Cum naiba de se intampla de le apuca dorul sa-mi viziteze  mama tocmai cand au nepotica in custodie?  Oricum, mama e agent dublu, e informatorul lor din interior, dar nu sunt suparat pe ea, nici nu isi da seama ca e folosita de babele de la KGBabe.

Stiti ce ma frapeaza? In toti anii astia, nici un mos nu a incercat sa imi faca lipeala vreodata cu nepoate sau vecine, ei nu s-or pricepe la marketing?  Sau stiu care sunt „avantajele ” casatoriei si vor sa ma tina departe de „fericire”?

 Ma simt cam aiurea de fiecare data cand cineva imi face aluzii legate de insuratoare, e ca si cum i-ai zice unei femei:”esti cam grasa, de ce nu slabesti si tu?” Cum ar fi sa le zic si eu babelor:” o sa ma insor cand o sa intineriti voi!”. E lipsa de bun simt sa  faci aluzii pe tema casatoriei, e ca si cum ai intreba pe cineva cand o sa moara. E clar ca o sa moara candva, dar de unde sa stie cand si de ce sa se gandeasca la asta? De unde sa stiu eu cand o sa ma insor? Si de unde sa stiu cu cine?  Sa ies pe strada cu o pancarta de gat pe care sa scrie:” ajutati-ma si pe mine, sunt un biet solitar fericit, daca aveti si daca va lasa inima , vreau si eu o crestina cu frica de Dumnezeu si nascatoare de copii care sa-mi mai domoleasca pofta de viata. Cred in familie, iubire, indragostire, casnicie, fidelitate, in ce vreti voi cred,  dar ce vreti sa fac?  Sa aleg la intamplare, numai asa, ca sa nu raman singur?

Ce aveti fratilor cu mine?

Ma exaspereaza oamenii care ma intreaba cand ma voi casatori, dupa aceea o sa ma intrebe cand o sa fac nunta, pe urma cand vom face un copil, si pe urma o sa ma intrebe unde ne-am luat loc de veci. Babele fac reclama nepoatelor, dar nu cumva de fapt ma vor pentru ele?

De cateva saptamani mi-am descoperit o noua pasiune arzatoare! Aripioarele picante! Fac ce fac si mai dau o fuga la mall sa-mi stapanesc focul ce-mi arde papilele. In seara asta mancam ca un porc mistret, cu masa plina de servetele , firimituri si cartofi prajiti cand observ ca se aseaza la masa alaturata o fata. M-am prefacut ca n-o observ insa nu mai puteam manca asa ca un nesatul, am incercat sa ma dau intelectual, mai citeam ceva din douaspatrufan si deja incercam sa evaluez care ar putea fi sansele ipotetice de a o agata. N-am agatat niciodata pe nimeni asa ca sunt doar sanse ipotetice,  ce aveti cu mine? Din cand in cand o priveam cu coada ochiului si imi placea din ce in ce mai mult. Era foarte simplu imbracata, deloc in „mode”, parul lung, avea o privire calda, ce sa mai, era foarte draguta! Planul mi-a fost zadarnicit de iubitul ei care s-a asezat la masa triumfator, cu o tava plina de aceleasi picanterii ca si cele pe care le mancam eu. Am zis iubit pentru ca sunt un dragut, imi place sa vorbesc frumos, in realitate era un nesimtit! Si eu as putea fi catalogat ca nesimtit pentru ca am tras cu urechea la ce au vorbit insa nici pe departe nu ma compar cu el.  A inceput sa o certe din orice, ca nu i-a orientat tava pe masa cum trebuie, ca el vroia sucul de portocale si nu cola, ca de ce l-a asteptat la masa cand putea sa vina sa il ajute la carat tava, ce sa mai, avea chef de cearta!

Sau asa isi stimula el secretia de suc gastric pentru o mai buna digestie!

M-am tot gandit ce o tine langa el, de ce nu se ridica sa plece si sa il lase ca un prost sa se certe cu peretii. Nu avea cum, era intr-o relatie stabila!

Unii barbati au impresia ca daca stai mai mult de o zi cu ei au deja drepturi de proprietate asupra ta. Si daca le induri odata o iesire nervoasa inseamna ca tii la ei, se crizeaza si alta data!

Ce  tine o femeie langa un om irascibil? Frica de singuratate? Iluzia ca poate intr-o buna zi barbatul de langa ea o sa se schimbe? Faptul ca poate nici ea nu e o „sfanta”, ca nu e perfectiunea intruchipata?  Nu poate renunta dupa atatia ani la el? Se ambitioneaza sa il schimbe  facand din asta un scop in viata? De ce  stau femeile cu barbati pusi mereu pe harţa? Ii vad puternici? Ce naiba le tine langa ei?

N-as putea  sa ma indragostesc de o femeie care sa nu ma poata parasi , nu suport femeile dependente de stabilitatea in cuplu. Ce e sigur si stabil pe lumea asta? Si turnurile gemene erau stabile , si titanicul era de nescufundat, si zeppelinul era cel mai sigur aparat de zbor……

Imi place ideea de siguranta, de stabilitate, dar nu sa transform asta intr-o inchisoare in care sa ma incui singur si sa arunc cheia de frica sa nu imi vina pofta sa evadez.

Am un motan siamez care desi deschid poarta glisanta de la sosea cand ies cu masina, el vine pana la linia imaginara ce delimiteaza curtea fara sa iasa afara. E intr-o relatie stabila cu curtea dar e alegerea lui sa ramana in ea, ar putea oricand sa evadeze insa se simte liber desi e inchis, si cred ca ii si place la mine.

Sunt singur si mi-as dori o femeie care sa aiba puterea de a ma lasa din nou singur daca m-as purta urat. Si imi doresc o relatie instabila, e mai palpitant asa!

Desi daca o s-o gasesc pe la 70 de ani clar ca o sa fiu instabil, mai ales in zilele in care imi uit bastonul acasa.

Niciodata nu am avut noroc la  sosete!

Cand eram copil nu foloseam sosete pentru ca bunica mesterea mereu la cate un ciorap din desiraturile flanelelor mancate de molii sau arse pe ici pe colo de caldura sobei de teracota. In copilarie eram cel mai fericit pentru ca nu alergam ca acum sa-mi gasesc perechea, nici un ciorap sau cioci nu avea pereche, bunica impletea zilnic la andrelele facute de mine din spite de la bicicleta lui tataia, ciorapi fara pereche.

Bunica mea facea ciorapi fara pereche!

Am ajuns adolescent si-am inceput sa fiu din ce in ce mai interesat de imperechere.
 Nu mai suportam sa ma duc la scoala cu un ciorap de un fel si unul de alt fel, chiar si ciocii de lux care aveau talpile dublate cu material din paltonul kaki al bunicului, ce ma minţea ca gaurile de molii sunt facute de gloantele nemtilor, nu ma mai satisfaceau.

Incepuse era sosetelor si a hainelor colorate, dar cea mai importanta era era lucrurilor alese de mine!

Era era eradicarii ciorapimii!
 Pana atunci parintii imi cumparau de la bucuresti pantofi luandu-mi masura talpii cu un betisor din iasomia de langa geamul camerei mele, hainele mi le masurau la ochi si cum parintii mereu isi supraevalueaza masura copiilor avand scuza:”lasa ca o sa creasca si sa nu-i ramana mic” eram obligat sa trag tare cativa ani sa ajung din urma hainele de urias.

Pe la 20 de ani deja nu mai suportam sa n-am pereche! Imi cautam perechea cu disperare si din cand in cand cautam perechea sosetei din picior pana imi aduceam aminte ca de fapt nu are pereche, era sosetă singură. Si acum am sosete “de casa” care sunt desperecheate si singure si sosete”de oras”care au pereche dar nu sunt niciodata curate.

Raiul şosetesc l-am cunoscut la 24 de ani cand m-am indragostit de o fata al carei tata avea fabrica de sosete! Ati incercat vreodata sa va imaginati paradisul? Sau raiul? Eu nu mai aveam nevoie de exercitiul asta , eram deja acolo!

Aveam sute de sosete care nici macar nu aveau nevoie sa fie imperecheate pentru ca erau identice. Va puteti imagina un sac de sosete albastre? Deja sosetele devenisera articole de unica folosinta, imi permiteam, ce naiba!

Mi-a placut atunci sa am multe sosete identice, nu mai era nevoie de imperechere.
Am crezut ca imperecherea e inutila, prietena mea de atunci a avut insa o alta parere despre inutilitatea imperecherii si m-a parasit.

Am ajuns o epava, cu inima franta in mii de bucatele ce nu mai puteau fi imperecheate si puse la loc……
Pai cum naiba, tu nu ai suferi daca ar trebui sa incepi din nou sa-ti cumperi sosete si sa ai grija sa nu le desperechezi?
Azi mi-am cautat o jumatate de ora perechea la o soseta de oras bleu si nu am gasit-o.

Stateam pe marginea patului, ma uitam la piciorul cu soseta si ma gandeam cat de singura trebuie sa se simta fara pereche, nu puteam face nimic pentru ea. Am facut insa ceea ce fac de ceva timp, am imperecheat doua sosete nepotrivite, relatie din start sortita esecului, dar nu poti umbla descult pana iti gasesti perechea.

Ma gandeam sa imi fac un panou cu geam ca cel pentru hidrant cu un ciocan langa el si sa pun mai multe perechi de sosete acolo.

“Sparge in caz de pericol!”

Ar fi mereu cioburi la mine in casa!

Acum am soseta bleu in picioare, pare asa de trista…………

Are cineva celalta soseta bleu?

Sunt un optimist!
Nu am fost asa dintotdeauna, cand eram copil am fost nefericit pentru ca aflasem ca oamenii mai si mor, mai tarziu eram trist ca nu imi gaseam iubirea sau ca nu aveam bani sa imi iau casete cu muzica.
Cea mai tare perioada a fost cea in care sufeream de ipohondrie! Pentru ca parintii mei lucrau pana noaptea tarziu si abia ii vedeam la faţa am descoperit o metoda secreta prin care sa ii fac sa imi acorde mai multa atentie, ma prefăceam ca eram bolnav si gata, primeam toata atentia din lume! Atat de mult am simulat bolile incat pe la 14 ani eram simulator profesionist! Stii cum e jocul “mim” de trebuie sa imiti ceva si ceilalti sa recunoasca? Daca ar fi fost un campionat mondial de mimat simtome de boli il castigam fara probleme. Mi-am ratat cariera, daca ma angajau marii producatori de echipamente medicale sa le sabotez concurentii faceam o gramada de bani! Pai cum ar fi fost sa zica 10 doctori ca am ulcer si cand ma puneau la endoscop sa nu am nimic? Era clar ca e aparatul defect, trebuia cumparat altul, nu?
Eram asa trist cand imi ieseau iar analizele bine, cum sa mai dau ochii cu prietenii pe care ii alarmasem descriindu-le in cel mai mic detaliu boala imaginară?
Cum, sa n-am nimic?

Din pacate chiar n-am nimic, sunt sanatos tun, atat de sanatos incat am inceput sa ma bucur ca un nebun de viata!
Numai ca am inceput sa observ ceva, daca esti optimist si mereu cu zambetul pana la urechi nimeni nu isi face griji pentru tine si cu atat mai putin isi imagineaza ca poate ai probleme, ca poate esti trist, nefericit, te doare maseaua sau nu ai bani de intretinere.
Că daca aveai probleme te plangeai, nu?

Sunt foarte optimist, sunt mereu pus pe sotii, nu poti fi langa mine trist, fac pe mascariciul , pe clownul, numai sa-ti smulg un zambet cat de mic.

Numai ca din cand in cand, fara ca eu sa bag de seama, ma mai loveste si pe mine viata cu cate o palma, asa prieteneste, si fac haz de necaz in loc sa fiu trist.
 Probabil ca reactionez bine, dar ma oftic ca pe astia optimisti nu se ingramadeste nimeni sa ii faca sa rada. Nimeni dintre cei cu probleme.

Asa ca teoretic ar tebui sa ma feresc de oamenii cu probleme si tristi, sa am in preajma numai oameni fericiti si gata! O sa lesin de la atata ras si fericire!

Imi plac provocarile si in fiecare om trist vad o provocare in a-l face sa rada, fiecare suflet ranit e provocarea de a-l pansa cu glume si povestioare haioase care sa-i alunge supararea.
Imi place sa fiu asa, dar mi-e dor sa rad fara sa ma pot stapani, nici nu mai stiu de cand n-am mai ras sa ma doara falcile. Si nu mai suport cand rad la glumele mele:)

Salvati-ma!Cineva sa ma faca sa rîd !

mi-ar fi placut sa fiu o frunza-n vant………

Azi am facut sapaturi si am aflat de la mama ca pe vacarul 666 il chema Zgonea. Stan Zgonea. E un fel de agent 666 al izlazului, e vechi in bransa, dar le cam bea, insa stie toate secretele vacaritului. Intre timp si-a luat si asociati pe unu Orogea si pe Ion Zeamă si gata,beac tu biznis! Mi-a mai zis mama ca Zgonea are un baiat care sătul de atatea scandaluri si balamuc a fugit la manastire si s-a calugarit. Adica a fugit de la dracu la concurenţă! Oricum, iti dai seama ce nume predestinat are Zgonea sa goneasca vaci, poate o fi englez si de fapt i se spunea de la gonit „the gone” adica ză gone deci Zgonea.

Dar boii de gonesc cu masinile ca nebunii pe linia de tramvai or sti ce inseamna a goni? Ca sunt boi clar, taurii nu se streseaza asa tare pentru ca mereu se va gasi un Zgonea sa le aduca femele la bot, nu trebuie sa alege dupa ele ca boii.

Acum cativa ani am ramas singur acasa. M-a lasat mama cu vacile pe cap, gaini, porci, curci si alte oratanii. M-am trezit la o ora total  nepotrivita pentru mine si am dus vaca la marginea satului de unde le prelua 666. Asa il cheama pe vacar, 666, lumea nu stie cum il cheama dar asta e numarul de la casa lui, 666. Nu stiu cum dreacu se nimereste da asta chiar sta la adresa potrivita. Cand mai aud noaptea cate un scandal sigur 666 nu a fost multumit de mancarea nevestii, ia la bataie cainele ca de ce s-a infasurat in jurul pomului cu lantul, ce sa mai , e facut sa locuiasca la numarul 666! I-am lasat eu vaca in custodie si m-am intors la ale mele. Am uitat sa va spun ca vaca mea nu era asa cumite ca orice vaca de pe ambalajul de ciocolata sau ca cele de pe cutiile de smantana si lapte. Nuuuuuu. Vaca mea era anarhista! Unde vedea o curte de oameni acolo intra, unde era un lan de porumb, in el se ducea! Era o vaca cam rebela, punkista si cu cercel cu numar in ureche! Si cum stateam eu pe batatura ca un Noe admirandu-mi opera de hranire a puilor de curca, cu boabe de piper si malai amestecat cu frunze tocate de trifoi, striga 666 la poarta!

Striga e impropriu spus, urla ca toti dracii! Normal ca urla ca dracii doar sta la numarul 666, nu?

Ajung la poarta si imi zice: „sa imi dai 500 de mii si o sticla de vin ca ti-am gonit vaca!”

Mai sa dea dracu! Adica imi gonesti si vaca si mai vrei si bani! Si mai ai si tupeul sa vrei si vin, nu cumva ai si preferinte, lacrima lui ovidiu, ceva? Ma gandeam ca la cat de bestiala era vaca mea a gonit-o ca nu le lasa pe celelalte sa mance. L-am intrebat:”si acum unde e vaca?”. Mi-a raspuns””unde sa fie, in vaci, unde dracu?

I-am dat banii si vinul imbuteliat la sticla reciclata de cola si pana s-a intors mama am tot stat si m-am gandit….

Cum dracu ma sa ii dau bani ca mi-a gonit vaca? Adica o alunga si il mai si platesc?

Abia seara am aflat ce inseamna gonit …..

M-am simtit ca dracu ca nu stiam asta desi sunt nascut si crescut la tara. De fapt nu m-am simtit ca dracu ci ca vacarul 666

Anul asta nu mai e vacar 666, l-au izgonit unii ca cica era prea dur cu animalele. Am zis izgonit desi puteam sa zic ca l-au gonit dar acum ca stiu ce inseamna gonirea  mi-e cam rusine sa mai folosesc cuvantul.

Erata:gonit, a goni. verb reflexiv si intranzitiv.(despre vitele cornute)A se impreuna, spre a se reproduce.a da la taur vaca:)

Cand ma duc acasa trec prin localitatea Frumusani unde exista o ferma de pui pe gardul careia troneaza un afis mare: „pui zburati, 100 mii ” Ma tot gandesc de cateva saptamani bune ce inseamna asta. E un indemn adresat puilor? Adica e o competitie interna la care se plateste cu 100 mii fiecare zbor? Ca la parasutisti? M-am gandit intr-o zi ca poate e vorba de pui care au deja aripi si sunt buni de zbor, dar daca e asa de ce sa dau 100 de mii pe un pui care nu e al meu, e zburat deja?Alta traznaie care mi-a trecut prin cap e ca puii care nu se comporta cum trebuie in ferma, cei ce nu ii lasa pe aia mai pricajiti sa manace, cei care nu se dezvolta conform parametrilor internationali stabiliti prin conventii si norme europene, pe toti astia ii zboara de nu se vad din ferma. Adica sunt pui zburati.

Nu stiu la ce sa ma mai gandesc, or fi pui din import adusi cu avionul? Pai si daca e asa de ce costa doar 100 de mii?

Mi-e si frica sa mai manac pui, daca astia zburati sunt folositi la teste de catre NASA si sunt vanduti la preturi de nimic in Romania? La cate secondhanduri si la cate reziduri si rable  se aduc in Romania nici nu m-as mira.

Era si o campanie cu „puiul nu face rau”, dar puiul zburat ce face de fapt?

Cu ce se ocupa puiul zburat?

E comestibil?

Cineva m-a intrebat inainte sa plec daca am luat tot. Mi-a dat de gandit. Am luat sau nu am luat tot? Ce trebuia sa iau luasem deja, dar daca intrebarea lui ascundea altceva? Daca „tot”de fapt insemna si ceva la care nu ma gandisem? Daca „tot” se refera de fapt la ceea ce nici prin cap nu mi-ar fi trecut? Cand cineva te intreaba inainte sa plecati la munte daca ai luat tot, te intreaba doar daca ai luat cortul, chibriturile si lanterna? Oare ar trebui sa iau si lumanarele parfumate? sau bormasina si rindeaua?cateva kilograme de gel de par? De unde stiu eu ce se incadreaza la „tot”?

Totul e tot ce era trecut pe lista, dar oare am trecut tot ce trebuia pe ea? Am trecut tot? 

Daca vrei sa ma blochezi intreaba-ma daca am luat tot. O sa ma gandesc la ce vroiam eu sa iau, la ce vroiai tu sa iei, la ce ne trebuie, la ce ne-ar trebui, dar oricate as lua nu voi lua niciodata tot.

Pentru ca „tot” e infinit, cate ai lua sigur mai ramane ceva neluat. Si daca incerci sa restrangi  infinitul referindu-te doar la tot ce era pe lista, intrebarea e :”ai trecut tot pe lista”?

Nu imi place sa mint, ce sa raspund cand cineva ma intreaba daca am luat tot?

La ce sa ma gandesc cand mi se ofera tot ce vreau? Ce sa vreau, sa fie tot? Oare am facut tot pentru a nu pierde iubirea cuiva? Cat dureaza tot-ul? Cat de mare e?

Daca nu facem totul inseamna ca facem aproape nimic?

„Ceva” e infinit mai putin decat tot, cum poti sa tanjesti dupa fericire cand ai facut doar ceva? Pai nu?

Ma sperie tot-ul, e nelimitat, intotdeauna imi voi dori tot ce nu e trecut pe lista……

Intotdeauna fata care mi-a placut nu era pe lista, masina pe care as fi condus-o nu era pe lista, tara pe care as  fi vizitat-o nu e pe lista.

De ce?

Ceea ce am,  ce e pe lista nu mi se pare asa de important, conteaza  ce mai am de luat pana sa ajung la tot, asta e cel  mai important! Ce naiba!

Au trecut zile, luni, ani din viata, si inca ma mai intreb:” am luat oare tot?”

Pana o sa am raspunsul la „tot”, am certitudinea ca am aproape nimic…..

Am auzit acum cateva zile la un „manager” de firma urmatoare fraza:” o sa trimit eu la dumneavoastra doi pinguini sa ia masuratorile si ne auzim la un telefon”. Mai sa fie, ce idee super tare de marketing, sa ai pinguini care sa atraga clientii, super tare!. Am asteptat  a doua zi cu sufletul la gura sa vina pingunii sa ia masuratorile pentru termopane, m-am uitat prin frigider sa vad daca nu am ceva peste oceanic sa ii servesc, si la ora stabilita aud soneria si deschid usa. Dezamagire! In loc de pinguinii mult asteptati, in fata mea erau doi baieti, asa cam la 30 de ani, in salopete albastre si cu sepci pe cap. „Am venit sa luam masuratorile pentru geamuri, ne-a trimis sefu’.”. „Io sunt nelu si el e vasile”imi zice zambind unul, si se apucara de treaba. Au luat masuratorile, au plecat si eu am ramas cu gandul la pinguini………

Abia asteptam sa ii vad, mi-i si inchipuiam mergand leganat pe holul blocului….

M-am saturat de „patronii”care isi numesc angajatii pinguini, agarici, negrii, ţugurlani, salaori, mocoflenderi, veveriţe, soparle sau cartiţe.

Fara negrii si agarici afacerea lor ar ramane la stadiul de asociatie familiala, tugulanii si soparlele ii ajuta sa se ridice, sa se dezvolte, inteleg ca sunt foarte usor de inlocuit cu altii dar un pic de respect domnilor patroni, sunt oameni nu animale.

Eu chiar as vrea sa am piguini, dar nu pinguini in salopete, ci pinguini pinguini, in frac!