Din nou cu gândul la tine, dorindu-mi să fiu în braţele tale şi să uit, să evadez din contingent. Braţele tale sunt atemporale. Mă cufund în sărutările tale ca într-o mare calmă, lipsită de orice val al concretului. Spunea Eminescu că nu există nici timp, nici spaţiu şi că ele sunt numai în sufletul nostru…când sunt cu tine, însă, spaţiul şi timpul se distorsionează, de parcă nu mai există nimc altceva înafară, de parcă nu mai există nimic altceva pe pământ, de parcă ceea ce avem nu are un sfârşit, de parcă afară este o altă lume, una cu legile ei, inaplicabile în lumea nostră. Mă întreb dacă asta ne limitează sau amplifică intimitatea sau dacă nu e un fel de eternitate captivă în clipa unei priviri.

Dacă legile lumii noastre s-ar aplica şi în agitaţia lumii de afară, atunci nu aş mai fi printre ultimii la geografie. Singura hartă existentă ar fi trupul tău pe care îl ştiu mai bine decât drumul spre casă. Aş reuşi să identific aproape fiecare aluniţă şi aş trasa drumuri noi muşcându-te uşor (sau mai puţin uşor), rătăcindu-mă poate în profunzimea ochilor tăi care vorbesc o limbă ce eu nu o pot înţelege sau ochii tăi nu spun ceea ce ochii mei ar vrea să citescă.

Surprinzător, îmi place să mă pierd în cuvinte cu şi despre tine. Nu încerc să-mi explic misterul nostru (poate de asta am conştiinţa atât de împăcată), nu vreau să dau un sens a ceea ce însemnăm noi (dacă însemnăm ceva puşi împreună). Vreau să mă pierd în mister. Vreau să mă pierd în tine pentru că tu eşti tot ce am eu nevoie acum. Nu scriu despre tine ca să ne înţeleg, ci ca să adâncesc şi mai mult necunoscutul, ceaţa (cel care m-a adus indirect la tine ştiind cât îmi place, însă el oferindu-mi doar un fum înecăcios). Refuz să ştiu. Şi m-ai dezamăgi dacă tu te-ai gândi raţional, logic la mine şi nu printr-un tumult de emoţii cărora să nu le cauţi explicaţii. Sunt sursa gândirii tale luciferice, nu căuta să-mi descifrezi misterul, adânceşte-te în el când vrei să iei o pauză de la lumina obositoare de afară. Odihneşte-te în întunericul meu.

Mă culc mereu pe partea ta de pat, iar mie nu-mi place să dorm la perete.

O fac pentru că dimineaţa nu aş putea să-ţi văd locul gol, mi-ar aminti de golul pe care l-ai lăsat în mine…sau mai bine zis, pe care te-am lăsat eu să mi-l laşi. Parcă lipseşte o piesă din puzzle-ul meu, sigur, nu una indispensabilă. O lipsă şi atât…Un gol plin cu amintiri. E ştiut faptul că oamenii nu suportă golurile şi-am încercat să-l acopăr cu lucruri care mi-au făcut rău, care au afectat alte piese. Într-o ultimă încercare am sculptat sufletul altcuiva, însă, cu toate că am lucrat atent, nu s-a potrivit. Rămânea o crăpătură neacoperită prin care se strecura imaginea ta. I-am dat sufletul ciunţit înapoi.

Până la urmă unii oameni se-nvaţă cu golurile. Şi nu se observă decât dacă te uiţi atent. În fond nu lipseşte o piesă centrală, ci una de la margine, dar care făcea totuşi puzzle-ul mai frumos.

Te-ntrebi dacă tu eşti piesa aceea de care am mai mult sau mai puţin nevoie? Nu, dragule, tu ai alte forme acum.

Un sfârşit ca toate celelalte. În ciuda faptului că totul a fost atât de special sfârşitul pare a fi ca toate celelalte. Mi-a luat ceva până să recunosc că s-a terminat cartea. Ce carte siropoasă! Nici nu ştiu cum am putut să o scriu…să o scriem. Şi de ce o recitesc acum? Nu e ca şi cum aş putea corecta ceva, e tipărită deja. Trebuie să-i găsesc un loc în bibliotecă, lângă celelalte amintiri, lângă celelalte sfârşituri şi să nu o mai car după mine. Şi când te gândeşti că aş fi vrut ca povestea noastră să nu se termine niciodată, să scoatem noi volume, toate siropoase, pe care nu ar fi vrut să le citească nimeni, dar pe care toţi ar fi vrut să le trăiască.

De ce oare am tras atât de mult de ultima parte? De ce am vrut neapărat încă un capitol şi nu am încheiat-o în momentul în care ştiam atât de bine că nu mai avem ce să scriem, că deja aveam finalul? Probabil pentru că am vrut să-mi ţin toate promisiunile, din cauza acelui „nu voi pleca niciodată” şi pentru că ştiam că dacă plec, nu mă mai întorc şi nu vei încerca să mă opreşti.

Fără regrete, poate doar cel că nu am plecat când mi-am dat seama că noi s-a transformat în tu şi eu, acum că am acceptat că acesta e finalul, pun cartea în bibliotecă şi îmi iau un caiet gol în care să-mi trec notiţele pentru următoarea … pentru că orice sfârşit e un nou început. 

Ţi s-a întâmplat vreodată ca cineva să plece încet de lângă tine? Sunt sigură că da. Oamenii pleacă, am mai vorbit despre asta aici.
Pleacă deodată sau o fac încet. Pleacă încet de lângă tine ca să nu te doară, ştiind cât de mult contează. Şi totuşi de ce pleacă dacă tu îi laşi să vadă că sunt importanţi pentru tine? Pleacă fără motiv. Nu te mai vor. Şi în cazul ăsta ar trebui să nu suferi. Pierderea va fi a lor, nu a ta. De ce să-ţi consumi nervii, afecţiunea, să pui suflet pentru cei ce nu vor să faci asta? Lasă-i să plece.

Sau poate nici nu îşi dau seama că se îndepărtează. Şi tu stai şi piveşti neputând face nimic. Nu poţi să-i aduci înapoi aproape de tine şi nu poţi nici să fugi după ei. Stai acolo blocat şi priveşti. De parcă cineva ţi-ar căuta vena cu un ac. 

Sunt destul de rare cazurile în care mă încăpăţânez să ţin pe cineva lângă mine. Şi poate greşesc şi atunci. Câteodată rămân, dar de cele mai multe ori încăpăţânarea lor este mai mare şi pleacă. Şi atunci nu pot decât să fiu împăcată pentru că nu i-am pierdut, ci au ales ei să plece pur şi simplu, fără motiv, iar asta e problema lor. Nu spun că nu-mi lasă nicio urmă, îmi va fi dor, dar ce mai pot face? Tot ce poţi să faci în situaţia asta este să-ţi vezi în continuare de drumul tău fără ei, aşa cum şi ei îşi văd de al lor fără tine. 

Oamenii care îşi merită locul în viaţa ta nu vor pleca aşa, pur şi simplu. Sunt puţini care vor rămâne mereu, dar ei sunt tot ce ai nevoie. 

Nu am scris până acum despre el, nu prea mult, asta pentru că nu vreau să-l împart nici măcar cu nişte cuvinte. Nu mi-am imaginat niciodată că voi vrea pe cineva atât de mult. Şi tot mai mult în fiecare zi. Pare un clişeu, dacă mi-ar fi spus cineva asta m-aş fi gândit că o spune de dragul cuvintelor, „că sună bine”, şi nu al sentimentului, m-aş fi gândit că nu e posibil ca în fiecare zi să îţi doreşti pe cineva tot mai mult, asta până să simt pe pielea mea. Şi ce bine se simte! Probabil se simte atât de bine pentru că este reciproc, pentru că şi eu la rândul meu mă simt dorită, iubită. 

Am ştiut întotdeauna că acasă nu este un loc, ci un sentiment şi aşa mă simt cu el, mă simt acasă pentru că pot fi eu în prezenţa lui, nu am nevoie de nicio mască, de niciun joc ca să-l ţin lângă mine, sunt protejată. Pot sta lângă el ciufulită, nemachiată, dezbrăcată (nu mă refer la haine, asta e mai uşor, dezbrăcată de gânduri, dezbrăcată de amintiri, de greşeli) şi ştiu că nu mă va iubi mai puţin. 

Am citit astăzi pe un blog că cel care te iubeşte îţi spune că eşti frumoasă în fiecare zi. Poate că sunt eu mai ciudăţică, dar nu cred deloc că ar trebui să ţi se spună că eşti frumoasă în fiecare zi. Asta îţi poate spune oricine, nu e nimic special. El mă face să mă simt frumoasă, frumoasă că sunt a lui, frumoasă că sunt eu.Asta înseamnă ceva. Nu mai este nevoie să spun că mă face fericită, toată lumea din jurul meu observă asta. Iar oamenii fericiţi sunt frumoşi, că tot vorbeam de frumuseţe. 

Nu mă întreba de ce îl iubesc sau de ce mă iubeşte. Nu există un „te iubesc pentru că…” , ci doar ” pentru că te iubesc”. Nu avem nevoie de motive pentru asta, nu am încercat niciodată să-mi explic. Probabil există o explicaţie, dar nu are nimeni nevoie de ea. Simt şi atât.

El este tot ce-mi doresc. El este special, este AL MEU. 

„Nu vreau să țină la calitățile mele, ci, fără niciun discernământ, la mine! Te iubesc fiindcă ești bun; Te iubesc fiindcă ești inteligent; Te iubesc fiindcă ești frumos; Te iubesc fiindcă… înseamnă că Te este iubit nu pentru el, ci condiționat, din anumite cauze. O iubire provocată de cauze conștiente, de calități pentru care dicționarul are cuvinte, de însușiri externe; o iubire acordată ca un premiu pentru calități estetice, morale și intelectuale, o iubire pe care o poți justifica nu este iubire.” G.Ibrăileanu, Adela

Tot aud cât de greu e un sfârşit, eu aş spune că începutul e mult mai dificil, sfârşitul e greu doar pentru că aduce cu el un nou început. La sfârşit te aştepţi, te avertizează cu mult înainte de a fi * oficial * , simţi când te apropii de el, îl anticipezi şi nu te ia prin surprindere. Cât despre început…nu ştii nimic, după ce te smulge din sfârşit, din trecutul în care te ancorezi atât de mult speriat fiind de un viitor neprevăzut, începutul te transpune într-un context nou. Nu ştii ce urmează, eşti ataşat de sfârşit doar pentru că nu ştii în ce constă începutul  şi toate emoţiile le legi de sfârşit. Sfârşitul e sigur, e trecut, e concret, îl ştii şi te agăţi de el, pe când începutul e…nu ştii cum este.

Poate nu-ţi pare rău de ceea ce s-a terminat pe cât eşti de speriat de ce va urma, de cât de mult se pot schimba lucrurile.

„Ends are not bad things, they just mean that something else is about to begin. And there are many things that don’t really end, anyway, they just begin again in a new way. Ends are not bad and many ends aren’t really an ending; some things are never-ending.”

Cuvintele eliberează.

Însă ai grijă cum te joci cu ele pentru că deja ai simţit pe propria piele puterea cuvintelor, ştii cât pot răni sau descuraja o persoană, însă ştii la fel de bine cât de mult poţi ajuta pe cineva dacă spui ce trebuie la momentul potrivit. Da, cuvintele eliberează, însă trebuie să te gândeşti de două ori la efectul pe care îl vor avea asupra celorlalţi. Dacă ştii cum să le foloseşti poţi să obţii tot ce vrei.

E încă ceva care se încadrează în categoria „nici prea prea, nici foarte foarte”, nu trebuie să fii foarte deschis, mai ales când nu ştii bine cine te ascultă, dar nici prea reţinut. Trebuie să înveţi să dansezi printre cuvinte ca să-ţi faci loc lângă oamenii pe care îi vrei aproape şi să îţi construieşti un scut din ele pentru cei pe care îi vrei la distanţă.

Ţine cont că sunt printre puţinele lucruri pe care timpul nu le poate şterge şi poate singurele care nu sunt modificate în niciun fel de timp. Le-ai spus şi rămân aşa pentru totdeauna.

Omul e efemer, însă cuvântul lui nu. Cuvântul rămâne agăţat undeva în timp, dar nu moare şi nici nu se schimbă.

Toată lumea pleacă din viaţa ta mai devreme sau mai târziu. Fie că o fac cu un motiv, fie fără nicio explicaţie…pur şi simplu pleacă. Şi rămâi doar tu cu tine însuţi. Nu te victimiza, nu dramatiza situaţia, opreşte-te din a spune cât de rănit eşti. Nu eşti rănit, nu spun că nu te afectează deloc, dar nu e ca şi cum viaţa ta se termină aici. Sigur, o să-ţi fie dor de ei, dar nu se mai întorc şi de ce să te ancorezi în trecut când ai în faţă atâţia oameni pe care urmează să-i cunoşti? Oamenii vin, înveţi ceva de la ei, apoi pleacă.

E atât de firesc ce ţi se întâmplă. Gândeşte-te doar din viaţa a câtor oameni ai plecat tu. Poate ai plecat având un motiv întemeiat sau poate ai plecat pur şi simplu. Plecarea ta ţi se pare normală…de ce nu ţi s-ar părea la fel de firească şi plecarea celorlalţi? Nimic nu durează pentru totdeauna, nimic nu e veşnic. Şi poate că e mai bine aşa. Cât de plictisitoare ar fi viaţa dacă nu s-ar produce nicio schimbare!  

Zi-i cum vrei tu: Karma, Dumnezeu, Legea Bumerang, Universul, Justin Timberlake (what goes around comes around)… au grijă ca ce faci să ţi se întoarcă. Cum tu pleci din viaţa altora aşa pleacă şi alţii din viaţa ta. Şi tu ai rănit anumite persoane, şi tu ai jignit, şi tu ai judecat. Unii mai mult, alţii mai puţin, dar toţi am făcut-o şi poate încă o facem fără să ne dăm seama.

Suntem oameni, e normal. Aşa că nu te mai victimiza, toţi suntem aproape la fel de nesuferiţi. 

*În cazul în care aştepţi un text siropos poţi să ieşi acum de pe blog.*

Toată lumea vorbeşte despre iubire ca fiind cel mai frumos sentiment. Sună a clişeu, dar nu este. Iubirea e unul dintre cele mai frumoase lucruri care ţi se pot întâmpla. Însă iubirea nu e iubire dacă nu îţi aduce fericire. Sunt de părere că dacă spui că iubeşti, dar asta nu te face fericit înseamnă că nu iubeşti cu adevărat. Poate te atrage aşa de mult o persoană doar pentru că nu o poţi avea, poate acea persoană nu este deloc potrivită pentru tine şi nu aţi putea avea o relaţie, dar tu te încăpăţânezi să spui că îl/o iubeşti. E un capriciu sentimental şi atât.

Să ne întoarcem la iubirile fericite. Nu spun că trebuie să fie totul roz, nu o să fie niciodată, dar dacă e vorba de iubire găseşti fericire si în pete. Da, iubirea e frumoasă şi toţi avem nevoie de ea, dar iubirea nu e de ajuns. Abia ăsta e un clişeu, să spui că iubirea ţi-e de ajuns. Poate aşa pare pentru un timp. Nu o să fii pe deplin fericit dacă ai doar iubire, după cum spuneam, contribuie într-adevăr la fericirea ta, dar mai ai nevoie de vise pe care să le transformi în realitate astfel încât să te simţi împlinit. Poate iubirea nu necesită atât de mult efort pe cât atingerea unor idealuri şi ăsta e motivul pentru care lumea preferă să vorbească mai mult despre iubire, e mai confortabil…şi cu toţii ştim cât de greu e să ne dezbrăcăm de comoditate şi să ajungem la ceea ce ne dorim. Dar ăsta e un alt subiect.

Revenind, iubirea e destul de importantă, nu poţi fi pe deplin fericit fără ea şi, de asemenea, nu poţi fi fericit doar cu ea.