Si era inevitabil sa nu ajungem si aici.. Sa ne dorim sa fim separat dar impreuna. Tu sa imi reprosezi ca vreau sa fac lucruri fara tine si in acelasi timp sa vrei sa pleci fara mine. Eu am politica si ritualurile mele pe care nu le-ai invatat dupa atata timp.. Dar imi spui ca sunt pe toane. Ca sa nu mai zic ca asa sunt femeile la menstruatie! Dar tu nu te obosesti sa cunosti omul de langa tine! Si totusi ce ne spunem cand nu ne vorbim? Nu ne spunem nimic, ne transmitem doar jigniri prin priviri usturatoare! si-acum am ramas in tacere amandoi..
My thoughts
Si-am ramas singura cu gandurile mele.
Simt ca am pierdut o lupta deja dar mi-e greu sa recunosc, mi-e greu sa accept ca s-a intamplat. Mi-e atata de greu incat nici sa plang nu mai pot, lacrimile nu vor sa mai iasa. Imi e atat de greu sa accept incat ma gandesc sa fac un compromis si sa traiesc in lumea asta unde nu pot spune nimic, pentru ca altfel as ramane singura si pustie dar cu ideea ca sunt stapana gandurilor mele si a ceea ce fac.
Baby, tie iti place ce se intampla? Chiar iti doresti o papusa manipulata langa tine? Cum ramane cu dragostea pe care trebuia sa o avem?
Au pierit toate.. si ma gandesc daca asta e pretul corect a tot ceea ce am avut, daca cineva a reusit sa iti spele mintea si inima, sa uiti de mine, sa uiti ca sunt om si ca ma doare, sa uiti ca sunt eu…acea eu care a fost langa tine si care a reusit sa te sustina atunci cand toti ceilalti crapau in preajma ta…sunt acea ea care te-a tinut de mana la fiecare decizie si ti-a spus parerea ei sincera…sunt acea eu care iti poarta tricoul…sunt acea eu care se cuibareste in pat langa tine… sunt acea eu care iti provoaca cele mai intense orgasme…sunt aceeasi eu!
Si-acum ma calci in picioare, si-acum pleci de langa mine si ma lasi sa plang fara sa te doara, fara regrete…si-acum nu te mai intereseaza de mine si-ai ajuns sa ma minti crunt! Ai ajuns sa minti toata iubirea sincera pe care ti-o purtam…ai ajuns sa minti tot!
Ma simt ca o virgina parasita. Virgina nu intelege de ce tocmai in patul celui care a parasit-o, si-a lasat himenul …. eu nu inteleg de ce in inima celui care ma minte acum, mi-am pus toata dragostea.
Si-am ramas cu ale mele ganduri.
Triologie: 3. DE CE AM PLANS AZI
Dar toata stapanirea asta de sine, nu e pentru cine nu are resurse si nu e pentru cine nu poate sa isi ascunda sentimentele.
Si da… azi am plans.
Am plans pentru ca m-am simtit pusa la zid, pentru ca mi s-a spus sa raman acolo, sa nu incerc sa scot capul la liman, pentru ca acolo e locul meu. Am plans pentru ca nu am reusit sa ma impun in relatia mea care a luat o alta cale si pentru ca nu mai stiam pe unde sa ascund durerile provocate si cam cat de tare am fost lovita.
Pentru ca am tinut capul in jos am decis ca e momentul sa ma fac auzita pentru ca altfel ar fi fost posibil sa fiu sarita de cate ori ar fi fost ocazia. Am decis ca e momentul sa scot leul din mine si sa ma fac auzita. Am decis sa imi fac dreptate singura, ca nu am nevoie de sprijinul si ajutorul nimanui. Am plecat constienta de gandul ca este posibil sa nu castig aceasta lupta, ca este posibil sa risc o si mai mare antipatie in ceea ce ma priveste. Am plecat cu gandul ca sunt capetenia gandurilor mele si ca prezenta la un “razboi” spune “turcilor” ca esti acolo si ca esti un obstacol pe care va trebui sa il ocoleasca sau cu care sa se lupte.
Dar dupa cum am spus… mi-am ales 2 razboaie in acelasi moment.
Sa arat o data ca sunt si eu un mic Mihai Viteazul si sa arat a doua oara ca sunt o Ioana D`arc in ceea ce priveste drepturile mele in relatie. Mi-am ales sa joc doua personaje pe care nu le-am studiat premergator gandurilor mele. Am avut un dracusor pe umarul meu stang care imi spunea sa imi fac dreptate, sa ma revolt, pentru ca am un caracter care poate schimba ceva.
Fara sa fiu modesta, fara sa ma feresc, tot timpul am crezut si tot timpul voi crede ca menirea mea e sa schimb ceva in lumea asta, ca pot face atat de multe pentru cei din jurul meu si pentru mine..dar nu stiu inca cum.
Am plans pentru ca mi s-a spus sa stau in metrul meu patrat si sa nu incerc sa evoluez, pentru ca am fost pusa la zid si palmuita, am fost menajata in discutii care mi-au lasat impresia ca trebuie sa raman proasta, ca lumea asta nu e de mine. Nu vreau sa fiu menajata, nu vreau sa fiu luata de proasta si exact asta am patit. Simteam minciunile cum ies din gura lor si mi se lipesc pe fata si imi creau dezgust, simteam cum eram luata de proasta si mi se incerca o spalare a psihicului prin cuvintele “data viitoare sigur vei reusi” cand sincera sa fiu pumnul l-am primit acum, nu data viitoare, refuzul l-am primit acum… data viitoare e doar o chestiune de viitor. Simteam cum mi se ascunde adevarul si mi se spune o poezie bine repetata si bine pusa la punct astfel incat sa “imi ridice moralul” si sa cred ca ei ma iubesc, ca ma vor si ca ma vor ajuta in orice problema. Timp de fix 30 sec mi-am lasat creierul sa fie spalat de vorbele frumoase, apoi mi-a aparut dezgustul pe chip, senzatia de voma… si apoi am plans.
Pe frontul doi de razboi am fost considerata cantitate neglijabila, cum parerea mea nu a contat, la fel cum nu a contat nici faptul ca eram deranjata de unele fapte,cuvinte, reactii.
Am simtit un pumnal in ochi.. si-am plans.
Stiu ca toate se pot rezolva si mai stiu ca toate au o cale usoara si o cale complicata. Totul sta in magia cuvintelor pe care le folosim si in magia faptelor pe care le imprastiem. Printre sutele de lacrimi, da m-am intrebat “de ce eu, Doamne?!”, dar cine sa imi raspunda? Poate e corect ce mi se intampla sau poate e un test de anduranta, dar m-am simtit nedreptatita. Poate ca platesc pentru pacate anterioare sau poate e doar o etapa, o singura treapta de care ma impedic.
De aceea am plans, pentru ca nu am inteles nimic din ceea ce mi se intampla si pentru ca nici nu stiu ce trebuie sa invat. Deoarece nu stiu unde gresesc si unde trebuie sa ma opresc ca sa nu mai gresesc. Asa cum am spus si o sa o repet continuu FAC CELE MAI PROASTE ALEGERI DIN VIATA MEA si pentru asta am plans.. ca mai urmeaza inca una din alegerile mele.
De aceea am plans azi!
Triologie: 2. Stapanirea…de sine
Alegi cu dragostea si te astepti numai la fluturasi, o lume roz, noi doi imbratisati, noi iubindu-ne, zambete etc etc etc.
Si ce te faci cand iubitul tau, vrea sa fie stapanul relatiei sau chiar stapanul tau? Poate pare prea mult spus..dar sunt repercursiuni ale deciziilor pe care le tot iei. Dupa ce ai ales cu dragostea, accepti la locul de munca sa pleci capul, sa se sparga unele oale in capul tau devine la un moment dat atat de uzual incat stii ca trebuie sa faci asta indiferent de situatie, doar pentru ca nu ai cum sa faci altceva. Dev ine unul din reflezele involuntare si atunci, confunzi deciile pe care le poti lua in relatia ta cu “a pleca capul”lasandu-i impresia iubitului tau ca poate lua el ce decizie doreste. Facand asta in repetate randuri..devine ritual, devine obisnuinta, devine RELATIE….devine stapanire. Incepi sa realizezi la un moment dat ca ai confundat mancarea cu mancarimea, dar deja e prea tarziu. Deja ti se impun lucruri, devine socant, deja nu mai poti lua tu decizii, si e momentul acela in care te intrebi “cand am dormit atata si acum se intampla asta!?”Toate acestea au capatat deja contur si obicei… air cand te trezesti,deja e prea tarziu sa mai bati tu cu pumnul in masa, pentru ca ti se bate tie cu pumnul in pereti. “oare de ce am ajuns aici?!”
Si uite asa am vrut sa ridic capul si sa ma fac auzita..desi cred totusi ca m-am sincronizat atat de prost sa fac lucrul asta atat in relatia mea cat si in relatia cu job-ul. Consider ca nu am energie si putere sa fac fata la atatea si nu am obraji sa imi primesc palme. Nu-mi ramane decat …. Stapanirea…de sine!
Ne place sa fim mintiti !
Auzi cu atata inversunare peste tot “e bine sa spui adevarul!” sau “adevarul spus e pe jumatate iertat” esti un om integru daca o faci. Auzi peste tot, ca si cand toti am vrea sa fim integrii si parca am face fapta buna spunand “imi place sa aud adevarul, oricat de greu ar fi el!” Insa Adevarul adevarat e ca tuturor ne place sa fim mintiti!
For real.. de cate ori o fata a intrebat “Imi sta bine cu blugii astia, arat grasa?” iar cea mai buna prietena i-a spus… “oricum esti grasa, ar trebui sa mai slabesti, nu blugii sunt de vina!” si pentru ca i-a spus adevarul, fata a iertat-o pe jumatate pe prietena ei si i-a apreciat sinceritatea.
De cate ori ca baiat nu i-ai spus iubitei tale ca ii sta bine asa cum este imbracata sau machiata, desii arata oribil? Si pentru un motiv real ne place sa fim mintiti… pentru ca NU STIM sa faccem fata cum trebuie unui ADEVAR. sunt doar vorbe cand auzim “imi place sa aud adevarul” dar in secunda doi daca ii spui ” nu te-ai machiat corect” sau …“iubitul tau a flirtat cu prietena mea” sau “mai ai nevoie de putin sport ca sa faci mai ferm fundul ala” o sa vezi pe fata persoanei din fata ta, o urma de frustrare pentru ca ai avut curajul sa ii spui adevarul “atat de crud” pe care totusi dorea cu convingere sa il auda, ba chiar vei putea sesiza o incercare a ochiilor de a se umezi…pentru ca defapt nu vroia sa auda asta! Ce e drept e bine sa auzim numai lucruri frumoase despre noi.. sa fim periati ca ne sta bine cu blugii astia, ca decolteul asta ne face sanii mai frumosi, ca avem un fund de invidiat, ca suntem cei/cele mai buni/bun la pat, ca avem niste picioare frumoase etc etc. Ne creste orgoliul, increderea auzind cat de buni suntem…cand in realitate nu este neaparat asa.
Cand spunem “ne place adevarul” e oarecum o fata ascunsa a faptului ca ne place sa auzim adevarul despre ceilalti. pe scurt ne place sa barfim. Ne place sa auzim ca, colegul cel nou e cam grasut si mananca shaorma cu cola zero. Ne place sa auzim despre cum colega de langa biroul tau are o respiratie urat mirositoare sau ne place sa auzim cum colega de la vanzari a fost data afara mai ales ca tu nu o placeai, ti se pare un lucru bun pentru firma, cand defapt e un lucru bun doar pentru tine. Ne place sa auzim cand cineva ne spune adevarul despre cum Ileana a fost parasita defapt de iubitul ei si nu s-a mutat in Anglia cum a spus ea.
Ne place sa auzim adevarul da…. dar nu cand este vorba despre adevarul care ne incojoara pe noi! Let`s face it… nu suntem capabili sa il acceptam cum trebuie inca, sau nu suntem capabili sa renuntam inca la toate cuvintele “de bine” si frumoase pe care le auzim de la colegi. Inca nu este apreciata sinceritatea.
Mi-ar placea sa avem o zi precum cea din filmul cu Jim Carrey in care baietelul lui isi doreste ca macar pentru o zi tatal lui sa nu mai poata mintii! Desii ar fi o zi a haosului asta e clar… dar pentru acei 1% care apreciaza intradevar sinceritatea ar fi un moment de glorie! De ce de glorie? Pentru ca atunci cand tu stii ca spui adevarul iar cel din fata ta refuza sa te creada tocmai pentru ca nu il minti… e o zi cand tu stii ca decazi in cea mai adanca prapastie a lumii mintite si nu ai cum sa scoti tu punctul alb din gaura neagra a universului minciunii. Ar fi o zi a gloriei pentru ca in sfarsit toti ar stii ca defapt tu nu minti si ai tot spus adevarul, iar ei au preferat sa auda minciunile. Ar fi o zi a gloriei pentru a nimeni nu ar putea sa spuna nimic in afara de adevar si asta i-ar face sa isi dea seama cat de mult se minte si sunt mintiti in aceasta lume “integra” si plina de sinceritate.
Doar gura noastra vorbeste cand spunem ca ne place sa auzim adevarul…creierul nostru defapt vrea sa auda o minciuna bine spusa…dar cand aflam ca am mfost mintiti nu e lucru bun.. pentru ca am fi preferat sa ni se spuna adevarul! NOTTRUE! nu mai jucati rolul asta in cerc. In momentul cand ai descoperit ca esti mintita de fapt nu ai mai avut incotro si a trebuit sa auzi adevarul. Cand ai avut ocazia sa auzi adevarul, creierul tau facea rugaciuni sa nu auzi nimic adevarat, pentru ca nu era ceva bun despre tine! Creierul tau refuza sa nu fie compliment! Asa ca de ce sa faci pe omul integru cand intr-un final nu ai mai avut ce face si a trebuit sa auzi adevarul, si sa spui ca “ne despartim pentru ca m-ai mintit iar eu nu pot sta cu cineva care nu stie sa spuna adevarul” cand nici tu nu vroiai sa auzi adevarul! Nu traim intr-o lume a sinceritatii…. macar apreciati minciuna!
Macar incercati sa nu mai fiti ceea ce nu suntem defapt nici macar 1% din populatia asta! Haideti mai bine sa spunem NE PLACE SA FIM MINTITI! poate asa vom inversa ceasul minciunii. Sau sa mai asteptam ziua cand blestemul Pinnochio ne va cuprinde pe toti!
Ce iubim?
M-am intrebat constant in ultima perioada ce iubesc eu defapt? si mai ales DE CE? sau ce inseamna iubirea asta pentru mine… ce caut eu la ea. Si mi-am adus aminte de mine copil si cum inca tanjesc dupa clipele acelea si dupa cum ma simteam de bine cand eram adolescenta. Refuzam sa vad maturitatea si adoram sa zambesc, sa traiesc viata, sa nu imi impun limite, sa pierd noptile, sa vin acasa cu fluturasi in stomac, sa astept telefonul lui sa vad daca l-am dat peste cap sau nu. Recunosc fara modestie ca de cele mai multe ori chiar mi-a iesit si n-am ezitat o secunda sa flirtez. Adoram asta si chiar iubeam sa fac asta. Ma facea sa cred ca pot schimba lumea cu zambetul si libertatea mea, cu nonsalanta cu care faceam asta. Iubeam sa fiu adolescenta si sa am vise erotice la care contemplam a doua zi … si imi placea mereu sa ma intreb “cum ar fi daca…?” Iubesc sa visez… lumea mea imaginara e o lume simpla in care perfectul se imbina cu lumea simpla si lumea haotica cu distractia si buna dispozitie.
Iubesc sa ma simt bine..si iubesc sa petrec timpul meu cu mine si cu prietenii mei, sa radem haotic, sa ne copilarim, sa fac tampenii sa ne comportam ca si cand restul lumii nu conteaza.
Aveam atat de mult timp inainte si imi placea sa merg cu metroul si adoram senzatia aceea… acea senzatie cand imi dadeam intalniri la Mec la unirii sau la Kfc la romana… acea senzatie cand urcam cu scarile rulante si usor usor vedeam lumea de la suprafata si ma intrebam “oare unde e?” si de multe ori “oare e ca in pozele de pe hi5/facebook?”
Defapt ce iubim? Lucrul respectiv sau senzatia care ne inconjoara?
Iubesc lucrul, iubesc senzatia, iubesc amintirile, iubesc cum am crescut si urasc ca m-am maturizat!
Tanjesc dupa libertatea mea, dupa placerile mele vinovate si nevinovate, tanjesc dupa mici lucruri pe care le iubesc. Si imi place sa IUBESC! desi nu cnosteam notiunea cuvantului si mult timp mi-a fost greu sa folosesc cuvantul….tocmai pentru ca nu il intelegeam si nu intelegeam ce inseamna el, ce inseamna “a iubi” si ce sentimente iti ofera.
Iubesc sa ma privesc in oglinda si sa ma uit la ochii mei la zambetul meu… iubesc sa ma simt bine in pielea mea! Si asta ma face sa radiez! Imi iubesc corpul, imi iubesc defectele, imi iubesc prietenii, imi iubesc parintii, imi iubesc pisica, iubesc tot! de ce ? pentru ca am invatat semnificatia cuvantului si nu sa il folosesc gol.
Zburatorul
E inceputul lui decembrie, e ora 21:00 si privesc pe geam. E intuneric afara dar lumea inca nu s-a dus la culcare. La o simpla adiere de vant, zaresc rapid o umbra in aer si primul meu gand este ca am vazut un zburator ! Si a venit la mine!
Ma-ntreb daca sa ma sperii sau nu… daca sa ma simt infricosata sau nu….daca e doar o mitologie….de ce l-am vazut? Dar daca el e barbatul visurilor oricarei femei si eu ma sperii si il alung? Dar aducandu-mi aminte de mitologia romaneasca… se spune ca este simbolul iubirii neimpartasite care bantuie femeile singure sau care se vor marita. De maritat nu ma marit…iubire neimpartasita? Cine m-a iubit atat de ascuns si i-am refuzat mereu propunerile, iar acuma vine sa ma bantuie fara sa-i fie rusine? Dar nu stie ca dragoste cu sila nu se poate daca nu poate fi impartasita? Si eu am renuntat la persoane care nu impartaseau aceleasi ganduri cu mine…dar nu m-am dus sa ii bantui noaptea, sa ii sperii! Desii daca stau mai bine sa ma gandesc….acum parca suna chiar foarte bine ideea!
Insa revenind dupa atatea momente de cugetare, vad inca o data acea umbra! Mai… asta chiar e pus sa ma sperie…ori sa ma fure…ori sa bage toate fricile in mine. Si curajul meu ironic dispare usor, iar frica ma cuprinde in tot corpul. E chiar el si e dispus sa ma sperie cat poate. Suna telefonul, moment in care, am tras un tipat! ANONYMOUS CALLER…. raspund si nu aud decat o simpla respiratie apoi bip bip bip. S-a inchis apelul. Am clipit pentru o secunda si ma simt furata. simt ca am fost rapita pe geam si acum zburam deaspura orasului insa nu pot si nu mi-as dori sa deschid ochii sa vad asta. E suficient doar ca mi s-au amplificat simturile.
Toate senzatiile acestea, toate simturile acestea, ma-ntreb oare de ce nu i-am impartasit iubirea? Ma simt cutremurata din cap si pana-n picioare, de ce nu am avut curajul sa vad dincolo de aparente sau de ce m-am ghidat dupa prima impresie? Simteam ca am tot si tot este al meu si nu mai simteam nevoia de nimic, iar iubirea lui era atat de aprinsa, fierbinte, incinsa si perfecta! iar eu nu aveam de unde sa stiu cine e..si poate daca as fi stiut nu as mai fi impartasit aceleasi simturi, poate toate s-ar fi oprit brust si eu chiar ma simteam bine! Dar in lumea mea se traieste cu ochii deschisi, se simte fiecare atingere, se profita de fiecare sarut. Nu as putea sa fiu eu eroul de sacrificiu care impartaseste dragostea zburatorului ca mitologia sa se termine aici.
Intr-o lupta a gandurilor dintre realitatea si lumea lui… totul din mintea mea imi spune sa revin la realitate si brusc deschid ochii.
Fusesem si in lumea lui si explorasem o parte din ea, dar realitatea m-a depasit si m-a convins. Am ramas cu ideea ca si alte femei vor explora aceea lume si acum stiam cum e sa fi rapita de un zburator, cum e in lumea lui, cum e soapta lui si cum il pot gasi in realitate. Un amestec de soapte si suave atingeri, concretizate intr-o umbra iar umbra concretizata intr-un barbat infinit care va face asta in toata lumea, ducand la indeplinire singurului lui gand. Si nu o sa va spun care gand… va veni si pe la voi si imi veti da dreptate!
Scrisoare catre mine
Tu nu mai esti tu! Si asta ti-am reprosat mereu in ultima perioada. Ce este cu tine? De ce anume ai nevoie? Chiar ar trebui sa iti revii…. te stiam altfel, aveai cel mai puternic caracter pe care il stiam… te cunosteam ca tratai totul cu o luciditate exemplara…cu atata neutralitate de care ma surprindeai.
Tu nu judecai pe nimeni si nimic! Ce ti s-a intamplat?
Te vad atata de abatuta si nu esti tu. Imi placea cum iti zambeai singura in oglinda si cum erai fericita toata ziua. Nu aveai parca o grija. Acum zici ca toate grijile ti s-au adunat pe chip! Imi este trist sa te vad asa si as fi in stare de orice sa te vad ca inainte.
Mi-e dor sa te vad dansand singura prin casa.. uitandu-te in oglinda fara sa conteze cine te vedea.. Aveai calitati si profitai de ele… iubeai si aveai o sete nebuna de cunoastere… ma surprindeai cat de multe vroiai sa cunosti.. ca sa poti participa la orice discutie fara sa te simti in afara subiectului. ITI PLACEA SA CITESTI! Iti placea sa te amuzi cand citeai carti si sa razi minute in sir despre ceea ce citeai. Iti placea sa tachinezi si adorai sa flirtezi!
Am nevoie de cum erai tu inainte!
Dezamagirile sunt de 2 feluri
N-am fost niciodata mai dezamagita de tine… si sincera sa fiu de mine sunt cel mai dezamagita! Sunt dezamagita de mine pentru ca m-am lasat prea mult acaparata de tine, de obiceiurile tale si de princiipile tale…pentru ca te-am iubit atat de orbeste! Am iubit cu tot corpul si cu toata stiinta! Am stiut cat tin la tine si n-am evitat niciodata sa iti spun si poate si de asta detineai controlul asupra mea. Ai simtit ca esti unul din punctele mele slabe si ca as fi facut orice mi`ar fi stat in putinta ca sa nu te pierd.
Daca simteam ca te pierdeam era ca si cum cineva ar fi smuls o parte din mine, fara sa imi faca anestezie. Simteam cum ma rup de ceva al meu si care nu s-ar fi rupt usor iar durea se amplifica din ce in ce mai tare. Era o operatie pe cord deschis!
Am continuat constient de toate aceste puncte si mai ales de faptul ca te stiai punctul meu slab si apelai la asta constant. Stiai ca nu as fi vrut sa te vad suferind, stiai ca nu pot trai cu gandul ca esti suparat pe mine, ai detinut tot controlul asupra mea.
M-ai dezamagit in momentul in care ai vrut sa ma privezi de tot. Ai vrut sa imi iei chiar tot..tot! Singurele clipe erau numai cu tine si n prezenta ta. Nu mai aveam libertatea mea, aerul meu, dreptatea mea, spatiul meu. Intr-un mod obsesiv si posesiv iti doreai sa fiu a ta, dar nici tu nu stiai daca ma iubesti macar…. sau doar psihicul tau iti dicta ca unei minti bolnav obsesive sa faci asta. Sau pur si simplu nu stiai notiunea iubirii.
Sunt dezamagita de mine pentru ca m-am lasat in asta, pentru ca am constientizat fiecare pas si mi-am asumat tot, absolut tot. Stiam cand te foloseai de mine, ce vroiai de la mine si imi jucam rolul. Asta ca sa iti imaginezi ce ai insemnat pentru mine si sa crezi ca siamezii ar fi plans de bucurie daca se puteau imbratisa fara sa fie lipiti si ca eu as fi plans daca nu te-as fi stiut parte din mine si doar te puteam imbratisa. Sunt in continuare dezamagita de mine pentru ca nici eu nu stiam de cat sunt de capabila sa iubesc si sa ador un singur om. E o dezamagire da… sa stiu ca pot sa ofer atat de multe si sa exprim prin toti porii si in toate metodele ce insemni si cat te iubeam. E un mare defect ca ma aflu printre putinele persoane de genul asta.
Dar cu toate astea…. exista oameni care traiesc si fara sa le bata inima. Au nevoie doar de bypass. O sa fac si eu rost de unul..
ELLA'S Blog 