Mi-a murit catelul.
Am stat mult sa ma gandeasc cum sa incep, dar nu gasesc o alta formula care sa exprime mai bine ce vreau sa spun. Simt o dorinta puternica de a ma descarca, de a nu vorbi cu un om care sa imi dea sfaturi, dar care sa nu inteleaga de fapt cum ma simt. Nu am nevoie de cuvinte ci doar de liniste. Vreau sa raman eu si durerea insuportabila din capul pieptului, eu si lacrimile de crocodil pe care le-am varsat pana m-am inecat, eu si penibilitatea in care ma aflu si din care nu doresc sa ies pentru moment. Sufar intr-un mod nasol, pe care nu il pot explica si din care nu pot iesi. E penibil fiindca doresc sa urlu si sa dau vina pe cei care au gresit, sa urlu la sistem, la legi, la tot ce nu exista desi ar fi trebuit sa fie real. Vreau sa tip fara sa fiu intrerupta de o remarca anume ca si cum as dori explicatii sau vorbe. Vreau fapte! Vreau fapte si le vreau acum!
Nu am avut niciodata un catel al meu fiindca nu are cine sa se ocupe de el atunci cand casa este goala. Din aceasta cauza, toata dragostea mea pentru aceste fiinte cu nasuc umed pe care le iubesc s-a dus catre cateii bunicilor. Nu am iubit niciun catel cum l-am iubit pe acesta fiindca il stiu de cand era mic cat palma si schelalaia fiindca ii era teama de mine. L-am tinut in brate ignorandu-i plansul si l-am mangaiat pana a adormit. Atunci mi-am dat seama ca il ador fiindca e mic si neajutorat, fiindca se teme de mine, dar in acelasi timp poate sa adoarma linistit fara sa se gandeasca la raul pe care as fi putut sa i-l fac. Il stiu mic, iar apoi mare. Atat de mare incat ar fi putut sa ma arunce in fund de ar fi sarit pe mine, desi nu a facut asta niciodata. Stiu ca se aseza pe picioarele mele pentru a nu ma lasa sa trec fara sa il mangai, ca imi lua papucii din picioare si ii ascundea sub el pentru a nu pleca … M-a iubit. Stiu asta fiindca la mine venea mereu atunci cand il chemam desi pe altii ii ignora, langa mine venea cand il certa tata sau cand ii era foame, ori atunci cand dorea sa se relaxeze.
Si a murit … A murit din cauza unor idioti pe care ii urasc si ii urasc atat de tare incat simt ca mi se taie sufletul in doua. Ii urasc fiindca exista, fiindca au fost acolo, fiindca au dat peste el cu masina lor nenorocita. Urasc ca toti le cauta scuze, ca toti spun ca el a fugit in fata masinii, ca el nu a fost atent, ca el, ca el , ca el … El a fost doar un caine. Un caine nu un om! Un caine! Un caine care nu putea sa gandeasca, un caine care nu stia ca acea masina trebuia sa se opreasca. Daca era un copil ? Daca era un copil mai cautau scuze soferului? Daca era un copil mai spuneau: ,,oh, se mai intampla accidente” ??? Nu. Daca era un copil ar fi fost o drama, dar nimanui nu ii pasa fiindca era un caine. Dar era al meu si il iubeam, ma iubea si nimeni nu avea dreptul de a-l lasa in strada ca si cum ar fi fost o papusa de nimic.
Sunt fericita ca nu am fost acolo. Sunt fericita ca am fost la scoala si nu am stiut nimic. Sunt fericita … dar imi este rusine fiindca azi, cand am aflat vestea, pentru o clipa, le-am dorit acelor oameni tot raul din lume. De ce nu era cainele legat? Pentru ca singura care ar fi putut sa il lege eram eu si nu am vrut. De ce? Fiindca ura sa fie legat si adora sa fie liber. Nu puteam sa il omor psihic tinandu-l intr-un lant cand el adora sa zburde si sa alerge. Am vrut sa il prind. Chiar am vrut! I-a muscat pe cei care au incercat sa il prinda, i-a marait si a fugit de ei. Cand m-am dus cu lesa catre el doar a lasat capul pe labe si s-a uitat la mine cu acea privire specifica incat nu am putut sa o fac. Pur si simplu! Nu am putut sa ii fac rau stiind cata incredere avea in mine.
Moartea lui a fost ca un fel de revelatie, dar nu acel tip de revelatie pe care crezi ca o poti avea. E oribil sentimentul si nu il doresc nicicui. In ultimul timp am parte numai de palme. Una din cele mai bune prietene mi-a bagat cutitul in spate doar pentru ca a putut si ma gandeam ca wow, cat de oribil e! M-am inselat! Mi se pare ca viata ma incearca, ca imi arata ca nu totul trebuie sa fie asa cum imi doresc eu. In acest moment, insa, nu conteaza/ Conteaza doar sa traiesti pentru a schimba tot ce se poate schimba. Viata este mereu relativa, nimic nu este de neschimbat. Daca aveti un catel cu burtica pufoasa si calda, luati-l in brate si mangaiati-l cu toata dragostea de care dispuneti. Iubiti-l! Iubiti-l mai mult decat pana acum fiindca o merita si fiindca nu se stie niciodata cand o sa fie ultima oara.
Pana la urma, a fost ca un .dead end. pentru mine. Acesta este ultimul post pe acest blog fiindca la drept vorbind, l-am folosit ca pe o descarcare, ca pe un panou unde sa spun tot ce nu am avut curaj sa spun in realitate. De acum incolo nu o sa mai dau inapoi. Viata e mult prea scurta.
.w is from waltz 