pe blog

Nu am cum să nu râd  când citesc știri despre „controverse majore”, „scandal diplomatic” și „indignare fără precedent” declanșate de faptul că Paula Seling a felicitat Republica Moldova… în rusă.
Atât. Nu a anexat teritorii. Nu a ars steaguri. A spus o propoziție.
Într-o lume în care: politicienii fură cu trei mâini și încă se plâng că e frig la pușcărie, spitalele arată ca după bombardament, educația e finanțată cu „las’ că merge și-așa”, iar diplomația adevărată se face pe genunchi,  noi am decis că apocalipsa începe și se termină la o frază spusă de o cântăreață.
Înainte de orice: Paula Seling e, în primul rând, VOCE. Și nu orice voce. O voce curată. Puternică. Controlată.
Elegantă. Îmi place Paula Seling pentru că:  nu e isterică, nu e vulgară,  nu e scandalagioaică, nu trăiește din circ mediatic, nu confundă scena cu mahala. E una dintre puținele artiste care au reușit performanța rară de a nu se face de râs într-o industrie construită pe penibil.
Paula Seling nu era la o masă de negocieri, nu ținea un discurs oficial, nu semna tratate. Era într-un context artistic, la Eurovision, acel concurs unde se cântă în engleză stricată, franceză aproximativă, spaniolă inventată și unde nimeni nu moare de grija purității lingvistice. Acolo unde limbile se amestecă fără să cadă imperii. Faptul că a folosit o expresie auzită de la alți artiști, fără să știe exact originea ei, nu spune nimic despre intenții obscure, trădări naționale sau comploturi culturale. Spune doar că e om. Un om care n-a stat să facă analiză morfologică înainte să felicite pe cineva. Ceea ce, sincer, e o vină doar într-o lume în care perfecțiunea e cerută selectiv și isteric. Mai mult decât atât, momentul în care Paula și-a cerut scuze ar fi trebuit să închidă subiectul. Clar, civilizat, fără ifose, fără „dar și voi”. Nu s-a victimizat, nu a făcut pe martira, nu a scos steaguri de avarie și nici discursuri patriotarde de împrumut. A spus, simplu: n-am știut, îmi pare rău. Gest rar, într-un spațiu public în care greșeala e apărată până la capăt, iar scuzele sunt considerate semn de slăbiciune. Dar nu. La noi, greșeala minoră trebuie stoarsă până la ultima picătură de sânge. Pentru că e comod. Pentru că e mult mai ușor să te inflamezi pe o frază decât să te uiți  la spitalele infecte, la școlile care se dărâmă sau la politicienii care ne explică, cu aer grav, că n-au avut de ales. Limba rusă există. Istoria Moldovei e complicată. Contextul cultural de peste Prut nu încape într-un slogan de Facebook. Iar a reacționa ca și cum o felicitare ar fi un act de agresiune națională spune mai mult despre fragilitatea noastră decât despre presupusele greșeli ale unui artist. Dacă ar fi să judecăm oamenii exclusiv după o propoziție spusă neinspirat, n-ar mai rămâne nimeni nears pe rug. Niciunul. Dacă ar fi să cerem artiștilor o rigoare diplomatică mai mare decât cerem politicienilor, atunci problema nu mai e la artiști. Paula Seling rămâne ceea ce era și înainte de această furtună într-un pahar cu apă: o voce excelentă, un om decent și cineva care a demonstrat că știe să-și asume o eroare fără să transforme totul într-un circ.

În 1973, un psiholog pe nume David Rosenhan a făcut ceva ce azi ar fi probabil îngropat sub hârtii, comisii de etică, avocați și comunicate sterile. Atunci, însă, a făcut un lucru simplu și pervers de inteligent: a pus o oglindă în fața psihiatriei și a întrebat-o calm:
— Tu chiar vezi omul sau doar halatul tău alb?
Opt oameni perfect sănătoși. Fără traume ascunse, fără psihoze, fără schizofrenii latente, fără „copilărie dificilă” la dosar. Oameni normali, ca mine, ca tine, ca vecinul care dă cu bormașina duminica.
S-au dus în spitale de psihiatrie din Statele Unite și au spus toți exact același lucru: că aud voci slabe. Nu porunci. Nu deliruri. Nu mesaje divine. Doar niște cuvinte anoste, lipsite de poezie și dramatism: „gol”, „buf”. Atât. Rezultatul? Internare. Diagnostic. Ștampilă. Schizofrenie. Gravă. Fără drept de apel.
După internare, experimentul devine de-a dreptul kafkian. Oamenii se comportă absolut normal. Vorbesc coerent. Sunt politicoși. Respectă regulile.Nu mai aud voci. Spun adevărul. Și totuși, boala apare peste tot. Ca igrasia. Dacă își notau observațiile, era „comportament obsesiv”. Dacă stăteau liniștiți, era „retragere emoțională”. Dacă puneau întrebări, era „gândire paranoidă”. Nu doctorii și asistentele au mirosit impostura. Ci ceilalți pacienți. Oameni catalogați oficial drept „nebuni” au spus, aproape imediat: — Tu nu ești ca noi. Ce cauți aici?
Ăștia, cică bolnavii, au văzut omul. Personalul medical a văzut doar dosarul. Nimeni nu a fost declarat sănătos. Nimeni nu a primit un „ne-am înșelat”. Toți au fost externați cu o formulare elegantă, de tip spitalicesc, care spune tot și nimic: „Schizofrenie, în remisie.”
Un alt spital, ofensat, sare ca ars:
— La noi nu se poate așa ceva! Noi detectăm impostorii!
Rosenhan zâmbește frumos și le spune:
— Perfect. Voi trimite pacienți falși.
Spitalul intră în alertă maximă. Ședințe. Evaluări.
Analize. Suspiciuni. Rezultatul? Au identificat 41 de impostori. Problema? Rosenhan nu trimisese pe nimeni.
Au văzut boala unde nu era, exact cum înainte n-au văzut sănătatea unde era.
Ce ne arată experimentul ăsta? Că haina chiar îl face pe om. Halatul. Eticheta. Dosarul. Ștampila. Odată ce pui o etichetă pe cineva, creierul tău face restul muncii murdare. Vezi doar ce confirmă eticheta. 
E ca atunci când cineva îți spune:
— „Ai grijă, ăsta e dubios.”
Din momentul ăla, dacă omul: tace  e dubios, vorbește  e dubios, zâmbește, ascunde ceva, nu zâmbește ,  clar, dubios. Nu mai ai șanse. Ești pierdut sub etichetă.
E ca și cum ai lipi pe fruntea cuiva un post-it pe care scrie „problemă” și apoi te-ai mira că tot ce vezi e o problemă.
Cel mai periculos lucru nu e boala. Ci certitudinea. Certitudinea că știi cine e celălalt. Certitudinea că eticheta explică tot. Certitudinea că nu mai e nevoie să asculți. Pentru că, din momentul în care pui eticheta, omul dispare. Rămâne doar diagnosticul, rolul, zvonul, reputația. Exact ca în experimentul Rosenhan. Exact ca în viața reală.
Și aici vine partea cu adevărat sinistră din experimentul Rosenhan: nu faptul că doctorii au greșit. Toți greșim. Ci faptul că, odată pusă eticheta, n-a mai contat nimic. Și, la un moment dat, îți dai seama că nu mai e despre tine. E despre povestea pe care ceilalți au decis s-o spună despre tine. Experimentul Rosenhan nu ne spune că psihiatria e diabolică. Ne spune ceva mult mai inconfortabil:
că mintea umană adoră certitudinea, chiar și când e falsă. Odată ce ai pus ștampila, omul n-are nicio șansă. E terminat. Procesul e închis. Sentința e definitivă. A-ți schimba părerea e un act de maturitate. Iar maturitatea e incomodă. Te obligă să recunoști că n-ai înțeles tot. Că ai judecat prea repede. Că poate omul nu e ce-ai crezut. Și cel mai trist e că omul etichetat începe, la un moment dat, să obosească. Să se conformeze. Să joace rolul care i s-a dat. Exact ca în psihologie: profeția care se autoîmplinește. Nu pentru că a fost adevărată.
Ci pentru că a fost repetată.

În 2001, în New York, Dr. Richard Batista, chirurg, își donează un rinichi soției sale, Dawnell, după ce aceasta avusese deja două transplanturi eșuate. Gestul este prezentat public ca unul suprem: dragoste, devotament, sacrificiu. Operația reușește. Femeia trăiește. Anii trec, căsnicia se degradează, apare divorțul. Batista o acuză de infidelitate. Și, în plin proces de partaj și custodie, vine ideea genială: cere în instanță rinichiul înapoi.
Când devine evident că asta e imposibil medical și juridic, cere alternativ 1,5 milioane de dolari, „valoarea” organului donat. Instanța respinge cererea categoric și stabilește clar: organele umane nu sunt bunuri, donația e irevocabilă, corpul nu intră la partaj.
Cazul rămâne celebru. Nu pentru curaj. Ci pentru mizeria morală pe care o expune.
De ce gestul acestui om este profund jegos?
Pentru că un organ donat nu e avans pe relație. Pentru că a confunda corpul altuia cu proprietatea ta e descalificant uman. Pentru că „ți-am salvat viața” nu înseamnă „îți aparțin”. Pentru că un rinichi nu e un inel de logodnă returnabil. Pentru că a cere „înapoi” un organ înseamnă a dori, simbolic, moartea celuilalt. Pentru că știa foarte bine că cererea e imposibilă, dar a făcut-o oricum. Pentru că scopul n-a fost soluția, ci pedeapsa. Pentru că a folosit justiția ca instrument de umilire. Pentru că a transformat un act medical într-o armă emoțională. Pentru că a redus viața unei femei la o „investiție nereușită”. Pentru că asta se numește trafic de organe în orice context normal. Pentru că a demonstrat că gestul n-a fost niciodată curat. Pentru că altruismul real nu se răzbună. Pentru că un om normal se oprește la „ne-am despărțit”, nu la „vreau organul înapoi”. Pentru că a arătat ce se ascunde uneori sub masca „bărbatului salvator”.
Cazul ăsta cu rinichiul cerut înapoi e echivalentul juridic și moral al unui e-mail de tipul: „Ți-am făcut un favor acum 10 ani. De ce nu mai ești recunoscătoare?” Serios? Asta e noua formă de iubire? Cu notificare și termen de garanție? Omul ăsta n-a cerut rinichiul pentru că îl voia. L-a cerut ca să spună: „Te-am avut în palmă.”
Gestul lui Batista e jegos nu pentru că a fost extrem, ci pentru că e meschin. E genul de meschinărie care vine la pachet cu „dar eu ce am făcut pentru tine?”.
Replica clasică a oamenilor care n-au dat nimic fără să-și noteze.
E ca și cum ai spune:  „Ți-am plătit facultatea, deci îți aleg eu viața.”  „Ți-am oferit un job, deci taci.”  „Ți-am salvat viața, deci rămâi.”
Mai grav e altceva: omul ăsta nu s-a oprit la resentiment. L-a dus până la nivel de instituție.
A zis: „Nu-mi ajunge că sunt rănit. Vreau ca statul să confirme că am dreptul să fiu.” Asta e diferența dintre un om supărat și un om periculos. Primul suferă. Al doilea vrea validare oficială pentru cruzimea lui.
Și acum să ne uităm la replica secundară: „Atunci dați-mi banii.” Adică: dacă nu pot controla corpul tău, controlez valoarea lui. Dacă nu pot lua organul, iau echivalentul. Dacă nu pot câștiga relația, câștig procesul. Asta nu e durere. E micime. E genul de om care, dacă îți dă o carte, peste ani te sună: „Apropo, cartea aia a fost scumpă.” Oamenii care cer „înapoi” ceea ce au dat, n-ar fi trebuit să dea nimic de la bun început. Omul ăsta n-a venit în instanță ca un mic, ranchiunos, frustrat care vrea să lovească unde doare. Nu. A venit cu aerul ăla de binefăcător trădat, de sfânt cu organe lipsă. Genul de individ care îți spune: „Eu am făcut TOT”, așteptând să îngenunchezi și să-i săruți cicatricea. Dacă gestul ar fi fost cu adevărat curat, n-ar fi existat niciodată ideea de recuperare. Nu în minte. Nu în vis. Nu în glumă. Nici măcar în cea mai proastă zi a lui. Dar ideea a existat. A crescut. A fost formulată. A fost scrisă. A fost semnată. A fost depusă la dosar. Și mai e un nivel de mizerie, mai subtil, dar mai toxic: mesajul transmis tuturor femeilor bolnave. Subtextul e limpede: dacă accepți ajutorul unui bărbat, corpul tău nu mai e doar al tău. Devine o zonă gri, cu datorii morale, cu obligații pe termen nelimitat. Supraviețuirea ta vine cu clauze.
Faptul că a fost medic face totul de zece ori mai infect. Un om care știe exact ce înseamnă un transplant, ce înseamnă respingerea, ce înseamnă moartea fără rinichi, a ales deliberat să folosească toate aceste lucruri ca armă. Nu din ignoranță. Din calcul. E genul de om care, dacă n-ar fi fost oprit de lege, ar fi spus foarte liniștit: „Nu e vina mea dacă moare. Eu doar mi-am cerut ce era al meu.” Și aici se rupe definitiv orice tentativă de nuanță. Pentru că nu mai vorbim despre furie. Vorbim despre dezumanizare completă. Despre capacitatea de a-l reduce pe celălalt la funcție: beneficiar, datornic, purtător de organ. Nu orice gest mare vine dintr-un om mare. Unii oameni dau mult doar ca să poată cere mai târziu ceva imposibil. Iar asta nu se numește generozitate.