Bloosong

Am văzut filmul weekendul trecut și pot spune că merită, având un aer destul de diferit față de ceea ce se produce în ultimii ani.

Știind că Scarlett Johansson este în rolul principal, a fost un mic plus care m-a convins, pentru că din punctul meu de vedere este o actriță care joacă destul de natural în filme. Cât despre Adam Driver, nu îi cunoșteam parcursul actoricesc, dar pot spune că a dus rolul cu brio până la capăt, făcând caracterul să pară credibil și să transmită destul de mult ceea ce simte sau gândește.

Îmi place cum începe povestea, fiecare spunând ceea ce crede cu adevărat despre celălalt, astfel încât defectele și calitățile lor se completează precum un puzzle. Împreună au un copil (Henry) și par să-și asume rolul de părinți, Charlie (Adam Driver) este oarecum un tată grijuliu dar și un regizor cunoscut de teatru în New York. În schimb, Nicole (Scarlett Johansson) este altruistă, energică, descurcăreață; o actriță care de ceva timp își face apariția pe scenele teatrului la care Charlie dirijează totul, stând pe un scaun de unde observă tot ce funcționează sau nu, din perspectiva sa ca regizor.

Toate acestea ni-i se prezintă într-o manieră pozitivă, până ce ajung în cabinetul unui terapeut, iar Nicole refuză să citească – de pe o pagină ce o strânge în mână- ceea ce ne mărturisea la începutul filmului despre Charlie. Deci cu alte cuvinte, părerile unuia despre celălalt sunt un exercițiu scris pe hârtie cerut de terapeut, cu scopul de a-i face să redescopere motivele pentru care cei doi au ajuns să formeze un cuplu încă de la început.

Nicole se comportă cu indiferență și dispreț, iar în cele din urmă părăsește încăperea.

Treptat, relația lor se degradează, motivele nefiind foarte întemeiate nu înțelegi neapărat prin ce trec cei doi, știm doar că Nicole este cea nefericită și cea care suferă în tăcere iar Charlie se simte neglijat. Ideea filmului nu este motivul despărțirii lor, ci mai mult cum doi oameni ajung să se urască atunci când societatea îi încurajează să facă asta, cum există anumite preconcepții despre tați/soți egoiști, nepăsători sau mame/soții materialiste, fără milă, răzbunătoare etc.

Nicole și Charlie nu se urăsc, ci doar admit că nu mai pot conviețui, chiar dacă au un copil împreună. Tot procesul lor de divorț se transformă într-o adevărată bătălie pe fiul lor, pe lucrurile și apartamentul lui Charlie, cu toate că ei nu și-au dorit să se ajungă la o adevărată tragedie, nu au vrut să se atace unul pe celălalt, cei ce sunt în câștig aici sunt doar avocații, iar cei doi foști soți rămân realmente secați de energie și fără nicio urmă de speranță. De multe ori ai impresia că ar ajunge să se împace doar din empatia pe care și-o poartă unul pentru celălalt, ca produs al faptului că sunt două victime incluse într-un joc murdar pe care îl conduc avocații și tribunalul.

Din perspectiva mea, o scenă interesantă, care mi s-a părut a fi mai mult metaforică, este cea în care Charlie primește un fel de asistentă socială la cină, pentru a face un raport în legătură cu fiul lui Charlie (Henry), să observe dacă tatăl are grijă de el și cum se înțeleg. Stând la masă, Henry insistă ca Charlie să facă ”gluma cu cuțitașul”. Charlie refuză, iar copilul se retrage într-o altă cameră. Rămas cu asistenta socială, Charlie îi mărturisește sensul din spatele glumei, și anume că uneori se preface că se taie pe mână cu un cuțit-breloc dăruit de Nicole din perioada în care erau împreună. Și din greșeală, Charlie se taie, în timpul așa-zisei demonstrații. Dintr-o zgârietură mică, sângerarea nu se mai oprește iar femeia îl întreabă dacă îl poate ajuta, el neagă, încercând să ascundă totul sub mâneca de la cămașă și o conduce disperat spre ușă.

Charlie fuge în goană spre bucătărie, toarnă un jet de apă rece de la robinet, își caută un leucoplast într-o panică totală, apoi se aruncă efectiv pe jos după ce a oprit sângerarea. Scena mi s-a părut cu adevărat tristă, Charlie devine tatăl sleit de puteri care se zbate precum un pește pe uscat, luptă la dreptul de a-și putea vedea în continuare copilul, pentru că asta pare tot ceea ce i-a mai rămas în cele din urmă, după ce își dă seama că Nicole l-a trădat cu orice prilej și că lupta e ca și câștigată de ea.

Filmul are mai mult o atmosferă indie, cu final trist, în care personajele principale sunt exploatate pe cât posibil, dăruind publicului o perspectivă obiectivă asupra unei simple relații, a unei familii și nu în ultimul rând…cât de mult ne dorim să fim tratați ca niște ființe umane în societate, dar din păcate ajungem să fim văzuți sau tratați ca niște simple obiecte în interesul altora.