Somnul ratiunii naste bloguri

Bucureşti/Noaptea Devoratorilor de Publicitate/2002

o alta scrisoare de dimineaţă.
deja simt că devine obişnuinţă…de la un timp am devenit foarte matinal. pentru mine asta e o chestie nouă. nu obişnuiam să salut soarele înainte de ora 9-10. acum stau pitit în întuneric, îl aştept să apară de dupa bloc şi îl sperii cu un bună dimineaţa urlat din toţi rarunchii. el se uită la mine puţin mirat şi apoi îşi continuă drumul spre nicăieri.
pentru fiecare, dimineaţa miroase în alt fel. eu recunosc că n-am fost niciodată în stare să identific a ce miros dimineţile mele. e de-ajuns că nu miroase a gaze de eşapament; mi-e de-ajuns că tot oraşul doarme, că nu mă poluează nimeni fonic, că nu sună telefoanele, ca am câteva zeci de minute când sunt singur cu gândurile mele.
mi-e de-ajuns că în fiecare dimineaţă totul pare perfect, că se prefigurează o zi minunată…sentiment care începe să se dilueze din momentul în care ies pe uşă.
dimineţile mele sunt mai frumoase decât dimineţile voastre pentru că eu apuc să mă înfrupt primul din toate bunătăţile, pentru că pot să trec în revistă toate întâmplările pe care marele arhitect al universului le-a pregătit pentru fiecare, şi să mi le aleg eu pe cele mai plăcute.

a început să-mi placă dimineaţa devreme, dar simt că îmi lipseşte ceva…îmi lipsesc tabieturile de dimineaţă…

furia de a nu-ţi găsi cuvintele. furia de a nu-ţi recunoaşte gândurile. furia de a avea prea multe gânduri pentru un creier atât de mic. furia de a nu putea elibera gândurile pe monitorul ce te priveşte mut, râzându-ţi în faţă. furia că monitorul nu este o foaie de hârtie pe care s-o mototoleşti plin de ură, având impresia că ai rezolvat o mare problemă răzbunându-te pe ea.
furia de a orbecăi în întuneric căutând ceea ce nu poate fi găsit. furie pentru că nimeni nu aprinde lumina, deşi tu ai fost cel care a spart becul. furia de a fi spectator la propria-ţi viaţă. furia de a nu înţelege de ce spectacolul e atât de prost deşi nimeni nu te-a împiedicat să scrii un scenariu mai bun. furia de a-ţi atinge limitele. furia de a şti că undeva dincolo de zidul neputinţei te aşteaptă tărâmul făgăduinţei. furie pentru că îţi doreşti să păşeşti dincolo de zid, deşi tot ceea ce faci este să înalţi zidul în fiecare zi. furie pentru că ştii că cel care pune limitele eşti chiar tu. furie pentru ca eşti aşa cum eşti iar cei din jurul tău sunt aşa cum sunt.
furie pentru că toţi prietenii tăi par să te înţeleagă deşi tu nu înţelegi ce se întâmplă. furia de a fi prea calm pentru a te exterioriza. furie pentru că vă iubesc pe toţi deşi nu meritaţi. furie pentru că vă urăsc pe toţi deşi nu meritaţi.
furie pentru că ştii că furia e inutilă.
furie…totul nu e decât deşartă furie…

ora 6:00. o dimineaţă obişnuită din viaţa unui student…dimineaţa dinaintea examenului. se încearcă acumularea ultimelor informaţii. integrarea ultimelor noutăţi în domeniul dreptului comercial (profit de această ocazie să vă mulţumesc doamna profesoară pentru că ne-aţi oferit şansa să aprofundăm tainele acestei materii minunate…a treia oară).
decorul e unul tipic: laptop pornit cu o muzică de relaxare, cărţi, cursuri, scrumiera plină de ţigări, geamul larg deschis (nu, nu mi-e frig şi nu suport mirosul de tutun într-o cameră închisă)
se întâmplă o minune…camera se umple de o aromă necunoscută. nu ştiu de unde vine, nu ştiu ce e, nici nu mă interesează. ma opresc şi respir. un parfum minunat care pare vag cunoscut şi totuşi neindentificabil.
mintea mi se goleşte…simţurile mi se atrofiază…nu simt nimic decât bucuria care mă pătrunde o dată cu fiecare respiraţie. nu-mi mai doresc nimic. toate gândurile dispar în ceaţă. aş vrea să mă ridic din pat, sa ies pe balcon să văd cine/ce poate produce această aromă divină. nu pot să stric magia momentului. prefer să cred că o zână a poposit în casa mea rece şi pustie. nu vreau să o văd, nu vreau să vorbesc cu ea, vreau doar să-i simt parfumul.

totul se termină la fel de brusc cum a început.

aş vrea să cred ca a fost o zână, dar vagile mele cunoştinţe medicale mă aduc cu picioarele pe pământ şi îmi sugerează că halucinaţiile olfactive sunt un semn de tumoare cerebrala…

şi totuşi acum ştiu cum miroase fericirea…

 no comment

breaking news.
având în vedere că: a) ne înmulţim ca iepurii => populatia globului creşte într-un ritm alarmant şi b) faptul că avem o cantitate constantă de fericire, se pare că de-acum înainte, fiecare va avea parte de o porţie şi mai mică de fericire. Se dă câte puţin la fiecare ca să ajungă la toată lumea.
Pe mine de ce nu m-a anunţat nimeni că se dă o singură dată şi că trebuie să-ţi ajungă toată viaţa ?
Din punctul de vedere al consumatorului, văd mai multe probleme în sistemul de distribuţie.
În primul rând nimeni nu ştie când se dă şi unde se dă.
În al doilea rând nu este publicată în nici-un ziar de mare tiraj modalitatea de atribuire. În funcţie de ce criteriu se stabileşte mărimea porţiei fiecăruia ? Să nu dea dracul să aflu că unii mai iau şi “pe sub mână” (dacă v-aţi născut dupa ‘89 n-o să pricepeţi în veci ce vrea să zică fraza asta, aşa că nu va chinuiţi).
Nu în ultimul rând, cel care împarte fericirea „a uitat” să printeze manualul de instrucţiuni şi să-l pună în pachet (cred ca ăsta deja e caz pentru ANPC)

În orice caz, eu cred că mi-am consumat porţia pentru viaţa asta. Acum fac demersuri pentru a afla dacă se poate lua în avans şi porţia pentru viaţa viitoare. Dacă nu, asta e, am luat ţeapă din nou; aştept şi mă uit cu jind la cei care au fost mai puţin pofticioşi.
Oricum, porţia din viaţa următoare sper să o folosesc mai cu măsura pentru că de data asta am fost cam inconştient; am consumat-o pe toată o dată. De asemenea, pentru data viitoare voi avea mare grijă să cer manualul de instrucţiuni şi promit să-l citesc cu atenţie, ca să aflu şi eu cât e porţia mea şi cum se foloseşte cel mai eficient.

În final, mai rămâne o ultimă nedumerire: dacă există atâtea metode de lungire a penisului (profit de ocazie şi le mulţumesc încă o dată celor care-mi umplu mailul cu spam), nu există şi vreo metodă pentru lungirea fericirii ?

P.S. acum am văzut că fericirea mea a venit împachetată într-o cutie pe care scrie: „Fabricat în România – Un program al guvernului Adrian Năstase”(© adelinu). Dacă e făcută în România e clar. Se explică multe…mirosul…gustul…senzaţia pe care ţi-o lasă dupa ce o consumi…
La bafta mea, mă gândesc că oricum era defectă din fabrică. Sper să găsesc factura să văd ce termen de garanţie avea. Sunt curios dacă mai pot cere înlocuirea ei acum după ce am consumat-o…

Lectură suplimentară:
1. Fool’s Garden – Lemon Tree
2. Meatloaf – Life is a lemon and I want my money back (cei care s-au obişnuit să citească doar cărţile de poker (© diana) şi proceseaza un pic mai greu, pot studia doar refrenul: 2:30-3:40)

anul nou. momentul adevarului. tragem linia. adunăm ce-a fost bun, scădem ce-a fost rău. la sfârşit vedem dacă am ieşit pe plus sau nu.
anul ăsta a fost cu minus. trebuie făcut ceva. rupem frumos listuţa pe care scriu în fiecare an promisiuni de genul: o să fiu mai bun, o să fiu mai iubitor, o să fiu mai iertător, o să fiu mai atent cu persoanele din jurul meu. strategia asta nu mai merge. e o strategie de loser.
pentru anul viitor îmi promit altceva: voi fi mai nesimţit şi mai prost. contrar a tot ceea ce m-au învăţat părinţii mei se pare că asta e strategia corectă pentru a reuşi.
dragii mei prieteni vă promit că începând de anul viitor nu mai am timp de voi, nu mai am timp să vă ascult când simţiţi nevoia să vorbiţi cu cineva, nu pot să vă ajut cu nimic, nu mă interesează dacă sunteţi bolnavi, nu mai vreau să ştiu de realizările şi nerealizările voastre; vă rog să nu mă mai intrebaţi de ce nu vă sun, răspunsul evident este că nu-mi pasă de voi; nu mă mai întrebaţi ce carte am citit ultima dată, pentru că voi citi numai revista Ciao; nu mă mai întrebaţi ce film bun am văzut, pentru că mă voi uita doar la telenovele;

stau şi mă gândesc dacă ar fi cazul să mă apuc şi de ascultat manele…pare totuşi o schimbare cam drastică. Să vedem cum merge anul asta şi dacă totul e ok, promit să mă gândesc la asta anul viitor…

P.S. aş vrea să vă urez la mulţi ani pentru 2008, dar nu vă am în lista de mess…

Yahoo Messenger. Ultima descoperire inteligentă în materie de comunicare a omului modern. Acum nu-ţi mai cer numărul de telefon, e de-ajuns să-mi dai id-ul de mess; dacă vreau să pierd vremea cu tine la taclale nu te mai sun, te caut pe mess; dacă nu eşti online înseamnă că ai treabă, deci ce rost are să te mai sun; dacă nu te am în lista de mess nu exişti; daca te am, dar îmi eşti antipatic, mă vei vedea tot timpul offline; dacă vrei să afli în ce stare sunt, e de-ajuns să arunci o privire la statusul meu; dacă am nevoie să vorbesc cu tine dar nu-mi răspunzi la telefon, îţi scriu în status să mă contactezi; dacă eşti online dar nu-mi răspunzi, îţi dau buzz-uri până te exasperez; dacă am găsit ceva interesant pe net şi vreau să vă arăt şi vouă, vă dau un mass message; dacă vreau să mă dau mare, îţi arăt ultimele hidden emoticons; daca vreau sa fiu fancy, îţi trimit un audible care să exprime exact ce simt.
Nici nu mai închid mess când plec de acasă, oricum se umple de offline-uri plictisitoare. Vin acasă şi închid toate ferestrele fără să le citesc. Dacă voiai să vorbeşti cu mine, mă căutai la telefon când ai văzut că nu-ţi răspund la primul mesaj. Nu era nevoie să-mi dai 50 de buzz-uri. Dacă doreai să vorbeşti singur atunci oricum n-am pierdut nimic inchizând fereastra. Oricum nu am de ce să-mi fac griji. Messengerul e fail-proof. Dacă îmi pare rău ca am închis toate acele ferestre fără să le acord un minut din timpul meu preţios, am arhiva. Totul se păstrează, nimic nu se pierde. Trăim în era digitală. Dacă mi-ai spus pe mess că vii la întâlnire la 3 şi ajungi la 4, îţi dau copy-paste ca să vezi că n-am înţeles eu greşit.
Primesc sute de spam-uri. Te urăsc pentru ca am aflat de toţi copiii care au nevoie de sânge, de un rinichi, de o inimă; am aflat de toate animăluţele care au nevoie de o casă, am aflat ca nesimţitul ala de preşedinte de la Yahoo vrea să închidă mess (nimeni niciodată nu scrie cum îl cheamă pe nesimţit ca să putem merge la Mama Omida să-l blestemăm; pentru voi toţi cei care vreţi să menţineţi alive fenomenul mess aveţi aici structura managementului); am aflat că eşti fericit/ă, am aflat că eşti trist/ă, am aflat că ai luat examene, am aflat că ai picat examene. Nu ţi-ai pus niciodată problema că dacă mă interesau toate aceste lucruri, te întrebam ? Bineînţeles ca şi tu mă urăşti pentru aceleaşi lucruri pentru că deşi nu trimit mass-uri, tot îţi invadez spaţiul personal cu statusurile mele. Totuşi eu am o scuză; status-ul meu poţi să-l ignori pe când eu trebuie sa dau un click ca să scap de mass-ul tau enervant. Da, prefer sa fac altceva cu timpul meu decât să-l pierd curaţând desktop-ul de ferestre enervante de mess. Te şi iubesc pentru toate momentele acelea când m-ai văzut că sunt trist şi mi-ai trimis un videoclip de pe youtube care să mă facă să mă simt mai bine, te iubesc pentru toate momentele acelea când ai văzut că sunt fericit, şi m-ai ţinut de vorbă. Nu contează dacă te-ai bucurat alături de mine, sau m-ai invidiat pentru binele meu. Te iubesc pentru că eşti acolo de partea cealaltă a ecranului şi din când în când mă mai intrebi ce mai fac.
 
Nu îţi mai scriu scrisori, nu te mai sun, nu îţi mai scriu mailuri, te caut pe mess. Ne întâlnim în oraş; stăm la o bere; când plecăm: „hai că mai vorbim pe mess”. Îţi zic la mulţi ani pe mess, îţi zic sărbători fericite pe mess, îţi zic paşte fericit pe mess, te chem la o cafea pe mess, facem afaceri pe mess, facem sex pe mess, abia aştept momentul când vom putea face şi un copil pe mess, iar când vei muri nu mai vin la înmormântare…îţi las un offline…

de ce un blog ?

răspunsuri posibile: pentru că e la modă, pentru că toată lumea are, pentru că împărţim acest spaţiu virtual cu personaje selecte: Adrian Năstase, Andrei Chiliman, Mircea Geoană, Tudor Chirilă, Mihai Morar, Alessandra Stoicescu, pentru că îmi place ce scriu prietenii mei pe blogurile personale (nu, n-o sa va dau link-uri pentru că nu stiu dacă vor să fie asociaţi cu mine).

acest blog există pentru că:

1. mă plictisesc. da, în aceasta lume în care toţi se grăbesc undeva, în care toţi suntem foarte ocupaţi, unii mai au timp să priveasca în jur, să observe şi să se plictisească.

2. pentru că la ore matinale am chef de vorbă şi nu vreau să-mi trezesc prietenii ca să facem filosofie (cu s sau cu z ?) tâmpită. am îmbătrânit şi nu ne mai permitem să dăm telefoane la 2-3 dimineaţa să ne întrebăm de sănătate. acum toata lumea are job-uri (nu mai e „fancy” să ai un singur job; trebuie să ai de la două în sus ca să fii „cool”); toţi au probleme personale; toţi sunt foarte ocupaţi. văd cum toată lumea aleargă şi se agită în jurul meu şi nu înţeleg de ce. unde vă grăbiţi oameni buni ? ce vi s-a promis că vă aşteaptă la capătul drumului ? aţi văzut luminiţa de la capătul tunelului şi vreţi sa o vedeţi mai de aproape ? alergare placută şi atenţie la tren.

3. nu în ultimul rând pentru că îmi place să mi se spună cât de deştept, minunat, unic sunt. (dacă nu mă cunoşti, aceasta era o încercare slabă de autoironie. nu-ţi fă probleme dacă nu înţelegi de la început; o să te prinzi tu pe parcurs).

 oricum e mult prea dimineaţă pentru explicaţii coerente. poate continuăm maine…