Din simfonia a șaptea de Anton Bruckner, triumfând decisiv peste toate opiniile stil Hanslich, partea a doua, adagio-ul „sehr feierlich un sehr langsam” se poate decupa din contextul simfoniei, ca piesă de sine stătătoare. Ca poem simfonic, ca un Te Deum, ca un marcia funebre. Această piesă nu prezintă asemănări cu nimic din ceea ce este existent. Sobrietatea, pustiirea, răceala monumentală și o permanentă traversare a Styxului caracterizează toată creația lui simfonică. Dar acest adagio nu este programatic nici cât marșul la moartea unui erou din simfonia a treia a lui Beethoven, nu e procesiunea funebră a lui Chopin, nu e nici moartea lui Siegfrid din Amurgul Zeilor de Wagner, cu toate că motivul central debutează cu patru tube-Wagner. Construcția unui marș funebru este deobicei aceeași la orice compozitor, în afară de Bruckner. (Observați că nu mă refer aici nici la marșul spre eșafod al lui Berlioz sau la Bruder Jakob, întors pe minor al lui Mahler din simfonia întâi. Nu e cazul). Tempourile unei procesiuni lipsesc cu desăvârșire la Bruckner, cu toate că, se pare, această piesă a fost dedicată morții preferatului său, Richard Wagner. Deobicei o asemenea piesă debutează lent, apoi urmează un crescendo și stingerea. În acest caz, în S7, nu simți pașii procesiunii.

Motivul central, introdus de cele patru wagnertube, este reluat de o violentă repetare prin toate instrumentele cu corzi, glorificarea prin tutti orchestral în major, în forte fortissimo, e frântă de singurătatea suferinței unui flaut, îndurerat, în minor, într-o ingenioasă replică. Între repetările motivului central, de fiecare dată prelucrat altfel, sunt insulele comentariilor/dialogurilor instrumentale, cu foarte moderne meditații modale, înșurubate unele în altele, cu măiestrie, cu aluzii mai mult sau mai puțin vădite la motivul central. Și asta nu mai e muzică de secol XIX. Ne este profund contemporană. Finalul este descendent și rupt, ca o surpriză.

Piesa în sine a fost, în contextul simfoniei, cea mai potrivită ca rămas bun de la Wagner. A scos în relief acele tube inventate de Wagner și realizate cu ajutorul belgianului Adolph Sax, inventatorul saxofonului. Dar a fost difuzată în radio-ul german înaintea anunțării știrii înfrângerii de la Stalingrad. Atunci a fost un omagiu tuturor celor ce au pierit în lupta aceea inutilă. Imprimarea radio a fost realizată sub bagheta lui Furtwaengler. Nu a sunat ca un marcia funebre, ci ca o meditație profundă asupra existenței. Au fost inteligenți redactorii radio. Aceeași piesă s-a difuzat în Germania și la moartea lui Hitler. Și nu moartea lui Siegfried a lui Wagner. Siegfried a fost totuși un mitologic erou…

Aducerea pe pământ a capodoperelor wagneriene nu va fi niciodată în favoarea lor. Ca decor, înlocuind răsuflatele pânze pictate sunt puse adesea elemente din mobilierul casnic, chipurile pentru a oferi mișcării interpreților un spațiu tridimensional. Costumația este și ea la zi, pentru pretinsa desacralizare și de–mitizare. În ceea ce privește montările, le prefer pe cele clasice, pentru că acelea moderniste nu ajută în niciun fel muzica. Mi se pare că acestea subliniază doar contrastele și înfurie oamenii.

Am o vagă impresie de persiflare a lui Wagner, actualmente nelipsind unele accente politice. Nu, acestea nu afectează muzica, respectată cu strictețe, dirijorii ținând la deontologia lor profesională. Dar scenografia și costumele impuse de unii regizori țin să ne amintească azi de trecut, de ideologiile naziste. Aliații continuă parcă războiul.

Wotan e îmbrăcat în frac, coifurile sunt căşti prusiene. Prin toaletarea Tetralogiei se administra germanilor o lecție, trebuind din acest moment să-și revizuiască viziunea asupra propriului trecut. Marele baraj al Rinului, masiv, cu pasarela de oţel, înaltul palat din Walhalla, palatul lui Hagen cu coloane uriaşe şi cu ziduri de cărămidă întunecată, trimițând la stilul arhitectonic al lui Speer, totul venea în contradicție cu muzica însăși. Tenta parodică a montărilor a fost însușită, ca o lecție învățată, pe toate scenele germane unde se interpretează Wagner.

Gurnemanz a fost costumat ca un taliban, iar cupa Graalului s-a înlocuit cu proiecţia imaginii unui iepure mort. Trebuie amintite şi lampioanele în stil Halloween din castelului lui Klingsor. În montarea modernă realizată pentru Walkyria la State Opera of South Australia de Elke Neidhardt în scena celebrei cavalcade apare inscripția „Wunder Bar”.

De la aportul lui Chéreau punerile în scenă moderniste ale operelor lui Wagner se țin în lanț. În montarea de la Seattle a Olandezului zburător marinarii poartă bocanci şi mantale de ploaie din zilele noastre, în casa lui Daland au frigider şi calculator, corabia modernă a acestuia are radar. În Tannhäuser, imprimat chiar la Staatsoper din Berlin, sub bagheta sclipitorului dintotdeauna, Daniel Barenboim, pe scenă apar costumele secolului nostru și se impietează prin folosirea dansului, contrar unei indicații stricte a lui Wagner. La premiera pariziană compozitorul s-a împotrivit din răsputeri dorinței Jockey-club-ului de a-și vedea balerinele favorite. Parcă dintr-o viziune ostilă, scena arată a văduvă veselă, mișcările din grota zeiței Venus au devenit etalare de nudități, topless puțin spus.

La München Lohengrin, cu voce lui superbă Kaufmann, venea cu o lebădă de plastic sub braţ. În scenografia timișoreană s-a recurs măcar la o ingenioasă proiecție pe pânza-decor din background, o imagine stilizată care apărea când trebuia. De altfel toată scenografia și costumația era în ton cu tradiția, prin anii optzeci.
Și iată-l în lumea wagneriană, pe simpaticul conductor Sir Simon Rattle cu Amurgul zeilor. Opera cea mai monumentală din istoria muzicii, Hagen, „mistreţul cel blestemat”, în trenci, fuma trabuc, precum Churchill, înainte de a-l asasina pe Siegfried. Aluzie clară, regretabilă, la cel de al doilea război mondial. Rattle n-ar fi trebuit să admită aşa ceva, chiar scufundat în fosa/bunkerul orchestrei. Un personaj în costum alb, cu ochelari de soare negri, ca un James Bond, ar fi putut cânta mai lejer, dacă s-ar fi optat pentru stilul oratoriu, cum a făcut la București Iosif Conta. Asemenea rudimente ale înscenării de operă sunt discutabile, prin efectul lor grotesc, hilar, cu aluzii politice, după cum am văzut. Nu putem spune că Rattle a făcut praf Amurgul zeilor, deoarece conducerea muzicală a respectat foarte german partitura. Am fi preferat să vedem orchestra pe scenă, la lucru, decât acest hibrid, între interpretarea impecabilă a partiturii și scenografia/costumația șocante. Au fost totuşi câteva ore de muzică sublimă, care ni se oferă atât de rar în această viaţă.

Armata ucraineană a luat în vizor „Podul lui Putin”, care face legătura între Crimeea şi Rusia: „Dacă-l vom putea bombarda, o vom face”

1. Ai publicat 8 zile la rând pe ALTERA PARS ! Continuă munca bună.

PĂRINȚII STATELOR UNITE ALE AMERICII

Lincoln și republicanii, albii au eradicat sclavia. De atunci însă s-au petrecut unele schimbări. Prinși în dependență față de guvern, afro-americanii rămâneau credincioși partidului Democrat, în care s-au mutat urmașii foștilor proprietari de plantații. Și democrații le dictau cum să voteze, unde să locuiască etc. Le ofereau minimul necesar pentru trai in schimbul voturilor lor, care le asigurau democraților puterea și victoria în campaniile electorale. Acestor democrați nu le-a păsat câtuși de puțin că dependența distruge simțul de responsabilitate, motivația de a munci și de a-și croi un rost în viață… A evada de pe o astfel de plantație democrată e foarte greu. Cei ce o fac primesc imediat eticheta de Uncle Tom (docili, supuși stăpânilor). E interesant faptul ca mass media nu consideră că problemele din comunitățile de culoare au ceva de-a face cu democrații. De vină e mereu „rasismul”: polițiști albi care arestează doar tineri de culoare, firme care nu vor să-i angajeze, republicanii care nu sunt de acord cu „affirmative action”, dar care vor mereu să taie din ajutoarele sociale. Am auzit pe aici că există lideri care mai poartă mantaua lui Martin Luther King. Cu care și-au propus să protesteze împotriva lui Trump.

Sunt, probabil aceiași demonstranți „de profesie” pe care i-am văzut după alegerile prezidențiale. ALBII SUNT DISCRIMINAȚI.

În Statele Unite a fost activat butonul sensibil al rasei albe. Până într-un timp hispanicii au avut ideea ca imnul național, de sorginte engleză (provenind dintr-un cântec de petrecere), să fie tradus și în spaniolă.

Nucleul tare al celor ce l-au votat pe Trump este urmaș al primilor coloniști, albii heterosexuali, protestanți, care s-au adaptat noilor condiții în care din majoritari sunt amenințați să devină minoritari, în contextul conviețuirii atâtor rase și neamuri, obiceiuri și tabieturi. După o tragică experiență, poate una din cele mai cumplite din istoria omenirii, factorul coercitiv, legislativ a impus noua conduită în relațiile interumane. Iată ieșind din sheltere cei ce s-au considerat categorii defavorizate, mișcarea feministă, sudamericanii, afroasiaticii, homosexualii și o largă mișcare autoîntitulată antirasistă și Antifa, o mișcare fără un program precis și totul a generat, sub pandemie protestul antitrumpist. S-a ajuns până acolo încât Biden a rostit un discurs, repede tăiat pe unde s-a putut, în care afirma că democrații au reușit cea mai puternică fraudare a voturilor. Martori au fost acestor alegeri cetățeni recenți ai SUA cărora nu li s-au cerut acte și ale căror voturi pentru Trump au fost pur și simplu șterse din evidența noii democrații pe care omenirea își dă acum silința să o adopte, precum coronavirusul.

Gardul care separă California de Mexic este, după cum spune președintele Trump, găurit ca un cașcaval, cu toate că la Tijuana el coboară pe o bună porțiune chiar și în Ocean. Pe sub frontieră s-au săpat tuneluri, unele chiar foarte perfecționate, cu șine pentru vagonetele ce urmau să transporte tone de droguri către State. Expulzarea celor trei milioane de imigranți clandestini, promisă de Trump a fost un proces deosebit de dificil.

Uneori se întâmplă și invers, cetățeanul venezolan Gustavo Dudamel, poate cel mai bun dirijor al lumii în momentul actual, (chiar dacă nu are încă patruzeci de ani) a fost primit cu entuziasm de una din cele mai importante filarmonici ale SUA, cea din Los Angeles, care i-a prelungit contractul la pupitrul orchestrei cu încă zece ani… Nu pentru a introduce în repertoriu melopeele sudamericane. Tânărul geniu conduce fără partitură integrala unui alt Gustav, adică Mahler…

Localitățile cu nume hispanic au rămas, în mare parte așa cum au fost botezate inițial. Yerba Buena este vechea numire a metropolei San Francisco. Acum se numește așa doar insula pe post de pilon care sprijină imensul Bay Bridge. Până nu de mult Concord se numea Todos Santos. Au fost numeroase polemici între albi și hispanici, cei din urmă au cedat însă și coloniștii au propus orașului un nume neutru, care să amintească de „concordie” interetnică, deci împăcare.

Arnold Schwarzenegger a arătat în cadrul unui discurs la Austrian World Summit că Rusia a primit de la Europa mult mai mulți bani pentru combustibilul livrat decât a cheltuit pe rachetele lansate împotriva Ucrainei, spunând că Occidentul are „mâinile pătate de sânge”. Actorul susține că există tehnologia pentru a renunța la dependența de combustibilii fosili.

„Suntem cu toții oripilați de imaginile pe care le vedem la știri în fiecare seară. Dar haideți să fim sinceri cu noi înșine. Cele 1.300 de rachete pe care Rusia le-a lansat asupra orașelor ucrainene în primele două luni de război costă 7,7 miliarde de euro. E mult. Dar, în aceeași perioadă de timp, Europa a trimis în Rusia 44 de miliarde de euro pentru combustibil. Deci, normal, rușii sunt supărați că pierd atât de mulți soldați și echipamente, tancuri, avioane și așa mai departe. Dar în același timp își spun «Hei, măcar nu trebuie să plătim pentru acest război. Europenii ne trimit banii. Ei plătesc războiul». Indiferent cum privim lucrurile, avem mâinile pătate de sânge, pentru că finanțăm războiul. Trebuie să nu ne mai mințim singuri. Avem toată tehnologia necesară pentru a lăsa combustibilii fosili în urmă”, a spus actorul la Austrian World Summit, o reuniune anuală de mediu pe care el a fondat-o, prin organizația The Schwarzenegger Climate Initiative.

Am început o preumblare prin țările europene, apoi a urmat călătoria incredibilă în Asia Centrală și multă vreme am crezut că aceasta este cea mai lungă, o încununare a tuturor celorlalte. A urmat însă America, închizând cercul marilor plecări în afara țării.

Purtând titlul unei celebre piese pop-rock al formației EAGLES, cartea mea, HOTEL CALIFORNIA este un fel de eseu, presărat cu versuri scrise în urma unor călătorii în îndepărtata Californie, la SAN FRANCISCO BAY AREA, una din cele mai interesante regiuni de pe glob. Poate cititorul crede inițial că se află în fața unui ghid turistic, cu adrese de hoteluri și facilități de călătorie, dar nimic mai fals. (Lipsesc, de altfel, pozele și hărțile, căci beletristica, modalitățile literare alcătuiesc structura cărții). HOTEL CALIFORNIA reprezintă reacția fascinată a unui scriitor, în care se împletesc povestiri, de altfel bine documentate, filonul epic-liric purtându-ne într-o lume surprinzătoare pentru un european, plină de revelații exotice, într-un back-ground al unui peisaj de dimensiuni colosale, plin de contraste, primejdii potențiale și înfăptuiri omenești grandioase, care a devenit universul preferat al autorului, Am străbătut această parte a Statelor Unite cu uimire. Lumea aceea, formată dintr-o conurbație de o sută de orașe, cu zece milioane de locuitori este, prin sutele de fabrici din Silicon Valley, universitățile Stanford, Berkley, prin firmele producătoare de inteligență IT este fascinantă pe back-ground-ul unui centru al omenirii moderne, cu cea mai densă inteligență tehnico-științifică, alături de acela al artei și temperamentului celor născuți la tropice, unde mai bântuie amintirea căutătorilor de aur, frontoanele clădirilor Vestului pacific, dar și spiritul generației hippy sau al literaturii curentului Beat Generation, pe care autorul le-a admirat cu mulți ani în urmă într-un oraș de provincie românesc și iată, a venit momentul să ajungă în lumea lor, mult prea îndepărtată. Paginile din istoria Californiei se derulează într-un peisaj profund marcat de unicitatea golfului interior și a fluviilor care-și fac, prin el, drum spre Pacific. Formele de relief sunt dictate de multiplele ramificații ale celebrei falii tectonice San Andreas, movilele caudate, severe și pârlite de soare, născute din presiunile plăcilor terestre. Imens este nisipul plajelor Pacificului, prin orașele-stațiune. În superbul San Francisco, trec peste legendarele poduri, Golden Gate, Bay Bridge, San Mateo, care au constituit la vremea inaugurării lor cele mai lungi construcții metalice din lume. Autorul a participat și la tradiționale festivaluri de jazz și concerte pop – rock sau simfonice, s-a întâlnit cu umbrele celor cunoscuți încă din copilăria sa, Steinbeck sau Hitchcock, Chaplin sau Arnold Schoenberg. A întâlnit români care își vizitează copiii și nepoții care lucrează în industria IT din Silicon Valley, unică în lume, au făcut acolo, departe de patrie, un ciudat schimb de experiență, discutând despre soarta dramatic a celor care nu pot decât să-i viziteze din când în când pe cei tineri, venind de la distanțe imense, pentru trei sau șase luni, după cum decid funcționarii statului american, la intrarea pe aeroport. Paginile entuziasmate despre noutatea locurilor vizitate se împletesc cu acelea ale relatării nostalgiilor plecărilor și sosirilor, într-o continuă navetă între țară și noua patrie a copiilor. Și atunci izbucnesc, ca în perioada de debut literar a autorului, versurile, poeme cu un filon dramatic, în tușe expresioniste și atunci dispare filonul documentar al reporterului frenetic, făcând loc premoniției unei nu prea îndepărtate despărțiri definitive.