Povestea creionului

Într-o zi nepotul se uită la bunicul său şi-l întrebă:

- Bunicule, scrii o poveste?

- Da.

- Ce poveste scrii?

- Importante nu sunt cuvintele pe care le scriu, ci creionul cu care scriu.

- Cum aşa? întrebă nepotul.

- Pentru că totul depinde de cum priveşti creionul. El are 5 calităţi deosebite, care pot face minuni:

1. Creionul poate să facă lucruri mari, dacă există o mană, care îl va conduce.

2. Din cand in cand are nevoie de o ascuţitoare , care să-l facă să fie util.

3. Creionul ne dă voie să-i folosim radiera pentru a şterge ce e greşit.

4. Nu e importantă forma creionului, ci mina de granit, care stă în interior.

5. Creionul lasă întotdeauna o urmă.

- Bunicule, vrei să-mi explici calităţile creionului? Cred că nu le-am înţeles.

- Ascultă:

1. Creionul eşti tu, iar povestea pe care o scrii e viaţa ta, faptele tale de zi cu zi. Tu decizi cum vrei să fie.

2. Ascuţitoarea reprezintă schimbarea noastră, a caracterului , pe care trebuie uneori să-l îndreptăm. Să taci cand trebuie să taci şi să vorbeşti controlabil.

3. Cu ajutorul radierei, putem şterge ceea ce este rău.

4. Sufletul tău este mult mai important decat trupul.

5. Urma creionului o reprezintă relaţiile pe care le stabileşti cu fiecare persoană în parte.

Tu decizi care va fi povestea creionului tău!

(culeasa :D)

Important

E important pentru noi sa stim

Ca nu s-a sfarsit.

Sa credem ca povestea continua

La nesfarsit...

Alta carte.

Treceau tinandu-se de mana
Pe-acelasi drum pe care-am fost si eu,
Sub cerul colorat de-un curcubeu,
Treceau...
                Si nu se mai uitau in urma.


Treceau in fiecare zi
Doi cate doi, le urmaream privirea,
In suflet li se-ascundea fericirea....
Si brusc, eu nu ii mai puteam privi.


Imi intorceam privirea-n alta parte...
El era el, dar parca mai schimbat.
Ea era alta. Si m-am resemnat.
El a ales ca sa citeasca alta carte...

Cand vii?

Stau in iarba:

iarba e verde

si e fierbinte

ca un nisip

Probabil e de la soare.

Eu inchid ochii.

Nu vreau sa mai vad nimic.

Nu vreau sa mai aud nimic.

Nu vreau sa aud nici

cum cad picaturile de praf

in orasul acesta mare;

nici cum pasesc

razele de soare

doua cate doua

printre ramuri de cires.

Greierii imi tipa in urechi.

Ei imi povestesc despre tine.

Si-mi place sa stau si sa-i ascult

cu ochii inchisi...

Aici

iarba e inalta;

cum stau intinsa,

firele mi se par trunchiuri de copaci...

Se misca...

E o intreaga viata aici, jos.

Si te cheama...

E sufletul pamantului.

Acum

nu mi se mai pare asa de interesant

cerul.

Sunt aproape sigura

ca, daca as ridica degetul.

l-as putea atinge.

Dar nu.

Nu vreau.

Nu vreau sa ma misc.

Asa neclintita,

as putea sa-ti aud sunetul pasilor.

Eu te astept aici,

cu capul in iarba,

si cu urechea in urechea unui greiere...

Ascultam amandoi:

Cand vii?

Dorinta unui vis

Surade in fereastra luna,

Cu chipul ei plin si rotund;

Nu-i nici o floare cu petalele deschise,

Si nici un fluture-adormit pe-o frunza...

Doar o omida zgribulita urca

Pe-un trunchi imbatranit de nuc.

...In mijlocul campului verde

Singur si stingher

Un greiere fumeaza, '

Pe-o petala de crin...

Din cand in cand isi mai arunca privirea

Pe un ziar inchpuit de-o frunza...

Si in lumina slaba a lunii,

Clatina ingandurat din cap...

Intr-un lac, la marginea padurii

O broasca citeste presa intr-un ochi de apa;

Si-un nufar roz, iesind din lac, se-adapa

Intr-o stea, la margine de cer.

E noapte.

Peste tot- e noapte.

Poate-poate,

Pana maine dimineata,

Reusesc sa-mi mai traiesc o viata,

Poate am sa pot muta cerul

Cu susul in jos,

Sau macar sa-l intorc pe dos,

Sa vad unde se ascunde soarele cand apune...

Si unde se duc stelele ...cand se duc...

Poate-o sa-mi gasesc si eu vreun rost,

Nu ma mai intereseaza cartile;

Le-am invatat pe de rost...

Stiinta e o prostie,

Ii invata pe oameni ce sa faca,

Si cum sa fie....;

Sa nu mai creada in vise,

Sau daca totusi au vise

Sa le lase deoparte, neatinse.

Vreau sa patrund in oameni

(Si-am sa intru cu foarta)

Vreau sa construiesc un alt cer,

Un cer pe care-l poti atinge cu degetul,

Un cer in care nu zboara avioanele

Si pe care nu se scrie cu fum...

Vreau sa plantez oamenii

In alt pamant,

Mai roditor decat acesta,

Un pamant pe care sa calcam

Cu totii, cu picioarele goale.

Vreau sa invat oamenii sa zboare,

Si sa nu se mai ciocneasca de

Cladiri si ziduri infinite,

(si de probeleme)

Care se transforma in ruine

La cel mai mic cutremur...

Vreau sa invat oamenii sa rada

Din toata inima,

Si sa nu se mai gandeasca mereu

care e motivul...

Vreau sa invat oamenii

Sa se iubeasca

din tot sufletul;

Si sa nu  mai caute intotdeauna 

defectele celorlalti;

Mi-as dori ca oamenii sa viseze mai mult;

Si nu numai in noapte...

Si mi-as dori ca visele lor

Sa devina realitate...

Iata dorinta unui vis

Ce sa- stins

Prea curand....

Astepta sa-l primeasca cineva in gand, 

intr-o dimineata, 

Sa sufle peste el

si sa-i dea viata...

Cine striveste de buna voie un fluture?

M-am gandit azi-dimineata si la varianta asta. Cineva, mai demult, mi-a spus ca am tendinta sa traiesc in lumea mea,...si ca nimeni nu ma poate desprinde de acolo, fara vointa mea. Intr-un fel, e adevarat: numai in lumea mea il gasesc pe el. In realitate el traieste altundeva si poate nici nu se gandeste la mine.

Deci, ca sa incep sa traiesc in spatiul real, am nevoie si trebuie neaparat sa-l uit. Am incercat si asta. De mai multe ori. Si mereu m-am intors din drum, chinuita de amintiri; Mi se parea ca eu sunt Dumnezeu si trebuie sa ma mut intr-alt univers, unde nu exista oameni si unde trebuie sa-i confectionez iarasi cu mana mea. E ca si cum un mare arhitect si-ar parasi dintr-o data constructia infinita, fiindca nu mai are materiale. Trebuie sa darame totul si sa faca ceva mai mic...

Nu pot sa las in urma primul meu paradis. Primul meu inger. Chiar daca uneori mi se pare imposibil ca el sa se mai intoarca la mine, totusi eu sper...El era fluturasul meu. Avea pe aripi culorile mele preferate si zbura numai cat tinea zarea mea. Dar intr-o zi l-am parasit intr-o gradina amara, printre flori uriase...Azi ma intorc sa-l ucid.Caci asa-mi zic toti:ucide fluturele- amintire. Ucide-l si mergi mai departe!...

Insa, cine striveste de buna voie un fluture???

Lipseste ceva...

Lipseste ceva;

Lipseste o gura de cafea;

Lipsesc niste buze de catifea;

Lipseste un brat de abanos;

Lipseste un umar pufos...

Si-un glas duios.

Lipsesc doi ochi de sticla,

Cateva lacrimi de spuma,

Si-o inima cat o capsuna...

Lipseste un deget de creion

Si-o suvita de par din penson.

Lipseste o spranceana boema

Si-o pagina rupta din tema...

(Si tabla inmultirii scrisa pe mana;

Pe care ai invatat-o-ntr-o saptamana...)

Lipseste parfumul, din nou,

Si niste dungi negre pe tricou;

Lipseste un siret desfacut

Si-un gand alb, pe care l-ai pierdut.

Lipseste ceva...

Stiu eu? Poate prezenta ta...

Aloo! domunul Traian! ...Treziti-va, sforaiti prea tare!...

 Astept de-atita ani,sa vad o groapa`n drum

Dar visul meu de-o viata s-a prefacut in scrum!

Statuia lui Basescu vegheaza-n continuare

Taranii au acum miliarde de tractoare!

Homarii,Caviarul...se gasesc pe garduri

Orice roman are 3000 de lei pe carduri!

Cand hotu`mi intra`n casa

Eu il poftesc la masa

Lucruri valoroase chiar eu ii pun in plasa!

Politia ma opreste doar ca sa-mi umfle roata.

Imi umple rezervorul,de drum sunt iarasi gata!

Pasesti in magazine,si poti sa-ti iei ce vrei,

Portarii te platesc ca sa mai vii la ei.

Caprioara asteapta sa fie vanata

Pulpa dreapta-spate,ti-o ofera toata

Concediul poti sa-l faci,pe luna sau pe soare

Extraterestii au servicii primitoare.

Tunurile sunt facute din vechi tancuri

Americanii,rusii spun acum doar bancuri

Ma gandesc cu greu la stramosii mei

Cum au trait saracii cu 1 milion de lei!!!

 :)) { Cassa Loco_ Eterna si fascinanta Romanie...}

Din greseala

S-a ridicat usor, pe varfuri, ca sa vada cerul. Nu-l mai vazuse demult asa. Era alb, mai alb decat obrazul unei regine moarte. Prin geamul aburit al inchisorii, vedea doi corbi negri invartindu-se in cerc. Doi. Unul langa altul. Doua tristeti negre. Urata sincronizare!...

Inchise ochii. Din greseala...(lumina?)

 I se paru ca-i prea lumina afara, ca si cum ar dormi noaptea, pe o plaja pustie, dorind sa prinda rasaritul soarelui, si apoi se trezeste dintr-o data cu el pe cer, si cu o multime de oameni in jur. E prea lumina afara. Sau e prea intuneric in celula. ...Si in celula timpul se misca ingrozitor de incet. Isi face patul. Din greseala...(obisnuinta?)

Si-ar dori sa aiba flori pe-o noptiera, la capatul patului, dar florile nu respira pe intuneric. Jos, gardianul cel gras, care nu vorbeste niciodata, i-a asezat o lada veche. N-are voie s-o deschida. Dar o sterge de praf in fiecare zi. Stie ce e acolo. Intr-o zi se apleaca incet deasupra  lazii. Si asculta. In lada e o inima. Ii aude bataile grabite, ii aude zbuciumul. Si deschide lada. Din greseala...(curiozitatea?)

N-a mai tinut niciodata o inima in palma...Brusc, gardianul cel gras deschide usa. O pandise. Ii smulge inima din mana. Ii striga in fata vorbe urate, desi el nu vorbeste niciodata. O imbranceste. O impinge. Ea se face mica, mica de tot, lipindu-se de peretele gri al celulei. Gardianul pleaca. Si lasa usa intredeschisa. Din greseala...(neatentia?)

 

Nu se va mai intoarce. Ea. Nu se va mai intoarce niciodata. In celula alaturata, statea candva el, celalalt prizonier. Dar a evadat demult, lasand in urma lui doar...o inima. Nu i-a lasat-o ei. N-a lasat-o nimanui. A plecat in lume fara inima. Oricum n-a mai folosit-o de mult timp. Si-a uitat-o intr-o lada veche. Din greseala...(graba?)

Acum era randul ei. Ce va ramane in urma? Vor ramane lacrimile.

Pe cand erau inca impreuna, prizonieri amandoi, isi promiteau unul altuia LIBERTATEA.

- Esti liber. Esti ca un fluture. Tu trebuie sa zbori. Un fluture e frumos doar in libertate, daca-l prinzi, ii strivesti aripile, ii amesteci culorile, il ucizi. Tu trebuie sa zbori.

Era convinsa. Si el:

- Vezi? ai dreptate. Dar eu vreau sa zbor numai in preajma ta...

Si s-au iubit. Din greseala...(dorinta?)

N-a existat nimic din toate acestea. Nici dragoste. Nici macar ura. S-au prefacut. S-au prefacut amandoi.

Ea, mai incet decat el.

El, mai mult decat ea.

S-au prefacut ca exista libertate in doi, pana cand unul din ei, mai exact el, a zburat.

A zburat putin mai departe decat ea, putin mai mult...

Si si-a zis:

- Sunt liber. Sunt ca un fluture. Eu trebuie sa zbor. Un fluture e frumos in libertate, daca-l prinzi, ii strivesti aripile, ii amesteci culorile, il ucizi. Eu trebuie sa zbor!

In urma lui, a ramas ea:

- Vezi? Am dreptate. Dar eu vreau sa zbori numai in preajma mea.

Nu. Nu l-a mai ajuns din urma. El nu a mai vrut sa mai zboare in preajma ei. A evadat prea tarziu. Proasta sincronizare!

Si s-au despartit. Din greseala...(plictiseala?)

Apocalipsa {14}

Despre mama as putea spune multe lucruri.N-am cunoscut-o indeaproape niciodata, n-am avut cum sa patrund in sufletul ei. De fapt, cred ca nimeni n-a avut ocazia sa-i patrunda in suflet. Cu atat mai putin tata. Pe mama am cunoscut-o doar din gesturi, din grija pe care mi-o purta zi de zi. Poate c-o admiram intr-o oarecare masura, dar n-am lasat sa se vada asta niciodata. Cred ca mama mea era ca toate celelalte mame, dar pe atunci nu aveam impresia asta. Nu stiu ce parere aveau altii despre ea.

Bineinteles ca aveam si momente cand o uram. Cand nu ma lasa sa ma joc in nisip sau sa strang in brate cateii. Cand imi smulgea puii de pisica din brate sau cand imi interzicea sa ma mai joc cu baietii. Cand nu ma lasa sa mananc fara sa ma spal pe maini inainte, sau cand ma obliga sa merg la biserica. Atunci o uram din tot sufletul.

In rest, ma comportam normal. Nu existau intre noi "sentimentalisme". Nu i-am facut niciodata vreun cadou de ziua mamei, fiindca stiam ca nu are nici o semnificatie ziua asta pentru ea. Nu i-am spus niciodaat "la multi ani", fiindca nu le-avea cu din astea...Tot asa cum nu i-am spus niciodata c-o iubesc, si-n ciuda tuturor vorbelor goale, eu cred ca nici un copil nu i-a spus asta vreodata mamei lui.

Dar lasand asta la o parte, poate ca n-o iubeam pe mama, dar iubeam tot ce iesea din mainile ei.

"Surpriza" copilariei mele. O facea pe ascuns. Si dintr-o data aparea cu o tava roz, in care tronau biscuiti umpluti, asa cum numai ea stia sa faca. Am lasat tava cea roz in copilarie, la fel si gustul biscuitilor. Un gust pe care nu-l avea nicio prajitura din orice cofetarie. Aceea era..."Surpriza".

La fel si clatitele. Si pandispanul. Si "negresa". Toate acestea le-am lasat eu in urma, in goana mea spre viitor.

Apoi...impaturitul hainelor. Nimeni nu mai impaturea hainele asa cum o facea ea. Eu n-am reusit niciodata sa ating performanta asta. Stii cum arata dulapul meu, dupa ca impatuream eu hainele? Ca un teanc rasturnat de carti. Asta in cel mai bun caz. Consider ca impaturitul hainelor e unul din acele talente cu care te nasti. Iar eu nu m-am nascut cu acest talent.

Apocalipsa {13}

Iesirile cu mama erau seci si plictisitoare. Fiindca mama iesea intotdeauna in oras cu treaba si n-avea vreme sa-mi sufle-n bors. Cel mai des ma purta prin magazine. Ma dureau picioarele, dar nu puteam protesta in nici un fel. Mama era mama. Blanda si severa in acelasi timp. O femeie nu prea inalta, bruneta, cu parul ascuns sub naframa, si cu ochii verzi. Cu buzele potrivit de groase, in coltul carora se ascundea mereu un zambet amar. Asa o stiam eu dintotdeauna. Asta era mama copilariei mele.
Era o femeie exagerat de curata. si-n tot ceea ce cumpara, cauta mereu calitatea. De la ea am mostenit putin, foarte putin, gustul pentru frumos. Imi amintesc de zilele frumoase cand ieseam impreuna in oras, ea femeie in toata firea, eu doar o fetita de cinci anisori. Ne opream uneori la aceeasi cofetarie unde avea grija sa-mi puna pe masa ce-mi placea mie: renumita placinta cu carne. Inca mai simt aroma sa delicioasa si inca mai am in minte imaginea cofetariei intunecoase cu masute rotunde si curate. Cu farfurii albe si furculite brodate cu modele frumoase. Cu bucaterese tinere si zambitoare, imbracate in alb, cu bonetele daragalase pe cap...Insa mama avea grija mereu sa nu ma murdaresc, sa mananc frumos si sa merg atenta pe strada. La orice pas era urmarita indeaproape de seveitatea ei de mama.
Cu tata era altfel.

Tata ma ducea prin alte locuri. Mergeam cu el la Padurice. Asa se chema padurea noastra de pe varful dealului. Ieseam primavara, dupa urzici. Niciodata n-am sa uit acele vremuri, caci chiar dac-a trecut mul timp de-atunci, amintirile mele sunt inca vii. Mama ma imbrca intr-o rochita verde, cu bretele subtiri. Apoi plecam amandoi, eu cu tata, la Padurice. Pe drum ma imprieteneam cu toti cainii ulitelor, iar tata ma ajuta sa le gasesc nume tuturor. Ajunsi in padure, apucam printr-un loc numai de el stiut. Intalneam astfel, de fiecare data, o casa veche si parasita, facuta toate numai din lemn. Asa mica cum era, fara geamuri si napadita de buruieni, mie mi se parea tare stranie. Tata mi-a dezvaluit cu frica prefacuta in glas ca e casa "Babei-Cloanta". Si de atunci asa i-a ramas numele.

Priveam cu teama acel loc. Il lasam in urma cu bucurie si apucam si mai strans mana tatei. Il credeam pe cuvant.

Treceam si pe langa "Lacul broastelor", unde ma opream ca s-arunc cu pietre in apa. Totul era frumos pana cand ajungeam acasa si eram nevoita sa mananc tocanita de urzici. Tin minte chipul sters al mamei, aplecat spre mine. Imi spunea:

- Urzicile contin fier, te ajuta sa cresti mare...

Nu voiam sa cresc mare. Nu voiam defel. Si nu mancam nimic pana ce pe mama o apuca durerea de cap...Tata se indrepta brusc spre dulapul cu haine. Isi lua geaca.

- Tata, unde te duci?

- S-o aduc pe Baba Cloanta...

Brusc, ingalbeneam. Ca printr-o minune, farfuria cu tocanita de urzici era golita pe jumatate.

Ce sa mai zic de Bau- Bau? Stiam ca exista, si stiam ca, mai mult ca sigur sta ascuns sub masa aceea din fundul bucatariei, unde punea mama oalele si tigaile. Mi-l imaginam verde, cu capul rorund ca o minge si cu trup de crocodil. Ma urmarea intotdeauna, cand mergeam prin casa, si cu toate acestea nu-i spuneam niciodata mamei. Ar fi cautat sub masa si l-ar fi descoperit, cu siguranta.

Atunci, ce s-ar fi intamplat cu noi doua? Desigur, ne-ar fi mancat cu pofta, asteptandu-l si pe tata..

Am hotarat sa-mi fie frica numai mie de el. Am pastrat astfel linistea casei. Stiam totusi , ca intr-o zi va iesi la iveala, de sub masa, cu zgomot de tigai si oale sparte. Insa eu voi fi atunci destul de mare, incat sa-l pot infrunta cu spada la fel ca Fat-Frumos...

...Si poate parea ciudat ca imi aduc aminte astfel de detalii.Si poate parea ciudat ca le mai si astern undeva. Dar tocmai aceste maruntisuri mi-au umplut mie viata, acestea m-au facut sa cresc. Nu urzicile, cum zicea mama, ci frica de babe cloante, de balauri si de capcauni ascunsi sub fotolii...Prudenta de a ma feri din calea lor, puterea de tine totul in mine...Toate acestea m-au facut sa stiu cum sa ma port cu Babele cloante din viata mea reala, si cum sa ma manifest fata de balaurii si capcaunii ascunsi la fiecare colt de prietenie...

Apocalipsa {9}

Il chema Emi.
Parintii lui Emi isi mutau domiciliul in fiecare an, de vreo doua sau trei ori. Au stat si la casa si la apartament. Emi al meu n-avea cum sa se plictiseasca. Doar mobilierul era acelasi.
Mama se intelegea foarte bine cu mama lui Emi. Si din acest motiv eu eram mereu cu Emi. Mai avea o sora mai mare, Eliza, si una si mai mare:Andreea. Pe cea din urma n-o vedeam mai deloc, si atunci cand is facea aparitia ne pandea, pe mine si pe Emi, cu mutra ei incruntata si salbatica.
Pe cand Eliza se credea cea mai desteapta si cea mai importanta fiinta din lume. Si cea mai harnica. Intodeauna mama mi-o dadea drept exemplu. Frate-sau foarte mic, nascut prematur, se numea Andi. Il stiam inca de pe vremea cand era un bebelus. Cand avea vreo doi ani si jumatate m-a muscat.Si Eliza, desteapta, mi-a spus ca pot face cancer. N-am crezut-o niciodata. Insa mai am si acum semnul muscaturii lui Andi.
Intotdeauna cand treceam pe la ei, mama lui Emi ne punea la masa, pe mine si pe mama. Tin minte bucataria lor ingusta, cu masa lunga, la care incapeam cu totii. In privinta mancarii si a curateniei, dupa parerea mea, mai curata era mama...
Pe mama lui Emi o chema Lenuta. Era o femeie inalta si uscativa, ca si sotul ei pe care nu-l vedeam prea des.
Emi, in schimb, era o frumusete. Avea parul usor blondut si ochii albastri. Eram de-o seama si ne intelegeam perfect. Ii lasam pe cei mari in sufragerie, iar noi ne retrageam in in alta camera, fara ca ei sa simta.

Oh, cate amintiri mai am legate de acea casa! Mama obisnuia sa stea pana tarziu la ei. Eu cu Emi profitam de asta si faceam prostii pe intruneric. N-aveam mai mult de cinci ani..Faceam prostioare, pana ne descoperea Andreea, sora lui cea tampa si ne dadea de gol. Cealalta, Eliza, n-avea treaba cu noi. Ea se credea prea desteapta. Era deja la scoala si abia invatase literele. Mi le canta intepata in ureche, iar eu nu mai stiam cum sa scap de ea. Ma gaseau "cei mari", intr-un final, linistita si retrasa in bratele primitoare ale lui Emi.

De fapt, ei credeau ca doar ne jucam. In realitatea eram indragostiti unul de calalalt pana peste cap. Odata, la masa, pe cand mama imi vorbea de Dumnezeu, eu am intrebat-o:

- Mama, e pacat sa te saruti pe gura cu un baiat?

Mama m-a privit surprinsa, cu ochii ei verzi si calzi. N-a stiut ce sa-mi raspunda...

Insa atunci s-a aflat totul. Sarutul meu cu Emi si imbratisarile...O perioada n-am mai fost pe acolo. O perioada de timp, indeajuns de lunga pentru ca o fetita de cinci anisori sa uite un baiat. Apoi, cand l-am revazut pe Emi, era schimbat. Aflasera si ai lui, desigur. Pentru cei mari, probabil ca totul fusese pus pe seama unui joc pueril, dar pentru noi a fost o tragedie.

Ne-am intersectat timizi in hol, intre sufragerie si dormitor. M-a privit cu ochii lui albastri, dar nu mi-a spus nimic...Atunci am hotarat amandoi s-o lasam balta. Pentru totdeauna. Am renuntat la tot. Dintr-o data nu-mi mai placea sa merg la tanti Lenuta...

Apocalipsa {8}

N-as putea sa mint ca am fost un copil cuminte. Doar ca gandeam prea mult. Ii priveam pe cei de-o seama cu mine, cum se joaca. Spre deosebire de ei, eu cand ma jucam stiam ca ma joc, cand desenam eram constienta ca desenez, si cand dormeam eram constienta ca fac asta. Nu mi se intampla totul haotic, cum se intampla la altii.

Am fost un copil tare incapatanat. Cred ca e singura calitate pe care am capatat-o din nastere. Zic ca e calitate, fiindca m-a ajutat foarte mult in viata. M-a ajutat sa fiu eu, diferita de restul, si sa fiu constienta ca m-am nascut ca sa fiu altfel. Inacapatanarea mea incepea sa se vada inca de pe la 3 ani, cand ma trezeam in fiecare dimineata, imi mutam pernele pe podea, ma culcam jos, si asteptam sa vina mama sa ma ridice. Nu stiu de ce faceam asta. Nici acum nu-mi gasesc vreo explicatie.

Imi amintesc ca, atunci cand eram foarte mica, cadeam des din pat, in fiecare noapte. Tin minte ca mamei ii era frica sa nu ma lovesc la cap. Nu sunt sigura daca am patit ceva.

...Imi placea inca din frageda pruncie sa mazgalesc, sa umblu cu pixuri si cu hartii. Mama m-a invatat, dar asta mult mai tarziu, sa-mi scriu numele.

Acasa aveam masuta mea mica si-un scaun de plastic. Cateva carti de colorat si-o droaie de pixuri stricate. Desenam si scriam, dar nimeni nu putea pricepe ceva din desenele sau scrisorile mele. doar eu, cand ma uitam  adoua zi, imi aduceam aminte ce inseamnau acele semne intortocheate.
La gradinita nu ma jucam niciodata cu fetele. In primele zile n-am vorbit cu nimeni. Mi-am tras scaunelul deoparte, in cel mai indepartat colt al clasei si-i priveam pe toti, nedumerita. Primul meu tovaras a fost Mihaita, cel cu care ma jucam cu masinutele. Baietii nu se jucau cu el fiindca-l credeau prea smiorcait. Nu stiu de ce credeau asta.
De fapt, primul meu prieten a fost Luci, care statea pe acelasi etaj cu mine. Cred ca era cu vreun an mai mic, dar stia mult mai multe decat mine. Cu el m-am sarutat prima data in spatele blocului...Un sarut umed si stangaci, fara sentimente, care nu s-a mai repetat niciodata...Apoi ne jucam de-a iubitii si faceam castele de nisip in curtea unui mos ce-si facuse casa exact langa blocul nostru. Noi il strigam:"Mosu' Cocosu' ". Nu-mi amintesc sa-l fi vazut vreodata...Dar parca mi-e dor de casa lui din caramida ce aducea foarte mult la infatisare cu gara noastra unde asteptau trenurile.
Al doilea a fost George, cel care m-a invatat  mult mai tarziu sa desenez. Mai erau trei frati: Cristinel, Dani si Andrei, dintre care cel ales de mine era mereu Dani. Odata, frate-sau mai mare, Cristinel, a vrut sa ne "casatoreasca". Si noi am fi vrut daca nu era Andrei la mijloc. Niciodata nu l-am placut pe baiatul acesta...
Tin minte cum odata,am mers cu totii la iaz, sa prindem pestisori. Nu era foarte departe. Eram singura fata de pe-acolo, dar nu parea sa am probleme din cauza asta. Ma invatau sa ma catar, sa arunc cu pietre si sa scuip. Tot de la ei am invatat cum se desprinde o lipitoare de pe piele: cu furculita. Imi placea sa ma joc cu baietii. Imi placea mai ales sa ma duc cu Dani la magazinul de cuie. Acolo ne astepta intotdeauna un barbat nu prea inalt, slabut, si cu mustata neagra. Ne punea la fiecare vreo cinci cuie in pumni si ne spunea glume. N-a rezistat mult. A inchis magazinul si nu l-am mai vazut niciodata.
Eu cu Dani eram nedespartiti. Pana cand am inceput sa iubesc un altul...

Apocalipsa {7}

Ieri n-a venit, desi L-am asteptat o buna perioada de timp, rezemata de scaunul de lemn, la masuta mea de scris. N-ar trebui sa fiu dezamgita, stie El de ce n-a venit. Poate a avut treaba. E foarte ocupat cu omenirea. Trebuie sa gaseasca pedepse cat mai drastice, pentru fiecare in parte. Da. Oamenii, in ultima vreme se facusera foarte rai. Si vremea se stricase teribil. Nu se mai oprise ploaia de vreo sase saptamani. Era de asteptat un sfarsit...al tuturor lucrurilor. Mie imi pare rau de romanul meu. Nu l-am mai terminat. Nici macar nu i-am dat un titlu.
...Se cuvine sa pui titlu la inceput. Dar n-ai de unde sa stii ca nu-ti vei schimba gandurile pe parcurs. A durat mult pana sa-mi dau seama ca nu conteaza cat sau ce scrii, ci mai degraba: cum scrii. Nu conteaza daca ai umplut un caiet, sau doar o foaie. Ce-i drept, lumea s-a comprimat foarte mult in ultimul timp. Si s-a rezumat doar la lucruri elementare. Nu mai avea nevoie de cuvinte. Pentru mine, cuvintele sunt esenta. Fara cuvinte nu faci nimic.
Dar lumea n-a inteles asta. Nu zic, poate aveau si ei dreptate, ca prea bateam campii, dar nici chiar sa ajungem sa vorbim prin semne. Au inceput sa prescurteze cuvintele, si asta nu numai cand scriau, ci si cand vorbeau.
Acum s-au sfarsit toate.
Imi aduc aminte, de-o poveste hazlie, de cand eram eu mica: la un moment dat, n-am mai scos nici un cuvintel, iar cand m-au intrebat de ce tac, le-am raspuns:"Mi-e frica sa nu-mi consum cuvintele".
Eram foarte serioasa cand am zis treaba asta. N-am fost niciodata un copil glumet. Acum am prea multe cuvinte si vreau sa le dau afara. Vreau sa invat sa traiesc fara ele. Vreau sa invat sa traiesc fara oameni.
...Si-n linistea asta care ma doboara, aud pasi. Probabil ca afara e noroi. Nu stiu, n-am iesit.
Usa se deschide, incet, ca sicum cineva ar vrea sa stie daca dorm, sau daca ma deranjeaza. Nu mai apuc sa spun "intra!". Cel de-afara mi-o ia inainte...
...Sunt de-a dreptul surprinsa. Un barbat foarte inalt si foarte chipes a intrat in odaita mea, cu un pachet in mana. E brunet, si ochii caprui ii stralucesc bland. Nu m-am putut abtine:
- Tu esti Dumnezeu?
- Nu.
Ridica dezinvolt din umeri si-si apleaca usor capul.
- Nu?
Iarasi sunt surprinsa.
- Atunci cine esti?

- Pot sa ma asez? ma intreaba el.

- Desigur.

Se asaza pe fotoliul dezmembrat din fata masutei mele.

- Eu sunt Fratele Pe Care Nu L-ai Avut Niciodata...

Asa este. Eu n-am avut niciodata un frate...Si nu de putine ori am exclamat "oh, cat de mult mi-as dori un frate mai mare!" Iata-l.

- Ce faci aici?

E foarte simpatic. Cred ca are in jur de 20 de ani. Ma priveste cu multa dragoste, in timp ce-mi arata(facandu-mi cu ochiul) praful de pe masuta...

- Scriu.

- Despre ce scrii?

Se rezeama cu barbia, ganditor, de masuta mea prafuita.

- Despre copilaria mea...

Imi zambeste duios. Il iubesc. Simt asta. O simt.

- E foarte frumos. Bravo!

- Dar tu de unde vii? il intreb eu curioasa.

- Din cer.

- Esti un inger?

- Nu.

- Atunci?

- Sunt Fratele Pe Care Nu L-ai Avut Niciodata.

Si parca e putin trist ca nu l-am avut niciodata...Si eu la fel.

- Ti-am aduc ceva...

Si-mi intinde pachetul cu care a venit.

- Uita-te...

Il privesc o clipa pe Fratele Pe Care Nu L-am Avut Niciodata. Ii vad ochii stralucitori si zambetul...

Iau pachetul in mana si incerc sa-l desfac. Ma gandesc ca in el ar putea sa fie ceva deosebit, avand in vedere ca Fratele vine din cer. Poate e o stea cu trei dorinte...Si dac-ar fi asa... Ce mi-as putea dori?

Ma uit si nu-mi vine sa dau crezare ochilor. Inauntru gasesc...papusa copilariei mele, facuta din calti, exact asa cum era pe-atunci.

- Cine e? ma-ntreaba Fratele meu, zambind.

- Dodi! raspuns eu cu respiratia taiata.

Da. nu seamana deloc cu o papusa. Dar e cel pe care l-am iubit cel mai mult, din mormanul de jucarii de acasa. Il luam cu mine peste tot...pana cand l-am ratacit intr-o zi in autobuz...De-atunci nu l-am mai vazut niciodata.

- Unde l-ai gasit?

El isi pleaca usor privirea in pamant:

- Chiar daca n-ai simtit niciodata, mereu am fost Fratele tau mai mare....

                                                              *

A plecat. L-am intrebat:

- Unde pleci? La discoteca din ceruri?

A ras.

- Nu. Dar de ce crezi asta?

- Fiindca toti fratii mai mari se duc la discoteca.

M-a luat de barbie si mi-a mangaiat usor crestetul:

- Eii..nu chiar toti. Ma duc sa vorbesc cu Dumnezeu...

- Despre cine?

- Despre tine..

Si a inchis usa. In urma lui am simtit mult timp dupa aceea zambetul sau cald.