Timposibil

– un film spaniol-franțuzesc ce îl are în centru pe un jucător profesionist de șah spaniol care devine campion mondial și care e forțat de împrejurările Războiului Civil Spaniol să fugă cu soția și fiica în Franța pentru a-și găsi de lucru. La promisiunile unui fost amic al soției, ea chiar ajunge să aibă o slujbă în învățământ.

Ceea ce se anunță a fi o promisiune de libertate și de viață decentă se transformă, la început de Război Mondial II într-un calvar. Mai ales când ești acuzat că ai fi spion fără să fii și închis împreună cu marii trădători în Franța ocupată de germani.

Șahul este cel care îl salvează, ajungând să joace și să îi predea lecții de șah comandantului. Însă familia lui este înștiințată devreme că el e deja mort, în timp ce lui ajunge să i se permită să scrie scrisori acasă cu condiția că nu va primi niciun răspuns, pentru că e interzisă primirea de informații din exterior.

Când este totuși eliberat, rămâne de văzut ce mai găsește. Nu vă spun tot, la ăsta trebuie să rămână și ceva de descoperit. Vă dau trailerul în schimb și vă spun că sunt foarte tentante toate scenele cu șah, începând chiar de la prima scenă a filmului și modul în care vor reuși să își construiască piese și tablă în închisoare.

– when you finally find your people –

Fred Thursday: In the end, we all pick a team. Or a team picks you.

Endeavour: Not if you’re no good at sports. I was always the last to be chosen. The one neither side wanted in the team.

Fred Thursday: I chose you.

–

Endeavour series

Sunt lucruri care mi s-au părut izbutite și lucruri pe care nu sunt sigură că le-am înțeles sau pe care nu le-am gustat în PAST LIVES, un alt nominalizat la Oscar.

În primul rând, e un film romantic, asta ar trebui să asigure deja un anumit număr de spectatori. Pe lângă romantism, avem și povestea de dragoste imposibilă, care mai atrage câteva numere la spectatori sau măcar îi consolidează pe cei veniți pentru romantism. 🙂

Coreea de Sud găzduiește copilăria celor doi protagoniști, buni prieteni care își și dau întâlniri cu părinții de față, dar care curând se despart. Familia ei – Na Young – emigrează în Toronto. De la început mi s-a părut că el e mult mai atașat de ea decât viceversa. Venind de la școală, ea e foarte supărată din cauză că luase notă mai mică decât el. Una dintre rarele dăți. El îi amintește că el nu se supărase atunci când mai mereu ea luase notă mai mare decât el. El părea mai dispus să se uite pe sine și să se bucure pentru ea. Situația inversă nu o vedem. Atunci când îl anunță că vor emigra, el este devastat, deși au 12 ani. Ea pare cumva impasibilă, ca o schimbare ce oricum ar fi urmat în mod natural, că doar vor să devină scriitori, iar în Coreea nu au perspective promițătoare pentru așa ceva. Ea se desprinde ușor, are obiectivele personale, care sunt mai puternice decât eventuale sentimente.

După 12 ani, căutându-l într-o doară pe internet pe Hae Sung, găsește că el o căuta deja de mult timp după numele ei original, însă ea își americanizase numele în Nora Moon. În felul acesta, reușesc să reia legătura și să povestească văzându-se. Din nou, deci, el o căutase primul. Bucuria totuși pare a fi oglindită la fel. Un moment cheie în dialogul lor e cel în care ea îl întreabă când vine la New York, noul domiciliu. Aici pare că Nora își dorește să ducă relația la următorul nivel. Din păcate, el are un proiect pe care urmează să-l înceapă în China vreme de câteva luni și nu poate. Așa că Nora dorește să întrerupă dialogul lor constant pentru a se concetra chipurile asupra scrisului. Probabil constanța aceasta a dialogului lor îi adusese aproape și nu vedea modul concret în care ar putea continua relația. Dispusă a se întoarce în Coreea nu se vedea, așa că părea cumva rezonabil să pună capăt dialogului. Din nou, el e cel care pare cel mai afectat.

Viețile lor par să își urmeze fiecare drumul ei, ea se căsătorește cu un american, iar Hae are o prietenă o vreme. După încă 12 ani (nu știm sau nu știu de ce acest interval fix se repetă, poate are o semnificație la ei numărul 12), Hae își anunță vizita în New York. Copilăria vine din urmă, capătă chip, prinde aripi și se înfățișează, chiar dacă acum Nora este căsătorită. Soțul Norei, Arthur, scriitor de asemenea, este un exemplu de gentleman și prietenie în acest sens. Este deschis să îl primească, să-l cunoască, „doar a zburat 13 ore să vină să te vadă, n-o să-ți spun să nu te vezi cu el”.

Are totuși anumite incertitudini Arthur, ceea ce nu e de mirare, se gândește dacă nu cumva ea l-a ales pentru a putea obține Cartea Verde, dacă îl iubește, dacă nu cumva îl iubește pe Hae mai mult decât pe el. De remarcat că incertitudinile lui nu au nimic exagerat în ele, în modul de manifestare, însă reacțiile ei sunt cam încetinite pentru modul în care mă așteptam să reacționeze. Îl asigură că îl iubește, dar nu atât de ferm pe cât mi s-ar fi părut necesar.

Întâlnirea dintre Nora și Hae are un amestec de intensitate, prietenie și iubire stăpânită. Se simte că cei doi țin unul la celălalt și nu se satură să povestească. Se întâlnesc și în trei, iar dialogul pare să se desfășoare faorte agreabil la început, iar Nora traduce replicile. Spre final însă, Hae și Nora ajung să povestească doar în coreeană fără traducere de față cu Arthur, spunându-și lucruri pe care probabil nu le-ar fi spus să fi discutat doar în engleză. Această porțiune, chiar dacă vrea să arate cât de luați de val sunt, mi s-a părut cu totul nepotrivită față de Arthur, care putea bănui orice (oricum învățase câteva cuvinte) și se putea simți în plus. Ce ar fi fost dacă.

Arthur totuși rămâne foarte calm chiar și atunci când Nora revine după ce îl conduce pe Hae la Uber, loc în care avem din nou un moment de intensitate majoră: cei doi se privesc frontal și se îmbrățișează, știind sau bănuind că nu se vor mai revedea în această viață, își amână dialogul pentru următoarea viață. Nora se întoarce acasă plângând, îl găsește pe Arthur așteptând-o pe scări și luând-o în brațe.

Dincolo de tristețea de ambele părți, și a Norei, și a lui Hae (și chiar și a lui Arthur), Hae îmi pare exemplul de iubire autentică între ei doi. Mi-a displăcut în mai multe rânduri modul de reacție și atitudinea generală a Norei, ce pare mereu orientată asupra carierei personale, împlinirea prin investirea în sine, prea puțin în generozitatea emoțională față de ceilalți. Și e totuși înconjurată de oameni care sunt generoși în acest fel, atât Hae, cât și Arthur. Pare să nu-i merite pe niciunul. 🙂 Arthur este înțelegătorul și calmul suprem, Hae este romanticul incurabil și constant, fidel.

Dacă e să rescriu povestea, cred că dacă ea nu întrerupea dialogul în urmă cu 12 ani, ci lăsa lucrurile să decurgă în mod normal, e posibil să fi existat un alt rezultat al relației lor. A meritat vizita lui Hae după atâția ani? Sunt convinsă că da. Întotdeauna merită văzut de aproape și simțit celălalt, e o comuniune în această vedere la față în același timp și spațiu. Comuniunea cu omul nu poate fi egalată de împlinirea profesională, intelectuală etc.
Joacă bine toți, toți sunt reușiți. E un film ușurel, de văzut cu plăcere într-o seară. Și de dezbătut relațional.

De notat că imaginea cu care începe filmul e și imaginea cu care aproape se termină. Ei trei stând la masă în restaurant, asupra cărora niște privitori își dau cu presupusul: ce relații există între ei, cine vor fi fiind ei? Colegi? asiaticii sunt căsătoriți, iar americanul e vreun ghid? Sau invers? Hae să fie fratele ei?

Cu aceleași întrebări suntem și noi lăsați cumva spre final, și poate chiar și personajele înseși. Cine sunt eu în raport cu acești doi? De ce sunt aici? Putea fi altfel? E bine că e așa?

THE HOLDOVERS, un alt nominalizat la Oscar.

Are personaje care evoluează. Și ele însele pe parcursul evenimentelor din film, și în felul în care ne apar nouă de la început spre final. La început, pare oarecum plictisitor pentru că acțiunea se anunță a se desfășura în perimetrul unui liceu cu internat, în care urmează a rămâne consemnați pe perioada vacanței de Crăciun câțiva elevi fără posibilități de mers acasă, un profesor „dădacă” pe care picase măgăreața și bucătăreasa. Plus că, nefiind vreun film de investigație de vreo crimă/ infracțiune la, ce se poate întâmpla atât de interesant să mă țină, nu? 🙂 Probabil că e relațional atunci. Așa și e.

Să fiu sinceră, m-am bucurat când s-a răcorit numărul elevilor rămași în internat la unul. Toți par destul de morocănoși, iritați că nu pot merge acasă, mai ales văzându-i pe majoritatea plecând. Cel mai dramatic moment aici e surpriza pe care o mamă i-o face fiului ei liceean, Angus, pe care îl vom avea în atenție în acest film: atunci când acesta așteaptă cu bagajele gata să fie luat acasă, primește un apel de la mama care îl anunță brusc că nu-l mai poate lua pentru că s-a hotărât pe loc să își sărbătorească luna de miere cu noul soț (deci deducem că nu tatăl biologic al copilului, despre care nu știm nimic) exact atunci. De la sentimentul abia așteptat de evadare din atmosfera școlii în raiul de acasă, se vede catapultat direct în angoasa de a rămâne prizonier acolo două săptămâni. Pe lângă asta, e și sentimentul că nu e dorit în acest nou cuplu, că nu mai sunt o familie. Acest Angus pare cel mai inteligent și mai responsabil din grupul elevilor rămași în internat și rămâne și singurul în campus după ce unul dintre părinții înstăriți îi duce pe ceilalți într-o excursie de ski. Această fațadă de om responsabil se va mai dezintegra în momentul în care rămâne singurul elev sub supravegherea profesorului, probabil necesitatea opoziției pentru afirmarea sau căutarea identității.

Profesorul rămas dădacă este văzut prost de către colegi și conducere din cauza evaluărilor lui prea drastice și a sincerității prea brutale. Așa că acești doi nefericiți și deopotrivă de irascibili trebuie să găsească acum un teren comun de comunicare și supraviețuire împreună. Liantul potrivit pentru ei pare a fi deja încorporat în echipă în persoana bucătăresei negrese, ce poartă altă suferință, pe fiul ei mort în războiul din Vietnam. O prezență caldă și împăciuitoare, echilibrată, chiar dacă deprimată sau chiar depresivă în răstimpuri. O găsim mediind între ei uneori și creând o atmosferă de cămin.

O evoluție a personajelor e ca încep, gradual, să îți decojească personajul pe care îl joacă și să lase câte puțin din adevărata lor persoană la iveală, așa cum se întâmplă inevitabil atunci când oamenii sunt constrânși (sau încurajați) să petreacă un timp împreună într-un perimetru restrâns cu responsabilități comune. Angus începe să dea la o parte din masca de copil rebel (mereu aveam impresia că trebuie să fie major, iar ei îmi tot reaminteau că e minor, mai încolo vedem și de ce), sub care descoperim un băiat cu o tristețe profundă, cu maturizări înainte de vreme, care nu a mai avut un Crăciun sărbătorit ca în familie de mult timp și care brusc regăseste o sclipire din acea comuniune aici în trei, în acest spațiu de școală altfel considerat ostil.

Profesorul, Hunham, ascunde și el sub masca de dur și exigent un suflet căruia i s-a furat șansa de a deveni profesor la o instituție importantă după ce fusese acuzat în mod fals de plagiat de fiul unui sponsor (adevărul fusese pe dos, de fapt) și exmatriculat de la Harvard, iar plagiatorul ajunsese universitar.

Desi Angus mărturisește la un moment dat că tatăl lui e mort, o scenă care ne lasă crispați, rămânem din nou surprinși când acesta dă să fugă dintr-un cinema în care se afla cu Hunham (da, Hunham se lăsase convins să își întrețină elevul în oraș contrar regulilor școlii) pentru a-și vizita… tatăl. Tatăl adevărat. Care nu era mort. Dar era ca mort. Angus avea dreptate pe undeva zicând că e mort. Pentru mama lui, era cu siguranță mort. Se afla internat într-un azil de boli mintale, mama sa divorțase de el, iar el bineînțeles că nu avea habar. Emoționantă această secvența în care Angus pare să fi ajuns în sfârșit acolo unde se simte iubit și unde iubește, chiar dacă nu ne e foarte clar la început dacă tatăl lui îl recunoaște pe de-a-ntregul, și îi povestește ce face la școală, cum o duce. Despre ceea ce faci și cum o duci îți vine să povestești din proprie inițiativă cu cei care îți sunt cei mai dragi, cu cei care sunt confortul tău, evadarea ta. Pentru Angus, tatăl lui nu e mort, e cât se poate de viu, dar suferă teribil pentru că mama sa îl consideră mort. Indiferent cum ar fi tatăl său psihic, el rămâne tatăl său, trecut nu se șterge, iubirea nu se uită.

Între Angus și Hunham se formează o afecțiune sinceră, o comuniune tată-fiu în care chiar ajung să se acopere unul pe altul pentru a se proteja reciproc, care ne dă de înțeles că va continua și după căderea cortinei, deși cei doi sunt despărțiți pentru că regulile școlii (și ale părinților) sunt încălcate. Regulile acestea sunt uneori mai presus de binele oamenilor, însă oamenii trebuie să lupte cumva să bată sistemul prost gândit, ca să poată rămâne oameni, să supraviețuiască oameni într-o junglă a pilelor, a sabotărilor. Sau ca să se recupereze ca oameni după ce sistemul i-a redus la executanți.

Rolurile sunt jucate bine de toți. Povestea are gradație, e drăgut de urmărit într-o seară și cu idei benefice în urmă. Mi-a plăcut descoperirea oamenilor din spatele imaginilor pe care și le creează aceste personaje pentru a se proteja, descoperind în final că a fi vulnerabil și sincer față de cei potriviți aduce adevăratul sentiment de acasă.
Eu zic că nu e un film de Oscar. Dar e un film cu miez. Să vedem voi ce ziceți.

Nu vreau să scriu multe despre el. Doar o chestiune, două. Fiind nominalizat și având distribuția drăguță, am zis să nu-l scap printre degete.

DiCaprio face un rol excelent de tâmpițel ușor influențabil chiar și în cazurile importante pentru el; doar la moartea copilului pare să se trezească realmente și să reacționeze. M-a scos din sărite de mai multe ori. Și timp a avut, pentru că filmul durează 3h20′. Excesiv de mult pentru ce au de arătat, mai bine îl făceau direct o miniserie.

Nu înțeleg de ce a fost nominalizat De Niro pentru rol, e chiar rolul lui obișnuit de „mafiot”, pe care îl trage după el de o viață, nu are de intrat într-un personaj nou, cu care să nu fie deja familiarizat și răsfamiliarizat, iar prezență în film – puțină. Merita, în schimb, să fie nominalizat DiCaprio pentru toate turnurile de atitudine de la o aparentă fermitate, la ezitare, la teamă, la reținere, la naivitate, la neputință, la agresivitate, la blândețe. Rolul lui DiCaprio e un rol complex, plin, matur.

M-a plictisit, regia nu m-a atras, dar este un film important pentru istoria americanilor băștinași. Merită cunoscută, dacă aveți răbdare multă. Concurent pentru Oppenheimer, însă, nu îl văd. Să vedem și alte impresii.

Anatomy of a Fall este o dramă judiciară – din câte pare după încadrarea oficială – dar am putea spune că e mai mult de atât. E și o dramă relațională. Scrisă de un cuplu, acțiunea vizează și ea un cuplu în cadrul căruia pare de la început să existe o tensiune în aer atunci când soția primește în casă o studentă venită să o intervieveze. Un lucru interesant e că acest scenariu a fost scris în mod deliberat a fi jucat de către actrița Sandra Hüller, iar personajul se numește tot Sandra; potrivirea numelui soțului, Samuel, nu a mai fost intenționată, dar s-a nimerit de minune.

Aș putea spune că filmul este o dezamăgire pentru că nu are un final explicit, însă.. în postmodernitate avem voie să fim deranjați de finalurile lăsate deschise? Nu știu, dar îmi rezerv dreptul de a mă aștepta la un final anume, mai ales la cele de anchetă-investigație. Fie sugerat, cât de fin vor ei, dar să aleagă unul. Însă se pare că filmul are un succes mare tocmai din motivul care m-a deranjat pe mine.

Cuplul locuiește într-o zonă izolată din Franța, amândoi cu fond de scriitori, însă doar unul din ei practicând efectiv scrisul. Cu succes. Soția. Ea germană, el francez se întâlnesc pe teritoriu englezesc și convin să comunice într-o limbă neutră, engleza, să se întâlnească la mijloc. Odată cu mutarea în Franța în locuința copilăriei lui – mutare pe care ea nu și-o dorea – cei doi devin mai izolați de lume și se înstrăinează și reciproc. Copilul lor are deficiențe de vedere, dar a învățat să cânte la pian extraordinar.

Ceea ce m-a surprins de la început a fost că nu ne este arătat soțul. Știm că este sus, e cel care face gălăgie exact când soția are un interviu de dat la parter și, în timp ce meșterește la casă în mansardă, pune muzica de fundal la un volum atât de sonor, încât interviul nu poate avea loc, femeile abia se pot înțelege. La scurt timp după plecarea studentei, copilul familiei iese la plimbare cu câinele drept ghid și, pe când se întoarce înapoi, îl găsește pe tată aterizat jos în zăpadă, zăcând mort, cu muzica încă răzbătând din toată casa. Figura lui și personalitatea lui ne este lăsată mult în baza sugestiei, în baza relatărilor membrilor familiei despre el și în baza unei înregistrări audio difuzată în timpul procesului (în care cei doi soți ne sunt și arătați interacționând). Această absență a soțului anterioară morții lui ni-l menține undeva departe, nu putem ajunge la el nemediat, ceea ce creează frustrare pentru că totul trebuie refăcut, intuit din piesele de puzzle subiective redate de ceilalți despre el. Soțul este nevăzut, copilul nu vede, iar soția nu știm dacă este vinovată sau nu.

Filmul este investigația acestei morți suspecte – este crimă? este sinucidere? sau este doar un accident? – în care Sandra este suspectă de crimă, iar fiul lor orb aproape complet este singurul martor sau aproape martor. Investigația, pregătirea apărării și procesul în sine. Cazul e inedit tocmai prin absența de dovezi și a mărturiei nesigure, ezitante și – am putea spune – necredibile sau mai puțin credibile a martorului care nu vede sau nu știe să interpreteze corect ceea ce aude.

Alt aspect surprinzător este că pe tot parcursul filmului, căutând vinovatul – sau măcar delegarea morții lui Samuel – găsești mereu argumente plauzibile pentru fiecare dintre variante. Poate mai puțin pentru cea de accident. Însă ești liniștit că, la final, vei afla rezultatul investigației lor și a propriei tale investigații. Sau că, cel puțin, vei afla destule argumente pentru una dintre variante. Surprinza e că, ajuns la final, făcându-mi o idee destul de sigură asupra rezolvării cazului și stând de vorbă cu prietenă asupra receptării filmului, descoperim că fiecare bănuiește varianta opusă și ajungem să dezbatem dovezile și argumentele pro și contra. Ajungem la concluzia că filmul este intenționat construit cu acest final deschis și pluri-posibil, dacă se poate spune așa.

Percepția fiecărui partener într-o relație este subiectivă. Care este agresorul și care este victima? Poate că unul într-un moment, altul în celălalt. A cui e mai adevărată versiunea asupra vieții lor conjugale? Declarația psihiatrului soțului sau relatarea soției? Fiecare dintre cei din exteriorul familiei (inclusiv avocații, judecătoarea etc.) cunoaște un fragment din relație. Cei doi parteneri, în schimb, cunosc totul. Din păcate unul e mort, celălalt e suspect.

Ce mi s-a părut fascinant în film – poate singurul lucru sau aspect – e prezența copilului, Daniel. Și două momente aici. Modul lui de judecată, reacțiile lui, deciziile lui. Înainte de ultima sa declarație în cadrul procesului, Sandrei și lui Daniel li se pun în vedere că nu au voie să comunice nimic legat de proces. Daniel alege ca mama să plece peste weekend în alt loc, iar el să rămână doar cu supraveghetoarea de la tribunal. Mama bineînțeles că interpretează totul a fi în defavoarea ei și suferă în tăcere. Însă ea mereu îl încurajase să declare ceea ce știe el a fi adevărat, să nu își facă probleme cu privire la ceea ce ar trebui să declare.

În timpul petrecut fără mama lângă el, având dubiile lui, testează asupra câinelui o supradoză de aspirină ca să verifice un anumit moment din trecut în care mama declarase că tatăl încercase să se sinucidă. Lămurindu-se că reacțiile sunt identice, devine mai sigur că mama este nevinovată. Totuși este dificil să își dea seama cu siguranță care e adevărul pentru că nu are toate datele. Supraveghetoarea îl îndeamnă să hotărască el care e adevărul atunci când nu are destule date pentru a stabili adevărul.

Momentul pe care l-am văzut cel mai important este cel care urmează la proces, în care Daniel spune:

– Dacă ar fi făcut-o mama, nu aș înțelege. Dacă ar fi făcut-o tata, aș putea înțelege.

Singurul martor al vieții părinților laolaltă este el. Această reacție îmi pare a fi – dincolo de finalul deschis și argumentele posibile și de o parte, și de alta – esențială pentru dă redă nu doar o impresie de moment, ci rezultatul tuturor impresiilor pe care Daniel și le-a format de-a lungul anilor de când există în viața părinților. Marele asistent, marele martor al iubirii și urii părinților este acest copil, care la vârsta de vreo 10 ani caută plauzibilitatea. Caută lama lui Ockham. Se îndreaptă spre ceea ce are sens cel mai mult pentru el.

Pe lângă aceasta, redă o convorbire pe care a avut-o cu tata cândva când mergeau cu câinele la veterinar, pe care Daniel și-o amintește acum ca fiind posibil o trimitere la el însuși (tata), nu doar la câine. Vă las să descoperiți care.

Și desigur rămâne să vedem care credeți voi că e adevărul pentru că aveți parte de multe informații și de o parte, și de alta. 🙂

Sunt foarte multe de spus despre Maestro, mai ales comparativ și nu doar comparativ cu Oppenheimer.

Prima parte a filmului poate atrage atenția prin regie; felul suav în care trece de la un cadru la altul ca un melanj între o culoare și alta prin punctele comune dintre cadre dă o dinamică și o curgere frumoasă între scene. Însă dinamica aceasta nu e susțină pe parcursul filmului, ci cade într-o lâncezeală după ce ne-am prins care sunt lucrurile și oamenii care contează pentru Bernstein, care e felul lui de viață. Filmul pare să se desfășoare cumva pe pilot automat, fără crescendo pentru că nu anunță sau nu dă impresia că ar pregăti un punct culminant undeva pe parcurs. Dimpotrivă, dă impresia că lucrurile continuă la fel și interesul față de film începe să fie în cădere aproape liberă. Pe lângă asta, dezgustul față de Leonard începe să crească, iar empatia față de Felicia crește surd și sigur; sau chiar enervarea pentru răbdarea Feliciei, dar și pentru acceptul ei de la bun început – deci în cunoștință de cauză – față de viața pe care știa că o va duce cu el.

Ritmul acesta scăzut și lâncezând reînvie odată cu cearta dintre cei doi despre subiectul care a rămăsese pe toată durata filmului până atunci lăsat doar ca sugestii, tratat aluziv sau scurt, aparent fără emoție, fără afectare. Până în momentul certei, îmi vine să spun că filmul este mai mult (sau aproape doar) tehnică, personajele nu se apropie prea mult de noi. Odată cu explozia adevărurilor între ei, odată cu verbalizarea identităților și a dorințelor, personajele în sfârșit se conturează în ceva mai mult decât personaje: devin persoane, intrăm în sufletul lor. Până aici, bănuiam. Acum în sfârșit simțim ceea ce simt ele dincolo de cuvintele afișate. La fel atunci când aflăm de boala Feliciei: aici cei doi care voiau să poată respira liber unul fără altul devin dintr-odată una. Nu știu dacă să spun redevin sau devin. Poate că acum devin mai mult decât erau în prima parte a dragostei lor pentru că, de exemplu, Leonard este în stare să renunțe la proiectele sale după ce – odată cu despărțirea lor – anunțase extrem de apăsat cum artistul are nevoie de libertatea sa, de a dispune de timpul său cum vrea; cu alte cuvinte, să-și ia viața înapoi.

Însă această apropiere și totodată și modificare a dinamicii emoțiilor în film nu ține mult. Acum când personajele începeau să capete viață și interesul spectatorului crescuse, ce fac ei, producătorii, scenariștii, etc.: sar exact peste moartea Feliciei, pe care doar o sugerează că va urma în viitorul apropiat și ne trezim în mijlocul unei perioade tonice a familiei care e… fără ea. Moartea Feliciei îmi pare a fi fost momentul de care puteau profita pentru a crea un punct culminant de conexiune între cei doi spre care să ducă tensiunea pe care au reușit să o creeze odată cu separarea și apoi reunirea lor în boală. Toată această tensiune ajunsă acum la intensitate ridicată se deșiră pe jos sec, arid când familia ne este arătată gata trecută peste eveniment ca și cum ar fi fost o simplă mutare de la un domiciliu la altul, ca și cum ai clipit și din noapte au ajuns la zi, la zilele lor obișnuite. Ca un contrast, nu s-a făcut însă rabat de arătarea în detaliu a trăirilor accentuate ale lui Leonard în activitatea lui: ni se arată din plin pasiunea muzicii care îl ține în viață, dar ne ascunde destul de mult din durerea despărțirii de Felicia; sau… poate mai exact ar fi să spun că o reduce la o durere resemnată, după care viața dezordonată de dinainte revine ca o normalitate.

Tot apropo de acest moment al morții Feliciei nefructificat în film, inevitabil m-am gândit la o scenă similară din Oppenheimer: moartea fostei amante a lui Oppenheimer și reacția lui disperată, pierdută a omului care se consideră vinovat de moartea unei ființe dragi și care găsește insuportabil tot tumultul de emoții prin care trece. Lângă el apare soția lui, care îl scutură bine, la o distanță de vreo 10 centimetri între ochii lor, și îi spune: „Nu ți se permite să comiți păcatul și să mai și determini lumea să îți plângă de milă pentru că s-a lăsat cu urmări. Adună-te. Lumea depinde de tine.” Au avut înțelepciunea sau inspirația sau știința să nu sară peste un eveniment important (încă o piatră pe sufletul lui Oppenheimer), moartea amantei, fără să dea atât consistență personajelor, cât și forță; spectatorul poate simți împreună cu el, dar și împreună cu ea. Spectatorul e chiar lângă ei, simțind ambele dureri și forțe; sau mai mult: spectatorul simte trecerea de la sentimentul lui de disperare la atitudinea ei tonică și supărată în același timp. Aceasta e scena nr 3 preferată pe care am pomenit-o la prima scriere despre film. Ceea ce vedem acolo sunt persoane cu sufletele lor dezvăluite înaintea tuturor. În Maestro, există o zgârcenie în arătarea acestor laturi care ar fi putut da realitate personajelor.

Leonard – Felicia
Nivelul de energie al celor doi mi-a părut că se inversează progresiv de-a lungul filmului. La început Felicia e cea care îl inspiră, debordează de energie și de viață, de admirație față de el, dorind să-l propulseze, să-l anime de câte ori se află pe marginea deprimării. Tonicitatea și echilibrul ei emoțional îl inspiră și îi oferă combustibil, îi e utilă. Ea oferă până când ajunge să sece, să se usuce și să moară. El pare cumva netulburat la modul esențial – doar așa scurt, cumva superficial pentru că, și după moartea ei, își amintește cuvintele ei de încurajare așa că.. trebuie să își revină pentru a putea crea. Creația lui, opera lui, numele lui, aplauzele lui. Minimalizează dramele pe care le creează soției și copiilor prin aventurile lui extraconjugale pentru că fie așa s-au înțeles de la început, fie copiii sunt destul de mari să înțeleagă, fie sunt doar niște amici care au calități profesionale.. Nu se pune în locul celor dragi ca să simtă dezamăgirea lor, rana lor produsă de el, el nu rănește, el doar își trăiește viața de creator, iar creatorul are nevoie de toate condițiile și cu orice cost.

Felicia este acel cost care știe la ce se angajează intrând în relație cu Leonard, dar nu e în stare să-și estimeze rezistența la rană. Ea o numește o aroganță din partea ei crezând că va fi în stare să se împace cu un astfel de trai, însă eu o văd ca pe o îmbinare între orbirea dragostei de început și fascinație față de personalitatea, popularitatea lui (și față de ochii lui). Felicia îmi pare o țigară aprinsă la începutul filmului (dacă e să rămânem în registrul filmului) care se consumă până la final pentru el, stingându-se în cele din urmă. Și încă destul de ne…fastuos. Întoarcerea ei cu spatele către noi de la finalul filmului peste care apare scris titlul filmului, Maestro, mi-a părut să sugereze părăsirea scenei vieții lui de către ea. Nu doar faptul că pleacă din această viață pământească, ci că pleacă și ca influență din viața lui.

Dinamică Maestro – Oppenheimer
Față de ceea ce am zis deja în prima parte, mai e o chestiune cu care am rămas comparând (și probabil s-ar putea face multe): Oppenheimer a reușit în 3 ore să înceapă cu o tensiune pe care apoi a tot intensificat-o cu fiecare etapă ce avea loc, reușind să creeze câteva momente și intervale de timp de intensitate maximă excepționale (testarea bombei, reacția la aflarea declanșării bombelor, discursul de după lansarea bombelor, scena Oppenheimer – Kitty pomenită mai sus, descoperirea și apoi deconspirarea lui Lewis, ancheta făcută lui Oppenheimer, trădarea prietenilor..). Nu a risipit energia progresivă, ci a construit cu ea într-o intensitate susținută până la momentele mari.
Maestro în 2 ore a reuşit să cam sature, mi-a părut că începe promițător din punctul acesta de vedere, dar curând intensitatea se aplatizează și începe să scadă, după care crește puțin la disensiunile din cuplu și la reunirea lui cu ocazia bolii.

Cel mai frumos moment muzical: Mahler: Symphony No. 2 in C Minor „Resurrection” în Ely Cathedral, când tot Felicia vine la Leonard în momentul lui de glorie. Nu pentru regie, interpretare, deși cred că e ireproșabil. Pentru muzică, pur și simplu pentru muzică, sună extraordinar. Și, da, momentul de la final în care el aleargă să o îmbrățișeze, uimit că a venit deși erau despărțiți, este emoționantă.

Vocea lui Cooper îmi părea mereu că nu e tocmai a lui, ceva îmi părea schimbat. M-am uitat însă acum la un interviu cu el despre Maestro în care spune cum a repetat vocile diferite ale lui Bernstein (de tânăr, de bătrân) ca să-i pot asculta timbrul natural. Și și pe Bernstein. Îmi pare că a făcut o treabă bună și cu vocea, și cu interpretarea generală a lui Bernstein. Apropo de teatralitatea lui Bernstein, da, îmi pare că i-a prins teatralitatea și volubilitatea bine. Daaar aici Dio e expertul, l-a ascultat pe Bernstein mai mult decât mine. 😃

Nu mi se pare totuși un film de premii mari (poate de rol feminin), dar.. să vedem, nu? Având în vedere că regia e semnată de însuși Bradley Cooper și a reușit să fie nominalizat deja de atâtea ori, e deja o realizare.