Spre orice domeniu te-ai uita, vezi nesfârşita lăcomie românească de-a sta cocoţat în funcţie o viaţă întreagă, dacă se poate şi-un pic după îmbălsămare.

Pe de altă parte, această agăţare disperată de funcţii, care se vede şi-n politică, administraţie, vine şi din conştiinţa faptului că fără funcţie în ţara asta eşti un nimic. Românii nu se respectă între ei îndeajuns, iar singurul mod de-a te face respectat şi căutat de ceilalţi e ocupând o funcţie. De aici şi disperarea cu care se agaţă ai noştri de scaune.

În orice caz, privind spre alte ţări, vedem că problema demisiei nu este atât de grea ca la noi. De la miniştri, prim-miniştri, şefi de servicii, toţi îşi dau demisia dacă sunt prinşi în ofsaid. Indiferent că e vorba de chestiuni de natură etică, gen plagiat sau ilegalităţi constituționale. Dar ce să vorbim de politicieni şi de înalţi funcţionari, când până şi Papa Benedict la vremea lui a preferat să se retragă, făcând încă un gest de mare bun simţ creştinesc.

Actualul Papă, Francisc I, nu va avea nicio problemă să repete gestul predecesorului, dacă va fi cazul, având în vedere calitatea umană de care dă dovadă. Cel pentru care modestia şi viaţa simplă nu sunt percepute ca nişte corvezi, ci dimpotrivă ca un amplasament existenţial favorabil unei curăţenii spirituale superioare, reprezintă un chip creştin de mare autenticitate.

Toate aceste exemple denotă faptul că oamenii nu simt că se deschide un hău în faţa lor, în momentul în care nu mai ocupă o funcţie. Taman invers ca la noi, unde miza e totală. Funcţia sau neantul, totul fiind în jurul acestor poli. Mai e aici şi multă lăcomie primitivă, dincolo de nevoia de recunoaştere socială. Acea lăcomie care ne face să fim departe de orice valori şi principii. Noi nu vrem să respectăm reguli, proceduri, noi vrem bunăstare cu orice preţ, iar dacă nu se poate obţine, atunci de vină sunt crizele globale și corupția altora. Canibali între noi, victime în faţa celorlalţi.

În acest sens, lucrurile nu se vor schimba în grabă, aşa că mergem mai departe cu aceeaşi oameni, iar cei care vin din urmă se pare că vin pentru acelaşi scop, acela de-a avea şi ei un parcurs faraonic. O mumie cu funcţie zace în fiecare.

Campania electorală a devenit în România ceva atât de banal, încât nu mai poate suscita entuziasm nici pentru politicieni, nici pentru alegători. Una dintre principalele cauze care ne-a adus aici este inflaţia de campanii. De aici s-a ajuns la o aplatizare a mesajelor. Nemaivorbind de faptul că nimeni nu vorbeşte despre soluţii economice. Politicienii români vorbesc de chestiunile economice, doar ca să anunţe iminenţa unor dezastre. De genul, dacă nu vom absorbi fonduri va fi jale, dacă nu vom atinge ţinte de buget, iarăşi vom suferi crunt. Până la urmă timpul le va da dreptate, doar că ei nu sunt cronicari. Însă exerciţiile de imaginaţie merită făcute pentru a şti ce ne aşteaptă. Unul dintre aceste exerciţii ne arată că dacă mergem în ritmul acesta, fără absorbţie de fonduri, fără dezvoltare, cei care au acum 30-40 de ani, vor prinde la pensie un procent de 15% din salariu. Practic, sinucidere curată. Având în vedere că decreţeii sunt mulţi, iar în prezent demografia scade, cei activi atunci, vor fi o pătură prea subţire pentru a duce-n spate puhoiul de decreţei pensionari.

Nimeni nu găseşte o soluţie la creşterea procentului de absorbţie a fondurilor europene, nimeni nu întrevede soluţii de creare a locurilor de muncă. Mai ales pentru cei pregătiţi. În acest sens, ponderea cea mai mare în ceea ce îi priveşte pe românii care doresc o slujbă în străinătate o deţin cei cu pregătire primară, gimnazială şi profesională urmaţi de cei cu studii liceale şi postliceale, iar mai apoi vin cei cu nivel de instruire universitar. De aici rezultă că marea majoritate a absolvenţilor de studii superioare reprezintă categoria cea mai neglijată. În faţa acestor stări de fapt unii nu au decât obsesia majorităţilor largi și asfixiante pentru democrație. În felul acesta, dacă se obţinuse ceva bun în ultimii ani în ţara aceasta, era briza de democraţie, spaţiul variat de expresie. Dacă se va pierde total şi acest câştig care este serios amenințat în aceste vremuri, atunci putem spune că România e un proiect ratat pe toată linia.

Pericolul subjugării totale a societăţii, prin politizarea excesivă a instituţiilor de stat, cât şi controlarea privatului, astfel încât societatea liberă practic să nu mai existe, este unul iminent. Acest fenomen poate fi sesizat decupând detalii din realitatea concretă. Începând cu muncitorii de la firme care sunt trimişi la mitinguri electorale, pentru că patronul e dependent de politic, continuând cu ascensiunea universitară a multora care e condiţionată tot politic, ca să nu mai vorbim de agenţii economici care pe forţe proprii nu reuşesc să fie decât nişte bravi kamikaze. Şi în general, oricine încearcă să se sustragă controlului politic, suportă consecinţele. Iar politicienii ştiu asta, ne votaţi, nu ne votaţi, vă priveşte, dar dacă vreţi să ciuguliţi ceva, tot din palma noastră sunteţi nevoiţi să o faceţi.

Că în ţara asta nu există siguranţa unei democraţii ne-o demonstrează vremurile în care trăim, culmea ca ţară membră UE. Dar asta nu ne stinghereşte cu nimic, altfel timizi din fire în plan internaţional, că doar n-avem cu ce ieşi în lume, silozul fiind gol. Dar pe cine mai interesează?

Însă mai mult decât orice, specialitatea casei la cei care încă ne conduc e ceea ce filozoful juridic german, Gustav Radbruch, numea „fărădelege legiferată”. Acest concept a fost inspirat de măsurile abuzive naziste care erau îmbrăcate în haina legii. Culmea, la baza creării Curții Constituționale sau Curții Supreme în America a stat rațiunea de-a bloca o derivă politică nedemocratică, dar asta nu prin anularea dreptului la vot, ci prin intervenții menite a corecta inițiative deplasate ale puterii instalate. Curtea Constituțională nu acționează nici pe bază de intuiție și nici pe vedenii politice mai mult sau mai puțin clarvăzătoare. Am putut avea parte de această practică a ”fărădelegilor legiferate” încă de pe vremea suspendărilor neîntemeiate constituțional, continuând cu „marțea neagră”, dar acum s-a atins apogeul prin interzicerea exercitării dreptului de vot în timp ce acesta se derula.

Un lucru e cert, pentru forţele dornice de putere din România jocul politic democratic e insuficient. Dintr-un motiv simplu, democraţia nu-ţi conferă putere totală, chiar dacă ai o majoritate parlamentară, nu devii tartor peste acea ţară. Aşa au inventat nişte amărâţi de englezi, acum câteva veacuri, chestia asta, care iată că intră în contradicţie cu voinţa de putere a politicianului român. Care nu e cea de aristocraţi ai spiritului, a la Nietzsche, ci e voinţa de putere a târfei ajunsă matroană.

Însă atunci când unii vor mai mult decât le oferă jocul democratic, are loc dinamitarea statului de drept. De acest abuz nu ne poate nimeni salva. În ultimă instanţă dacă vrem să ne întoarcem la simbolul bâtei aplicată în cap democraţiei vom putea găsi sprijin în Coreea de Nord. Nu rămânem singuri. Dar vin unii şi ne liniştesc, spunându-ne că nu se mai pot întoarce vremurile odioase. Evident că acum vorbim de nişte instincte totalitare adaptate la democraţia formală.

Şi cum în România democraţia e eminamente formală, e foarte uşor să manevrezi totul. Aşa apar semidictaturile, un fel de regimuri în care libertăţile sunt limitate. E vorba de timorarea presei, a justiţiei, totul pentru a putea gangsterismul de stat să-şi facă treaba în linişte. În rest, există economie de piaţă, e adevărat cu oligarhi de top 300, un fel de democraţie africană cu o elită de tartori dedulciţi la consumul capitalist.

În timp ce poporul sărăcit se răzbună la vot pentru faptul că nu se află în Europa din punct de vedere al nivelului de trai, gangsterii politici inventează lupte cu organizații politice demult apuse. Trag cu mitraliera în fantome verzi și mai au puțin și se vor lupta cu Inchiziția, Ku Klux Klan și cu alte pagini negre ale istoriei. Totul pentru a ascunde încălcarea regulilor. 

Pentru noi, regulile sunt o insultă la adresa inteligenţei. Când poţi inventa pe loc şi poţi fi creativ în aşa măsură încât să fentezi procedura, legea, sistemul, ar fi culmea să stai ca prostul sub regulă. Din acest punct de vedere suntem peste vestici, mai ales peste nemţi, care au o inerţie mare, sunt mai lenţi şi n-au rapiditatea noastră nativă de-a face conexiuni. Cu diferenţa că ei le fac în profunzime, pentru că vor să construiască ceva durabil fără să se bazeze pe geniul improvizaţiei. Care oricum nu rezolvă pe termen lung pe nimeni. Dar noi cum n-avem drumuri, infrastructură, oricum nu putem vorbi de economie de anvergură, doar  de subzistenţă.

De fapt, dinadins în România, libera iniţiativă e blocată, practic tot sistemul e conceput de aşa natură ca să fii un asistat care depinde de politicieni, de pile, totul ca să fii aservit social acestui conclav mafiot, pentru a nu putea exista oaze de normalitate, activităţi autonome de circul politic. Dependenţa de politic e una totală, până la urmă, ei sunt şi viruși și  doctori, sunt de toate peste o lume pe care o posedă şi care naşte sclavi din generaţie în generaţie.

Dorința eternă a elitelor e ca oamenii să cadă în două tabere care să-și arunce etichete infamante reciproc. Bătălia propagandistică e ideală pentru elitele manipulatoare pentru că în felul acesta e evitată analiza. Conform definiției, analiza înseamnă a dezasambla părțile componente și a le evalua separat. În felul acesta e dibuită și esența unui fenomen. Exact ce nu-și doresc manipulatorii politici.

Democrația nu e în mâinile noastre, cum ni se spune mereu atunci când trebuie creată isteria electorală în defavoarea unui candidat, e în mâinile elitei, iar ea câștigă pe mâna noastră și noi pierdem mereu pe mâna ei.

Suntem obișnuiți să cădem la toate testele de țară, dar mai ales la testul democrației de care vorbea Thomas Jefferson: ”Când poporul se teme de guvern, acolo este tiranie; când guvernul se teme de popor, acolo este libertate.”