CEAHLĂUL

Existenţa umană se certifică printr-un ansamblu de norme spirituale care organizează viaţa, o uşurează şi în jurul cărora se forjează structura socio-economică, şi morală, preceptele religioase fiind nucleul care are ca justificare a importanţei, centrul ei cu valoare sacră, care trimite la modelul divin originar, acceptat ca Atoatecreator. Cu alte cuvinte umanitatea s-a putut menţine în măsura în care a realizat existenţa acestei interdependenţe, ca factor primordial de continuitate.

În toate societăţile, oricât de primitive sunt considerate, aceste norme se pun în conexiune cu divinitatea, care, ca primordialitate fiinţială celestă, transmite aceste norme prin iniţiere, dar această iniţiere, preluată de membri aleşi ai comunităţii, are ca scop întreţinerea acestor legături pe cale spirituală, cu Marele Creator, în mod continuu, reîntoarcerea „ab origine” asigurând ieşirea din temporal şi menţinerea în atemporalitate, în veşnicie.

Ansamblul de cutume, ca experienţe religioase de acest gen, au nevoie de un spaţiu care capătă şi el atributele necesare apariţiei acestuia şi ale menţinerii permanente, care derivă din această sacralitate.

Aceste spaţii reprezintă o configurare simbolică, încifrată a spaţiului celest, în graniţele căruia se pot desfăşura ritualurile magico-religioase.

În istoria omenirii exemplele sunt numeroase.

Un asemenea teritoriu, va fi fost încă din zorii lumii şi cel marcat de prezenţa în centrul său a Muntelui Ceahlău.

Se pune întrebarea cine au fost primii sacerdoţi care au exersat această comunicare cu divinitatea? Avem în vedere felul cum s-a construit zona central sacerdotala, care este structurată după criterii ce implică cunoştinţe excepţionale, care ţin de ştiinţelor superioare, ca astrologia, astronomia, matematica, chiar fizica şi nu numai; unele depăşesc posibilităţile reale de azi, de a corela mersul şi poziţia astrelor cu elementele constitutive ale muntelui; cunoaşterea calculelor, care să asigură această interdependenţă, presupune şi o menţinere a acestei structurări permanente.

Megalopolisul antic de la muntelui sfânt pe linia imaginară Pecica – Deva – Cugir – Boiliţa – Omu ajunge, prin algoritm perpendicular, în centrul Ceahlăului.

Ne dăm seama că unele forme alcătuitoare ale incintei sacre, ca şi amplasarea lor, precum ziguratelor, cei trei „stâlpi” alcătuitori ai Coloanei Cerului – Panaghia, Toaca, Piatra Ciobanului, Piramida, ale cărei coordonate se suprapun aproape peste ale celor egiptene, care sunt mai noi, existenţa a numeroase urme zoomorfe şi antropomorfe, Pietrei Late, a cărei poziţie, lasă să se vadă şi un altar frumos, dar şi un amfiteatru, duc cu mintea la cunoştinţe esoterice, ce trimit la alte dimensiuni.

Putem afirma că este un teritoriu ale cărui elemente constitutive au semnificaţii mitice, încifrate.

De la Strabon (Geographia VII, 3, 5), s-au păstrat primele informaţii despre Muntele Sfânt al dacilor, care îl şi numeşte, după cum îi spun şi dacii, Kogaionon, şi unde se desfăşurau ritualurile cerute de misterele zalmocsiene, conduse de un maximus pontificus. Pe lângă muntele acesta, spune el, curge un râu care poartă acelaşi nume.

Tot Strabon aminteşte şi de o peşteră inaccesibilă altora. La început aici în locul acesta trăia marele preot Zalmocsis, la care anual venea regele pentru sfat de taină care apoi, a devenit zeu.

Despre vechimea acestei incinte Sacre, Originare putem vorbi doar luând în consideraţie mai mulţi factori-recurgând la o analiză a informaţiile cu caracter sacru prinse şi în mesaje încriptate:

• locul ales – cea mai mare înălţime muntoasă pe o rază de 60-100 de km, în funcţie de punctele cardinale,

• structurarea elementelor constitutive,

• cunoştinţele extraordinar de înaintate pentru o epocă atât de lungă, cuprinse în acestea,

• prezenţa urmelor morfologice antropologice şi zoomorfe, imprimate în stânci, care pun în discuţie factura iniţierilor şi a iniţiaţilor.

• existenţa peşterilor, ca spaţiu ce oferă, posibilitatea de spiritualizare, prin izolare,

• neîntrerupta vieţuire a isihaştilor, amintiţi de înţelepţii antici, până astăzi, unii dintre ei nearătându-se oamenilor obişnuiţi niciodată, ca în timpurile vechi, practicând iniţierea ce permite dialogul cu Zalmocsis – Dumnezeu, pentru a menţine colectivitatea în lumina Lui, cea benefică, ce asigură existenţa şi unitatea neamului.

Recurgând la analiza acestor factori, putem desprinde informaţii, prinse în mesaje criptice, ale căror adevăruri nu sunt de factură umană, ci de inspiraţie divină.

Ne punem întrebarea cine au fost aceşti iniţiaţi şi de unde vin?

Luând în considerare şi alte elemente, pe lângă acele amintite, care se referă la cunoştinţe extraordinare privind coordonatele cerului în legătură cu cele ale pământului, dar şi modul de comunicare cu Cerul, avem în vedere cele mai stranii fenomene, ce ţin de miraculos; Umbra Piramidei ca şi Calea Cerului, care în anume perioadă a anului, mai exact, în prima decadă a lunii august, de ziua Schimbării la Faţă, se manifestă-vom găsi la originea acestui ansamblu sacru, o populaţie despre care izvoarele istorice antice spun că a fost populaţia originară, a miticilor hiperborei.

Munte Sfânt a păstrat şi în creştinism sensul şi funcţia originară, prinse în cuvântul sfânt, ca o continuare firească, a practicării religiei proprii dacilor care erau monoteişti, şi credeau în nemurire, elementele cheie şi ale creştinismului, care, preluat de iniţiaţii zalmocsieni, a fost uşor integrat, prin completare, exprimată prin cuvintele lui Iisus care a venit să împlinească legea nu s-o strice.

Acest lucru l-au înţeles foarte repede aceşti sacerdoţi căci, ei credeau în adevărul spus de Hristos Dumnezeu, având ştiinţa – cum am mai spus-a comunicării cu Divinitatea, recunoscută în Persoana Hristică.

Chiar dacă unii cercetători spun că denumirea sărbătorii creştine Schimbării la Faţă, şi a timpului istoric în care e aşezată, n-are nicio legătură cu străvechile practici mistice, noi credem că în acest spaţiu sacru originar, continuitatea asigură ieşirea din timpul real, şi existenţa în cel mitic.

Sărbătoarea Schimbării la Faţă are ca punct central arătarea lui Iisus, pe muntele Taborului, alături doi prooroci ai Vechiului Testament – Moise şi Ilie şi a celor trei apostoli: Petru, Ioan, Iacov, în haina dumnezeirii, de lumină, o prefigurare a existenţei în rai, în trup spiritual.

Am insistat asupra acestui eveniment, pentru că, în precreştinism, la această dată se petrec nişte fenomene, care schimbă ceva din existenţa Muntelui Sfânt, şi anume e vorba tot de o prezenţă, care are, ca origine de manifestare, tot voinţa divină, care se vede prin cele două fenomene miraculoase, amintite, legate de Umbra Piramidei, şi apariţia Căii Cerului din muntele Ceahlău, epifanii ce transmit mesaje prin sacerdoţi, care descifrate de cei aleşi, permite fiinţarea continuă, în spaţiu şi în timpul mitic.>>>>>>

CONFESIUNI

Închid ochii albaştri ca să plutesc în timpul etern al copilăriei cu amintiri triste zbuciumate, bucurii, speranţe, dragoste, cu drumul cascadelor, al plutelor pe Bistriţa, cu palatul Cnejilor împodobit de ……., sub umbra maiestuoasă a brazilor scăldaţi în adâncul cerului, sensibile frumuseţi ale naturii aflate în necontenită schimbare. Mărturisind lumii reale printr-o sinteză, taina sfântă a Spovedaniei, pururea vie la poale de Ceahlău.

Născut în amintirea poveştilor Dochiei, învelit în scutece de frunze ruginii cu miros proaspăt de fân cosit, brodate de cosaşi, greieri cu lăute, decorate cu flori albe cu nume de regină, crescute în vântul stâncilor argintii, stropite în roua dimineţii cu stele căzătoare pline de lumini, primind botezul creştinesc de „Petru”, nume ales după datină de părinţii mei dragi, care au trecut în taina umbrelor, rugându-mă în iertare cu evlavie veşnică „să-i odihnească bunul Dumnezeu”, aprinzându-le lumânări şi candelă pentru a le lumina drumul fără întoarcere.

Trezit din lumea visului care a început de la răsăritul soarelui până-n asfinţit, păstrând legătura cu divinitatea, am descoperit o lume călăuzită de aureola lunii în marea galerie a aştrilor.

Mulţi dintre noi nu cunosc această lume dar, o aşteaptă cu viu interes, că e ceva firesc şi nou.

Am fost educat în spiritul credinţei şi moralei creştine. Arta picturii în viziunea mea constituie o religie în care universul uman se contopeşte cu cel cosmic. Cred că transcendentul nu este un lucru în sine, o abstracţie sau un simbol, ci o legătură afectivă între cosmic şi teluric, între om şi divinitate.

Artistul poate fi sau nu mesagerul unui cult iniţiatic, inaccesibil  , un făuritor de imagini şi frumos în care să se regăsească în egală măsură, realul şi imaginarul, spiritul şi natura, clipa şi veşnicia.

Jocul raporturilor dintre alb şi negru, picturile, gravurile pline de policromie vie îşi găsesc frumuseţea plastică prin organizarea suprafeţelor. Culoarea capătă viaţă, tensiune şi dinamism, indicând un mediu inspirat din lumea oceanului cosmic. Sentimentul naturii predomină, realul apare în interpretările poetice şi plastice, ca singur element coordonator.

Tinereţea artistică nu este legată de vârstă, ci de vigoare, de dorinţa permanentă de prospeţime şi de împlinire pe planuri atractive, superioare, liniile concentrice succesive, definitiv armonizate, reprezintă diferite forme, evocări lirice sau epice. Par naturale deşi sunt invenţia unui spirit în care originea logică se armonizează cu pasiunea coloristică plină de poezie.

Sinteza compoziţională pleacă de la disciplinarea spaţiului, după rigorile de sorginte folclorică, mizând totul pe virtuţile culorii, adăugând un registru subtil de montare a unor dominante practicate. Ambiţia de a obţine valorizarea – cuvenită – are drept scutieri talentul şi sinceritatea.

Astfel destinul artistic navighează mereu între doi poli, unul ideal şi altul real.

Realismul moştenit din legende şi istorie se lasă modelat de visare, de pasiune, de lirism. E o modalitate de a aşeza în libertate, formula cromatică, suprafaţa cu regulile lor, printr-un influx de forţă spirituală.

Actul de creaţie este în acelaşi timp paradis şi purgatoriu. Dumnezeu a creat lumea şi pe om după chipul şi asemănarea sa.

Artistul trebuie să lupte cu armele hărăzite de Dumnezeu, pentru schimbarea în bine a omului şi a lumii, „Nobilă misiune şi sublimă osândă”.

Petru Petrescu

4.07.2005