CITIȚI LOVITURA DE STAT

Cum l-a trădat Securitatea pe Ceauşescu
Dumitru Burlan, care se ocupa contrainformativ cu securitatea familiei prezidenţiale, confirmă că Securitatea a anticipat căderea lui Ceauşescu şi a contribuit la asta.  Mai mult, colonelul Burlan relatează o întâmplare de o importanţă deosebită. El susţine că superiorul său direct, generarul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, discuta cu alţi capi ai Securităţii despre înlăturarea dictatorului.

Burlan răspunde senin: „Pe casete erau convorbiri între generalii Neagoe, Stănculescu (prim-adjunct al ministrului Apărării), Nicolicioiu (şeful unităţii de contraspionaj UM 0110, supranumită şi „unitatea anti-KGB”) şi alţii. Complotau cum să facă. Puneau la cale. Spuneau lucruri cu privire la cum să scape de Ceauşescu, care s-au regăsit ulterior în cursul evenimentelor.

Dumitru Burlan: „La 3 decembrie 1989 ­m-am dus cu nişte casete audio la generalul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a. Am avut următoarea convorbire cu el. I-am spus: «Tovarăşe general, mă cunoaşteţi de 22 de ani, ­v-am executat tot timpul ordinele. Am o rugăminte. Vreau să mă schimbaţi din acest colectiv sau din Direcţie. Am acasă trei copii şi nu vreau să fiu acuzat de trădare. Fapt pentru care v-am adus patru casete şi un casetofon la care să le ascultaţi. Ascultaţi casetele şi luaţi măsurile ce se impun». El n-a luat casetele. Mi le-a dat înapoi. Şi a zis: «Bine, Burlane. Du-te, şi de acum încolo vii tot la mine să-mi raportezi. Asta până la 1 ianuarie. Că după aia o să vezi tu». Ce concluzie să trag eu când aghiotantul lui Ceauşescu spune o treabă ca asta?”

Interviu din 29 octombrie 2004 Teatrul Naţional, București

VAS: Eu am profitat… cum aţi spus acolo, la sfârşit?… opriţi?

AMS: Mergeţi şi opriţi! Era vorba de oprirea oamenilor care se apropiau de centru.

VAS: Eu am profitat de acest ordin dat într-adevăr aşa de Ceauşescu… uite că eu uitasem amănuntul ăsta, dar mi-a ordonat „Opriţi!“, şi eu am spus: „Da, opresc“. Eu am oprit forţele care erau aduse de Milea din ţară la margine (la periferiile Bucureştilor, n.a.). AMS: Trupele oprite pe Olteniţei. VAS: Da, am speculat ordinul de oprire a muncitorilor şi eu am oprit trupele. AMS: Vreau să reconstituim: aţi ieşit de la Ceauşescu şi v-aţi dus la grupa de generali. Erau acolo Hortopan, Eftimescu, Pârcălăbescu, cred că deja era şi Voinea. Le-aţi comunicat că sunteţi numit ministru al apărării? VAS: Erau panicaţi, erau terminaţi, speriaţi, se împuşcase Milea şi când m-au văzut şi le-am spus s-au refăcut. AMS: V-au recunoscut ca ministru. VAS: Nu ştiu dacă aşa, dar i-am anunţat, plus că nu cu ei… AMS: V-aţi dus apoi sus la centrul de comunicaţii, unde erau transmisioniştii. Maiorul Tufan era jos şi a mers cu dvs. sus sau l-aţi găsit sus? VAS: L-am găsit sus. AMS: Ce ordine i-aţi dat? VAS: V-am spus. Am profitat de ordinul lui Ceauşescu şi am dat ordine invers.

VAS: I-am vorbit politicos, cu condescendenţa faptului că ştiam că a fost adjunct la Timişoara, prim-secretar la Iaşi, apoi coborât de Ceauşescu. L-am informat despre lucrurile principale: că am oprit coloanele, că pe Ceauşescu l-am evacuat şi că este la Snagov, că am ordonat ca toate unităţile să treacă în cazărmi şi că sunt probleme la Sibiu, cum îmi raportase Dragomir – fals, cum aveam să aflu mai târziu –, şi că eu sunt la minister la cabinetul ministrului. Atunci i-am cerut să vină la minister pentru a-i putea asigura protecţia. Între timp luasem legătura cu cei de la CC şi aflasem de mişcările lui Dăscălescu, cel care voia să formeze un guvern
cu care să continue ideile lui Gorbaciov. A fost un moment care a dezvoltat ideea că Iliescu ar putea fi unul dintre succesorii lui Ceauşescu, din rândurile de jos ale partidului. În al doilea rând, pot să spun că mă sunase şi Sergiu Nicolaescu şi aşa i-am chemat pe amândoi la minister, să ne sfătuim ce să facem. Am chemat şi şefii unor structuri, Minister de Interne, Justiţie. În mintea mea, numirea lui Iliescu drept succesor era o posibilitate, dar nu sigură. Încă ezitam… AMS: Întrebarea mea este: de ce l-aţi chemat la minister pe directorul Editurii Tehnice şi nu l-aţi chemat pe Dăscălescu?

AMS: Dle general, discutăm pe documente. Am documente originale, vi le voi arăta, eu ştiu ce ordine aţi dat. Cunoaşteţi unde am lucrat eu? VAS: Da, Direcţia de Relaţii Publice… sub Babiuc. Ştiu! AMS: Am studiat ordinele venite la Armata 1. Între 10.07 şi 10.30 aţi dat cinci ordine. Primul opreşte trupele pe Olteniţei, dar următoarele patru… „nu se trage, se parlamentează cu manifestanţii“.

VAS: Aşa este. Prin grupa de comunicaţii mi se transmitea ce se întâmplă afară, şi eu mi-am dat seama, aşa că am dat ordinele astea. AMS: Aţi folosit indicativul RONDOUL, care era al lui Milea. VAS: Da, era al ministrului. Dar, eu chiar o să am nevoie la proces, aşa că vreau să mai discutăm, că nu mai ţin minte bine pe ore, a mai ruginit cheia în broască. AMS: Ce are Iliescu cu dvs.? Dumneavoastră l-aţi făcut ce este de 15 ani. VAS: Nu ştiu, probabil că se teme, dar eu să ştiţi că sunt atacat de trei grupuri: Securitatea, vechea echipă şi noua echipă. AMS: De ce? VAS: Ăştia vor să şteargă urmele. Au vrut să mă şi elimine de vreo trei ori. Mai întâi Militaru, apoi Vasile Ionel. Ăsta ştiţi ce a fost? AMS: Vă mai miraţi? Nu ştiaţi că era din grup? VAS: Văd că ştiţi. Eu am cerut la şedinţa din 8 iunie 1990, parcă, lui Roman, să plec de la minister, dar să plece şi Vasile Ionel

VAS: Probabil. AMS: Îmi puteţi dezvălui conţinutul conversaţiei? VAS: După 6 decembrie. AMS: I-aţi predat puterea, dle general! Vă dau eu răspunsul: Armata conducea ţara atunci. VAS: Aşa este! AMS: I-aţi pus Armata la dispoziţie.

VAS: Asta este! Poate am greşit. Şi acum vă întreb eu dacă am făcut bine că nu am închis televiziunea. AMS: Cred că aţi făcut bine. Deşi prin televiziune s-au transmis mii de prostii periculoase, totuşi a fost bine că s-a văzut. VAS: … că a fost deschis, că s-a văzut. Da, cred că aveţi dreptate. AMS: Aveţi dvs. o vorbă pe care aţi rostit-o atunci, am văzut interviurile dvs., că poporul român a avut trei dictaturi şi e timpul să fie liber. Ştiu că declaraţia este veridică, pentru că am găsit această replică la militari care v-au propus mai târziu, după revoluţie, să daţi o lovitură de stat, şi le-aţi spus: Poporul român a trecut prin trei dictaturi, ajunge!

VAS: Nu se înţelege ce am gândit eu atunci, că ce gândeam eu, având Armata pe mână, se executa. AMS: I-aţi dat puterea asta lui Iliescu. VAS: Poate am greşit. AMS: Dar ce aveaţi de ales? VAS: Asta este, că la CC era grupul Dăscălescu–Verdeţ şi m-am interesat: „Ce fac, domnule, ăştia acolo?“ AMS: Eraţi informat din CC, aveaţi oameni acolo?

VAS: Nu, am dat eu telefon şi m-am interesat. AMS: Cu cine aţi vorbit? VAS: Nu mai ştiu, era cineva de acolo. „Ce fac, domnule?“ Şi mi-a spus că a apărut ăla care a fost ministru…. Avram, apoi nu ştiu care din vechiul regim. AMS: Apăruse şi Drăghici cu soţia. VAS: Da, aşa e, Drăghici… Ce-i asta?! Ăştia vor să refacă conducerea lui Ceauşescu, iar la Televiziune erau Dinescu şi Caramitru. Nu se putea da puterea acestor oameni. AMS: Bine, dar la ora aceea vorbiserăţi deja cu Ion Iliescu. VAS: Tatonam, urmăream ce se întâmplă, cine…

AMS: Dar ştiaţi ce se întâmplă. Adică, în general, cu debarcarea lui Ceauşescu. Eu am stat de vorbă cu mulţi generali de Securitate şi ştiu că eraţi bănuit de spionaj, iar multe din acţiunile dvs. erau ale unui spion. VAS: Ale unui spion inteligent! AMS: Într-adevăr, şi aveţi admiraţia mea pentru felul cum v-aţi strecurat. La urma urmei, aţi adus şi libertatea mea. Eraţi urmărit pentru spionaj. VAS: Da, m-au urmărit şi după, când eram ministru al apărării. AMS: Şi Spiroiu la fel, dar nu fugiţi „după“, hai să vorbim despre ce a fost înainte. De exemplu, aveaţi relaţii cu Arady. VAS: Ataşatul militar ungur.

AMS: Într-adevăr. Arady era urmărit, au fost interceptate convorbirile lui, transmisiunile lui cu Budapesta, în care i se cerea cu insistenţă să obţină informaţii despre dispunerea trupelor româneşti pe graniţa de Vest. Pe 12 septembrie 1989

AMS: Dle general, la acea oră locotenent-colonelul Stan apăruse la Televiziune, colonelul Raţiu, şeful Direcţiei I, fusese la sediul MApN, la ora 16.00… şedinţa de la ora 16.00… VAS: Da, şedinţa din 22.

AMS: A durat 20–30 de minute. La televiziune se anunţase trecerea Securităţii de partea poporului, Raţiu era lângă dvs. Era clar. De ce i-aţi arestat pe CI-şti? VAS: Nu aveam încredere. Nu puteam face ce voiam să facem cu Armata cu ei în spate.

VAS: M-au numit comandant militar al Timişoarei şi că am refuzat, fiind şi în spital. AMS: Hârjeu, secretarul personal al lui Ceauşescu de la Cabinet, spune că el v-a transmis ordinul lui Ceauşescu de a veni la Bucureşti. Voia să vă pună ministru.

(Mihai Harjeu, secretar la Cabinetul lui N. Ceausescu.)

VAS: Nu mi-amintesc de un astfel de telefon. Eu m-am înţeles cu Milea. AMS: Bun, în avion v-aţi gândit să faceţi ceva. Ce puteaţi să faceţi?

VAS: Mă gândeam în primul rând să iau informaţii de la Bucureşti, că nu aveam. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i întreb, şi pe aghiotant, şi pe şofer, ce se întâmplă la Bucureşti. Şi mi-au povestit evenimentele, apoi am ajuns acasă şi soţia a completat. AMS: Este perfect posibil să nu vă amintiţi, este firesc, dar eu cred că aţi primit acel telefon de la Hârjeu sau aţi aflat de el şi v-aţi dat seama că Ceauşescu, după ce vă numise o dată comandant al Timişoarei, urmează să vă numească şef şi la Bucureşti. În aceste condiţii, în loc să vă duceţi la minister pentru a încerca ceva, v-aţi dus la Spitalul Militar şi v-aţi pus piciorul în ghips.

VAS: Este posibil să aveţi dreptate. Eu atunci mi-am spus: „Domne, cum să rezolv?“ Şi atunci m-am gândit să repet cumva figura de la Timişoara, să nu mă duc în faţă, să întârzii cât mai mult prezenţa mea acolo, unde mi se cerea. Eu am răspuns mai întâi că mă duc la minister. Şi mi se spunea: Nu, vino încoace, la CC! Discuţia a fost şi cu Milea, şi cu ofiţerul operativ pe minister: „Măi, raportează lui tov. Milea că eu vin

la minister, dacă e nevoie de mine“. Nu, că se cere prezenţa mea imperios la CC. Atunci a fost ideea, care n-a fost a mea, a fost a soţiei mele, care mi-a strigat la un moment dat: „Îţi dau cu o vază de cristal în cap şi te bag în spital“. Şi de aici mi-a venit ideea de a mă duce la Spitalul Militar şi să mă imobilizez cumva. Document Constantin Manea, şeful de Cabinet, a precizat că Nicolae Ceauşescu, aflând că Stănculescu n-a sosit, l-a chemat pe fratele său, Ilie Ceauşescu, în dimineaţa de 22 decembrie 1989. Potrivit mărturiei lui Eugen Florescu, la acea dată consilier de presă la CC al PCR, înainte de şedinţa de la ora 08.00, Ilie Ceauşescu i-a spus fratelui său: „Situaţia este deosebit de critică. Vin coloane de muncitori. Trebuie făcut ceva. Trebuie destituit guvernul“. Atunci, Nicolae Ceauşescu a reacţionat brutal: „Vezi-ţi de treaba ta, avem acum şedinţă de Consiliu Politic. Executăm şi vom vedea ce facem“. Tot Eugen Florescu arată că dialogul lui Ilie Ceauşescu cu Nicolae Ceauşescu, petrecut mai întâi în jurul orei 06.00, a continuat cu aspecte mult mai dramatice: „Ilie încerca să-i atragă atenţia că vin muncitorii de pe platformele industriale, iar Ceauşescu îi răspundea vesel: «Lasă, că în Piaţa Tien Anmen au fost un milion

şi i-au pus la punct de nu s-au văzut». Ilie a plecat, pentru că era imposibil să se discute cu el. Elena Ceauşescu dirija totul şi el, ca frate, nu o mai suporta. Apăruse, îl ataca: «Nu-l mai speria pe tovarăşul!» A plecat de gura ei“. Rămas fără soluţie după sinuciderea lui Milea, Nicolae Ceauşescu cere din nou să-i fie adus Stănculescu. Constantin Manea arată că, informat asupra „accidentului“ lui Stănculescu, Nicolae Ceauşescu i-a strigat: „Cu picioarele rupte să vină şi să vină în 5 minute, să nu se joace, că-l aduc arestat!“ Stănculescu a sosit în aproximativ un sfert de oră îmbrăcat cu haine civile. Simula că e accidentat şi că îl doare piciorul. Ceauşescu i-a dat atunci un ordin: „Stănculescule, preiei conducerea Armatei în urma sinuciderii lui Milea şi execuţi ordinul. Mergeţi şi opriţi!“ şi i-a cerut să-i cheme pe generalii Voinea şi pe Eftimescu.

AMS: Lumea trebuie să înţeleagă gesturile dvs., ca acela de a vă interna în spitalul din Timişoara şi cel de a vă pune piciorul în ghips la Bucureşti. Eu le privesc ca încercarea de a evita implicarea în represiunea ordonată de Ceauşescu, în condiţiile în care ştiaţi bine că acesta va fi răsturnat… VAS: Prin forţă… AMS: … prin forţă şi că mulţi se vor compromite în acele momente. Dar, spuneţi-mi ceva, cât aţi stat la Timişoara,

Ati avut la un moment dat informaţii despre faptul că ce se întâmpla acolo era o acţiune organizată din străinătate?

VAS: În două situaţii. Odată când a venit consulul iugoslav la Comitetul Judeţean de Partid, n-am fost prezent la discuţie, dar mi s-a spus că era foarte deranjat că este împiedicat să-şi îndeplinească misiunile. El îşi oferise ajutorul, chipurile, dar ajutorul era Banatul, vă ajutăm, dar ne daţi Banatul. Doi: am aflat mai multe date de la băieţii de la Securitate, cum a fost cu evenimentul care a inflamat fitilul de la Tökes, că asta a fost, un fitil, care a ars mai bine sau mai prost, dar a fost folosit. Veneau agenţii acolo, veneau şi plecau în schimburi. Voiau să ştie cum decurge acţiunea, ca să poată să ducă mai departe, să împrăştie vestea şi să declanşeze acţiunea în oraş. Erau foarte mulţi străini. Au spus că au venit foarte mulţi bărbaţi în maşină, în excursie, fără nici o femeie sau copil. Domne, zic, chiar aşa?! Pe vremea aia nu eram familiarizaţi cu fenomenul gay. Ca militar, eram printre primii care îşi puteau da seama că ăştia au venit cu misiune, n-au venit să se plimbe.

AMS: Dar cei de la Securitate, Macri sau Sima, v-au dat la un moment dat raportul că au surprins astfel de agenţi în misiune?

VAS: Nu puteau să-mi dea raportul, că n-aveam nici o misiune acolo, nici o autoritate. Era însă colonelul Popescu, vechiul şef de la Inspectorat, pe care l-au pus telefonist la prim-secretar acolo. Mai stăteam de vorbă cu ăla. Şi ăsta îmi spunea: „Ştiţi că acţionează unii“. Zic: „Dar de ce te-au dat

la telefoane?“ „Păi m-au acuzat că n-am fost ferm, că n-am făcut…“, nu ştiu ce. AMS: Popescu executase ordinul generalului Vlad de a nu ieşi cu muniţie de război şi de a nu se implica în seara de 16 decembrie. VAS: Şi Nuţă, cum era foarte dur, l-a trântit şi l-a pus să răspundă la telefoane. AMS: Şi ce v-a spus?

VAS: Că au fost prinşi nişte străini. Nu se ştie ce este cu ei. Erau cu documente de tranzit sau de concediu. Când îi întrebau, ei răspundeau că li s-a comunicat că Timişoara este cel mai vechi oraş din Europa unde s-a introdus iluminatul cu gaz, tramvaiul şi nu ştiu mai ce. AMS: Au fost prinşi făcând ceva? Pentru că aşa pot să declar şi eu. Poate că erau chiar turişti.

VAS: Nu prea au fost prinşi, pentru că majoritatea a trecut mai întâi pe la Tökes să vadă dacă a început acţiunea şi pe urmă diversioniștii au apărut în diverse puncte fierbinţi. AMS: Şi ce făceau în aceste puncte fierbinţi?

VAS: Mai mult nu ştia nici el. Îl dăduseră deoparte şi l-au făcut un simplu telefonist la CJP. Era foarte nemulţumit şi el. Dar dvs. nu trebuie să faceţi eroarea unora care judecă lucrurile după informaţiile pe care le au acum. Trebuie văzut care era nivelul de informaţii atunci şi cum au reacţionat oamenii la ce era atunci. Or, dacă Securitatea s-a retras din ordinul lui Vlad, a plecat de pe străzi, cum am aflat după aia, cine să-i vadă pe ăştia care făceau diversiunea?

AMS: Vă propun acum să analizăm intrarea dvs. în rolul istoric. Sunteţi în avion, vă întoarceţi de la Timişoara la Bucureşti. Dvs. sunteţi de părere că lucrurile pe care le-aţi spus până acum sunt nişte întâmplări disparate, izolate. Dar eu nu cred că sunt izolate. Colaboraţi cu serviciile secrete occidentale, nu predaţi banii câştigaţi de Armată până la sfârşitul anului, pentru că ştiaţi că va cădea Ceauşescu, vă gândiţi chiar la o acţiune prin care să luaţi puterea, la Timişoara şi la Bucureşti aţi făcut tot felul de manevre să nu fiţi implicat în represiunea ordonată de Ceauşescu, astfel încât să vă păstraţi numele… VAS: … şi credibilitatea şi, mai ales, libertatea de mişcare, de acţiune. AMS: Toate lucrurile astea par gândite, nu par întâmplătoare. Logica lor nu poate fi stabilită decât dacă avem de-a face cu un om pregătit să acţioneze la momentul schimbării lui Ceauşescu.

VAS: Pentru că atunci, la telefon, mi-am zis că ăsta poate să fie un om care să preia conducerea politică după Ceauşescu. Am făcut legătura cu ce ştiam din trecutul lui. AMS: Niciodată în contactele cu străinii nu vi s-a atras atenţia asupra numelui lui Ion Iliescu? VAS: Nu mi l-a nominalizat nimeni. Eu mă grăbeam să găsesc un lider politic, pentru că îmi dădeam seama că eu nu pot să fac ceea ce doream cu Armata, pentru că generalii erau speriaţi, panicaţi. Nu mai puteam să contez pe o serie întreagă de generali, care umblau acum prin mulţime să spele ruşinea represiunii. Ăsta este un lucru care nu se înţelege. Eram pregătit moral şi profesional să preiau puterea în ţară, să asigur tranziţia şi liniştirea populaţiei, dar, când am încercat să fac ceva, m-am lovit de incapacitatea generalilor, mai toţi compromişi, de a acţiona. De aceea, măsurile de preluare a puterii s-au făcut treptat, în câteva ore, şi nu au
fost atât de spectaculoase încât să dea încredere populaţiei şi lucrurile să reintre în normal. Nu puteam să acţionez cu generalii, Hortopan şi ceilalţi, pentru că fuseseră la represiune. Asta a fost principala cauză pentru care am căutat repede un înlocuitor pentru Ceauşescu. Nu vă ascund că mă gândeam şi la mine, în mod personal, să preiau eu puterea după Ceauşescu, în altă postură.

VAS: Toată familia mea a avut de suferit încă de pe vremea lui Gheorghiu-Dej. Fratele bunicului meu, băieţii lui, arestaţi, închişi. Fratele lui taică-meu fuge din ţară. Sora mea apoi, cum v-am povestit. În toată perioada aceasta, chiar şi sub Ceauşescu, în timp ce colegii mei primeau funcţii politice, în MAN, la CC, în alte sectoare politice, eu eram ţinut undeva la distanţă. Eu am fost tot timpul ţinut deoparte şi m-au pus la treabă. Eu am fost decorat pe toată perioada comunismului cu 14 decoraţii şi medalii româneşti şi 17 decoraţii străine. M-am simţit ţinut să fiu bun la muncă.

Rezolvam cele mai grele probleme ale Armatei pe care activiştii de acolo nu erau în stare să le facă.

AMS: Înţelegeţi? Există o contradicţie, pentru oricare cititor mediu, între cariera şi funcţiile dvs. militare înalte şi sentimentele pe care le aveaţi faţă de comunism. Bun, se pare că aţi disimulat. Dar sentimente anticomuniste… Sau e prea mult spus?

VAS: Nu erau sentimente anticomuniste. Venind dintr-o ramură de intelectuali, simţeam marginalizarea şi, mai ales, mă simţeam inconfortabil în acest sistem. Sora mea vitregă, era mai mare ca mine, era avocat şi a pledat în nişte procese pentru cei care au luptat în munţi. După două procese din astea a fost arestată şi ţinută cinci ani la închisoare. Când iese, când eu eram deja căpitan, i se depistează TBC şi moare. O pierdere directă apropiată. AMS: Şi ce puteaţi face?

VAS: Am început să dau telefoane, să vorbesc cu comandanţii de armate, să văd care este situaţia în zona respectivă. Mi-au spus despre mişcările care s-au declanşat în special pe zona Oltenia–Banat, gen. Roşu era comandantul Armatei a 3-a, cu gen. Topliceanu la Armata a 4-a de la Cluj, care mi-a raportat că a avut incidente şi el în oraş, dar că nu au fost probleme majore. Că este o stare de tensiune generală, pentru că, după deschiderea televiziunii, oamenii au prins curaj şi au ieşit în stradă, manifestându-şi bucuria. La 13.30 am hotărât să oficializez răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere. Document Mai întâi, gen. Stănculescu anulează ultimul ordin al gen. Ilie Ceauşescu (Nota nr. 37). Nota telefonică nr. 38 a fost întocmită de conducerea Marelui Stat-Major,

VAS: Nu puteam face nimic. Eram deja căsătorit, aveam copil, trebuia să îmi susţin familia. În 1968, când Ceauşescu s-a opus ruşilor, am lucrat în Marele Stat-Major o lună de zile fără să ies din clădire. Şi familia mea venea vizavi şi ne făceam semne de la distanţă, prin ferestre. Atunci am lucrat zeci de variante de planuri de mobilizare, ca să pregătim apărarea ţării la momentul invaziei ruseşti, să rezistăm invaziei. AMS: Aţi avut sentimente antisovietice? VAS: N-am avut sentimente antisovietice, dar nu am vrut să merg la ei la studii. Nu m-a atras mirajul avansării prin şcoala sovietică. Avusesem o rudă, Maximov, care a

fost colonel în armata ţaristă, şi a murit în 1905 în războiul ruso-japonez. AMS: Aţi vorbit despre asta în cartea cu Dinu Săraru. Dle general, ajungeţi la Bucureşti, pe 22 decembrie dimineaţă. VAS: Ajung, mă informez ce s-a întâmplat şi hotărăsc să nu mă duc la CC. AMS: Ceauşescu vă chemase pentru a vă numi ministru al apărării.

VAS: Nu a spus aşa. Am vorbit şi cu Matenciuc, aghiotantul meu, care a fost de faţă, şi mi se pare că Ceauşescu a spus: „Preiei comanda Armatei!“ Aşa a spus. „… şi grăbeşte să vină coloanele militare“. M-am dus la grupa operativă să mă interesez unde sunt coloanele de blindate chemate de Milea. Nu ştiu dacă ei ştiau că am fost numit. Apoi m-am dus la maiorul Tufan, la etajul 6, şi i-am spus să execute numai ordinele mele. Document Din Caietul comandantului Armatei 1, gen. Voinea, în ciuda notaţiilor prescurtate sau codificate, se poate reconstitui cu uşurinţă ordinul ministrului Vasile Milea de aducere spre Bucureşti a unor unităţi noi de blindate pentru nimicirea manifestanţilor, adunaţi la acele ore la periferia Bucureştilor. „(Ora) 07.05 – col. Constantinescu – ord. tov. ministru. – oamenii din cazărmi pregătiţi.

– îmbarc(are) pe maşini – 1UF (o unitate de foc) + Hrana rece 1 zi. – Transmis mr. Carp + Handaric – R(egimentul de) Gardă a plecat la ora 07.00 – au intrat cei 100 de la C(entrul de) I(nstrucţie) Tr. Rachete (Ora) 07.13 – cpt. Marin – a blocat Piaţa Palatului. (Ora) 07.37 – lt. col. Dumitru P. (Întreprinderile din Braşov, n.a.) Steagu Roşu, Metrom, Hidromecanica, aprox. 3–4 000 se pregătesc (este vorba de manifestanţi, n.a.) (Ora) 07.45 tov. ministru – R1Mc, 7 Tc, 215 m.t. (militari în termen) pleacă spre Turbomecanica – Armata Poporului. (Ora) 08.03 – tov. ministru. – 21 Tc. cu Ds.(desant) pe ele se deplasează Târgovişte – Bucureşti – R1 Tc. (Ora) 08.15 – a plecat R1 Tc (Regimentul 1 tancuri)“1. (…) „(Ora) 09.03. R.10 Mc. în mişcare cu tot ce are spre Bucureşti – transmite. – Slobozia-Urziceni – linia de centură. – R2 Mc + R 22 Tc – între Cons(iliul) de Stat şi C.C. – Piaţa Palatului. (Ora) 9.10 – Slobozia a plecat. (Ora) 9.15. – R2 Mc. a plecat. 1

Documentarul-Comandantului, general-maior Voinea Gh., copertă verde, p.111.

(În acest loc pe caietul Documentar pentru ciorne, copertă roşie, apare o notaţie în plus): Olteniţei – mişcare – Centru Bv. Mărăşeşti – Piaţa Republicii. (Ora) 9.25 – R7Mc. – să fie pregătit pentru Ploieşti“1. (…) În apropierea orei 10.00, Nicolae Ceauşescu încearcă prin gen. Eftimescu să anunţe forţele militare că a preluat personal conducerea Armatei: „Gl. Eftimescu, 22.12.89, (ora) 09.54. – Toate unităţile armatei execută num(ai) ord(inele) Cdt. Suprem. Toate U(nităţile) subord(onate) A1 (Armatei 1) din G(arnizoana) Mihai Bravu şi Târgovişte se concentrează în Bucureşti în cazărmile din Şos. Olteniţei. – Unităţile… – Raportez ce U. mai avem în cazărmi şi unde sunt“2. (Urmează raportul cu locaţia unităţilor). Între orele 09.55 şi 10.07 are loc întâlnirea dintre Nicolae Ceauşescu şi gen. Stănculescu. Acesta urcă la etajul 6, unde îi dă ordin maiorului Tufan să oprească toate trupele, folosind indicativul lui Milea – Rondoul. „(Ora) 10.07. Col. Negrea. 1 2

Ibidem, p. 112. Documentarul-Comandantului, general-maior Voinea Gh., copertă roşie, p. 6 (pagina din stânga cu ordinul lui Eftimescu, pe contrapagină raportul asupra poziţiei unităţilor).

Rondoul – ind. MApN transmite: nu se trage de către nimeni, nici foc de avertizare – să se parlamenteze“1. Ordinul este repetat în următoarea oră: (Ora) 10.35 – c. amiral P. George şi col. Costin – să se parlamenteze cu demonstranţii la care să se spună că se retrag în cazarmă (al doilea ordin al gen. Victor Stănculescu transmis prin grupa de transmisiuni în numele gen. Milea, n.a.). (Ora) 10.40 – Toate unităţile parlamentează cu demonstranţii că se întorc în cazarmă. (Ora) 11.15 – Strada Băceni – Obor, Dimitrov, Republicii, M. Eminescu, coloane. – R7Mc. este solicitat să intervină, nu se aprobă.“ Începând cu ora 10.10 echipajele blindatelor din Centru încep deplasarea spre cazărmi, ca urmare a ordinului de ieşire din luptă dat de gen. Stănculescu la ora 10.07, dar mişcarea lor este încetinită de urcarea manifestanţilor pe tehnică. La acea oră militarii nu ştiau de sinuciderea lui Vasile Milea. Ora 11.00. Comunicatul lui Nicolae Ceauşescu transmis la radio şi televiziune. Acest comunicat este mutat intenţionat şi diversionist la ora 10.00, pentru a susţine teza falsă că Armata a întors armele când a aflat 1

Documentarul-Comandantului, general-maior Voinea Gh., copertă verde, p. 112 (pagina din dreapta).

că ministrul Milea a murit. După cum se observă din ordinele primite la Armata 1, trupele au fost oprite din misiunea de represiune şi au fost trimise spre cazărmi de gen. Stănculescu imediat după ora 10.00. La ora 11.22, Documentarul comandantului Armatei 1 preciza: „TAB de la Piaţa Palatului să se retragă la intrările de la CC. Col. Costin: unităţile care sunt în apropiere de Sala Palatului să se retragă către intrările CC“1. Acest ordin preliminar, menit să asigure forţele cu care să fie pus în aplicare planul de evacuare terestru a soţilor Ceauşescu, nu a ajuns la trupe, din cauza faptului că echipa de transmisiuni din clădirea CC nu mai răspundea la alte comenzi decât ale generalului Stănculescu. În consecinţă, la ora 11.52, comanda Armatei 1 îi cere colonelului Paul „să trimită pe cineva care este în oraş să anunţe TAB(-urile) din Piaţa Palatului să se retragă spre intrările din sediul CC“. La ora 12.15 (la 6 minute după evacuarea lui Nicolae Ceauşescu din clădirea CC al PCR) intervine însă ordinul generalului Constantinescu, de la minister, care comunica cu generalul Stănculescu: „retragerea unităţilor în cazărmi paşnică“, iar la ora 12.43 acesta este completat cu indicaţia „să se poarte discuţii cu cetăţenii că armata nu trage în popor, că nu are nimic cu ei şi să-i lase în pace“. 1

Documentarul-Comandantului, general-maior Voinea Gh., copertă verde, p. 112 (pagina din dreapta).

AMS: Am relatat eu pe larg şi cu documente ce aţi făcut acolo. Aţi oprit coloanele şi le-aţi trimis în cazărmi. Nu mai insist. Aţi ajuns la minister după ora 13.00.

VAS: Am ajuns la minister pe la 13.05 sau 13.07. Am chemat doctorul să-mi taie ghipsul, pentru că mă omorâse piciorul de durere. Cineva spunea că trebuia să-i pun pe toţi să semneze pe ghipsul ăla şi să-l trimit la muzeu, atât de celebru a devenit. M-am dus la cabinet şi acolo l-am găsit pe Ilie Ceauşescu. Insista să stea acolo lângă mine, la cabinetul ministrului. El se considera ministru în locul lui Milea. AMS: Care a fost discuţia cu el?

VAS: I-am spus: „Nicolae Ceauşescu a plecat, dau ordin acum ca toate forţele să intre în cazărmi“. El a ripostat că nu e bine, că a dat ordin să se execute numai ordinele comandantului suprem şi e stare de necesitate. Atunci am început să mă cert cu el şi l-am bruscat, spunându-i la un moment dat: „Domne, ştii ceva, dă-te deoparte ca să nu te închid“. Atunci am chemat ofiţerul operativ: „Camera ta e liberă?“ „Da.“ „Condu pe tovarăşul general în cameră şi acolo o să stea sub pază.“ AMS: Petre Roman afirmă că v-a găsit discutând cu el.

VAS: Petre Roman a venit repede. Oricum, mi s-a părut cel mai răsărit dintre ăştia, revoluţionarii. L-am simpatizat. Apoi m-a dezamăgit. Vă dau un număr din Paris Match în care Petre Roman a dat un interviu şi unde spune nouă minciuni, începând cu faptul că el a stabilit semnalul cu eşarfa galbenă la elicopter, când ne-am dus la Târgovişte. AMS: Poate s-a referit la „noi“, revoluţionarii.

VAS: O să vă aduc revista să citiţi. Am notat pe margine cele nouă minciuni. AMS: Eu am stat de vorbă cu plutonierul adjutant Ciocănel, îl ştiţi, DS-istul lui Ilie Ceauşescu. El mi-a povestit că s-a dus cu Ilie Ceauşescu în fundul curţii şi într-un cazan au ars o serie de documente.

VAS: E posibil s-o fi făcut înainte să ajung eu la minister. După aceea eu l-am băgat la cameră şi i-am spus ofiţerului operativ să-l încuie şi să pună pază la uşă. Am verificat că este acolo. AMS: După ce l-aţi arestat pe Ilie Ceauşescu, ce aţi făcut?

după evacuarea lui Nicolae Ceauşescu din clădirea CC al PCR, găsită în acest stadiu de generalul Stănculescu la sosirea în minister şi semnată de acesta. Prin nota nr. 39, Nicolae Ceauşescu este deposedat oficial de autoritatea de comandant suprem, iar unităţile militare din ţară şi din Bucureşti primesc misiunea de a prelua controlul asupra Comitetelor Judeţene de Partid, asupra Televiziunii, Radioului, Palatului Telefoanelor şi a altor obiective. Republica Socialistă România Ministerul Apărării Naţionale NOTĂ TELEFONICĂ Nr. 37 / 22 decembrie 1989, ora 11.30 Toate unităţile militare să se considere în stare de luptă şi să acţioneze conform condiţiilor „Stării de necesitate“. General-locotenent Ilie Ceauşescu Republica Socialistă România Ministerul Apărării Naţionale NOTĂ TELEFONICĂ Nr. 38 / 22 decembrie 1989, ora 13.30 Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi calm, fără a se lăsa

provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comitetelor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare. General-locotenent Atanasie Stănculescu Republica Socialistă România Ministerul Apărării Naţionale NOTĂ TELEFONICĂ Nr. 39 / 22 decembrie 1989, ora 13.30 Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale. Faţă de cele ordonate, comandanţii militari să asigure paza obiectivelor civile de importanţă deosebită cu subunităţi înarmate, care să nu tragă decât în situaţia în care sunt atacate de grupuri înarmate cu arme de foc. Pentru stabilirea priorităţilor în asigurarea pazei, comandanţii militari să se pună de acord cu reprezentanţii organelor locale. Militarii care asigură paza acestor obiective să poarte pe braţul stâng banderolă tricoloră. General-locotenent Atanasie Stănculescu În legătură cu acest ultim ordin, Curtea Supremă de Justiţie menţiona în Raportul sinteză asupra
evenimentelor din decembrie 1989: „Acesta a fost momentul în care Armata a preluat practic prerogativele comandantului suprem, în condiţiile în care ministrul Apărării nu mai exista“1. Evident, Parchetul Militar se referă la dispariţia gen. Vasile Milea. AMS: Aveaţi televizorul deschis? Aţi văzut imaginile cu revoluţionarii?

VAS: Da. Atunci l-am chemat imediat pe Pintilie şi l-am întrebat: „Există vreo posibilitate să întrerupi emisia Televiziunii?“ Şi el mi-a spus: „Da, de la Palatul Telefoanelor“. „Bun, du-te, stai acolo şi când îţi transmit eu, opreşti Televiziunea.“ AMS: Ce v-a deranjat din ce se întâmpla la Televiziune? VAS: M-a deranjat în primul rând căpitanul acela, Lupoi, care a apărut şi a spus că la Ministerul Apărării este haos, nimeni nu conduce Armata, or, eu eram acolo şi, în ciuda spaimei celor din jur, păstram totuşi legătura operativă cu forţele din teritoriu şi cu comandanţii, şi apoi m-a deranjat fiindcă el s-a erijat în reprezentant al Armatei. El era nimeni. AMS: Nu ştiaţi cine este căpitanul Lupoi? VAS: Habar nu aveam.

AMS: Chemarea lui Pintilie a fost declanşată de apariţia lui Lupoi? VAS: Păi, nu ştiam cine e ăsta, de unde este, habar nu aveam. Am şi pus să-l caute în evidenţă să vedem cine e. AMS: În jurul orei 13.40 vă sună Ion Iliescu de la Casa Scânteii. Este important dialogul dvs. cu el. În primul rând, spuneţi-mi cum l-aţi tratat. Vă suna directorul Editurii Tehnice. Şi ce?

AMS: Ceea ce aţi făcut dvs. în CC şi apoi la minister, cu ordinul de preluare a controlului Consiliilor Judeţene de Partid din ţară, este o lovitură militară clasică.

VAS: Aşa este, dar alţii n-o acceptă. AMS: De ce n-o acceptă?

VAS: N-o acceptă pentru că asta înseamnă că n-au făcut-o ei. M-au invitat la aşa-zisul Institut al Revoluţiei şi am refuzat, pentru că, aşa le-am spus, nu vreau să particip la scrierea istoriei lui Iliescu. Lucrurile nu s-au petrecut cum le fabrică ei acolo. Nu-mi plăcea, pentru că Iliescu a vrut să dea la o parte tot şi să iasă el în prim-plan, şi eu, care ştiam de ce a fost el în prim-plan… AMS: De ce a fost Ion Iliescu în prim-plan?

VAS: Pentru că l-am scos din trecut şi l-am adus în prezent. Oricare ar fi putut să fie, oricare altul, dacă îl alegeam eu atunci. E adevărat, nu mai ştiam nimic de Corneliu Mănescu. Ca o presupunere, cred că, dacă ar fi dat Ştefan Andrei telefon atunci: „Ce faci?“… nu ştiu ce, i-aş fi răspuns: „Ia vino tu încoace“. Nu a fost aruncată ca la zaruri, această soluţie, dar trebuia să iau repede o hotărâre, să nu mă bâlbâi.

AMS: El zice că era celebru, că tatăl lui era mare şef la cadrele Armatei! VAS: Eu am vrut să-l arestez pe acest Lupoi. Mai ales când a spus că ministrul apărării naţionale este Militaru… AMS: Asta s-a întâmplat la a doua lui intervenţie. VAS: M-a mai enervat faptul că spunea că apără el Televiziunea, convoca gărzile patriotice, chestii de-astea aiurea. Atunci l-am chemat pe Pintilie şi am discutat blocarea Televiziunii, ca să opresc valul de prostii care se spuneau acolo.

AMS: Cum caracterizaţi dvs. acţiunile pe care le-aţi operat în clădirea CC, de îndepărtare fizică a lui Ceauşescu de la putere.

VAS: Da, clar, când au fugit toţi şi am rămas numai noi pe culoar, el cu mine şi cu Ceauşeasca, se îndepărtase şi Manea Mănescu, au plecat toţi, nu mai rămăseserăm pe coridor decât el cu ea şi eu cu aghiotantul, cu Matenciuc. AMS: Şi ce aţi discutat cu Ceauşescu pe culoar? VAS: El mi-a spus: „Milea a fost trădător, te-am chemat ca să preiei comanda Armatei, vezi unde sunt trupele care am ordonat să vină în piaţă să împrăştie mulţimea“. S-a exprimat apoi ca în Biblie: „Mergeţi şi opriţi“, astfel încât eu am putut interpreta dacă să opresc mulţimea sau trupele. Aşa am înţeles eu. Mi-am notat undeva şi este foarte interesantă treaba asta. M-am dus la Tufan şi am oprit cele două coloane blindate care veneau. După aceea am coborât şi i-am spus că o să vină, că o să sosească şi că ar fi bine să nu rămână în sediu, pentru că este periculos. Va fi o acţiune sângeroasă în piaţă şi nu e bine să fie prezent. AMS: Ce acţiune sângeroasă urma să fie în piaţă?

VAS: Urmau să sosească ăia pe care îi chemase Milea şi care trebuiau să măcelărească mulţimea. Că ăsta era ordinul lui. Şi atunci mi-a venit ideea: Dar dacă ăsta fuge pe unul dintre coridoare, pe unde îl găsesc? Asta a fost pe moment, pe urmă mi-a venit în minte legenda lui Anteu, desprinderea de pământ. Atunci i-am spus: „Vă propun să aducem două elicoptere“. „Da.“ „Da, dar trebuie să-mi dea şi Neagoe acordul.“ Ceauşescu a aprobat: „Vorbeşte cu Neagoe“. Era

dubla decizie la o operaţiune de evacuare a şefului statului. I-am spus lui Marin Neagoe, acesta a fost de acord, repede, că şi el voia să o rupă de acolo, să plece, să dispară. Am sunat la gen. Rus şi i-am cerut elicoptere. Apoi am spus: „Hai să mergem să vedem ce este pe terasă“. Am dat ordin să se golească terasa, care era un câmp de antene. Nu a putut să aterizeze decât unul dintre elicoptere. Apoi au apărut Mănescu şi Bobu şi toţi patru, plus doi aghiotanţi, s-au urcat în lift. Eu am plecat pe scări, că aici este problema: toată lumea zice că mi-a spus: „Ai grijă de copiii mei“. Păi nu putea să-mi spună asta, că până am ajuns eu șchiop de la etajul unu la etajul şase, pe jos, ei deja au intrat pe scara aia, au trecut prin geam şi deja, când am ajuns, elicopterul se înălţa. Atunci, cum poţi să afirmi că mi-a spus: „Ai grijă de copiii mei“? Când mi-a spus?

AMS: Nu prea cred eu în povestea asta, dar mai este un aspect. Din grupa operativă organizată de Ceauşescu la etajul unu, pe 21 decembrie, la ora 18.00, s-a încercat în 22 dimineaţa o ieşire, o evacuare din CC cu TAB-uri, tancuri şi infanterie. Înainte s-a încercat evacuarea terestră a lui Ceauşescu.

VAS: Pe asta nu am făcut-o eu. Generalul Eftimescu s-a ocupat. AMS: Eftimescu planifică împreună cu grupa operativă această ieşire, cu nişte TAB-uri de comandă, din acelea cu chepenguri în spate… VAS: Da, sigur, le ştiu…

AMS: … şi înconjuraţi de trupe de infanterie, care sigur că nu puteau trece decât prin lumea de afară, omorând lumea, că altfel n-aveau cum. Numai că, revenim la documente, dle general, în registrul de note telefonice al Armatei 1, al generalului Voinea, sunt mai multe ordine disperate, de telefoane disperate date de Eftimescu către comandanţii de… VAS: Şi Voinea era acolo…

AMS: Aşa este, venise la ora 09.00… ordine disperate către comandanţii de companii de TAB-uri şi tancuri care însă, atenţie!, fuseseră îndepărtaţi din piaţă de către dumneavoastră. VAS: Da. AMS: De ce aţi îndepărtat dispozitivul de apărare cu blindate al CC?

VAS: Pentru că mi-era frică să nu înceapă acolo lupta, pentru că de acolo se începe lupta. Dacă ăsta vede că nu mai vin coloanele şi dă ordin să deschidă focul blindatele din piaţă, trăgeau ăştia, care erau sub misiune de viaţă şi de moarte, că erau unităţi de gardă cu misiunea să apere viaţa preşedintelui cu preţul vieţii lor. Nu mai rămânea nimic în piaţă. Aveau destulă muniţie să facă praf toată piaţa. Aveau câte 600 de unităţi la fiecare mitralieră de 14,5 şi la puştile de 7,62 vreo mie de cartuşe fiecare. În zonă erau deja vreo douăzeci şi ceva de transportoare. AMS: Facem din nou bilanţul, dle general. Unu: aţi oprit coloanele de blindate care intrau în Bucureşti; doi: aţi îndepărtat blindatele din paza CC. Cum se numeşte acţiunea asta?

VAS: Eu nu ştiam că au vrut să-l evacueze pe cale terestră, dar nu voiam să intru cu Ceauşescu la discuţii. Îndepărtarea forţelor blindate era garanţia că nu pot executa un ordin criminal. Nici cei de acolo, nici eu. Putea să fie un episod sângeros în piaţă. Încă o dată vă spun că de aici am început să mă întreb: generalii noştri, ce fac cu ei? AMS: Da, foarte important. Multă lume nu se gândeşte că dvs., ca actor principal al acestor evenimente, judecaţi situaţia în primul rând din punct de vedere militar. Era problema structurilor Armatei, ce faceţi cu generalii ăia compromişi. Din câte înţeleg, încă din clădirea CC v-aţi pus problema asta.

VAS: De asta nu am vrut să dau detalii până acum, să spun ce am vorbit cu Ceauşescu. Dar trebuie să caut pe unde am scris, că a fost o expresie a lui Ceauşescu care mi-a dat posibilitatea să speculez, să spun: aşa mi-ai spus dumneata. AMS: V-a spus: „Mergeţi şi opriţi!“ Iar dvs. aţi folosit ordinul împotriva lui. VAS: Aşa este, ăsta a fost ordinul: „Mergeţi şi opriţi!“ AMS: Există un martor, Manea a fost de faţă, iar discuţia s-a purtat în antecamera biroului lui Ceauşescu, nu pe hol. Eu revin şi subliniez: aţi scos din dispozitiv şi blindatele care păzeau clădirea CC.

VAS: Tot atunci am văzut, când Ceauşescu a început să urce la etaj, că toate coridoarele erau pustii şi că toate trupele Securităţii au dispărut. Mi-am dat seama că am libertatea de mişcare. Direcţia a V-a a depus armamentul în anumite
încăperi şi le-au încuiat acolo, iar alţii au trecut prin culoarele subterane şi au traversat la Sala Palatului. AMS: Dnul Iliescu zice că asta nu e lovitură militară. La fel şi domnul Voican.

VAS: Păi, dar vă spun şi de ce. Dvs. nu vă daţi seama că această negare a realităţii le dă lor prioritate? Eu le-am spus (la Institutul Revoluţiei, n.a.): „N-aveţi decât să spuneţi ce vreţi, treaba voastră, v-am scos, v-am pus, acuma vreţi să vă arogaţi şi ce n-aţi făcut. Aţi apărut toţi după ce aţi văzut că s-a ridicat elicopterul. Cam aşa e povestea. Până atunci aţi stat toţi şi v-aţi ascuns ca dracu’. Şi acum vreţi să fiţi voi cei care aţi fost iniţiatorii răsturnării lui Ceauşescu? Aţi venit când era locul curăţat“. AMS: Acum urmează un alt episod important şi anume comunicaţiile dvs. cu generalul Rus, care, după ridicarea elicopterului, devin interesante. Aţi început să discutaţi cu Rus evacuarea lui Ceauşescu în China şi aducerea avionului prezidenţial din Germania.

VAS: Nu în China. Mai întâi a fost altă treabă, i-am spus: „Vezi dacă se îndreaptă spre Bulgaria, că era drumul cel mai scurt, şi vezi să nu ajungă acolo“. Apoi am aflat că s-a oprit la Snagov, care a fost pentru mine o enigmă completă. De ce s-a oprit şi ce-a făcut acolo? AMS: A luat legătura cu prim-secretari de judeţ şi comandanţi de armată.

VAS: Nu ştiam de asta, dar am aflat ulterior că Ceauşescu le-a comunicat: „Vedeţi că plec la Târgovişte, că acolo mă apără oţelarii mei“. Probabil că a vorbit cu prim-secretarul
de acolo, care i-a spus: „Veniţi aici, că noi vă apărăm“. Găvănescu era. Numai că acolo avea nişte legături speciale, pentru că era un punct de comandă de rezervă al Armatei. Ăsta era pericol! AMS: Bun, dvs. spuneţi că se putea duce spre Bulgaria. Cum putea să-l oprească Rus?

VAS: Practic, nu cred că mai avea timp să ridice avioanele de luptă să-l doboare, că nu mai avea nici un avion pe Otopeni. Cea mai aproape bază era prin Bărăgan.

AMS: Dar repet întrebarea: cum putea Rus să-l împiedice să zboare unde vrea?

VAS: Păi vă spun eu cum: să-i comunice pilotului, şi de fapt pilotul a fost dirijat de Rus de două ori, o dată că să nu o ia către sud, şi el a confirmat că a luat-o spre Snagov, şi a doua oară a aflat de la Maluţan, un pilot foarte bun, că se vor duce, că vor merge spre Târgovişte, când s-au suit în elicopter, acolo, la Snagov. I-a lăsat pe Mănescu şi pe Bobu la Snagov. Şi eu atunci i-am spus lui Rus: „Vezi să nu ajungă, găseşte o soluţie să nu ajungă la Târgovişte“. Şi atunci i-a dat ideea lui Maluţan, şi Maluţan a executat, că va fi doborât cu antiaeriana.

AMS: Dle general, ajungem iar la documente. Rus a emis două ordine. Primul a fost de interdicţie a oricărui zbor în spaţiul aerian al României. Şi doi, că orice zbura sub această interdicţie era doborât. La acea oră se afla în zbor doar elicopterul cu Ceauşescu.

VAS: Asta era antiaeriana, care putea să facă treaba asta.
AMS: Locţiitorul comandantului de la unitatea din Târgovişte, lt.col. Ţecu, a confirmat că a primit ordin de la gen. Mircea Mocanu să doboare elicopterul cu Ceauşescu la bord. V-a raportat Rus sau v-aţi înţeles asupra acestor două ordine?

(Generalul-colonel Mircea Mocanu, comandant al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului în anii 1975-1990)

VAS: Da, mi-a raportat. AMS: Deci Rus v-a raportat că a emis aceste două ordine.

VAS: A raportat. Iosif Rus a fost foarte solidar cu mine. Era singurul cu care puteam să vorbesc, fără să am grijă că mă va trăda. Aveam cea mai mare încredere în el. AMS: De ce? VAS: Pentru că n-a fost în faţă, nu a fost la CC, n-a participat cu trupe, n-a primit ordin să facă represiune. AMS: Staţi puţin! Nu vă cunoşteaţi cu el dinainte, nu eraţi prieteni, nu a fost el cel care v-a relatat scandalul între Ceauşescu şi Gorbaciov?

VAS: Rus era un om de societate, altfel decât alţii, cu care puteai să vorbeşti fără să-ţi fie teamă că te toarnă la vecini imediat. Erau puţini ca el. AMS: Nu credeţi că era şi el, ca şi dvs., în aşteptare? Cam se pregătea şi el… VAS: Nu ştiu dacă se pregătea, dar a fost foarte operativ şi direct. Nu s-a comentat în discuţia cu el ce voiam eu. A executat. AMS: Vă repet însă că în registrul Armatei 1 apare problema trimiterii în China, acţiunea gen. Rus de a chema aeronava prezidenţială care era la reparaţii în Germania în vederea trimiterii lui Ceauşescu în China. Aeronava Romavia.

VAS: Nu-mi amintesc. AMS: Deci nu v-aţi înţeles cu Rus să-l expediaţi pe Ceauşescu în China? VAS: Nu doream să plece în altă parte. AMS: Păi ce făceaţi cu el aici? VAS: Ne gândeam să găsim o variantă.

AMS: Bun, l-aţi răsturnat de la putere, l-aţi scos din sediul puterii, e prin ţară pe undeva, ce faceţi cu el?

VAS: Dacă, atâta timp cât trăieşte… nu poţi să hotărăşti o mişcare, care, chiar dacă oamenii au fost obligaţi să-l venereze, totuşi au rămas lângă el… AMS: Nu vă înţeleg. Sunteţi obosit, doriţi să vă odihniţi? (Pauză de odihnă. A durat însă 10–12 minute.) AMS: Dle general, repet: nu sunteţi un tip oarecare, sunteţi un om calculat, inteligent. L-aţi îndepărtat de la putere pe Ceauşescu, ce se întâmplă mai departe cu el? Nu vă mai interesează?

VAS: Trebuia să văd unde se opreşte, ca să-l apuc iar. Aveam în gând să-l prind şi să-l duc undeva să nu mai poată să aibă legături, să nu mai poată să comande. La comandă acum eram eu. Eu nu mi-am dat seama că la Snagov a putut să comande, pentru că avea acolo toate legăturile, deşi puteam să le opresc. Dar pe moment nu mi-am dat seama. Avea legături şi putea vorbi pe TO cu toţi, cum a şi vorbit, de fapt. AMS: Cine era la Piteşti, gen. Anghel?

VAS: Anghel.

AMS: Cu Anghel am stat de vorbă şi mi-a relatat dialogul telefonic cu Ceauşescu. L-a întrebat dacă serveşte cauza, dacă este de partea lui, iar Anghel i-a dat toate asigurările că este loial, a închis telefonul, a sunat la MSt.-M şi sigur că n-a mişcat nimic. Era vorba de acea coloană de la Piteşti despre care se tot spunea că vine să radă Bucureştii. Aici probabil că unii dintre generali au jucat ambiguitatea.

VAS: De-aia vă şi spun că a fost o nesiguranţă a mea mare. Unii voiau, aveam impresia, să ţină un as în mânecă.

AMS: Domnule general, dacă discutăm îndepărtarea lui Ceauşescu ca pe o iniţiativă personală a dvs., care, desigur, implică Armata pe ici, pe colo, prin ordinele pe care le-aţi dat şi care s-au executat… toate ordinele pe care le-aţi dat s-au executat întocmai, nu avem situaţia în care dvs. să fi dat un ordin şi ofiţerul să se mai gândească, să vă conteste autoritatea şi Armata să nu execute ordinele.

VAS: Este exact, cu excepţia viceamiralului Dinu.

AMS: Sunt unii care spun acum că Stănculescu nu conducea Armata, că nu avea nivelul, că nu avea pregătirea. Astea sunt diversiuni. Totuşi, elementul principal este acţiunea personală a dvs. Nu credeţi că îndepărtarea lui Ceauşescu de la putere de către dvs., acolo, în CC, are mai degrabă aspectul unei lovituri de palat?

VAS: Dacă s-ar fi terminat acolo, da. Dar s-a prelungit cu toate acţiunile următoare. Şi vă reamintesc: ordinul de ocupare a punctelor strategice din Bucureşti, ordinul de ocupare şi pază a tuturor sediilor puterii din ţară, Comitetele

Judeţene de Partid, ordinul de interdicţie în spaţiul aerian, chemarea reprezentanţilor civili la MApN pentru a le încredinţa puterea, blocarea Securităţii, arestarea CI-ştilor, că pe-asta nu v-am spus-o, că am dat ordin să fie arestaţi toţi CI-ştii din unităţi… (pauză) Vă spun ceva acum: am ajuns la concluzia că am făcut destul, m-am săturat şi de „recompensele“ primite, mă pot retrage inclusiv pe Lumea Cealaltă. Mie nu mi-e frică de ce se întâmplă cu mine. Stau drept.

AMS: Eu vă mulţumesc oricum că m-aţi ales, că m-aţi chemat să…

VAS: Vreţi să vă spun ceva? Mi s-a părut că aţi fost cel mai bine documentat, cel care a căutat să intre până în adâncimea evenimentelor. Dumneata n-ai făcut o plimbare superficială ca să faci ceva. Am văzut lucrările alea atâta (gest), le-am citit cu atenţie, care nu înseamnă că… Mă şi enervează unii, care vă atacă: „Nu e istoric!“ Nişte rataţi, niște indivizi fără operă, nişte neica-nimeni puşi să ascundă cu ghearele, cu ghearele adevărul. Păi, băi omule, un om care a făcut aşa ceva este mai bun decât un istoric care n-a făcut nimic şi te uiţi în diploma lui şi vezi că e doctor în istorie şi când îl pui în faţa ta constaţi că e un bou. Ştiţi vorba lui Vadim: „Doctor în istorie înseamnă că istoria este bolnavă“. AMS: Să nu credeţi că dacă mă lăudaţi scăpaţi de întrebare: Nu credeţi că vorbim de o lovitură de palat şi nu de o lovitură de stat militară?

VAS: Ea nu poate fi doar o lovitură de palat, pentru că a continuat prin acţiuni clare ale Armatei, ale întregii Armate, în sprijinul unei anumite forţe politice.

AMS: Acum îmi dau seama că şeful statului a fost ţinut prizonier într-o unitate militară, unde a şi fost executat!

VAS: Păi vedeţi! Mai mult decât atât, am trimis la unitatea din Târgovişte un batalion de tancuri şi o companie de vânători de munte, pentru că ştiam că ăia n-au efective. Le-am trimis atunci, imediat când mi s-a comunicat că Ceauşescu este în unitate. N-a stat Kemenici singur, chiar l-a deranjat că am băgat în unitatea lui forţe de la alte unităţi. Scopul meu era să fie izolat Ceauşescu şi să nu mai comunice cu nimeni. Să-i tai vocea, asta era ideea principală, că altfel oricând putea să izbucnească o revoltă a susţinătorilor lui, oameni pe care comunismul i-a ridicat din promiscuitate, din satele pe unde erau argaţii şi leneşii satului. AMS: Deci, din punctul dvs. de vedere, acţiunea din decembrie poate fi definită mai degrabă ca o lovitură militară.

VAS: Eu sunt de acord cu treaba asta, deşi odată, într-o emisiune de televiziune, v-am contrazis, dar mi-am cerut scuze pe urmă. Pentru că mi-am dat seama că, de fapt, dvs. aveţi dreptate, nu eu. Eram agitat de faptul că acest episod pălea faţă de pretenţiile altora. Adevărul este că şi mai târziu l-am apărat, inconştient, pe Iliescu. Eu nu vreau să-mi arog merite de revoluţionar, ca Iliescu. Recunosc că am acţionat în primul rând din interes personal, pentru că Ceauşescu mă adusese cu forţa la CC şi mă pusese astfel între două plutoane de execuţie: dacă refuzam ordinele lui sau dacă afla că nu le execut, iar dacă le executam şi căsăpeam mulţimea, urma celălalt pluton de execuţie, al poporului. Eu trebuia să-l rup pe Ceauşescu de comandă, să-l împiedic să dea ordine prin
mine, ca ministru al apărării, apoi, sigur, să nu dea ordine împotriva oamenilor. Aceasta este ordinea, dar efectul a fost acelaşi.

AMS: Acum vine un moment-cheie. L-aţi primit pe dnul Iliescu la MApN, în 22 decembrie 1989, la ora 16.00.

VAS: Da. Mai întâi i-am chemat pe Apostoiu şi pe ăstalalt, de la Consiliul de Stat, Nicolcioiu, care erau jurişti, apoi nişte dactilografe, am pregătit mese, tot ce trebuie, ca să poată Iliescu să lucreze, să dea primele legi ale noii puteri, şi m-a deranjat foarte mult, când a plecat, că nu şi-a luat la revedere, şi n-am ştiut că a plecat (înapoi la CC n.a.). Iliescu a lucrat pe două fronturi.

AMS: S-o luăm pe îndelete. Aveţi discuţia telefonică cu dnul Iliescu în jurul orei 13.40… VAS: Cam aşa ceva… AMS: Şi la ora 16.00 îl primiţi la MApN.

VAS: Vorbisem şi cu Sergiu Nicolaescu. M-a sunat şi mi-a spus că este la Televiziune cu Ion Iliescu şi că vor să vină la MApN, dar să le dau un transportor blindat. Iar eu i-am spus că este mai periculos cu transportorul blindat. „Veniţi mai anonimi.“ Şi doi, m-a deranjat când am aflat că, ducându-se înapoi la CC, s-a dus la Verdeţ, s-a dus la Dăscălescu, s-a dus la ăia. Iar pe Guşă l-a pus cu Vlad şi au făcut ce-aţi văzut. După mine aşa-numita „Noapte a generalilor“ a fost o făcătură. Filmul. AMS: Dar la ora 16.00 apar la dvs. la MApN Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican, Montanu… Martorii oculari spun că i-aţi dat un raport lui Iliescu.

VAS: Nu a fost propriu-zis un raport, l-am informat. Să ştie despre ce este vorba. Că unităţilor le-am dat ordin să intre în cazărmi, că am urmărit ca Ceauşescu să nu ajungă la punctul de comandă de la Târgovişte, i-am reprodus dialogul între Rus şi Maluţan şi că nu trebuie să ajungă cu orice chip la punctul de comandă şi că este undeva oprit, că am luat măsuri ca să întăresc această unitate, pentru că este foarte subţire, vulnerabilă şi are puţini oameni, că l-am băgat pe Ilie Ceauşescu deoparte şi că i-am chemat doi jurişti ca să aibă cu cine să emită noile decrete.

AMS: Domnule general, nu aveţi în faţă un ageamiu, dumneavoastră afirmaţi că ăsta nu este un raport?! VAS: Aveţi dreptate, dar eu am considerat că este o informare de la militar la civil. AMS: Deja vedeaţi în el pe succesorul lui Ceauşescu? VAS: Categoric. Nu mai vedeam altul. AMS: Da, este clar. V-aţi aşezat toţi la masă. Acolo erau prezenţi generali şi ofiţeri din Marele Stat-Major, l-aţi chemat pe Romeo Câmpeanu de la Inspectoratul General al Miliţiei… VAS: Da, mă sunase că a auzit nu ştiu ce la radio… AMS: A venit colonelul Raţiu, şeful Direcţiei I a Securităţii, mai era ministrul justiţiei, Popovici, procurorul-şef, reprezentanţii principalelor ministere de forţă. La un moment dat, gen. Romeo Câmpeanu intră, vine către dvs. să vă dea raportul. Era vorba despre tentativele pe care le făceau diferiţi civili de a elibera criminalii, violatorii, hoţii din penitenciare. Gen. Câmpeanu se apropie şi vă roagă să nu se aprobe

o astfel de măsură. Iar dvs. i-aţi spus: „Nu-mi raportaţi mie, raportaţi tovarăşului Iliescu“. Recunoaşteţi această scenă? VAS: Cum să nu! AMS: Deja vedeaţi în Iliescu pe noul lider.

VAS: Deja hotărâsem, cum se spune. Ăsta este, eu mă dau un pas înapoi, iar dumneata, dle Iliescu, du-te în faţă. De-aia spun că m-a deranjat atitudinea lui, după aceea, când a plecat la CC fără să mă salute.

AMS: Eu îmi dau seama acum că dnul Iliescu habar nu avea ce făcuserăţi în CC. El credea că Ceauşescu a fugit de frica manifestanţilor, că a fugit gonit de aceştia. Nu cunoştea nici acţiunea Securităţii, nici acţiunile dvs. Este posibil ca el să nu fi ştiut că toată căderea lui Ceauşescu fusese începută de sovietici şi că era consecinţa unei serii de acţiuni de blocare şi îndepărtare făcute de Securitate şi de Armată. Ştiaţi că gen. Vlad a scos trupele de Securitate din dispozitivul de apărare al CC încă de la 08.30 dimineaţa?

VAS: Nu, nu ştiam. AMS: Mai spuneţi-mi o dată: v-a deranjat că Iliescu a plecat fără să vă salute? VAS: A plecat şi nu mi-a spus: „Măi, eu plec la CC să fac treaba cutare şi cutare“, după ce era evident că îi oferisem sprijinul. AMS: Domnule general, sunt puţin uimit să constat că dvs. nu aţi cunoscut psihologia activistului înalt de partid. Pentru el, vizita la MApN era doar o escală necesară pentru a se informa ce face Armata. El se considera mai presus de asta, principala lui preocupare era partidul, pentru că
partidul era puterea şi conducea totul, inclusiv sectorul acela din lateral, numit Armată. La acea oră dnul Iliescu era interesat de conducerea partidului, care fusese întinat, iar partidul se afla la CC al PCR. De-abia când Brucan şi cu Bârlădeanu i-au spus: „Las-o moartă, Ionele, că partidul este terminat, fă altul“, s-a trezit. Am convingerea că lui Ion Iliescu nu i-a trecut nici o clipă prin cap că acţiunea dvs. şi a Armatei l-a adus la putere. El credea, cum a şi declarat, că s-a instalat un vid de putere.

VAS: S-ar putea să aveţi dreptate. El a punctat, OK, la Armată e ăsta, e în regulă, şi a trecut mai departe, fără să-şi dea seama că nu era aşa. Îl băgam într-un beci şi ieşea când voiam eu. Pe mine m-a deranjat faptul că între mine şi el lucrurile credeam că sunt clare: te las pe tine, iar tu îmi întorci spatele şi pleci? Au plecat, au ieşit prin coridorul de la sala de consiliu. L-a chemat pe Guşă după el şi au plecat împreună la CC. Pe Guşă!!!? După Timişoara!!!? AMS: Poate nu ştia. VAS: Păi l-am auzit după aia, nu ştiu ce, că „nu ştiam ce a făcut gen. Stănculescu la Timişoara“… Cum adică? Îl iei pe Guşă cu tine să faci nu ştiu ce comandament cu Iulian Vlad, şeful Securităţii!? AMS: Şi asta v-a deranjat. VAS: M-a deranjat,

VAS: Militaru a ajuns general fără să aibă liceul terminat. A venit din Rusia, probabil că la Moscova s-a cunoscut şi cu Iliescu, fiindcă existau întâlnirile periodice de la ambasadă. Degeaba spun unii că erau la studii în diferite părţi ale Uniunii Sovietice. De ziua naţională, de ziua URSS, cu alte ocazii, studenţii români se întâlneau la ambasadă şi mai trăgeau şi câte un chef împreună. Multe legături de prietenie s-au făcut acolo, pentru că erau elita comunistă trimisă în URSS. Şi vă repet ceva şi o fac fără nici o reţinere: studenţii români din URSS din acea perioadă au fost racolaţi de serviciile speciale. Categoric! AMS: La generalul Militaru au existat şi dovezi. Dosarele Corbul 1 și Corbul 2.

VAS: Militaru a fost un tip căruia îi plăcea armata, pentru că îl reprezenta în altă postură decât cea adevărată, de analfabet cules de pe aici de sovietici şi făcut agentul lor în România. Ştia regulamente militare foarte bine. Când s-a aprobat, s-a dat un ordin ca toate cadrele militare să-şi completeze liceul măcar, el a făcut câteva convocări la poligon

VAS: Cu mult cinism. Trei: şi acum am în minte că în două operaţiuni, pe care le-am condus nemijlocit, eram să mă curăţ şi eu, şi oamenii care erau cu mine, măcelul fiind organizat tot de Militaru. N-am dovezi însă. AMS: Descrieţi-le.

VAS: În noaptea când am plecat spre Târgovişte, eu am comandat. În primul rând, mi-am pus căştile lângă pilot, ca să mă audă toţi şi să-i aud pe toţi din cele cinci elicoptere. Am spus aşa: se va zbura la rasul pământului, ca să nu ne descopere radiolocaţia, şi mergem în primul rând, ţinta numărul unu, direcţia Crângul lui Bot. Când am ajuns deasupra, am spus stânga spre Târgovişte. I-am spus lui Kemenici: „Omule, fii atent, eu o să am un semnal cu tine“, dar nu i-am spus de la început. Apoi, când ne-am apropiat, i-am transmis: semnalul va fi următorul. Aveam pânză galbenă de la magazie, din care se făceau drapelele. L-am chemat pe Daminescu, care era şeful Spatelui, cum se spunea atunci, şi i-am dat ordin: „Adu patru metri de eşarfă de mătase galbenă“. „La ce vă trebuie?“ „Adu-o aicea, nu te interesează pe tine.“ Lui Kemenici i-am transmis că acesta va fi semnalul. În Paris Match, de peste un an, în cele nouă minciuni ale lui, Petre Roman spune că el a dat această idee, să punem un semn galben. El nici nu era în temă. Apoi i-am ordonat lui Kemenici să descarce tunurile, să nu avem vreun incident la apropierea şi aterizarea la Târgovişte. Din neatenţie, să scape vreunul o lovitură şi să ne doboare. AMS: Deci aţi ordonat descărcarea de muniţie a tunurilor.

VAS: Da. Când am coborât, după ce am aterizat şi mi-a raportat, Kemenici zice: „Bine că aţi avut semnalul galben, pentru că altfel trăgeam“. „Cum să tragi, băi, ce, eşti nebun? Ce ordin ţi-am dat?“ „Păi am primit ordin să se încarce tunurile, pentru că va veni un comandou care să-l salveze pe Ceauşescu.“ Ordinul era al lui Militaru.

AMS: Este ilogic. Care să fi fost raţiunea lui Militaru, când dvs. vă duceaţi să-l omorâţi pe Ceauşescu?

VAS: Aici este de neînţeles. Ordinul s-a transmis prin Apărarea Teritoriului şi, când i-am luat la rost, nici unul nu a mărturisit că a primit ordinul. După ce m-am întors şi am pierdut „pachetele“, am plecat şi am căutat şi m-am învârtit cu transportorul. Am urmat traseul specificat pentru întoarcere şi cu drapelul ridicat la turelă. Când m-am întors la colţ, s-a tras, dar nu s-a tras numai în transportor direct, s-a tras şi de jos, de la nivelul solului, de către oameni care au dispărut. Pentru că toate cauciucurile transportorului au fost secerate. Transportoarele noastre aveau opt roţi şi un compresor mare, pentru ca, în cazul în care este lovită o roată sau două, să fie umplute cu aer sub presiune ca să permită să mai meargă. Or, ne-au ras toate roţile şi s-a tras din două locuri: dintr-un transportor blindat şi dintr-un tanc. După ce ne omorâseră ochitorul, cu un cartuş de 14,5 care a intrat şi i-a retezat gâtul locotenentului-major din faţa mea, ofiţerul cu tragerile de la Moreni, Matenciuc a deschis chepengul şi a strigat. Ricoşeul gloanţelor în interiorul TAB-ului, care mi-a făcut impresia unui foc de artificii de Crăciun, a rănit patru oameni, inclusiv pe al doilea avocat din procesul de la

VAS: Când am dat ordin: pregătiţi elicopterele, facem aşa, decolaţi. În perioada de care zice lumea că nu ştiam ce-i cu Ceauşescu, pe unde este, am discutat întruna cu Rus. Eu îmi ziceam: „Ăsta ori a trecut Dunărea la bulgari, ori este undeva prin ţară“. Şi atunci l-am sunat pe Rus: „Întreabă pilotul unde este“. Şi Rus mi-a raportat imediat despre escala de la Snagov şi apoi plecarea. Şi i-am spus: „Hai să găsim un loc unde să-l prindem şi să-l reţinem“. Dar, mai întâi, principalul era să-l împiedicăm să zboare într-un loc de unde să comande Armata. Şi i-am cerut lui Rus să-i comunice lui Maluţan să găsească o soluţie să-l aterizeze forţat. Rus i-a transmis lui Maluţan şi el a făcut ce ştim că a făcut: l-a lăsat pe marginea drumului. Ideea a fost, într-o anumită măsură, şi a lui Rus, nu mi-a aparţinut în întregime. AMS: Apare aici o întrebare firească: în momentul în care aţi hotărât împreună cu gen. Rus venirea elicopterelor pe clădirea CC, nu aţi discutat cu el şi unde trebuie dus Ceauşescu? E luat Ceauşescu, dar unde ajunge? Ca militar, ştiţi foarte bine, pleacă, se ridică la un anumit plafon, se duce într-o anumită direcţie şi aterizează undeva, are un traseu cu final cunoscut: în locul cutare. Nu aţi discutat acest subiect? A fost o scăpare?

VAS: De aia m-a surprins şi pe mine aterizarea lui la Snagov. Mi s-a raportat imediat: vedeţi că a aterizat la Snagov. Eu, ridicându-l în aer, am crezut că o ia spre Bulgaria şi am aflat de la Rus imediat că a aterizat la Snagov. Rus a aflat de la Maluţan că Ceauşescu a spus: „Mă duc la Târgovişte, că acolo mă apără oţelarii mei“. Rus mi-a raportat.

Teama că acolo era şi punctul de comandă, unde nu trebuia să ajungă cu nici un preţ. AMS: Aici este un punct important de subliniat: deşi este vorba de militari, de generali care cunoşteau foarte bine procedurile, nu v-aţi gândit nici o clipă că, odată scos de la comanda statului, ridicat din CC, trebuie să se şi ducă undeva.

VAS: Vă spun sincer: ideea în capul meu era: Pleacă dracului afară din ţară şi scap de el! Eu recunosc că am rămas cu proiectul la povestea lui Anteu, l-am desprins de pământ şi i-am luat puterea. AMS: Nu era în firea lui Ceauşescu. Era de aşteptat să încerce să mai facă ceva.

VAS: Nu am planificat cu Rus nici o destinaţie, ăsta este adevărul. L-am ridicat în aer, deşi era clar că nu putea rămâne acolo. Este una dintre ironiile istoriei.

AMS: Într-adevăr, istoria cunoaşte astfel de situaţii hilare, simple, ciudate. Pe un rege assirian îl durea o bătătură şi nimeni nu înţelegea ce îl apucase să execute cizmarii din ţară. Dar, vă repet această informaţie. În registrul de note telefonice al Armatei 1 apare ideea transportării lui Ceauşescu în China. VAS: Vă răspund la fel: nu am ştiut de acest proiect. AMS: Da, acum se explică tandemul acesta foarte eficient Stănculescu–Rus. VAS: Tata a fost pilot, fratele lui taică-meu, pilot. De asemenea, am fost foarte bun prieten cu amiralul Angelescu. Eram prieten şi cu Plăviciosu, pe care l-am numit directorul Institutului de Cercetări de la Clincen

AMS: A doua zi i-aţi reprodus lui Iliescu această discuţie?

VAS: Da, i-am spus. Noaptea am rămas eu cu Iliescu în clădirea guvernului, Roman plecase cu manifestaţia la Piaţa Universităţii, şi nu mai era nimeni. Eram numai noi doi. Şi i-am spus: „Domnule, ne surprind astfel de evenimente. N-avem informaţii. Hai să înfiinţăm un serviciu de informaţii, nu putem rămâne aşa“. Eram noaptea amândoi la geam, luminile nu erau aprinse, Iliescu părea foarte abătut, foarte marcat, şi i-am spus că trebuie să înfiinţăm un serviciu de informaţii urgent. În timpul ăsta apare tipul acela care era şeful Partidului Republican, Mânzatu, şi se oferă el să declanşeze procesul de organizare a noului serviciu, dar cu condiţia să fie numit el şeful acestuia. Eu i-am făcut semn din ochi lui Iliescu, eram aşezat cumva în lateral, în stânga, şi i-am făcut semn din ochi să nu cumva să-i dea un răspuns pozitiv. Am strâns ochii, iar Iliescu a tăcut. Bun, s-a făcut SRI-ul. Apoi s-a petrecut un lucru care m-a deranjat. Înfiinţasem poliţia militară, care mă însoţea cu un echipaj, şi la un moment dat aceştia m-au anunţat că suntem filaţi. La prima şedinţă a Consiliului Naţional de Apărare, cred că eram deja prin iunie, erau cinci puncte pe ordinea de zi şi eu am propus încă un punct, şase. Iliescu a aprobat, s-au discutat primele cinci puncte şi apoi a venit rândul punctului diverse. Eu atunci am întrebat: „Domnule preşedinte, aţi ordonat ca ministrul apărării naţionale să fie filat de către organele speciale?“ „Nu, dragă, cum să fac aşa ceva!“ „Atunci întrebaţi pe cei care se află aici la masă cine face acest filaj.“ Fiecare a negat, dar cred că Măgureanu a avut un nod în gât. În condiţiile astea, am avut o explozie de furie şi, deşi în general

AMS: El a făcut această afirmaţie ca urmare a discuţiilor purtate sus la etajul 11 cu dnul Iliescu. El nu a inventat treaba asta. VAS: Tocmai. AMS: Iar Cico Dumitrescu a rămas acolo împreună cu alţi ofiţeri şi civili suspecţi, în cabinetul doi de la etajul 11, şi este cel care transmitea de la MSt-M toate nebuniile alea de pe post cu apa otrăvită, cu elicopterele… VAS: O parte le-a preluat şi de la Caramitru. AMS: Domnule general, problema rămâne în continuare originea acestor dezinformări. Să ştiţi că în raportul SRI este indicată sursa acestor dezinformări, la Ministerul Apărării Naţionale, iar în raport sunt date şi nume de ofiţeri care se ocupau cu fabricarea şi transmiterea de dezinformări. Legate de Dinu, într-adevăr. VAS: Încă o dată vă spun: Direcţia de Informaţii a Armatei a fost o direcţie care a lucrat pe invers. O spun şi acum.

AMS: Este un subiect delicat, pentru că DIA a fost întotdeauna o structură de patrioţi, foarte discretă, dar fără menajamente. Dacă DIA a reacţionat împotriva răsturnării lui Ceauşescu de către sovietici şi a acţiunii sovietice în ţară, înseamnă că DIA s-a aflat în interiorul misiunii sale de luptă, care trece dincolo de regimuri şi se referă la stat. În ţară acţionau forţe străine, iar DIA avea misiunea să lupte cu ele. Din acest punct de vedere, poate paradoxal pentru unii, dar privind şi din perspectiva celeilalte părţi, dacă diversiunea şi fenomenul terorist au fost declanşate de DIA, asta s-a întâmplat pentru că inamicul pătrunsese în ţară şi căuta să-şi

plaseze oamenii la conducerea statului. În faţa istoriei, nu îi poţi condamna. VAS: No comment! AMS: Am două lucruri pe care vreau să le lămuresc. Primul este celebra parolă: „Recurgeţi la metodă!“ Este parola stabilită între dvs. şi col. Kemenici la Târgovişte, prin care îl anunţaţi să acţioneze pentru a-l suprima pe Ceauşescu. Aţi dat detalii în cartea Moartea Ceauşeştilor, publicată împreună cu Gelu Voican-Voiculescu.

VAS: Am dat acest ordin, dacă unitatea este atacată şi se încearcă eliberarea celor doi. AMS: Cine ataca unitatea? VAS: Nu puteam să ştiu. Nu luaţi filmul lui Sergiu Nicolaescu, fiindcă este o fantezie. I-am şi spus: „Băi, Sergiule, te-am ajutat atâţia ani să faci filme, şi când a fost vorba să faci unul despre mine, l-ai pus pe Iurie Darie să spună numai prostii. La toţi le-ai codificat numele, numai mie mi-ai dat numele în clar. Trebuia să mi-l dai pe Iurie Darie să stau de vorbă cu el, ca să-l învăţ cum să se comporte“. Iurie Darie a jucat bine, dar a avut un scenariu prost.

AMS: Problema este clară, domnule general, dincolo de Iurie Darie, filme şi regizori: Kemenici a primit ordin de la dvs. în trei rânduri să-i omoare pe Nicolae şi Elena Ceauşescu în unitate. Mi-au descris ofiţerii cele întâmplate, cu amănunte şi în modul cel mai clar. Aţi vrut să-i suprimaţi pe cei doi mult înainte de 25 decembrie 1989. Kemenici n-a fost în stare, şi de asta, când aţi ajuns la Târgovişte şi aţi coborât din elicopter

VAS: Cel puţin la început, Kemenici a crezut că trebuie să-l apere, pentru că este comandantul suprem. El mi-a spus chiar la telefon: „Cum să n-am încredere în comandantul suprem?“ Şi eu atunci i-am spus: „Bine, atunci vezi să nu cadă în mâna altora“.

AMS: Am o sută de argumente împotrivă. Dumneavoastră îi transmiteaţi ordinul de suprimare lui Kemenici, cum spuneţi acum: dacă este atacată unitatea, iar Kemenici, după ce închidea telefonul, dădea ordin trupei să deschidă focul împotriva nimănui, ca să simuleze un atac asupra unităţii şi să aibă pretextul asasinării celor doi. În timp ce trupa trăgea cu toate gurile de foc într-un câmp gol, Kemenici le ordona ofiţerilor de pază să intre în încăpere şi să-i omoare pe cei doi. Şeful de stat-major, care era şi secretarul de partid, s-a dus la dispozitiv, a oprit focul şi i-a întrebat pe comandanţi: „În cine trageţi?“ „Nu ştim, ne-a dat ordin comandantul“. Atunci a avut loc discuţia între Kemenici şi ofiţerii lui în care aceştia i-au reproşat că a înscenat totul ca să-i omoare pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. Kemenici a făcut o criză de stomac şi s-a scăpat pe el. Ofiţerii l-au spălat de rahat şi l-au îmbrăcat cu o uniformă nouă. În acel moment, Kemenici a recunoscut că ordinul de suprimare era dat de ministrul apărării, gen. Victor A. Stănculescu. Ofiţerii martori direcţi sunt Stoica, Mareş şi lt. col. Ţecu, secretarul de partid al unităţii. Oamenii ăştia nu mint. VAS: Au deschis focul la ordin sau au tras speriaţi.

VAS: I-am întrebat: „Cum o finalizăm, judecata? Îl băgăm la puşcărie, îl punem în domiciliu forţat, cum a făcut şi el, sau îl terminăm?“ AMS: Şi ce v-au răspuns? VAS: Cred că a răspuns fiecare: categoric a fost Brucan, Voican a fost pentru suprimare, Iliescu a fost mai ezitant. AMS: Deci Brucan şi cu Voican au fost cei categorici în favoarea suprimării.

VAS: Da. Brucan a şi spus: „Ideea este bună, aşa trebuie făcut. Orice revoluţie trebuie să ia capul şefului statului“. A început el cu teoria, cu Carol al II-lea al Angliei, cu ţarii Rusiei… Brucan mi-a mai spus atunci: „Dacă ăsta rămâne ca monument în memoria oamenilor, s-ar putea să le pară rău la un moment dat şi să se întoarcă împotriva noastră“. AMS: Era clar de la început că, indiferent cum se va desfăşura procesul, Ceauşescu va fi executat. Încă de la Bucureşti s-a ştiut treaba asta. VAS: Ştiţi cum era treaba aia: să mi-l aduceţi mort sau viu! Când s-a terminat judecata, m-am dus la elicopter şi mi-am aprins o ţigară. Când am ajuns la Clubul Steaua la masă, m-am spălat pe mâini cu whisky. Mi-a raportat ăsta, care e acum director la restaurantul Doina, mi-a raportat că nu e apă. El venea să-mi toarne mie whisky să beau şi i-am spus atunci: „Lasă, toarnă aici să mă spăl pe mâini, mă dezinfectez repede şi am terminat“. AMS: De ce? Eraţi infectat de la trupul lui Ceauşescu?

VAS: Nu. Simţeam nevoia, probabil la fel ca Pilat din Pont. În tinereţe, când am vrut să mă fac medic şi am făcut doi ani practică la Spitalul Militar din Braşov, mă uitam la medici cum se spălau înainte de operaţie, o jumătate de oră, şi apoi când terminau, ca să nu rămână ceva de la pacient. Şi acum, când mă întorc din oraş, mă spăl foarte bine pe mâini, după ce am pus mâna în tot felul de locuri.

Nicolae Ceauşescu este considerat de către români că a fost cel mai potrivit cu funcţia de preşedinte al României, arată un sondaj INSCOP realizat la comanda ziarului „Adevărul”. 2014.

Respondenţii au fost solicitaţi să aleagă din lista preşedinţilor României pe cel care, în opinia lor, s-a potrivit cel mai bine funcţiei. Lista a cuprins politicienii care, indiferent de regim, au deţinut titlul de preşedinte al republicii, ordonaţi cronologic: Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu.

Nicolae Ceauşescu ocupă primul loc în top, 24,7% din români considerându-l cel mai potrivit pentru funcţia de preşedinte. Ion Iliescu este pe locul al doilea cu 19,1% din opţiunile publicului, Traian Băsescu pe locul al treilea cu 14,2% şi Emil Constantinescu pe patru (9,7%). 23,9% din respondenţi consideră că niciunul dintre cei patru nu s-a ridicat la înălţimea funcţiei. Non-răspunsurile sunt în proporţie de 8,4%.

Darie Cristea, coordonator proiecte Inscop, nuanţează rezultatele cercetării: ”În realitate, vorbim despre o falsă pozitivare a unui Nicolae Ceauşescu, care este asociat cu o perioadă percepută ca mai ordonată din punct de vedere al vieţii cotidiene, dar ale cărei lipsuri s-au mai uitat. Pozitivarea relativă a lui Ceauşescu vine şi în scopul evidenţierii imaginii totuşi proaste pe care publicul o are cam despre toţi preşedinţii postdecembrişti ai României. Să nu uităm că spre finalul mandatelor toţi aceştia au încheiat cu un nivel redus de încredere publică”.

Ion Iliescu îşi datorează poziţia în clasament faptului că este preşedintele Revoluţiei, dar şi comparaţiei cu ceilalţi doi şefi de stat de după 1989: Traian Băsescu, aflat în scăderea de imagine, tipică sfârşitului de mandat, şi un Emil Constantinescu care, dintre toţi patru, a ocupat prima poziţie în stat pentru cea mai scurtă perioadă, încheiată de asemenea fără un stoc prea mare de simpatie publică. Faptul că aproape un sfert dintre români consideră că niciunul dintre cei menţionati nu a fost prea potrivit funcţiei ocupate se înscrie în tendinţa colectivă de desolidarizare a unei părţi a publicului de fenomenul politic şi de figurile sale  proeminente.

Mai există interes faţă de comunism? Sunt românii nostalgici după Epoca de Aur? A fost Ceauşescu un asemenea lider încât să se poată identifica cu funcţia prezidenţială? La toate aceste întrebări şi la multe altele am încercat să răspundem în ediţia de vineri a Dezbaterilor Historia de la Adevărul Live, alături de invitaţii noştri: domnul Călin Hentea, colaborator Historia şi specialist în propagandă şi manipulare şi colegul nostru, jurnalistul Laurenţiu Ungureanu, într-o ediţie moderată de Ciprian Plăiaşu, editor coordonator Historia.ro

Sondajul a fost realizat, la comanda ziarului Adevărul, în perioada 27 noiembrie – 2 decembrie, pe un eşantion de 1076 de persoane. Marja de eroare a fost de plus minut 3 la sută.

Cum s-a ajuns la răspunsurile din acest sondaj?

Călin Hentea: Educaţia civică, educaţia politică nu mai merge să fie o chestie opţională, dacă vreau o fac, dacă nu, nu. Chiar trebuie făcute pentru că altfel efectele sunt catastrofice. De tipul acestui sondaj. E un semnal de alarmă. Nu putem să justificăm că Nicolae Ceauşescu este pe locul întâi numai datorită faptului că a devenit un soi de personaj media, pop, asigură nişte ratinguri sau nişte tiraje în momentul când apare el. Mai ales dacă e vorba de nişte cancanuri din viaţa lui personală: ce zicea bucătăreasa, ce zicea şoferul sau alte discuţii de genul ăsta, ce mare patriot a fost, de fapt, Ceauşescu. Nu. Nu acolo este explicaţia. Explicaţia rezidă într-o stare de profundă incultură şi lipsă de educaţie a majorităţii electoratului român care îl va duce în situaţia în care, culmea, ne văităm cu toţii. Toată lumea se vaită de starea în care este România actuală. (…)

Călin Hentea: În comparaţie cu cei bătrâni, care se duc de dimineaţă la vot, că aşa au fost ei învăţati. Ei se duceau să voteze şi la aşa-zisele alegeri de pe timpul lui Ceauşescu pentru Marea Adunare Naţională. Ei vor decide, în ultimă instanţă configuraţia politică a acestei ţări. Cei de 20, 30 de ani care, în ultimă instanţă, veţi suporta consecinţele acestui vot, câţi veţi merge şi veţi vota? Intraţi în 23,9% (n.r. cei care consideră că niciunul dintre preşedinţi nu era un candidat ideal, care nu votează).

La 25 de ani de la evenimentele din 1989, aproape 70% din românii care au participat la un sondaj INSCOP consideră că procesul şi executarea soţilor Ceauşescu au fost nedrepte.

Barometrul de opinie, realizat la comanda cotidianului Adevărul mai arată că 80% dintre români nu ştiu adevărul în legătură cu ce s-a întâmplat în decembrie 1989.

Şapte din zece români consideră că procesul soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu, de pe 25 decembrie 1989, a fost unul incorect. Îi contrazic 13% dintre cei chestionaţi, care sunt de părere că judecarea celor doi a fost bine făcută.

În ceea ce priveşte execuţia celor doi dictatori, 70,7% dintre români o condamnă şi doar 10,7% consideră că a fost un verdict corect.

La 25 de ani de la evenimentele din 1989, aproape 70% din românii care au participat la un sondaj INSCOP consideră că procesul şi executarea soţilor Ceauşescu au fost nedrepte.

În ceea ce priveşte execuţia celor doi dictatori, 70,7% dintre români o condamnă şi doar 10,7% consideră că a fost un verdict corect.

Datele barometrului INSCOP arată că doar puţin peste un sfert dintre români cred că ştiu adevărul despre Revoluţie, iar aproape 80% declară că nu cunosc cum au stat cu adevărat faptele.

Un român din trei consideră că evenimentele de acum 25 de ani au fost o lovitură de stat, dată de persoane care au încercat să îl îndepărteze pe Nicolae Ceauşescu de la putere. 33,4% sunt de părere că au reprezentat voinţa poporului român, care s-a revoltat împotriva sistemului comunist, iar 20,9% văd totul care pe o consecinţă a deciziei luate de marile puteri de a desfiinţa sistemul comunist din regiune.

Potrivit sondajului, cei mai mulţi dintre români consideră că evenimentele din decembrie 1989 au fost iniţiate din interiorul ţării, în timp ce 36% au convingerea că au fost orchestrate din afara României.

Sondajul a fost realizat, la comanda ziarului Adevărul, în perioada 27 noiembrie – 2 decembrie, pe un eşantion de 1076 de persoane. Marja de eroare a fost de plus minut 3 la sută.

Sondaj. La 29 de ani de la Revoluție, 64% dintre români au o părere bună despre CEAUSESCU

Românii au în continuare o părere bună şi foarte bună despre Nicolae Ceauşescu, în ciuda prăbușirii comunismului, potrivit unui sondaj realizat de către Institutul de Studii Sociale (ISOGEP).

La 29 de ani de la căderea regimului comunist, Nicolae Ceauşescu adună în rândul populaţiei cele mai multe păreri pozitive şi cele mai puţine păreri negative dintre toţi preşedinţii pe care i-a avut statul român, se arată în cercetarea făcute de Institutul de Studii Sociale (ISOGEP), citat de Adevarul.

64,3% dintre români au o părere bună despre Nicolae Ceauşescu, în timp ce numai 31,7% au o părere proastă. „Unul din cinci români are o părere excelentă despre Nicolae Ceauşescu. 45% dintre aceştia au mai puţin de 49 de ani (adică provin din generaţiile care aveau sub 20 de ani în Decembrie 1989).

La polul opus, doar unul din 14 români are o părere mai mult decât proastă despre N. Ceauşescu“, mai explică autorii studiului. Singurul preşedinte care mai adună cel puţin 50% din părerile pozitive este actualul şef de stat, Klaus Iohannis (50,7%).

Cercetarea a fost efectuată la nivel naţional pe un eşantion probabilistic aleator, multistratificat, de 1.065 de respondenţi. Interviurile s-au realizat în perioada 15 noiembrie – 6 decembrie 2018 la domiciliul subiecţilor, selectaţi aleator prin pas statistic. Eşantionul este reprezentativ pentru populaţia în vârstă de peste 18 ani din România, cu o eroare maximă de +/-3 %, la un nivel de încredere de 95%.

66% dintre românii chestionaţi l-ar vota pe Nicolae Ceauşescu dacă ar candida acum la prezidenţiale

Aproape trei sferturi dintre români (73%) consideră că direcţia spre care se îndreaptă România este greşită, în timp ce doar 23% spun că este bună.

69% dintre persoanele chestionate au susţinut că trăiesc mai rău acum decât înainte de 1989.

35% consideră că trăiesc „probabil mai bine acum, dacă nu ar fi fost evenimentele din 1989”.

Întrebaţi ce îşi amintesc despre comunism, 23% dintre românii intervievaţi au făcut referire la faptul că aveau un loc de muncă, iar 14% au menţionat „traiul bun”.

Potrivit rezultatelor raportului de cercetare IRES, 66% dintre românii chestionaţi l-ar vota pe Nicolae Ceauşescu dacă ar candida acum la prezidenţiale. Sondajul a fost realizat între 3 şi 6 aprilie 2014, pe un eşantion de 1349 de subiecţi.

Candidatul care castiga categoric prezidentialele in fata lui Antonescu, Ponta si Predoiu – sondaj IRES

Daca ar avea loc alegeri prezidentiale si Nicolae Ceausescu ar trai, 66% dintre romani ar fi gata sa il voteze, potrivit unui sondaj IRES. 

Starea de spirit a populatiei e destul de intunecata, sondajul aratand ca 73% dintre respondenti cred ca Romania se indreapta intr-o directie gresita, iar 69% cred ca traiesc mai rau decat inainte de 1989, arata Digi 24.

Cele mai bune lucruri pe care oamenii si le aduc aminte despre perioada de dinainte de 1989 sunt traiul bun (14%) si siguranta locului de munca (23%).

Sondajul IRES a fost realizat intre 3 si 6 aprilie 2014, pe un esantion de 1.349 de subiecti.

Potrivit ultimelor sondaje care urmaresc intentia de vot a romanilor pentru prezidentialele din toamna lui 2014, pe primul loc, dar cu mult sub procentele lui Nicolae Ceausescu, se situeaza actualul premier Victor Ponta.

În 1968, Cornel Dinu a participat la preliminariile Campionatului Mondial din 1970 ca membru al echipei naționale a României. Dinu a jucat în total 75 de meciuri pentru echipa națională între 1968 și 1981, marcând 7 goluri.

Dinu a declarat că a fost pe străzi alături de revoluţionari în Bucureşti, în seara zilei de 21 decembrie 1989 şi că „în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 l-a convins pe domnul Ilie Năstase să plece în străinătate pentru a putea fi cunoscute acţiunile din Timişoara şi Bucureşti, iar ulterior de la aeroport a plecat la Televiziune, unde la orele 14.30 a vorbit mulţimii care se afla în curtea TVR. După aceea, a făcut parte din comandamentul de la etajele 6 şi 11 ale TVR care aveau ca obiect iniţierea şi concretizarea acţiunilor revoluţionare”.

Cornel Dinu

„Mă leagă o amiciție extraordinară și mult mai veche decât își închipuie unii sau alții. Eu l-am cunoscut pe Ion Iliescu în 1968. Devenisem titular de 1 an și jumătate la Dinamo, eram titular în echipa națională, iar Iliescu era secretarul UTC-ului.

Îi plăcea fotbalul și a vrut să vorbească și un fotbalist la un congres UTC. S-a gândit și a hotărât, alături de Dan Marțian, erau foarte buni prieteni, «Singurul care a făcut liceul la zi și e și student la drept», să iau cuvântul.

Eu îmi făcusem un speech să vorbesc într-o după-amiază, era într-o vineri, trebuia să plec și la Bârlad că îmi murise un unchi, dar cică «Aici nu e cu speechuri. Speechul îl face cineva de la Viața Studențească, ți-l dă cineva înainte să te duci pe scenă și să îl rostești».

Niște protocoale din astea fabricate. Este una din marile tâmpenii care se rostesc în ziua de azi și trebuie să le suportăm. Când o aud p-asta cu comunismul înnebunesc. Sau când aud partid comunist, care e o tâmpenie a lui Ceaușescu, mă revoltă.

Iar atunci, n-am mai apucat să iau cuvântul și, la pauză, când voiam să plec, pe scări, la Sala Palatului m-am întâlnit exact cu Ion Iliescu și cu Dan Marțian. Erau împreună: «Cornel, îmi pare rău că nu ai apucat să vorbești».

I-am zis «Domnule, președinte, nu e niciun fel de problemă, nu-i nimic, am reușit totuși să îmi ratez cariera politică». «Nu ai pierdut nimic, stai la un loc. Politica e o mizerie». Și când le spun că a fost un om extraordinar și un om prea, prea, prea permisiv, prea binevoitor și prea, prea disponibil din punctul ăsta de vedere, mai ales la primul său mandat, unora nu le vine să creadă”, a declarat Cornel Dinu, la Fanatik.

Cornel Dinu, amintiri fabuloase cu Ion Iliescu: “Nu eram eu potrivit să conduc România! Trebuia să fie un dictator”

Cornel Dinu

N-are nicio legătură cu Revoluția și cu Mineriada. Astea sunt niște chestii care au fost judecate de ruși și de americani în 2 și 3 decembrie 1969, atunci și România a căzut în sfera de influență a Rusiei, de unde s-au întâmplat și celelalte. Le-am scris în cartea mea. Un om de o capacitate deosebită, un adevărat politician, un foarte bun român, dar un tip prea cumsecade pentru vremurile pe care le-am trăit”, a spus Cornel Dinu.

Publicat: 12 08. 2025, 19:24

„Procurorul” a dezvăluit că la acel moment Iliescu le-a spus lui și regretatului Fănuș Neagu că el nu era omul potrivit pentru a prelua rolul de președinte al țării la acea vreme, întrucât considera că în contextul respectiv ar fi fost mai degrabă nevoie de o „mână forte”, poate chiar de un alt dictator.

„Eram odată la Cotroceni împreună cu Fănuș Neagu, cu Băieșu, cu care se cunoștea și el, erau amici. Fănuș era de multe ori la coadă pe la alimentare, pe la astea, se întâlneau. Și privind așa pe geam, priveam în gol.

Fănuș bineînțeles că a făcut scandal pentru că a vrut să-i trateze cu șampanie și le-a spus, zice ‘Ce șampanie e asta? Bea-o tu! Mie îmi aduci corăbioară din aia’.

Era un celebru vin de la Medgidia, era cu bricul Mircea pe el și de-aia i se spunea corăbioară. Era un vin ușor, un vin alb care se bea șpriț, era foarte bun. Consumam pe timpul ăsta, l-ați mai prins, cred (n.r. către Costel Orac, prezent în studio).

Pensia pe care statul român o plătește unui cetățean care a lucrat doar o zi
Era un celebru vin de la Medgidia, era cu bricul Mircea pe el și de-aia i se spunea corăbioară. Era un vin ușor, un vin alb care se bea șpriț, era foarte bun. Consumam pe timpul ăsta, l-ați mai prins, cred (n.r. către Costel Orac, prezent în studio).

Ce i-a mărturisit atunci fostul președinte al României: „Cred că nu eram indicat pentru perioada asta de a conduce țara”
Și atunci am rămas stupefiat când mi-a spus, zice ‘Cred că nu eram indicat pentru perioada asta de a conduce România, era mai bun un dictator care să facă trecerea de la socialismul care a fost la economia de piață, să o facă mult mai agresiv, mult mai puțin permisiv, iar eu sunt un om binevoitor care de multe ori închid ochii când văd că unii pe lângă mine fac fel de fel de învârteli.

Și într-adevăr el a fost un om cumsecade din toate punctele de vedere. Și repet, un om politic din toate punctele de vedere, iar el n-a fost numit aici de ruși sau tot ce spun ăștia cu tot ce s-a întâmplat, a fost o întreagă conjunctură politică în care au acționat atât forțele GRU ale rușilor, cât și forțele americanilor.

El, din păcate, era în tabăra… Datorită faptului că România a fost dată în influența rusească, sigur că da, și-au pus un om al lor să conducă, iar reprezentantul Americii, lumea nici nu știe, nimeni n-a publicat lucrul ăsta vreodată, cel care a reprezentat interesele americanilor a fost Silviu Brucan.

Era o combinație la care a fost supus poporul român și de aici s-au încurcat tot felul de lucruri, victime și… Iar minerii nu au fost chemați sub nicio formă de Ion Iliescu la mineriada respectivă. Au fost chemați la fel cum a fost și în septembrie, într-o relație pe care a avut-o un amic de-al meu.

Cornel Dinu a venit cu lămuriri referitoare la Revoluție și mineriade

Deci știu foarte bine lucrul ăsta, pentru că el mi l-a spus atunci, în perioada aceea. Era cumnatul lui Petre Roman, căsătorit cu Carmencita, Carmencita era secretară a ambasadorului Luna, fost șef de cabinet al Reginei Spaniei, Reginei Sofia. Deci, din punctul ăsta de vedere, n-are niciun fel de amestec, toate legăturile care se fac, se fac complet aiurea.

N-au trăit, n-au avut de-a face, n-au fost în mijlocul evenimentelor și mai ales în momentele decisive. Eu am stat la televiziune și cu asta închei, pentru că am vrut să fac aceste precizări la voi în emisiune.

Eu am stat începând cu ora două după-amiaza, când mi s-a spus că acolo de la televiziune se va conduce, la fel cum și lui Ion Iliescu, care era la Editura Tehnică, i s-a spus, i s-a dat telefon de către Victor Stănculescu, care reprezenta interesele americane și engleze, era spion MI6.

Deci, din punctul ăsta de vedere, am stat la televiziune până a doua zi dimineață în cele mai teribile momente pe care le-a trăit Revoluția, în noaptea aceea din 22 spre 23 decembrie ’89”, a spus Cornel Dinu la FANATIK DINAMO.

Cornel Dinu are un Rolex de aur de la Ion Iliescu! Cât costă „bijuteria” și mesajul fostului președinte: „Mă mai gândesc din când în când la vorbele lui”

Cornel Dinu este unul dintre pasionații și colecționarii de ceasuri de lux, purtând mereu la mână un Rolex DayDate, placat cu aur și împodobit cu diamante, în valoare de aproximativ 50.000 de euro. Bijuteria i-a fost dăruită de fostul președinte al României, Ion Iliescu.

Ion Iliescu, primul președinte al României post-comuniste, a încetat din viață la vârsta de 95 de ani, la Spitalul „Agrippa Ionescu”, unde fusese internat în urmă cu aproape două luni, fiind diagnosticat cu cancer pulmonar.

Cornel Dinu a avut o legătură importantă cu fostul președinte, fiind chiar beneficiarul unui ceas de colecție oferit de acesta. Dezvăluirea a fost făcută de „Mister” când a împlinit 70 de ani, prezentându-se la interviul pentru Gazeta Sporturilor cu ceasul la mână.

Un Rolex DayDate, placat cu aur și împodobit cu diamante, evaluat la 10.000 de euro, însă valoarea lui reală stă în povestea specială pe care o poartă.

– Aveți o colecție de ceasuri. Rolexul de la mână are vreo poveste?

– E un cadou de la Ion Iliescu. Mie și nevestei ne-a făcut cadou câte un ceas. Are o valoare sentimentală, da, pentru că eu îl consider un om încercat, care a trecut printr-un moment foarte greu și am fost alături de el în clipe care au însemnat o cotitură fantastică pentru societatea românească. După părerea mea, a fost singurul președinte care a avut o ținută pentru așa ceva, față de ce vedem azi… Ca de obicei, la noi îl înjură toată lumea.

Ceasul lui Cornel Dinu pe care l-a primit de la Ion Iliescu.
– Care a fost momentul acela foarte greu pentru Iliescu?

– Revoluția din ’89. Tu crezi că l-a pus lumea aiurea? L-au pus și americanii, și rușii. Eu l-am cunoscut în ’68. Jucam la Dinamo și la națională și m-a chemat să vorbesc la un congres al UTC. A zis că-l vrea pe unul care a mai făcut școală, care mai citește. Pe urmă ne-am revăzut la Revoluție. La acel congres, m-am așezat în primul rând, făcusem discursul cu unul Patrichi, cu care am băut și vreo două căni de vin.

– Așa.

– După ce au vorbit 14 inși, Gogu Rădulescu, cel care conducea ședința, a zis „gata, întrerupem vorbitorii!”. M-am ridicat să ies din sală și m-am întâlnit cu Iliescu și cu Dan Marțian. I-am zis lui Iliescu „mi-am ratat cariera politică, mă întorc la naționaliștii mei din familie”. „Cornele, stai liniștit, că n-ai pierdut nimic. Politica e o mizerie”. Mă mai gândesc din când în când la vorbele lui, mi-au rămas în minte: „Politica e o mizerie, e mai bine că ai rămas la fotbal”.

Cum l-a ajutat Cornel Dinu pe Ion Iliescu în noaptea în care a devenit ”imaginea Revoluției”: ”M-a luat deoparte și m-a rugat asta”

Cornel Dinu (77 de ani), legenda lui Dinamo, a povestit în urmă cu mai mulți ani cum l-a ajutat pe Ion Iliescu, cel care avea să devină ulterior președintele României, în noaptea Revoluției.

”Ion Iliescu a plecat la CC, unde s-a desfășurat diversiunea cu teroriștii care au tras în celebrul balcon în care erau revoluționari fără să atingă vreunul și când s-a întors am mers într-o cameră la etajul 11 din turnul Televiziunii, împreună cu Petre Roman și Gelu Voican Voiculescu.

După vreo oră în care nu s-a dezlipit de telefoane, Ion Iliescu m-a luat deoparte și m-a rugat să o aduc de acasă pe soția sa că apăruseră indivizi suspecți care dădeau târcoale casei, ba chiar bătuseră la ușă și femeia putea fi în pericol.

”Doamna Iliescu era cu o prietenă, le-am băgat în TAB și ne-am întors fără incidente la Televiziune”

Amiralul Cico Dumitrescu m-a dus la un colonel, Oană, care mi-a pus la dispoziție un TAB (n.r. Transportor Amfibiu Blindat), am luat cu mine și doi băieți ‘reușiți’, profesioniști de la celebra Direcție a V-a a Securității. Ei înarmați corespunzător, eu cu un jalnic pistol Carpați, obținut cu buletinul…

Acasă, într-o vilă de pe Bulevardul Aviatorilor, gard în gard cu vila familiei Maurer, doamna Iliescu era cu o prietenă, le-am băgat în TAB și ne-am întors fără incidente la Televiziune, în camera de la etajul 11”, povestea Cornel Dinu, la finalul lui 2020, pentru Fanatik.

Dumitru Dragomir: Lui Ceaușescu I se va face o statuiue la Intercontinental, ai să vezi.

„Este o întrebare pe care o aşteptam de mult”

Moderatorul Horia Ivanovici a pus o întrebare pe care invitatul Permanent Dumitru Dragomir o aştepta de multă vreme, aproape de la începutul seriei de emisiuni, în urmă cu mai bine de doi ani. „De ce această nostalgie, mai ales la tineri, tot mai mare, după Ceaușescu și după regim? De ce?  Acum e un întreg curent”, a deschis Ivanovici subiectul.

„Uite, Horia, este o întrebare pe care mi-o pun și eu. Foarte deșteaptă. Odată vroiam să te rog să-mi pui întrebarea asta. Este o întrebare pe care o așteptam de mult. M-am gândit la chestia asta”, şi-a început Dragomir istoria, după care a făcut o comparaţie între vremurile de dinainte de 1989 şi cele actuale

În continuare fostul politician şi om de fotbal a povestit: „Eu avere am făcut acum. Averea pe care am făcut-o pe timpul comuniștilor mi-au luat-o tot comuniștii, de două ori. Dar stau și mă gândesc așa. Eu, copilul Mitică, de la țară, de la Bălcești, care am plecat desculț de acasă și m-am dus la o școală profesională care mi-a dat haine, mâncare şi educaţie, în inima Ardealului, la Făgăraş. Trei ani. Când am venit de la Făgăraş în Craiova parcă aveam două facultăţi faţă de toţi ceilalţi care erau generaţia mea. Astăzi, dacă Mitică Dragomir de la Bălcești termină șapte clase, ce-i dă statul? Există vreo școală în care să-ți dea mâncare? Nu, îți dă pușcărie. Te învață să furi. Că dacă nu-ți place neapărat munca, ce faci? Furi!  De asta am împânzit Europa şi omenirea

„Am făcut avere din construcțiile pe care le-am învățat în școala aia tehnică de construcții hidrotehnice”

„Și atunci am zis în felul următor, am stat și m-am gândit. Dom’le, pentru o casă muncești acum toată viața, te îndatorezi la stat. Ăla (n.r. – regimul Ceauşescu) mi-a dat la 22 de ani apartament pe Calea Severinului, la Craiova, din cota Combinatului. Bineînţeles, cu un pic de pile de la Universitatea Craiova. Dar eram jucător la tineret, nu eram la prima echipă. Şi mi-a dat locuință. La facultate, eu prima dată am dat la drept, la Bucureşti, dar n-am reușit. Și am venit înapoi la Craiova. Nevastă-mea era distrusă, că socrul meu era deputat în Marea Adunare Națională. El mă luase pe mine la rost înainte, că tu ce studii ai și de-astea… Eu terminasem școala profesională, am făcut și liceul

După aia m-a dus la Craiova la școala tehnică postliceală, construcții hidrotehnice. M-am dus, am reușit imediat şi am terminat-o cu notă maximă. Din ce cauză? Că nevastă mea venea cu copilul, cel care a murit, Dumnezeu să-l odihnească, și stătea sub geamul școlii ca să nu plec, să nu fug de la școală. Mi-era o rușine de nu s-a pomenit. După aceea am terminat și facultatea, am făcut și doi ani de doctorat. Și acum, Horia, avere din ce am făcut? Din construcțiile pe care le-am învățat în școala aia tehnică de construcții hidrotehnice”, a povestit Dumitru Dragomir, încercând astfel să ofere un tablou în oglindă al celor două perioade atât de diferite pe care le-a traversat România ultimilor 70 de ani

„Ceauşescu a greşit cum greşeşte Bolojan acum, strângând şurubul”

această nostalgie a românilor pentru perioada prin faptul că populaţia primea pe vremea aceea mai mult ajutor din partea statului. „Statul îţi dădea aşa: să înveţi carte, repartiţie, adică obligatoriu îţi dădea serviciu. Îţi dădea şi casă, iar alegerea vârfurilor politice se făcea dintre cei mai deştepţi. Uită-te tu acum. Dacă n-ai o pilă, nu poți să progresezi. Aaa, că și el a greșit, cum greșește Bolojan acum, strângând șurubul! Poporul n-a suportat chestia asta. Atunci îţi dădeau aproape tot, acum te obligă să pleci în străinătate. Te împinge către nenorociri. Capitalismul te învaţă să te descurci. Comunismul – care n-a fost bun, cum nu e bun nici capitalismul – te învaţă să respecţi regulile şi să fim toţi egali. Nu tu să mănânci o friptură, iar eu să mănânc un cartof”

Daniel Spătaru

12.08.2025 | 20:13

FANATIK

Discuția pe care Ion Iliescu a avut-o cu rușii, în timpul Revoluției din 1989: “În timp ce stăteam pe burtă, sub birou, sună telefonul”

Ce a discutat Ion Iliescu la telefon cu rușii, în 1989, în timpul Revoluției. Un jurnalist a povestit, acum ceva timp, cum s-a petrecut totul

Un jurnalist a vorbit, cu ceva timp în urmă, despre discuția avută de Ion Iliescu cu rușii, în 1989. Convorbirea a avut loc în timpul Revoluției, la sediul TVR.

Tiberiu Lazăr, cunoscut publicului sub numele de Tibanu, a asistat la un moment important, petrecut în noaptea de 22 decembrie 1989. Jurnalistul a povestit cum a ajuns în biroul în care se afla Ion Iliescu, la etajul 11 al Televiziunii Române, în timpul unor discuții care se purtau cu Ambasada URSS. Tot atunci se trăgeau focuri de armă asupra clădirii, potrivit DCNews.

Tiberiu Lăzar

”După ce a apărut  primul număr al ziarului Tineretul Liber, după Revoluție, m-am dus să îl prezint la televiziune, își amintește Tibanu. Erau mai mult niște afișe, cu lozinci, decât un ziar, dar așa era momentul și am vrut să îl arătăm națiunii, la TVR.  Șoferul a oprit mașina în dreptul magazinului Alimentara (astăzi este un Mega-Image, acolo) și am coborât cu ziarele, ascunse sub geacă. Începuse să se tragă, de pe Pangratti. M-am adăpostit  într-un boschet și a apărut un apărător al Televiziunii, un tip cu pistol mitralieră. M-a luat cu pistolul la tâmplă și m-a dus la intrare: uite teroristul! Mulțimea, să mă linșeze, nu alta. Norocul meu a fost că a apărut Sergiu Nicolaescu. Îmbrăcat în lodenul alb, cum îl știți, cu două kalașnikoave…Și mă știa, de la Scânteia Tineretului. Eu sunt Tiberică, am adus ziarul să-l arătăm la televizor. Lăsați-l, le-a spus, e cu mine. Așa am scăpat. Sergiu Nicolaescu urca la etajul 11, unde era Iliescu, în biroul directorului TVR”, povesteșete Tibanu.

Zona se afla deja sub tiruri de arme, iar unul dintre paznicii înarmați l-a confundat cu un terorist. Acesta a fost dus la intrarea în clădire cu pistolul ținut la tâmplă.

Urma să fie linșat de mulțime, însă Sergiu Nicolaescu l-a recunoscut și a intervenit. Regretatul regizor le-a spus paznicilor: “Lăsați-l, e cu mine!”. După aceea, împreună cu actorul și regizorul, jurnalistul a urcat spre etajul 11, unde erau cei din conducerea TVR, dar și Ion Iliescu.

Santinele înarmate, care solicitau parolă, se aflau la fiecare etaj. Sergiu Nicolaescu nu știa parola, așa că se prezenta cu “Sunt Sergiu!”, fiind recunoscut de soldați, care îi răspundeau “Să trăiți!”. Cei doi au fost lăsați să treacă.

Ce s-a întâmplat în biroul de la TVR

După ce a ajuns în birou, Tiberiu Lazăr i-a arătat ziarul lui Ion Iliescu, dar atunci a început focul, care a distrus peretele și biblioteca. Toate persoanele din biroul respectiv s-au ascuns.

“Am stat cu Iliescu sub masă”, a povestit Tibanu. Căpitanul Lupoi părea indiferent, având în vedere situația, iar acesta mergea prin birou ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ce s-a discutat la telefon

“În timp ce stăteam pe burtă, sub birou, sună telefonul. Un telefon negru, de ebonită, cum erau pe atunci. Ia vezi cine e, spune Ion Iliescu. Răspund eu, striga unul ceva în rusă. Nikagda, nicevo, n-am înțeles nimic. Zic: sunt ruși, vorbiți dumneavoastră. Iliescu a vorbit câteva cuvinte, apoi i-a spus lui Lupoi: Trimiteți niște militari peste drum!  

Era un bloc al rușilor, în Piața Aviatorilor, îmi amintesc. Iliescu le-a spus ce îi strigau la telefon: se trage și în ruși. Câțiva dintre ei au pistoale, dar nu fac față, sunt atacați cu mitraliere. Nu fac față rușii. Asta a fost discuția despre telefonul sovieticilor. Am fost la doi metri de Iliescu când a vorbit”, a mai povestit Tibanu.

După puțin timp, a venit Cornel Dinu, care o căuta pe soția lui Ion Iliescu. Au venit și alți ofițeri, iar unul dintre ei i-a cerut fostului președinte permisiunea de a trage cu tunurile în vilele din jur, cu scopul de a elimina lunetiștii, dacă erau. Iliescu a refuzat, însă, spunând: “Dacă sunt și civili?”

La etajul 10, unde se afla arhiva, a izbucnit un incendiu. Cineva a anunțat că trebuie stins. “Eu să cobor? Mergeți voi. Eu rămân să fac istorie”, a fost reacția lui Silviu Brucan.

Tibanu nu a mai apucat să prezinte ziarul la televizor în acea noapte, însă și-a amintit mereu acele clipe din biroul în care se afla Ion Iliescu, în timpul Revoluției.

Cornel Dinu: „Discuţiile purtate cu consilierul sovietic au avut loc în biroul de la etajul 11 al Televiziunii Române, în noaptea zilei de 22 spre 23 decembrie 1989, undeva în jurul orelor 3-4. El a spus că în încăpere se aflau mai multe persoane, dintre care i-a enumerat pe Petre Roman, Ion Iliescu, Silviu Brucan, Mihai Bujor, Petre Constantin (directorul Televiziunii la acel moment) şi Nina Iliescu „Iliescu a cerut intervenţia ruşilor”. Şi-un tanc pentru Nina”

în decembrie 1989, Cornel Dinu a fost într-o prima fază un fel de gardă de corp a lui Ion Iliescu şi ulterior, pentru o scurtă perioadă, a deţinut unele funcţii în stat – n.a.),
Aceasta a fost prima declaraţie-şoc a lui Cornel Dinu. “Eu am stat în aceeaşi încăpere cu Ion Iliescu în noaptea de 22 spre 23 decembrie, la Televiziunea Română, de la 9 seara până dimineaţa la 7.20”, a menţionat Dinu, el explicând astfel de unde ştie aceste lucruri. El a mai arătat că interlocutorul lui Petre Roman ar fi spus că nu poate fi vorba decât de sprijin cu logistică antiteroristă.

Cornel Dinu a mai declarat că în decembrie 1989 a fost vorba de “o lovitură de stat cu public”, în care au fost implicate armata, Securitatea şi mai multe servicii secrete străine (“Pe 22 dimineaţa, la ora 8.30, generalul Iulian Vlad a dat ordin securiştilor care asigurau inelul de pază al Comitetului Central să ridice dispozitivul. Dacă nu se întâmpla asta, nimeni nu intra în veci în Comitetul Central. Ăsta nu este un semn că a fost ceva organizat, o lovitură de stat” – Cornel Dinu). Fostul dinamovist a mai menţionat că omul-cheie al loviturii de stat a fost generalul Atanasie Stănculescu.
Puloverul, semn de recunoaştere pentru pucişti

Cornel Dinu a lăsat să înţeleagă că Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan ş.a. nu purtau întâmplător pulovere în acele zile fierbinţi. El nu a dat explicaţii clare, dar a reieşit din afirmaţiile lui că puloverele constituiau un fel de semn de recunoaştere (probabil de către oganizatorii din punct de vedere tehnic ai loviturii de stat – n.a.) a persoanelor care trebuiau să preia puterea politică în stat. Dinu a mai afirmat că Silviu Brucan era agent al mai multor servicii secrete străine, că Mircea Dinescu era agent GRU, iar Dumitru Mazilu, al serviciilor secrete sovietice.

Tot în cadrul emisiunii de marţi noapte, istoricul Alex Stoenescu – el a confirmat în mare parte informaţiile lui Dinu – a afirmat dezinformările şi diversiunile care au apărut pe postul naţional de televiziune şi care ar fi contribuit la escaladarea focului în seara zilei de 22 decembrie i-ar fi avut drept autori pe contraamiralul Cico Dumitrescu şi un general pe nume Tudor.

22.000 de spioni ruşi sunt acum în România

Cornel Dinu a mai afirmat că, în urma înţelegerilor dintre marile puteri, s-a decis ca după 1989 România să rămână în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. “În decembrie 1989 în România erau 1.100 de spioni ruşi. În 2002 erau 10.000, iar acum sunt 22.000”, a reprezentat o altă declaraţie şocantă a lui Dinu. El a explicat că spionii la care se referă sunt de fapt ruşii care deţin sau controlează direct şi indirect firme şi companii în România. “Practic, acum s-a pus în aplicare planul lui Petru cel Mare de lărgire la maxim a sferelor de influenţă, iar capitalul rusesc este prezent peste tot”, a conchis Dinu.

Cornel Dinu a intervenit telefonic la emisiunea „Naşul”, de la B1 TV, în cadrul dezbaterii pe tema evenimentelor din decembrie 1989, dezvăluind elemente noi despre cursul acţiunilor din seara zilei de 22 spre 23 decembrie.
Discuţiile din cadrul emisiunii au abordat subiectul unei posibile solicitări ale unei intervenţii a armatei sovietice în România, de către noii vectori de putere instalaţi la conducerea ţării imediat după plecarea lui Ceauşescu din clădirea CC-ului.

Calificând evenimentele din decembrie ’89 drept o „lovitură de stat cu public”, Dinu a relatat momentele pe care le-a trăit în noul centru de putere ce îşi desfăşura activitatea în clădirea televiziunii.

Referitor la posibilitatea intervenţiei armate a sovieticilor în România, Dinu a declarat că are informaţii că, într-un răstimp oferit de nefuncţionalitatea sistemului de supraveghere aeriană a României (de circa o oră ), s-a produs undeva „în munţi” un desant de trupe OMON – trupe speciale ale armatei sovietice.

Dinu a declarat că au existat discuţii privind intervenţia acestor trupe în teatrul de luptă izbucnit în România în seara zilei de 22 decembrie 1989, cu unul din consilierii Ambasadei Uniunii Sovietice, în absenţa din România a ambasadorului Evgheni Tiajelnikov,

Dinu a mărturisit că discuţiile purtate cu consilierul sovietic au avut loc în biroul de la etajul 11 al Televiziunii Române, în noaptea zilei de 22 spre 23 decembrie 1989, undeva în jurul orelor 3-4. El a spus că în încăpere se aflau mai multe persoane, dintre care i-a enumerat pe Petre Roman, Ion Iliescu, Silviu Brucan, Mihai Bujor, Petre Constantin (directorul Televiziunii la acel moment) şi Nina Iliescu.

Dinu a spus că dialogul telefonic s-a purtat în limba rusă. Dipomatul sovietic a informat noua conducere română despre imposibilitatea acordării unui ajutor militar, precizând faptul că nu există disponibilitatea utilizării intervenţiei trupelor de elită OMON, care sunt debarcate şi care puteau ajunge la Bucureşti într-un interval de maxim două ore.

Conform lui Cornel Dinu, în dialog, din partea română au discutat Ion Iliescu şi Petre Roman. Referitor la Petre Roman, Dinu a afirmat că a remarcat exprimarea extrem de fluentă a acestuia în limba rusă, şi că a intervenit de mai multe ori în cadrul discuţiei cu diplomatul rus, fiind cel care cerea cu insistenţă ajutorul trupelor sovietice .

Dinu a povestit că Ion Iliescu, care şi-a păstrat tot timpul cumpătul, a luat legătura cu generalul Victor Stănculescu, aflat în acel moment în centrul de comandă al Marelui Stat Major al Armatei Române, şi că acesta ar fi dezavuat orice intervenţie militară străină, dar a cerut un scurt răgaz pentru a confirma ferm acest lucru. După zece minute, Victor Stănculescu a declarat că situaţia este sub control şi că nu se pune problema solicitării vreunui ajutor militar din partea sovieticilor, şi că „ne descurcăm prin forţe proprii”.

Cornel Dinu şi-a reamintit de intervenţia Ninei Iliescu, pe care a caracterizat-o drept „o femeie extraordinară”, care i-ar fi spus soţului său: „Ionele, orice, să nu care cumva să vină ruşii, ne descurcăm singuri!”.

Întrebat despre implicarea lui Silviu Brucan în negocierea cu sovieticii, Dinu a mai declarat că acesta a ieşit de mai multe ori din încăpere, şi că, înainte de episodul relatat, a surprins un dialog telefonic al acestuia, purtat în limba engleză, şi din câte şi-a dar seama, la celălalt capăt al firului era cineva din Ambasada SUA la Bucureşti.

În stilul său maliţios, Cornel Dinu a caracterizat persoanele prezente în biroul de la etajul 11 al televiziunii, drept „o adunare de sacouri şi pulovere”, afirmând: „eu eram în sacou, ca Brucan”.
El a spus că niciunul din cei prezenţi nu vedea ca un potenţial pericol în subminarea autorităţii venind din partea celuilalt grup, constituit în clădirea CC-ului, exprimând părerea că „jocurile erau deja făcute”. El a menţionat că a fost prezent în televiziune din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, până la ora 7,30 a zilei următoare.

Dinu şi-a mai exprimat părerea că în cadrul întâlnirii de la Malta dintre Bush şi Gorbaciov au fost delimitate noile sfere de influenţă are marilor puteri, şi că acolo a fost stabilit şi scenariul pentru România. „La Malta, Bush şi Gorbaciov au stabilit că trebuie schimbată toată figuraţia, în momentul acela s-a stabilit în ce sfere de influenţă va rămâne România şi cine va organiza lovitura de stat cu public. Americanii s-au ferit, au venit cu nişte sârbi, cu nişte unguri la Timişoara să spargă vitrine. Şi-au mai rămas ruşii”, a declarat Cornel Dinu.

Dinu a mai declarat că autor al Comunicatului FSN, şi al celor zece puncte ale programului de restructurare a societăţii româneşti, a fost juristul Ion Traian Ştefănescu, prim-secretar în judeţul Dolj, care l-ar fi dictat prin telefon, din arestul garnizoanei Craiova lui Mihai Montanu, pe acest tipar fiind efectuate modificări minore de către Dumitru Mazilu.

Dinu a evocat şi un alt moment ce poate elucida, în viziunea sa, evoluţia post-decembristă a societăţii româneşti. Este vorba de discuţia din 11 ianuarie 1990, dintre ambasadorul Uniunii Sovietice, Evgheni Tiajelnikov şi Ion Traian Ştefănescu, în care primul îi mărturisea celui de al doilea că misiunea sa în România s-a terminat, şi că, în virtutea relaţiei dintre ei, Ştefănescu susţinându-şi doctoratul în URSS chiar cu Tiajelnikov, îi recomanda şi acestuia să se retragă din viaţa publică.

Dinu vede în această întâmplare un indiciu privind intenţiile sovietice de a elimina din zona publică intelectualitatea de orientare comunistă, cea care ar fi asigurat o tranziţie de catifea, după modelul fostelor tări socialiste. Dinu spune că, premergător evenimentelor din decembrie ’89, misiunea lui Tiajelnikov în România a constat în îndepărtarea acestui tip de intelectuali din cercul lui Ceauşescu, şi implicit din zona puterii, cu potenţial de a o prelua, „inteligenţa patriotică cu care se înconjurase Ceauşescu a fost distrusă de Tiajelnikov”, şi-a exprimat părerea Cornel Dinu. .

Referitor la strategiile implicate în derularea evenimentelor din decembrie ’89, Dinu a declarat că dacă în acea perioadă estima o prezenţă a 1100 de agenţi KGB în România, numărul acestora crescut la 10,000 în 2002, şi că principalul scop a fost acela de acaparare al proprietăţii asupra părţii mai interesante a industriei româneşti.

„Acum au pus mâna pe o mare parte din industria interesantă a economiei, ruşii nu se duc de la gurile Dunării, nu poţi să te baţi cu ursu’, findcă îţi da cu laba de nu te vezi, acesta e testamentul lui Petru cel Mare.

Nu mai este valabil dictonul dezbină şi stăpâneşte, este dezbină şi distruge, nu o să scăpăm niciodată din zona asta de confluenţă a trei imperii, Imperiul austriac a revenit în istorie, dar sub capital rus”, a concluzionat Cornel Dinu.

Întrebat de către cei prezenţi în emisiune de ce a făcut aceste dezvăluiri, Dinu a replicat: „ei n-au voie să vorbească, că erau în pulovăr, eu am voie fiindcă eram în sacou”.

Ion Iliescu: Nu mi-am dorit puterea, în 1989, ci mi-am asumat o responsabilitate.

Ion Iliescu: Când ești tânăr, ești tentat să îți uiți mentorii sau să îi folosești pe cei din jurul tău nu ca pe un apanaj uman în fața sorții, ci ca pe niște pioni detașabili de pe o tablă mare de șah. 

Ion iliescu: Un tânăr politic să nu se bizuie niciodată doar pe faptul că puterea emană de la funcție. Ci din onoarea ta, din caracterul tău, din felul în care personalizezi rolurile politice. 

Ion Iliescu: Cel mai frumos oraș din lume e Oltenița, pentru că mi-a dat muzica doar cu sine: e romantic, spun unii, dar e foarte urban, chic, cultural, spațios, istoric, ceea ce îl face un oraș pe gustul meu. Cei care mă cunosc știu însă că am avut întotdeauna o slăbiciune pentru Istanbul, un oraș în care Orientul și Occidentul se întâlnesc. Îmi plac porturile lui, deschiderile largi, simbolistica – un oraș al trecutului și al viitorului – dar și felul în care, în ciuda aglomerației și a vibrațiilor sale urbane, nu și-a lăsat istoria în urmă.

Ion Iliescu: Mulți cred că politica e un exercițiu de imaginație. Dar imaginația e compusă din fantezii și din amintiri: cu niciuna dintre ele, în mod exclusiv, nu poți face politică. Alții cred că politica e reductibilă la putere. Cu o asemenea mentalitate, poți deveni cel mult politruc.

Ion Iliescu: Am fost un copil crescut de bunici, oltenește, după despărțirea părinților. De la bunicul meu am învățat să scriu, de la bunica mea să iubesc natura. Am ajuns la București după recăsătorirea tatălui meu. Dragostea din familie nu mi-a lipsit niciodată. Însă mi-a lipsit sentimentul echității lumii în care ne aflam: erau anii ’30 când tata a fost condamnat alături de câțiva colegi pentru un manifest de 1 mai. L-am vizitat în lagărele de la Caracal și Târgu Jiu. Și am înțeles atunci ce înseamnă groaza când lumea îți scapă de sub control: am văzut ce poate face răul regimului legionar din anii ’40. Am învățat foarte bine, dar pentru că certificatul meu de bună purtare era afectat de detenția tatălui meu, târziu am reușit să îmi continui educația la un liceu industrial, „Polizu”. În vara anului ’43, profesorul Cristian, de matematică, mai târziu cadru didactic la Politehnică, m-a pregătit, pe mine și alți doi colegi, fără costuri, pentru examenele de diferență, pentru a urma un liceu la zi. Primele mele examene serioase au fost în vara lui august 1944. Cerul era un spectacol inuman de bombardamente. Tata a fost eliberat, dar exclus din partid, pentru diferențe de opinie cu Gheorghiu-Dej. Și mama mea adoptivă a fost exclusă din partid. Or asta a declanșat o serie de dificultăți din perspectiva locurilor de muncă. Deși a găsit un post la calea ferată de la Filaret, la numai un an după întoarcerea acasă, tata a părăsit această lume. Avea 44 de ani când a murit. Iar eu aveam 15 ani când am descoperit durerea de a fi orfan. Aveam un frate pe cale de a se naște, pentru el lumea avea să fie și mai grea: una în care nu a putut să spună „tată”. Mi-am făcut liceul la real, la Spiru Haret, și începuse să mi se pară că viața e tocmai ca în matematică: un calcul diferențial și integral la care trebuie să te pricepi cât mai bine.

Ion Iliescu: M-am împrietenit atunci cu Theodor Mănescu, dramaturg și gazetar mai târziu. Am cerut împreună cu alți colegi, printr-o scrisoare deschisă către Ministerul Educației – pentru că atunci, paradoxal, ele funcționau constructiv, nu ca monede de schimb în răfuieli publice – ca elevii să aleagă un comitet de clasă – democratizam, în felul nostru, viața publică de care aveam parte. Am inițiat și un campionat de șah – campion era colegul Emanuel Reicher, la seniori, pe țară. Am ieșit prima dată din țară în 1947, când un grup de elevi din care făceam parte au sprijinit construirea primei căi ferate din Albania. Am văzut ce înseamnă Europa postbelică și că lumea aceasta e mai mare decât ceea ce vezi și crezi în rutina ta, zi de zi. Mi-am dorit să fac mai mult pentru generația mea, nu pentru mine, și prin UAER am coordonat compartimentul sportiv și organizatoric, la nivel de țară. A fost o experiență educativă pentru că atunci am învățat să mă uit la oameni ca fiind talente – astăzi sună a lozincă din lumea corporate. Am făcut apoi Politehnica, iar în 1950 am primit o bursă pentru a continua studiile în URSS. Eram unul din cei 500 de studenți plecați la Moscova. Școala rusească era atunci o elită. A trebuit să învăț rusa și să mă acomodez cu un climat – o să vi se pară ciudat – intercultural. Prietenii mei buni acolo au fost un ceh care a făcut carieră în sistemul energetic, Vitek Vitold, și un chinez, Li Peng, viitor ministru al Energiei și premierul Chinei. De ce am povestit toate acestea? Pentru a face explicită o chestiune: cum ar fi putut cineva cu acest trecut, cu această experiență de viață, să nu fie atras de socialism? Am răspuns astfel și pentru că întrebarea aștepta o mărturie personală. Ei i se alătură alte două episoade importante. Nu știu câți mai aleg azi politica venind dinspre bibliotecă. Eu am făcut-o. Începusem să citesc raportul secret al lui Hrușciov publicat în Le Monde, de care am dat în 1956, când eram la Praga, la Secretariatul Uniunii Internaționale a Studenților. Am înțeles pe de o parte ce înseamnă puterea presei, pe de altă parte, ce înseamnă accesul la ideile unor lideri. Trăiam într-o Europa antifascistă, dar care începea să fie și antistalinistă: am citit Revoluția trădată a lui Troțki, lucrările lui André Gide și Panait Istrati despre lumea rusească și URSS-ul de dincolo de ea; am citit primele pagini din Soljenițîn și am luat primele cărți ale lui Raymond Aron. Așa că opțiunea mea pentru politică a ținut de calea scurtă și fericită dintre bibliografie și biografie.  A fost și un sincronism istoric fericit: imediat, în anii ’60, metoda lui Hrușciov de a face din CAER o sclavie economică a țărilor membre a fost făcută publică și treptat, societățile civile europene au fost cuprinse de o orientare sistematică spre derusificarea învățământului. În 1968 Europa fierbea din nou: Franța avea parte de o revoluție a individualismului politic; pe frontul de Est, intervenția din Cehoslovacia

Dar deschiderea aceasta se termină în 1971. Eu eram la Tineret din 1968, prim-secretar al CC al UTC și ministru pentru problemele tineretului. În februarie 1971 m-au promovat secretar la Comitetul Central al PCR pentru Propagandă. Am lucrat la Legea nr.1 privind organizarea științifică a producției și a muncii, tot atunci s-a întemeiat CEPECA, asigurând formarea cadrelor din economie și a directorilor de întreprinderi, dar era evident că Ceaușescu își punea probleme privind stabilitatea lui. A început vizitele în țările asiatice, și am fost inclus în delegație alături de Ion Gheorghe Maurer, Manea Mănescu, Dumitru Popescu și Ștefan Andrei, și am ajuns unde nu credeam: China, Vietnam, Coreea și Mongolia. În China Revoluția Culturală era în toi, ne-a primit chiar Mao Zedong, alături de Lin Biao, cel care a gândit Cărticica Roșie. Atunci Mao i-a explicat lui Ceaușescu ce au însemnat ultimele decenii ale Chinei. Părea o modernizare, dar era un regres: doamna Mao restrânsese cultura întreagă la două spectacole regizate de ea, despre împilarea poporului chinez de feudalii naționali și imperialiști, și despre temele eroismului chinez. Eu îmi aminteam China care nu avea infrastructură și care construia folosind sute de oameni ca pe timpul egiptenilor care ridicau piramide: într-o sclavie și într-o extenuare constante. În 1958 fusesem ultima dată la un congres studențesc la Beijing: am vizitat atunci Shanghai, Tientsin, Nanking, Canton, chiar și Uhan, celebrul Uhan. Oamenii cărau pământul cu mâinile, nu aveau escavatoare. Părea modernizare, dar era, sub pretextul încurajării industriilor locale, supralicitare, în condiții de cele mai multe ori inumane. Apoi, am fost în Coreea. Ceaușescu a fost sedus, fascinat și entuziasmat: atunci modelul Kim II Sung i-a surâs. Ba chiar mi-a spus într-o discuție privată: „Ăsta parcă e Buddha”. Mi-am dat seama atunci că ideea puterii depline îl cucerise. În 1970 se sărbătoreau 15 ani de la terminarea războiului din Coreea. Phenian era deja istorie: societatea era săracă, poporul foarte harnic, curat, fără cerșetori. Orice aș fi explicat însă despre Coreea dezumanizantă nu era suficient pentru a convinge că nu e o cale corectă pentru noi. În 1971, în iulie, avea loc Plenara activului ideologic de partid. Am fost evaluat ca având tendințe intelectualiste, și imediat am fost trimis în spirit chinezesc la „reeducarea” de la Timișoara și Iași. Așadar, eu am fost în proximitatea lui Ceaușescu din februarie până în iulie. Dar de la jumătatea anului 197l a început decăderea comunismului, într-un lung proces, până în 1989. Tezele din Iulie au readus cenzura și au blocat deschiderea importantă a ultimilor ani din zona culturală. Ceaușescu dădea semne de frică: acuza reprezentanții învățământului de liberalism burghez – nici Mircea Malița nu a ieșit nemustrat din ședință – comunicarea și circulația au început să fie închise, controlul plecărilor peste granițe tot mai aspru. 1971 a fost și debutul autarhiei: Ceaușescu a izolat România sub pretextul unui popor capabil care nu are nevoie de importuri, și foarte curând a fost lansată teza potrivit căreia independența politică nu poate fi confirmată decât de independență economică, însemnând absența datoriilor străine. Însă marea decădere era socială și morală: devenisem un stat panopticist, în care securitatea contribuia, fiind ochiul soților Ceaușescu în intimitatea celor indezirabili, la o societate închisă. În felul său, 1971 a fost vestea bună din mijlocul unui infern: Ceaușescu începea să dispere și să cadă, suferințele aveau să fie tot mai mari, dar nu mai rămâneau – și la vremea aceea nu știam încă – decât 18 ani până la marea libertate

Ion Iliescu: Un model de reziliență a fost tatăl meu. Un model de bunătate a fost bunicul meu. De la amândoi am înțeles că simplitatea vieții merită și trebuie trăită, ba chiar că e singura pentru care merită să lupți. Dar nu am avut modele, în sensul în care nu am vrut să semăn nimănui.

Ion Iliescu: Cei obidiți au rămas prea în urmă, cei cărora soarta le-a zâmbit au ajuns mai departe decât credeau. Prăpastia dintre ei este prea mare ca mijlocul – care e o majoritate covârșitoare – să mai conteze.

În 2021 un Sondaj arăta că 63% dintre români cred că pe vremea lui Ceaușescu sa trăia mai bine

Ion Iliescu: Internetul e plin de filmulețe care glorifică faptul că Ceaușescu nu citea de pe foi cele 200 de cuvinte pe care le tot rostogolea și că e prezentat ca un subtil și patriot conducător. Eu nu am cum să trăiesc această nostalgie. Însă înțeleg mentalitatea din spatele ei pentru unii indivizi care găseau în fostul regim un stil de viață predictibil. Suferind, dar predictibil: locurile de muncă erau repartizate, salariile erau predictibile, societatea părea intuibilă în evoluția ei. Nu era presiunea job-urilor și a capitalismului sălbatic, e adevărat, dar prețul plătit era mult prea mare. Am aflat de curând că un sondaj operat în 2021 a scos la iveală 63% din populația României ca fiind nostalgică după comunism, iar din acest procent, majoritatea respondenților sunt oameni cu vârste egale democrației românești: puțin peste 3 decenii. Dar e perfect explicabil: tineretul alunecă într-un radicalism politic pentru că nu este sprijinit și transformat într-o categorie socială pentru care statul trebuie să ofere protecționism și politici educaționale, culturale, mai sănătoase, iar nostalgie pentru anii aspri ai comunismului pot avea doar cei care n-au trăit sub modelul coreean importat în ceaușism. E și paradoxal: am câștigat în 1989 libertate celor care cred că se puteau lipsi de ea! Mai e ceva: din afară, România se vede mai bine decât o vedem dinăuntru. Suntem subiectivi și e firesc. Acum, generațiile tinere sunt cele care s-au născut deja cu apartenență la familia politică europeană. Sunt cetățeni europeni. E foarte simplu să fii critic când nu ai acces la timpurile pe care nu le-ai trăit și pe care prea puțini le mai povestesc astăzi. Milieniali, boomeri și oricare alții, oameni ai timpului prezent, nu știu – acesta e adevărul – cât de greu a fost să pui România pe șinele drumului corect. România normală nu era un dat, și nu trebuia să fie nici un privilegiu: a fost însă o construcție, care a avut nevoie de timp. Mi se pare problematică asprimea unora față de ceea ce nu cunosc și nici nu vor să cunoască. La fel și în privința afilierii NATO: în actualul context geopolitic, vedem că este cea mai bună lume posibilă în care puteam fi, în această alianță care garantează securitatea României și altfel.

Astfel, aproape două treimi dintre români (63%) sunt de părere, din amintirile personale sau din poveștile împărtășite generatiei tinere, că situația generală din România este mai rea decât în urmă cu 30 de ani. Un sondaj Inscop realizat în urmă cu șapte ani arăta că 40% dintre români credeau că situația e mai rea decât în trecut.

Sondajul realizat în septembrie acest an mai arată că aproape jumătate dintre români (45%) cred că peste 30 de ani, în 2050, situația țării va fi chiar mai rea decât cea din prezent. În 2014, doar 12% dintre români credeau că viitorul va fi mai rău.

4.- Ovidiu – Nu cred ca mesajul meu a fost cel determinant …. in ceea ce priveste incompatibilitatea in care se gasea  “Sexi-consiliera” de la IMM-uri  si care a pierdut finanţarea europeană pentru salonul de fiţe.

4.- Ovidiu – Nu cred ca mesajul meu a fost cel determinant …. in ceea ce priveste incompatibilitatea in care se gasea  “Sexi-consiliera” de la IMM-uri  si care a pierdut finanţarea europeană pentru salonul de fiţe.

17/05/2011

1.- Ovidiu – fotografia pe care ai postat-o pe blog nu este inedita. Eu am publicat-o in variantele engleza, franceza si germana ale cartii “Revolutie si reforma”.

Intr-adevar, in fotografie sunt alaturi de tatal meu si de mama adoptiva – Maria Iliescu (nascuta Bucur, originara din Maramuresul istoric). Nu i se spunea Marita nici mamei adoptive nici celei naturale.

Asa-zisa biografie publicata de Vladimir Alexe este un fals ordinar, care nu are nicio legatura cu realitatea

31/12/2009

1.-  Ovidiu – Iti confirm ca fotografia pe care ai publicat-o pe blogul d-tale este autentica : eu, la 8 ani, impreuna cu parintii ( in anul 1938). Interesant – de unde ai obtinut-o?

29/12/2009

Ovidiu –  Relatarile din LE FIGARO , nu sunt singurele care au prezentat deformat, unilateral, evenimentele din Romania. La aceasta a contribuit si “zelul” unor compatrioti, care in atmosfera infierbantata a competitiei politice din anul ’90 au adus mari deservicii tarii, prin prezentarea partinitoare a evenimentelor din Romania. Si din procesul lui Ceausescu s-a facut un capat de acuzare, ca “nu am respectat regulile unui proces normal”. Doar cine nu a trait evenimentele de atunci poate judeca astfel ! E nevoie oare, sa facem referiri la Revolutia Franceza pentru comparatii ?

Ca un ziarist francez face astfel de observatii poate fi, oarecum, de inteles! Mai grav este ca presedintele (inca in functie) al tarii, care nu a facut nimic impotriva dictaturii, care nu a luat parte la Revolutie, fiind un profitor si al vechiului regim si al perioadei de tranzitie – isi permite aprecieri jignitoare la adresa Revolutiei si a celor ce atunci si-au asumat riscuri si raspunderi, pe care altii nu au cutezat sa si-le asume.

Iar raportul lui de “condamnare a comunismului” – este o rusine! Acesta acorda, din 1000 de pagini, doar 6  Revolutiei Romane (care a insemnat mai mult decat condamnare a vechiului regim ci insasi demolarea lui). In acelasi timp ignora principalul document al Revolutiei : Comunicatul catre tara al CFSN din noaptea de 22 decembrie. In schimb, elogiaza asa-zisa Proclamatie de la Timisoara din martie 1990 (document eminamente electoral) fara a mentiona adevarata Proclamatie a Timisoarei Revolutionare din ziua de 21 decembrie 1989

15/11/2009

Ovidiu vrea detalii in legatura cu prezenta mea la desfasurarea evenimentelor din decembrie 1989. Am descris toate acestea in nenumarate interventii, dezbateri, scrieri.

Nu cred ca din naivitate “nu intelege” de ce “nu am iesit in strada” inca din 17 decembrie sau chiar din 21 dec.1989. Unii s-au aflat in situatia mea, sub supraveghere personala si la domiciliu (inclusiv poetul Mircea Dinescu); deaceea  am aparut numai in 22 Decembrie.

Va dati seama ca nu la “chemarea” lui Cico Dumitrescu am fost la TVR (cu care de altfel nu am fost coleg – el era cadru militar in marina). Si altii afirma acelasi lucru, probabil cu bune intentii.

Sugestia “ca mi-ar fi fost teama” si “am asteptat un moment favorabil” nu are temei. momentele cele mai grele au inceput in seara de 22 Decembrie . Eu nu exagerez cand afirm in ce conditii am elaborat Comunicatul catre Tara al CFSN si l-am prezentat la Televiziunea Romana.

Afirmatia, precum ca “in CFSN s-ar fi adunat “oameni cunoscuti” sunt deasemeni fara temei. Cu exceptia unor nume vehiculate la Europa Libera, cei mai multi erau necunoscuti celor mai multor dintre noi. Din cei 39 membri nici eu nu cunosteam mai mult de cca. 10 – chiar si cu acestia fara sa fi avut legaturi anterioare apropiate.

Si mai hazardata si vadit necinstita este afirmatia ca in Decembrie ’89 ar fi preluat puterea “esalonul 2” al PCR. Acest punct de vedere a fost vehiculat de opozitia politica, nascuta pe parcursul apropierii de campania electorala din 1990, sustinuta si de unele cercuri politice din exterior. Prezenta unor oameni care avusesera candva raspunderi politice sau de stat (ca Alexandru Barladeanu, Corneliu Manescu, Silviu Brucan sau subsemnatul). Dar, toti, eliminati inca din anii ’60-’70 din cercurile conducatoare si marginalizati, nu inseamna deloc “esalonul 2” . Altminteri, in miscarea de masa care a dus la rasturnarea lui Ceausescu, o mare majoritate a participantilor erau membri de partid, ceeace era semnificativ pentru caracterul atotcuprinzator al acestei revolte populare.

Datele de contact de acolo sunt:
http://www.valeaplopului.com/Contact.pup

8/11/2009/

In acest context, multumesc lui Ovidiu pentru relatarea de pe blogul sau legata de vizita lui Michael-Jackson . in 1992.

28/06/2009

Felicitari lui Ovidiu pentru inregistrarea Nataliei Barbu – o basarabeanca frumoasa si talentata !

12/04/2009

Ovidiu   mă întreabă:

 a) “de ce am cedat” cu “grăbirea” procesului pentru familia Ceauşescu chiar pe 25 decembrie 1989?.

 Cu toţii am fost de acord atunci că ar fi fost, din toate punctele de vedere, mai avantajos, dacă am fi putut asigura ulterior un proces public, în condiţii normale. Aşa cum am spus, personal consideram că era chiar bine să fi rămas în viaţă, pentru a vedea care era percepţia reală în rândul populaţiei a politicii sale. Însă, nu ne aflam în condiţii normale. Cu fiecare zi şi chiar oră care trecea (mai ales noaptea) se înmulţea numărul victimelor! Acesta a fost motivul esenţial care ne-a determinat să adoptăm decizia de urgentare a procesului de la Târgovişte, în condiţii improvizate, excepţionale (pentru că şi situaţia noastră era excepţională). Procesul nu a fost ilegal! El s-a întemeiat pe prevederile legilor existente atunci (ale regimului Ceauşescu).

b) Probabil că rezultatul urmăririi mele s-a soldat cu numeroase rapoarte ale celor care mă urmăreau. Nu m-am interesat, însă, niciodată de existenţa sau inexistenta unor astfel de dosare şi nici nu mă interesează! (nu ar fi nicio plăcere să constat cine oferea informări despre mine la Securitate, cum am văzut că au constatat alţii. Nu am asemenea obsesii !)

30/03/2009

Ovidiu ma intreaba : cum am scapat de Securitate, in conditiile severe de supraveghere in care traiam atunci? Partial a raspuns atat Victor cat si domnul Alex.M.Stoenescu.

Desi supravegheat, eu indeplineam functia de Director al Editurii Tehnice, primeam la Editura numerosi autori (profesori universitari, cercetatori); vizitam unitati de invatamant, de cercetare, intreprinderi industriale, centre de librarii; participam la lansari si prezentari de carti. La birou, ma vizitau sau aveam intalniri in afara cladirii, uneori in parc, o serie de personalitati ( scriitorul Titus Popovici, cu care eram in relatii amicale, Aurel Dragos Munteanu, Radu F. Alexandru, s.a.), participam la dezbateri stiintifice organizate de Academia Romana sau de alte institutii (erau apreciate spre exemplu reuniunile patronate de profesorul Mihai Draganescu, director, multi ani, al ICI-Institutul Central de Informatica). Eram un spectator fidel al teatrelor din Bucuresti si vizitator al expozitiilor de pictura si sculptura. Intretineam relatii amicale cu multi artisti, le vizitam atelierele.

Deci, nu stateam inchis in birou si nu eram izolat.

Uneori „faceam si jocuri” cu „urmaritorii” mei. Intr-o zi, spre exemplu, la invitatia lui Caramitru, am asistat la un spectacol de poezie (Eminescu) organizat de el, cu acompaniamentul pianistului Dan Grigore. In drum spre Ateneu, la un semafor, am reusit sa trec inainte de schimbarea culorii de trecere, lasandu-i pe cei doi urmaritori „pe stop”. Am ajuns deci si am parcat pe o strada din apropiere de Ateneu „fara urmaritori”! Au reaparut, insa, destul de repede. Nu am fost lipsit de prezenta lor nici la spectacol. Am trait multe asemenea episoade. 7.-

7.- Apreciez munca migaloasa a domnului Alex.M.Stoenescu pentru cercetarea evenimentelor legate de Revolutia din Decembrie, continui insa sa am multe obiectiuni asupra modului in care domniasa abordeaza unele chestiuni.

Desi a evoluat in timp, ajungand sa recunoasca ideea de REVOLUTIE,a ramas ostatic „marotei sale” privind „lovitura de stat militara” data de Stanculescu. Mi-am exprimat parerea asupra acestor concepte – „revolutie”, „revolta populara”, „lovitura de stat” – si asupra realitatilor si evenimentelor din Romania din decembrie 1989, inclusiv in Replica publicata in Jurnalul National.

Domniasa considera „teorii fanteziste” aprecierile mele .

Sunt lucruri asupra carora putem discuta asezat si mai ales asupra carora cercetarea istorica va avea posibilitatea sa se pronunte.

Daca cele prezentate de Ovidiu apartin domnului Alex.M.Stoenescu – disecarea evenimentelor in timp (de la Iasi, Timisoara si Bucuresti ) si incadrarea lor in diferite faze (tentativa de revolta, diversiune, represiune, revolta populara, lovitura militara) mi se par de un schematism excesiv.

Iar, aprecierea ca in 23 ianuarie 1990 ar fi avut loc o lovitura de stat (prin transformarea CFSN in partid politic) mi se pare de-adreptul „caraghioasa”, pe langa neadevarul cras pe care il exprima.

CFSN ca structura de stat s-a transformat in CPUN, prin decizia reprezentantilor celor 30 de partide, la 1 februarie 1990. La Reuniunea Consiliului Frontului Salvarii Nationale din ziua de 23 ianuarie 1990, reprezentantii judetelor au ridicat problema, in conditiile aparitiei diferitelor partide politice, a necesitatii unui partid care sa se bazeze pe platforma politica a Revolutiei Romane. Asupra denumirii s-au exprimat doua pareri : unii au propus sa se numeasca Partidul Revolutiei; cei mai multi s-au pronuntat pentru folosirea denumirii de Front al Salvarii Nationale. Aceasta a creat, e adevarat, confuzii, speculate de reprezentantii partidelor istorice, ca ar exista intentia de a reveni la o formula de Partid-stat. Problema a fost elucidata in intalnirea avuta cu cei trei presedinti de partide (Coposu, Campeanu, Cunescu) in ziua de 27 ianuarie, ca si, ulterior in Reuniunea din 28 ianuarie, cu reprezentantii acelorasi partide, cu prilejul demonstratiei pe care o organizasera in fata cladirii Guvernului si a CFSN. Dar, in valtoarea competitiei electorale care a urmat, aceasta acuza a fost mentinuta, desi CPUN-ul era proba contrarie. Insa, pana acum, nimeni nu a ajuns la o asemenea afirmatie – ca discutiile din CFSN din 23 ianuarie 1990 ar fi reprezentat „o lovitura de stat”.

De fapt, FSN ca partid s-a inscris la Tribunal dupa 1 februarie 1990, iar un numar mare de membri ai CFSN care au devenit membri ai CPUN, nici nu au aderat la noul partid FSN ( spre exemplu: Caramitru, Dinescu, Plesu, Haulica, Gabriel Andreescu, Florin Badinici, Octavian Buracu, Mariana Celac, Cristina Ciontu, Ascanio Damian, Dan Desliu, Radu Filipescu, Kiraly Karol, Domokos Geza, Arpad Orban, Ioan Scrieciu, V.A.Stanculescu, Laslo Tokes, Lazar Vlasceanu, Valentin Voicila, s.a.).

8.- Aceeasi greseala vad ca este repetata si de Crin Antonescu, care in emisiunea de la Antena 3 mi-a reprosat ca eu as fi fost ostil pluralismului politic (dovedind ca este inca prizonier al multor „sloganuri talibane” din Piata Universitatii care vizau demonizarea FSN si mai ales a lui Ion Iliescu).

Ori, ideea pluralismului politic a aparut in Programul in 10 puncte al Revolutiei Romane, inclus in Comunicatul catre Tara al CFSN , inca din primul punct al acesteia. Concretizarea lui, precum am mai spus, s-a reflectat in Decretul-Lege din 31 decembrie 1989, privind constituirea de partide politice, iar in cursul lunii ianuarie, au aparut primele 30 de partide. La alegerile din mai au participat peste 90 de partide politice . In ianuarie 1990, impreuna cu vicepresedintele CFSN, Dumitru Mazilu, m-am intalnit cu delegatia PNT-cd condusa de domnul Coposu.In zilele urmatoare m-am intalnit cu delegatiile celorlalte partide – PNL, condusa de domnul Campeanu si PSDR, condusa de domnul Cunescu. Le-am propus tuturor sa-si desemneze reprezentanti in Consiliul Frontului Salvarii Nationale, ca structura de stat. Ne-au refuzat. Apoi au pornit actiunile de protest impotriva CFSN si a Guvernului, finalizate cu demonstratia din 28 ianuarie. Comportamentul violent pe parcursul primei jumatati a anului 1990 nu a apartinut FSN-ului, ci sustinatorilor opozitiei, ceea ce s-a exprimat atat la demonstratia din 28 ianuarie (cu atacarea cladirii guvernului soldata cu un incendiu la parter, apoi cu devastarea sediului Guvernului in duminica de 18 februarie ; sloganurile incitante din Piata Universitatii , actiunea din 13 iunie cu devastarea unor institutii publice, etc). Mineriadele nu au fost provocate de FSN ci au fost reactie la actiunile violente ale adversarilor sai, sustinute financiar de cercuri interesate din interior si din afara

Momentele decisive pentru transformarea unei revolte populare in revolutie sunt:

Fuga lui Ceausescu, ca urmare a presiunii miscarii populare si mai ales, a revarsarii masive a coloanelor de muncitori de la periferia capitalei – a fost inceputul si nu sfarsitul Revolutiei Romane!

Dar, probabil ca asa este istoria si precum se vede, multe prejudecati continua sa se mentina in gandirea unor oameni.

26/03/2009

Problema ridicata de Ovidiu privind “sfarsitul capitalismului”, nu este lipsita de sens. Tot mai multi analisti seriosi – economisti si sociologi din Statele Unite si Europa, vorbesc despre faptul ca actuala criza nu este una obisnuita, ciclica, a economiei capitaliste si ca ea reprezinta o criza profunda, de sistem, care marcheaza pe deoparte incheierea unui ciclu istoric – al economiei capitaliste, inceputa cu 500 de ani in urma prin aparitia capitalului camataresc, apoi a celui comercial, dezvoltat sub forma capitalului industrial, care a propulsat civilizatia tehnologica, industriala si in fine amplificat prin forta capitalului financiar de astazi. Pe de alta parte, ei considera ca aceasta criza va duce in mod obligatoriu la modificari de esenta a sistemului, ducand la promovarea unor structuri specifice unei faze post-capitaliste de dezvoltare.

Se poate constata ca finalul secolului XX si inceputul secolului XXI a infirmat si eliminat doua tendinte extreme :

a.- falimentul sistemului socialismului de stat, care a ignorat piata, incercand sa o substituie prin preluarea de catre stat a reglarii fenomenelor economice – ceea ce s-a dovedit o mare eroare, cauza esentiala a falimentului acestui sistem.

Piata nu s-a nascut odata cu capitalismul si nu se identifica cu acesta. Ea a aparut la inceputurile civilizatiei, odata cu aparitia primei diviziuni a muncii – aparitia agriculturii. Capitalismul nu a facut decat sa extinda relatiile de piata la scara intregii societati si sa cupleze intreaga economie mondiala la acest proces care in zilele noastre, prin extinderea globalizarii, duce la integrarea tuturor economiilor nationale si regionale intr-o piata mondiala unica. Deci, este de asteptat ca relatiile de piata sa stea si in viitor la baza relatiilor economice, intr-o faza post-capitalista a dezvoltarii acestora.

b.- actuala criza evidentiaza falimentul altei extreme – fetisul pietei si eliminarea statului din economie. Din nou, ca si pe vremea lui Roosvelt, dupa marea criza economica din anii 1929-1933, s-a apelat la stat pentru a scoate economia din criza.

Deci, adevarul este undeva la mijloc, iar teoria si practica economica trebuie sa evidentieze caile de imbinare a rolului pietii cu a unor factori de corectare a efectelor negative ale acesteia (indeosebi in ce priveste polarizarea sociala, marile discrepante dintre state, dintre bogati si saraci).

In conditiile extinderii relatiilor democratice la scara nationala si mondiala, oamenii nu mai pot accepta un sistem care sa se sprijine pe mari discrepante sociale.

In plus, omenirea se afla in fata unor noi provocari, legate de marile conflicte dintre societate si natura – generate, pe deoparte, de o proasta gestionare a resurselor naturale, de risipa acestor resurse (chiar relatiile de piata au stimulat risipa ) ca si, pe de alta parte “efectele secundare”, de ordin calitativ – prin poluarea factorilor de mediu si agravarea unor fenomene la scara planetara – incalzirea globala si schimbarile climatice.

Toate acestea reclama schimbari structurale in ce priveste functionarea societatii, relatiile sociale, relatiile internationale, care sa asigure, pe deoparte, o democratie reala, benefica tuturor si eliminarii marilor discrepante din lumea de azi, la scara nationala si internationala si pe de alta parte, o mai buna gestionare a Planetei si a resurselor sale, care trebuie privite ca un patrimoniu comun al tuturor oamenilor care traiesc pe Planeta noastra.

23/02/2009

Ovidiu in acelasi spirit, crede ca Ceausescu ar fi rezolvat mai simplu toate aceste fenomene! Este iluzia pe care o creaza, in general, unor oameni, ideea ca dictatura este mai eficienta decat democratia.
Winston Churchill spunea, la vremea sa, ca “democratia comporta multe imperfectiuni si inconveniente, dar ca, totusi, nu s-a nascut inca ceva mai bun ! “

Oamenii au iesit in strada in 1989, atat datorita deteriorarii conditiilor materiale, in cursul anilor 1980, pe care o descrie atat de bine stefanmoromete, cat si datorita atmosferei insuportabile de suspiciune si ingradire a libertatii de gandire si de exprimare –amplificate de manifestarile caricaturale ale cultului personalitatii.

Asa ca este total de neinteles alimentarea nostalgiei dupa Ceausescu si regimul sau !

4.- Totul este cum sa facem functionale si eficiente libertatea castigata, democratia si statul de drept.
Cum sa solutionam problemele complexe ale vietii economice si sociale, in contextul intern si international – inclusiv al efectelor crizei financiare si economice mondiale si ale proceselor de integrare europeana si de globalizare.

Aceasta este marea problema, la care, din pacate, competitia politica de la noi si naravurile care au insotit si insotesc alternantele la putere, goana dupa functii si privilegii, clientelismul si nepotismul – constituie elemente in plus de denaturare a raporturilor umane si impiedica promovarea valorilor reale si eliminarea fenomenelor de parazitism social, la care se adauga trasaturile de fond ale “capitalismului salbatic”, specific acestei faze, tuturor tarilor emergente care au mostenit o mare ramanere in urma in dezvoltarea lor fata de tarile capitaliste dezvoltate.

23/02/2009

Privind “Revoluţia din decembrie şi detractorii ei „

1. – Ovidiu  mă întreabă în legătură cu un text din cartea profesorului Scurtu. Ce aş avea eu de comentat în legătură cu citatul prezentat privind un episod din cele ce se petreceau în ziua de 22 decembrie 1989, cand studioul IV al TVR, a devenit „o tribuna vie” a Revoluţiei? 

Ca,  Cico Dumitrescu, la apariţia sa, mi s-ar fi adresat să vin la Televiziune, vorbeşte doar de faptul că eram, la vremea respectivă, o figură şi un nume cunoscute şi că unii oameni, în acele momente dramatice, îşi puneau speranţe în mine, ca factor catalizator. Dar, eu m-am dus la Televiziune nu la chemarea lui Cico Dumitrescu sau a altora! Am plecat din Casa Scânteii, însoţit de unii colaboratori din Editura Tehnică şi câţiva angajaţi din Consiliul Culturii, cu gândul de a merge spre Televiziune (am făcut doar o scurta oprire acasă, nu departe de Televiziune, pentru a-mi parca maşina şi a o lăsa acasă). În rest, sunt multe alte episoade care au fost reluate de TVR, altele despre care s-a scris. Eu m-am oprit la ceea ce mi s-a parut mai semnificativ.

S-au spus de-a lungul vremii şi multe neadevăruri.

Într-o carte de convorbiri cu Vartan Arachelian, Petre Roman, spre exemplu, relatează un episod, de-a dreptul inventat si anume ca : atunci când era el în Televiziune, cineva ar fi remarcat prezenţa lui Corneliu Coposu şi că ar fi asistat la o reacţie negativă din partea mea şi a lui Alexandru Bârlădeanu, care ne-am fi opus admiterii lui Coposu în Studioul IV.

Afirmaţia conţine mai multe neadevăruri: noi nu am fost împreună, în acelaşi moment, în Studioul IV (nici eu cu Petre Roman, nici cu Bârlădeanu).

Într-o alta relatare a sa, Petre Roman repetă acelaşi neadevăr, de asta data, nu la Televiziune, ci în sediul C.C., în seara de 22 decembrie, când lucram într-un birou la redactarea Comunicatului către ţară al CFSN. Or, se pare că domnul Coposu nici măcar nu a fost în sediul C.C. în acel moment.

Domnul Coposu , potrivit relatării profesorului Ion Scurtu, în aceeaşi carte despre Revoluţie,  menţionează că, în ziua de 22 decembrie după-amiază, ar fi dorit să pătrundă în studioul TVR, dar că nu a reuşit (era, într-adevăr, foarte mare aglomeraţie). Că mi-ar fi trimis mie un bilet la care nu ar fi primit răspuns. El pretinde ca cineva ar fi facut o selectie la intrarea în studio şi că, deci, conducătorul PNŢCD nu a putut să se adreseze prin intermediul Televiziunii cetăţenilor ţării.

Această interpretare este total nerealistă.

În zona studioului si în curtea Televiziunii era o asemenea aglomerare încât nimeni nu putea face niciun fel de ordine! Eu eram o figură relativ cunoscută şi am fost aproape “luat pe sus” când am ajuns si am fost îndrumat spre Studioul IV. Cu acest prilej, practic, m-am şi desprins fără să vreau de colegii cu care venisem la Televiziune. Despre existenţa domnului Coposu eu nu aveam în acel moment nici o informaţie. Nu auzisem, pur şi simplu, de acest nume si probabil că acest lucru era valabil pentru toţi cei adunaţi acolo. Ca mi-ar fi trimis un bilet – nici nu vad cum si nici unde să mi-l trimită. Atunci, eu eram, ca şi toţi ceilalţi, o persoană particulară. Nu aveam niciun fel de pozitie oficiala. Şi nu de “audienţe” aveam atunci timp. Şi în ce calitate le-aş fi dat? Nici nu ştiam ce se va petrece si ce va urma. Pentru prima oară m-am întâlnit cu domnul Coposu în fruntea unei delegaţii a conducerii PNŢCD, în ziua de 10 ianuarie 1990, la sediul „CFSN”, în clădirea din Piaţa Victoriei. Atunci le-am şi propus, domnului Coposu şi delegaţiei, să-şi desemneze reprezentanţi care să intre în componenţa CFSN – ceea ce dânşii au refuzat. In schimb, mi-au propus să accept să particip la viitoarele alegeri în fruntea listei PNŢCD, ceea ce eu am refuzat cu amabilitate, spunându-le chiar că noi ne ocupăm de masurile pentru normalizarea situaţiei din ţară şi nu ne gândim încă la organizarea viitoarelor alegeri.

Vedeti deci cum circula unele informatii si cum se deformeaza faptele si adevărul! 
 

2.- Stupefiante sunt, insa, unele comentarii de pe forumul Jurnalului Naţional în legătură cu articolul pe care l-am publicat, aparţinand unor oameni dominaţi de ura si de încrâncenare, care se ascund sub anonimat.

Nu mă aşteptam ca, după 20 de ani, să se mai întreţină asemenea porniri instinctuale, iraţionale, primitive. Aş menţiona două categorii de reacţii: pe de o parte, cele aparţinând unor nostalgici ai ceauşismului şi, pe de altă parte, ale unor oameni ostili, rămaşi la nivelul sloganurilor primitive (anticomuniste) din perioada campaniei electorale din 1990, vehiculate în Piaţa Universităţii. Ele nici nu merită comentarii.  
 

Un „obraznic” îşi permite să repete o mârşăvie, punând la îndoială originea românească a soţiei mele, bănuind ca ar fi “rusoaică”, cu numele probabil de “Nataşa”. Ţin să îl dezamăgesc. Soţia mea este româncă get-beget – şi bucureşteancă. Ea s-a născut şi a copilărit în cartierul Giuleşti-Crângaşi. Numele său de fată era Şerbănescu Elena (Nina). Mama sa – Maria, tatăl – Anghel, o sora mai mare – Maria. Cred că nu mai e nevoie de alte detalii.  

În aceeaşi notă unii imi atribuie mie o denumire inventată – Ilici – pentru a consacra fabulatia mincinoasă privind legaturile mele cu Rusia, cu KGB-ul, etc. Niciodată, nimeni nu m-a numit astfel. Numele consacrat, în familie şi printre prieteni a fost intotdeauna Ionel. Până şi colegii mei ruşi, de la Institutul Energetic din Moscova, unde am studiat între anii 1950-1954, îmi spuneau tot Ionel (scriindu-mi numele în grafie chirilică, cu semn moale dupa l).  

De asemenea, se da „o semnificatie cu substrat” unor fotografii apărute în presă împreună cu familia Ceauşescu, aflat în 1976 într-un week-end la Iasi, punand întrebarea, “cu tendinta”, ce fel de „disidenţă”  făceam eu dacă “ii organizam concediul” familiei Ceauşescu?. 

Nu era niciun fel de concediu. Era un moment de răgaz al şefului statului (de atunci) pe parcursul unei vizite oficiale in judet. Eu indeplineam o simpla functie de gazdă. Nu trebuie căutate alte semnificaţii şi nici speculate în acest fel unele materiale fotografice.

Dar ticăloşia unora nu cunoaşte margini!

În schimb, am apreciat poziţia corectă exprimată de cativa participanti activi la evenimentele revoluţionare din Bucureşti şi Timişoara, care, pe bună dreptate, îşi manifesta şi surprinderea şi dezavuarea la asemenea ieşiri lipsite de respect în faţa unui moment inaltator din istoria noastră recentă.

18/02/2009

Ovidiu  se mai intampla sa ma uit si pe alte bloguri!

Constatarea dvs. despre Ceausescu nu e lipsita de adevar. Nu era analfabet. Era insa, lipsit de cultura. Dar, avea instinct politic.

11/12/2009

Ovidiu  se intreaba  de ce si-a asumat rolul pe care l-a avut in Revolutie tocmai Ion Iliescu ? (oare, de ce tocmai ?  Cine i-a impiedicat pe altii sa-si asume acest rol?)  Cei ce au fost prezenti in miezul evenimentelor stiu foarte bine ca au fost multi veleitari, care au incercat chiar sa preia conducerea miscarii, dar nu au fost asimilati si acceptati!

De ce a fost acceptat Iliescu – este intrebarea la care puteti gasi raspuns singur !

 

Restul – sunt naivitati : – ca eu m-as fi dus la Televiziune, pentru ca m-ar fi chemat Cico Dumitrescu! Sau – ca, Velicu  (pe vremea aceea consilier in Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, Ministerul Culturii de atunci) m-ar fi indemnat sa merg la Televiziune si sa iau legatura cu generalul Stanculescu.

 

Scriitorul Stoenescu mai inventeaza tot felul  de episoade, pentru a-si sustine propriile teze (Iliescu – om al Moscovei) – convorbiri telefonice cu Ambasada URSS sau chiar cu Gorbaciov – toate inventii mincinoase ! Ca si unele afirmatii ale lui Magureanu, la fel de lipsite de logica, ca pe mine m-ar fi “ales Gorbaciov inca din 1987 “ iar pe de alta parte “ca fusesem predestinat inca din anii 1970”.

 

In ce privesc unele aprecieri ale lui Magureanu, de coniventa cu  Stoenescu : ca “in decembrie nu s-a intamplat nimica eroic” si ca “puterea a fost oferita ca o ofranda unui grup care nu avea nici un merit”  – ele sunt nu numai jignitoare la adresa Revolutiei Romane si a celor ce s-au jertfit – dar, emise cu aroganta si cu pretentia unui temei stiintific – devin de-a dreptul ridicole!

 

Despre ”curaj” sau nu – ii las pe altii sa judece ! (Oare asumarea raspunderilor intr-un moment atat de dificil, era expresia lipsei de curaj ?).

24/11/2008

In legatura cu aceasta teza, reluata si de alti  interlocutori (Ovidiu, aviaxis) si sustinuta, interesat, de unii denigratori, pe motive politice, dar inconstienti probabil ca savarsesc prin aceasta o mare impietate la adresa poporului roman si a celor ce s-au jertfit in decembrie 1989 (este si cazul cartii scrise de V.Magureanu si A.M.Stoenescu), imi permit reluarea catorva consideratiuni :

 

a.- Prezenta serviciilor straine, in general,  in zone cu mari framantari sociale si politice nu este de neinteles, dar sa pui pe seama serviciilor secrete capacitatea de a genera miscari de masa de o asemenea amploare, cum a fost Revolutia Romana, este sau naivitate, sau deficit intelectual sau neintelegerea in general a unor asemenea procese.

 (Vorba unui comentator – nici CIA nu si-a permis sa se laude cu o asemenea performanta, nici scenaristii de SF de la Holywood nu au indraznit sa o speculeze).

 

b.- Este adevarat ca Revolutia Romana a fost parte dintr-un proces mai larg, care a dus la prabusirea de sistem in URSS si fostele state socialiste, dar aceasta nu inseamna (asa cum incearca sa demonstreze V.Magureanu), ca s-a desfasurat pe baza unui scenariu scris de servicii straine ! Fiecare tara a avut traiectoria proprie a acestui proces. La noi, din pacate, in lipsa unor solutii politice, pasnice – singura iesire a fost explozia sociala, generata de acumularea unor tensiuni interne foarte mari si concretizata prin revolta populatiei, la inceput la Timisoara si finalizata la Bucuresti – prin alungarea dictatorului.

Ovidiu mimeaza naivitatea prin intrebarile sale, dar este evident ca se afla sub imperiul unor pozitii definite, sustinute cu obstinatie de anumite forte politice, care s-au conturat in perioada urmatoare evenimentelor din Decembrie si contestatare al noii puteri provizorii instaurate atunci . Este de inteles, in contextul confruntarilor electorale de la inceputul anului 1990. De neinteles este mentinerea pe aceleasi pozitii, dupa alegerile din mai 1990, cand populatia a optat explicit  si a exprimat sustinerea sa pentru cei ce au fost plasati in centrul vietii politice ca urmare a victoriei Revolutiei din Decembrie, ai carei protagonisti au fost.

23/11/2008

Ovidiu  trage concluzia ca : intrucat am fost urmarit de Securitate (filat chiar in timpul revolutiei la TVR) pana la 11 dimineata, in ziua de 22 decembrie 1989, eu “nu am putut participa la revolutie!”.

 – aparitia unui Program al Revolutiei (acesta a fost continutul COMUNICATULUI  CATRE TARA AL CFSN – cu cele 10 puncte programatice – prezentat public la Televiziune, in noaptea de 22 decembrie1989 ) si

 – structurarea unei noi puteri (acesta a fost Consiliul Frontului Salvarii Nationale).

In comunicat se afirma clar : “Din acest moment se dizolva toate structurile de putere ale clanului Ceausescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat si institutiile sale isi inceteaza activitatea, intreaga putere in stat este preluata de Consiliul Frontului Salvarii Nationale”.  

Interlocutorul ma intreaba cum am reusit sa intru in cladirea CC care era pazit de armata. Daca am cerut pentru aceasta aprobarea generalului Victor Stanculescu ?!!

 

Sediul nu era pazit de armata. El fusese ocupat de demonstranti. Deoarece se crease o mare aglomeratie, portile de intrare erau protejate de grupuri de tineri constituite ad-hoc. Ei m-au si ajutat sa patrund in sediu si apoi sa ajung pe balcon, de unde m-am adresat celor adunati in Piata.

Generalul Victor Stanculescu nu era in masura sa dea aprobari sau dispozitii civililor participanti la Revolutie. Meritul sau este acela ca a inteles esenta evenimentelor si s-a pus in slujba Revolutiei.

Raporturile noilor structuri de putere cu armata sunt explicit exprimate in COMUNICATUL CFSN: “Lui (CFSN) i se vor subordona Consiliul Militar Superior, care coordoneaza intreaga activitate a armatei si a unitatilor Ministerului de Interne”.

16/08/2008

3. Ovidiu mă întreabă unde am fost în zilele de 17-21 decembrie 1989?

 

            Am răspuns la această întrebare în tot ceea ce am scris. Eram director la Editura Tehnică. Mă aflam în perioada în care “filajul” efectuat asupra mea funcţiona la vedere:. trei echipaje (Dacii) mă urmăreau permanent; două mă urmăreau pe mine, peste tot, unde mă deplasam, a treia supraveghea casa şi o urmărea pe soţia mea. Filajul a continuat până în dimineaţa zilei de 22 decembrie. La ora 11, un colaborator mi-a comunicat că ambele Dacii din parcarea de lângă clădirea Casei Scânteii, care mă însoţiseră de dimineaţă, au dispărut din parcare.

 

            În dimineaţa zilei de 17 decembrie mă aflam în editură. Unul dintre colaboratori, redactor al unei cărţi care se afla sub tipar la tipografia din Timişoara, dând telefon ca să se intereseze de mersul tipăririi cărţii, nu a reuşit să discute mai mult de câteva cuvinte, pentru că a auzit zgomote, iar apoi s-a întrerupt legătura telefonică. De unde am dedus amândoi că la Timişoara se desfăşurau lucruri foarte grave. Restul îl găsiţi în cartea “Revoluţie şi reformă”.

12/08/2008

Ovidiu 

Evenimentele din decembrie 1989 trebuie judecate în contextul istoric dat şi în condiţiile excepţionale în care s-au desfăşurat ele. Noi nu am avut şansa unei treceri paşnice – ca în celelalte ţări. Am trăit o veritabilă explozie socială şi o ridicare spontană a populaţiei împotriva unei dictaturi care se crampona de putere.Vă reamintesc în ce condiţii s-a constituit Consiliul Frontului Salvării Naţionale în noaptea de 22 decembrie.

După fuga lui Ceauşescu – la ora 12.06 – a apărut un veritabil vid de putere. Prima reacţie a populaţiei a fost explozia de bucurie şi entuziasm – care se exprima mai ales la cele două „tribune” publice: în balconul clădirii Comitetului Central, în faţa unei mase mari de oameni adunaţi în piaţă şi în studioul 4 al Televiziunii, ale căror transmisii erau urmărite „cu sufletul la gură” de întreaga ţară – şi nu numai, în întreaga lume. A fost prima revoluţie transmisă direct la televiziune!

 În această atmosferă, în după-amiaza zilei de 22 decembrie s-a încercat găsirea unor formule de asigurare a preluării puterii (ulterior, am aflat de discuţiile mai multor grupuri – cu formule diferite de „guvernare”). Apariţia mea în sediul CC a generat o anumită catalizare a interesului pentru concretizarea unor astfel de soluţii. După ce m-am adresat, în jurul orei 17, din balcon, mulţimii adunate în piaţă, am reuşit – un grup de circa 15 oameni – să ne adunăm într-un birou, la etajul III, şi să începem să lucrăm la redactarea unei proclamaţii către ţară (devenită Comunicatul către ţară al CFSN). Se speculează pe seama denumirii de Front al Salvării Naţionale şi a afirmaţiei generalului Militaru, că Frontul Salvării Naţionale ar fi existat de 6 luni. Nu a existat niciun fel de structură organizată înaintea zilei de 22 decembrie. Au existat încercări de a organiza ceva, în vederea răsturnării lui Ceauşescu – cu 3-4 ani înainte, inclusiv discuţii într-un grup la care participa şi generalul Militaru, ca şi fostul ministru al Apărării, generalul Ioniţă, care a murit în urma unui cancer galopant, în iunie 1987. Generalul Militaru, în acea vreme, încercase contactarea unor foşti colegi, generali de la Marele Stat Major (al cărui şef a fost un timp). Aceştia l-au denunţat. El şi generalul Ioniţă au fost şi anchetaţi. Un alt membru al grupului, comandorul Radu Nicolae, a comis, de asemenea, unele imprudenţe şi a fost, la rândul său, reţinut. Drept urmare, grupul s-a destrămat! 

           După mişcarea de protest de la Braşov, s-au intensificat măsurile de supraveghere. „Filajul” care mă urmărea a început să se desfăşoare la vedere, fără nici un fel de jenă – 3 echipaje (în maşini „Dacia”) mă urmăreau permanent, 24 de ore din 24 : 2 însoţindu-mă permanent, în toate deplasările, a treia, supraveghind casa noastră şi deplasările soţiei. 

           În vara anului 1989, a apărut la „Europa liberă” un document-apel, semnat „Frontul Salvării Naţionale”. Ulterior, am aflat că autorul său era profesorul Melian, de la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Generalul Militaru, cu care nu am mai avut contacte după moartea generalului Ioniţă şi care rămăsese, practic, izolat, a presupus că mesajul de la „Europa Liberă”,  semnat „Frontul Salvării Naţionale”, ne-ar fi aparţinut nouă, celor ce iniţiasem discuţiile, împreună cu generalul Ioniţă. Eu întocmisem un alt material-apel către populaţie pentru „Europa Liberă”, care nu a mai ajuns la destinaţie, în care propuneam constituirea unui Front patriotic, popular. Cei de la Timişoara au denumit structura creată, în 20 decembrie 1989 – Front Democratic.

            În discuţia din biroul în care lucram la redactarea Comunicatului către ţară, ni s-a părut denumirea de Front al Salvării Naţionale ca fiind cea mai potrivită – şi am adoptat-o ca atare. Ea, deci, nu ne aparţinea nouă, celor ce am redactat documentul, iar referirea generalului Militaru la existenţa anterioară a vreunei structuri cu această denumire nu avea nicio relevanţă!Precum se ştie nu am putut termina redactarea documentului, începută în sediul CC, pentru că la ora 18.30 s-a declanşat tirul de arme, care a vizat inclusiv biroul în care lucram noi. Ne-am împrăştiat şi, apoi ne-am reîntâlnit în clădirea Televiziunii, târziu, în noapte, unde am finalizat textul Comunicatului şi am încropit lista celor 39 membri ai CFSN, ca primă propunere, care, ulterior s-a completat. Toată această acţiune, finalizată spre miezul nopţii, s-a desfăşurat într-o veritabilă „stare de asediu” – sub tirul permanent îndreptat asupra sediului Televiziunii! De aceea, nici nu i-am putut convoca pe toţi cei 39 membri – într-o reuniune de constituire – ca atare. Am putut face acest lucru abia pe 27 decembrie, după încetarea atacurilor armate, care s-a produs ca urmare a procesului şi execuţiei cuplului Ceauşescu. Îmi puneţi întrebarea – în ce calitate am semnat Decretul din 24 decembrie 1989 privind instituirea Tribunalului Militar Excepţional, întrucât Consiliul FSN „m-ar fi ales – în calitate de preşedinte al său – abia în şedinţa sa în plen din 27 decembrie 1989”. Situaţiile excepţionale determină măsuri excepţionale şi aceasta a fost valabil şi pentru Revoluţia Română. Neputându-se întruni în plen în noaptea de 22 decembrie, s-a constituit nucleul activ al celor prezenţi, care a activat în cele trei locaţii – la Televiziune, la sediul CC şi la Ministerul Apărării Naţionale (unde ne-am încropit un spaţiu de lucru al colectivului de coordonare a acţiunilor). Acest grup executiv ad-hoc m-a recunoscut, de facto, ca preşedinte, şi m-a şi mandatat să semnez decretul respectiv. Plenul Consiliului, întrunit pe 27 decembrie, a ratificat acest fapt, prin desemnarea întregului său birou executiv (preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi membri), desemnând, în acelaşi timp, pe primul ministru şi alţi membri al guvernului.Asupra tuturor acestor lucruri m-am referit, la vremea respectivă, atât în discuţia cu Comisia Senatorială – care a apărut în volumul „Revoluţia trăită”, ca şi în volumele „Revoluţie şi reformă”, „Revoluţia Română”, „Momente de istorie” – vol.I. 

8/02/2008

Ovidiu

Nu am omis in toate scrierile mele despre revolutie intalnirea cu Victor Stanculescu si nu am subestimat rolul pe care generalul Stanculescu l-a avut in acele zile . Fragmentele pe care le citezi din discutiile ulterioare cu Victor Stanculescu nu schimba nimic din ce am spus eu . Va aflati probabil sub influenta scrierilor autorului Stoenescu care vrea cu tot dinadinsul, sa sustina teza «loviturii de stat», ca si faptul ca generalul Stanculescu ar fi putut da el o lovitura militara, dar ca a ezitat…Fabulatiile de tot felul pe aceasta tema nu au valoare decat «literara» – inventii ale unora care vor sa se afle in treaba ! Totul a fost mult mai simplu si mai firesc ! Chiar daca ar fi dorit, nici generalul Stanculescu, nici alt general nu se puteau aventura in asa ceva. Ei se aflau in fata unui fapt implinit -o revolta populara, la care armata nu se putea opune. Cel mai firesc si mai intelept era sa se alature acestei miscari si sa se puna in slujba revolutiei ceea ce spre cinstea lor au si facut .

26/12/2007

Ovidiu

Raspunsul la problemele de esenta, asa cum sunt cele evidentiate necesita o analiza aprofundata.Nu am neglijat sa raspund dar doresc sa “combatem “ serios, dupa sarbatori. Pana atunci , cele mai bune urari de sanatate, bunastare si reusita deplina cu ocazia Craciunului si Anului Nou 2008!

18/12/2007

Cu un asemenea cap de acuzare cum ar fi: „Ceaușescu a întinat numele Partidului Comunist Român” nu era suficient ca să-l asasineze de Crăciun pe Ceaușescu, mai ales după ce solicitarea lui Iliescu-Brucan din 23 decembrie ’89 ca să intervină armata rusiei în România a eșuat, doar mulțumită Generalului Ștefan Gușă care a anulat solicitarea lui Iliescu prin ordin militar. De aceea trebuiau inventate alte capete de acuzare cum ar fi genocid – peste 60.000 victime.

Generalul Guşă a ordonat ca, dacă trupele ruse vor încerca să forţeze frontiera, să se deschidă foc cu toată tehnica din dotare. Avertizaţi, ruşii s-au retras.

23 decembrie e şi ziua în care la TVR se transmite că s-a luat legătura cu Ambasada Sovietică: „Ne-a promis ajutor militar imediat, întrucât agenţii străine (teroristi libieni, sirieni și palestinieni) şi-au permis să trimită elicoptere cu oameni înarmaţi, cu scopul de a distruge ceea ce poporul român a cucerit“. Despre această intervenţie, notează procurorii, discutase conducerea CFSN; Iliescu şi generalul Nicolae Militaru – numit la televizor ministru al Apărării Naţionale, în locul lui Victor Stănculescu, după căderea regimului Ceauşescu – Iliescu a solicitat intervenția militară rusească. Însă generalul Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major, s-a opus. .O parte din teroristi ( in special libieni, palestinieni,

Teodor Brateș, de la TVRL, anunța în noaptea de 22 spre 23 decembrie, că ”se îndreaptă trei camioane de teroriști spre Otopeni”. Cu alte cuvinte, trupele de Securitate trimise în sprijin au fost identificate ca teroriști, iar militarii de la Otopeni au încercat să se apere în baza acestor informații false. În urma schimbului de focuri, 48 de persoane au fost ucise iar alte 15 rănite, arăta Parchetul General. Psihoza teroriștilor a dus la abuzuri, victime colaterale numeroase, mutilări, lipsire de libertate și multe altele. În ciuda anchetelor și a proceselor, problema ”teroriștilor”, dar și a pedepsirii vinovaților pentru dezinformarea, haosul și crimele din decembrie 1989 este departe de a se fi rezolvat.

Generalul Militaru a fost deconspirat ca agent GRU (Serviciul de Informații Militare Externe al URSS, n.r.). El a fost urmărit ca atare, de către UM 110, din cadrul Securității, care era focalizată pe contraspionaj pe țările de Est.

Ion Iliescu 22 decembrie 1989 ora 14,35 TVR: „Ceaușescu n-are nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului. Ceaușescu a întinat numai, numele Partidului Comunist Român”
[această afirmaţie, exprimată e o dovadă a situării lui Iliescu pe poziţii comuniste.]

Ceauşescu, care avea o teamă atavică faţă de sovietici, de ani de zile, toţi militarii cu studii la Moscova erau marginalizaţi, în dispozitivul de apărare a ţării.

PE 23 DECEMBRIE ’89 ILIESCU A CERUT AJUTORUL MILITAR RUSESC. ARMATA URSS A AJUNS LA FRONTIERĂ CU BILNDATE. GENERALUL ȘTEFAN GUȘĂ A OPRIT ORIDINUL LUI ILIESCU.

Ion Iliescu 22 decembrie 1989 ora 14,35: „Ceausescu n-are nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului. Ceausescu a întinat numai, numele Partidului Comunist Român”

Thierry Wolton, unul dintre cei mai acerbi cercetători ai totalitarismului comunist:

„Singura țară în care planul lui Gorbaciov a funcționat a fost România, unde cripto-comuniștii, să-i numim astfel, au reușit să confiște revoluția populară care l-a înlăturat pe Ceaușescu. Acest „succes” se datorează, fără îndoială, eficienței Securității, care și-a păstrat suficientă putere pentru a impune această cale.

„Ce s-a întâmplat în România imediat după 1989 era fix ceea ce-și dorea să facă Gorbaciov peste tot în țările din centrul și estul Europei: să alunge vechea gardă, Honecker, Ceaușescu, și să-i înlocuiască cu alții mai tineri și mai simpatici, capabili să seducă Occidentul și să primească investiții.”

Dumitru Mazilu: „Nimeni n-a comentat relatările lui Ion Iliescu. Ştiam că se ceruse, la 23 decembrie, chiar de către el, ajutor militar sovietic… Abia mai târziu am înţeles de ce la întâlnirea cu Şevardnadze n-am fost invitat. Era singura întâlnire cu un important demnitar străin la care nu participam. Mă opusesem intervenţiei militare sovietice la 23 decembrie din MOTIVE PRINCIPIALE. Tinerii s-au opus hotărât acestei propuneri. Generalul Guşă ne susţinuse”.

În septembrie 1993, Gușă afirma Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 că, în noaptea de 22 decembrie, Iliescu, care se afla în sediul Ministerului Apărării Naționale, a încercat să-l convingă despre nevoia de a aduce Armata sovietică în România. Conform documentelor rămase în arhiva Comisiei, Gușă i-ar fi replicat atunci lui Iliescu:

Generalul Ștefan Gușă: „Nu, domnule Iliescu, nu e nevoie. Nu faceţi greşeala asta! Nu avem nevoie de niciun ajutor. Nu asta ne mai trebuie!” Enervat, în cele din urmă, avea să strige: „Nu, domnule Iliescu, nu! Dă-i în p… mea de ruşi!”.

De altfel, episodul „23 decembrie” a atras şi atenţia presei străine. Un amănunt important se găseşte în ediţia din 3 ianuarie 1990 a cotidianului francez „Le Figaro”, pe pagina 4, în articolul „Notre Front était prêt depuis longtemps”, adică Frontul nostru era gata de mult timp. Revoluţionarul Mihai Lupoi îi preciza ziaristului Thierry Dejardins:

„Vrem de asemenea să dezvoltăm relaţiile noastre cu URSS, dar fără nicio condiţie. La 22 decembrie, noi l-am sunat pe Gorbaciov şi l-am întrebat în mod deschis dacă va interveni să-l susţină pe Ceauşescu. El ne-a răspuns că nu s-a pus problema nicio secundă. Dar noi suntem gata, bineînţeles, să lucrăm şi să cooperăm cu Europa de Est. Suntem chiar cei care cer asta”. Acel „noi” nespecificat din afirmaţia lui Lupoi este facil de explicat. În decembrie 1989, Mihai Lupoi era un „simplu” căpitan de Armată. Acesta a anunţat primul, la Televiziune, că Nicolae Militaru, spion sovietic dovedit, preia conducerea Armatei române.

Procurorii au probat că ajutorul militar al URSS ”a fost cerut de către un grup din care făceau parte Ion Iliescu, alături de Silviu Brucan, generalul Nicolae Militaru şi alţii, printre care şi şeful Direcţiei Operaţii a Armatei, generalul Eftimescu. Iar această solicitare care constituia infracţiunea de trădare

După cum s-a demonstrat însă, ”solicitarea de ajutor militar adresată sovieticilor nu a rămas fără răspuns”: pe 23 decembrie la aceeaşi oră, în cinci puncte de trecere a frontierei cu URSS, au venit împuterniciţi sovietici, care au cerut să intre în România trupe, mobilizate de partea cealaltă a graniţei.

Militarii români de la acele puncte de frontieră au povestit toţi, la unison, cum au discutat cu toţi aceşti împuterniciţi la vremea respectivă şi apoi au cerut instrucţiuni superiorilor. Toţi trăiesc, sînt rezervişti şi au relatat că li s-a comunicat de către împuterniciţii ruşi: ”avem în spate efectivele (inclusiv de blindate) şi vrem să intrăm în România, pentru că am fost chemaţi!”. Dar, după ce s-a luat legătura în final cu generalul Guşă, recunoscut de sovietici ca şef al armatei (Militaru fusese numit numai la televizor), acesta, după cum ştim chiar din celebra filmare făcută în clădirea Comitetului Central, a ordonat ca nicio asemenea intervenţie să nu aibă loc.

Guşă a ordonat ca, dacă trupele ruse vor încerca să forţeze frontiera, să se deschidă foc cu toată tehnica din dotare. Avertizaţi, ruşii s-au retras.

A devenit vizibilă diferenţa între ”aripa politică” a liderilor de la acel moment, condusă de Ion Iliescu, pro-moscovită si cea militară, coordonată în primele zile de după fuga lui Ceauşescu de generalul Ştefan Guşă.

Cum ar fi arătat România cu trupe ruseşti în ţară, atîta vreme cît URSS-ul era încă în putere, dar în România se striga ”jos comunismul”, e greu de imaginat.

Prin decizia lui Ceauşescu, care avea o teamă atavică faţă de sovietici, de ani de zile, toţi militarii cu studii la Moscova erau marginalizaţi, în dispozitivul de apărare a ţării.

Singurul care a încercat să-l apere pe Ion Iliescu, susţinînd că o asemenea cerere de ajutor către Gorbaciov, lansată pe ”firul roşu” cu Moscova (funcţional atunci şi pe care Iliescu a vrut să-l ”reinstaleze” în 1994!) a fost Gelu Voican Voiculescu. Acesta a insistat, în faţa Comisiei Gabrielescu că ”nu m-am desprins de Iliescu, pînă ce am plecat la Tîrgovişte la proces” şi că ştie tot ce a făcut acesta: ”ştiu că n-a fost la ambasada sovietică”, a afirmat el cu tărie, iar despre ”telefonul la ruşi” a spus că ”Bujor Sion (protejatul, aşa-zisul ”fiu adoptiv” al lui Iliescu – n.n.) a lansat ideea să cerem ajutor străin. Ne-am opus, cel mai vehement era Mihai Lupoi, care era militar. Cineva bate la maşină un comunicat, să vină trupele sovietice şi s-a dat pe post. Dar nu s-a vorbit cu ruşii. S-a vorbit cu Karpathy (ministrul Apărării din Ungaria) în limba rusă şi Petre Mihai Băcanu a dat asta în ziar, spunînd că s-ar fi vorbit cu Moscova”.

Despre orientările ”geo-politice” din următorii ani ale lui Ion Iliescu, inclusiv despre tardiva semnare a unui tratat cu o Uniune Sovietică muribundă, Voican n-a spus nimic, în schimb a avansat un scenariu copilăresc, în încercarea de a-şi apăra idolul, în faţa unei potenţiale acuzaţii de trădare de ţară: ”Iliescu s-a înconjurat o vreme de rusofili, pentru a atenua influenţa ruşilor şi a-i adormi, dar pe care treptat i-a îndepărtat, apoi au rămas doar puţini. Eu nu cred că Iliescu este rusofil”. Faptele îl contrazic, însă, pe celebrul şi ezotericul revoluţionar. Ca şi recunoaşterea făcută în faţa procurorilor de către Ion Iliescu, după prescrierea lor.

Dezvăluirile generalului Hortopan, îngropate în muntele de hîrtii ale unei comisii

În muntele de depoziţii date în faţa Comisiei Gabrielescu, s-a aflat una, care în mod straniu a fost trecută cu vederea şi e practic îngropată printre ele, deşi e printre cele mai relevante hîrtii ale acesteia. E vorba de consemnarea făcută de un stenograf, Mihai Marin, asupra unei discuţii care a avut loc între generalul Ion Hortopan şi senatorul Valentin Gabrielescu (de faţă erau şi colegii săi senatori Sabin Ivan, Sergiu Nicolaescu şi Ilie Plătică-Vidovici, care au intervenit însă puţin în discuţie).

La Revoluţie, generalul Ion Hortopan era şeful Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor şi el a fost responsabilul ierarhic, vinovat de reprimarea manifestanţilor de la Intercontinental cu ajutorul blindatelor. Corneliu Bărbulescu, colonel şi şef al Secţiei Cercetare din Direcţia de Informaţii a Armatei era la Comitetul Central, cînd l-a văzut pe Hortopan în noaptea de 21 decembrie 1989, raportîndu-i Elenei Ceauşescu: ”i-am terminat! I-am dus pe toţi până la Piaţa Unirii”. Hortopan a murit în 2000, fără să fi compărut în faţa vreunei instanţe de judecată. A fost trecut în februarie 1990 în rezervă, cu pensia de general.

Redau, foarte apropiat de stenogramă (intervenind unde textul e redundant) scurta discuţie care a avut loc, probabil la finalul unei audieri al cărui proces verbal nu mai există. Probabil, cel care a distrus acest proces verbal n-a luat în seamă şi textul stenogramei, rătăcit între alte hîrtii. Prima întrebare îi aparţine senatorului Gabrielescu.

” – Domnule general, chiar ultima întrebare: aţi auzit dv. o discuţie relativ la posibilitatea să chemăm trupele sovietice să ne ajute, în situaţia aceea? Dar pe cinstite, să ne spuneţi.

Gl. Hortopan – Da. În momentul acela greu pe 23 s-a făcut o intervenţie în URSS. S-a dat un telefon.

Gabrielescu – Cine?

Gl. Hortopan – Dl. preşedinte Iliescu.

Gabrielescu – De unde ştiţi?

Gl. Hortopan – Am fost de faţă.

Gabrielescu – Ruseşte sau româneşte?

Gl. Hortopan – Ruseşte.

Gabrielescu – Ştiţi ruseşte?

Gl. Hortopan – Nu ştiu ruseşte.

Gabrielescu – Atunci de unde ştiţi ce a vorbit dl. Iliescu?

Gl. Hortopan – Mai erau cei dintre ai noştri, care ştiau.

Gabrielescu – Cine erau?

Gl. Hortopan – N-aş putea să vă spun. Şi s-a considerat că armata nu e în stare să rezolve problemele. Deci în momentul acela de dezechilibru şi de zarvă, care era. Era pe 23 seara, la ora 21,00. Cred că cu Gorbaciov a vorbit. Ruseşte.

Gabrielescu – Din minister, de acolo a vorbit. D-le general aţi fost de faţă?

Gl. Hortopan – Da. Noi toţi cei care am fost acolo, generalii, ne-am opus şi am spus că nu este nevoie, că noi putem să rezolvăm problema. Ne-am opus cînd i-am raportat dînsului, generalul Guşă, eu, Stănculescu, Chiţac.

Gabrielescu – Cine a provocat această treabă?

Gl. Hortopan – Era şi Brucan, Petre Roman, nu ştiu dacă şi dumneavoastră, domnule Sergiu Nicolaescu? (acesta tace – n.n.).

Gabrielescu – Gîndiţi-vă bine, era şi dl. Sergiu?

Gl. Hortopan – Nu-mi amintesc bine.

Gabrielescu – Îl apăraţi. N-are importanţă.

Gl. Hortopan – Erau şi generalii Eftimescu şi Militaru.

Gabrielescu – Şi ce discuţie a fost? Cum a fost?

Gl. Hortopan – Discuţia aceasta, că sunt nişte acţiuni care se duc împotriva noastră şi că o grupă de trupe speciale să ne ajute, să-i nimicim.

Gabrielescu – Cine a propus?

Gl. Hortopan – Nu ştiu de unde a venit propunerea. Iar noi după aceea am raportat că nu este nevoie să vină nimeni că noi putem să rezolvăm problema. Asta am spus: domnule preşedinte, noi putem să rezolvăm problema, cu forţele care le avem”.

Generalul Hortopan îi nominalizează apoi, între generalii care i s-au împotrivit lui Iliescu în chestiunea ajutorului sovietic pe Guşe şi Stănculescu, adăugînd apoi ”la fel, toţi”, incluzîndu-l şi pe generalul Militaru, cu o oarecare ezitare, la întrebarea senatorului Gabrielescu, ”ce-a zis Militaru?”, la care a răspuns ”n-aş putea să vă spun exact, n-am înregistrat pe bandă, să ştiţi”. A precizat însă că ”eu nu ştiu să fi fost cineva pentru”. Senatorul Sabin Ivan insistă şi întreabă de poziţia lui Brucan. Hortopan devine ezitant: ”îmi cereţi un lucru pe care nu pot să vi-l dau”. Toate aceste discuţii, precizează el, s-au purtat după ce Ion Iliescu telefonase deja la Moscova, folosind ”firul roşu” al Pactului de la Varşovia, cu Kremlinul. Senatorul Gabrielescu conchide: ”deci Iliescu nu v-a consultat. Unde, din ce cameră a vorbit el?” Hortopan răspunde că ”de acolo, din biroul ministrului”.

Gabrielescu – Cu dumneavostră de faţă?

Gl. Hortopan – Da.

Gabrielescu – Pe telefonul direct cu Moscova?

Gl. Hortopan – Da.

Gabrielescu – Şi nimeni de acolo nu ştia ruseşte?

Gl. Hortopan – Ba, erau care ştiau ruseşte.

Gabrielescu – Cine, domnule general?

Gl. Hortopan – Generalul Militaru.

Gabrielescu – Da, Militaru! Dar Militaru nu spune. Nu ne-a spus domnul Militaru treaba asta, cînd a fost aici.

Plătică-Vidovici – Nu dînsul, Militaru, a fost acela care a sugerat aducerea unor trupe specializate pentru contracararea teroriştilor?

Gl. Hortopan – Nu-mi amintesc. Poate o fi spus în altă parte.

Plătică-Vidovici – Pentru că dînsul cunoştea foarte bine disponibilităţile Tratatului de la Varşovia, cu referire la aceste trupe. Nu dînsul a fost cel care a sugerat?”

Apropiat al lui Ion Iliescu, senatorul PSDR de Tulcea Ilie Plătică-Vidovici ţinea cu tot dinadinsul să îndepărteze discuţia de persoana şefului său de partid, generalul Hortopan înţelege că a intrat pe un teren minat, iar de aici încolo discuţia devine din ce în ce mai vagă. La orice întrebare pusă, răspune cu ”Nu ştiu”, sau ”nu am asistat la discuţiile astea”. Inclusiv atunci cînd e întrebat dacă Ion Iliescu s-a consultat cu cineva, înainte de a folosi telefonul legat cu ”firul roşu” de Moscova, la capătul căruia se pare că ar fi fost chiar Gorbaciov – de unde, şi operativitatea cu care au fost trimise ”ajutoarele” cerute, la frontierele României. Senatorul Gabrielescu mai insistă, însă: ”totuşi, nu ştiţi, nu s-a consultat cu nimeni înainte?” Generalul Hortopan răspunde ”nu ştiu, domnule preşedinte!”.

Senatorul Gabrielescu pune punct discuţiei, spunînd ”nu ştiţi dumneavoastră, dar nu putea să ia o hotărîre atît de importantă de unul singur” şi încheie: ”domnule general, vă mulţumim, însă vă rog următorul lucru, după ce stenograma este gata să o vedem şi noi şi să mai veniţi odată, să semnaţi stenograma. Al doilea, ne rezervăm dreptul, cîndva, să vă mai chemăm, după ce vom mai afla şi alte lucruri. Am aflat de la dumneavoastră lucruri importante. Vă mulţumim foarte mult, vă rămînem recunoscători”. O altă audiere n-a mai avut loc. Chestiunea ”ajutorului sovietic” n-a fost numai îngropată, dar s-a încercat şi ştergerea ei din memorie şi istorie. Dar în istorie nu există o tastă ”delete”, chiar dacă se încearcă ştergerea urmelor, aşa cum s-a întîmplat cu arhivele peste care a ”păstorit” generalul Victor Neculicioiu, şeful unităţii 0110 ”antiKGB”, care s-au evaporat în acele zile din decembrie 1989. Despre care voi povesti în curînd.

Ion Iliescu și Silviu Brucan au cerut intervenția Armatei URSS în România. noi dovezi care demonstrează cum anexa Iliescu România la URSS. În 23 decembrie 1989 Iliescu şi Brucan chemau ARMATA URSS în România.

La 25 de ani de la Revoluţie, Ambasada Poloniei la Bucureşti publică, în premieră, mesajele trimise de diplomaţii polonezi despre situaţia de la Bucureşti, din focul evenimentelor acelor zile. Documentele vorbesc despre o vizită a liderilor de atunci Ion Iliescu şi Silviu Brucan la Ambasada URSS, în care aceştia au cerut intervenţia Armatei sovietice în România.

(W 25 rocznicę rumuńskiej Rewolucji 1989 r. po raz pierwszy publikujemy szyfrogramy wysyłane z ambasady polskiej w Bukareszcie dot. wydarzeń rozgrywających się wówczas w Rumunii. Szyfrogramy te zostały nadane w dniach 23-26 grudnia 1989 r. i znajdują się w archiwum MSZ w Warszawie. W celu upublicznienia w rocznice 25- lecia odzyskania niepodległości zostały one odtajnione.)
Cunoscut publicului românesc încă de acum patru ani, documentul original al mesajelor cifrate trimise de Ambasada Poloniei la Bucureşti către centrala din Varşovia a fost publicat în premieră pe pagina de Facebook a reprezentanţei diplomatice. În primul mesaj, transmis pe data de 23 decembrie 1989, unul dintre diplomaţii polonezi relatează ceea ce i s-a spus de către un diplomat de la Ambasada URSS-ului la Bucureşti:

„În numele Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu şi Silviu Brucan au solicitat ajutor militar Ambasadei URSS, pentru că singuri nu se vor descurca. Fără să aştepte răspunsul, FSN a anunţat la TV că Ambasada a promis ajutorul.” Diplomatul precizează că URSS a răspuns că „sunt gata să acorde orice fel de ajutor cu excepţia intervenţiei trupelor.”

Mesajele se succed cu rapiditate şi sunt trimise chiar mai multe depeşe într-o singură zi. Acestea se concentrează mai mult pe analiza evoluţiei Frontului Salvării Naţionale de la o structură nesigură, la una care acaparează tot mai mult puterea. Unul dintre mesaje din data de 24 decembrie precizează:

„Caracteristic: atac numai la „clica Nicolae Ceauşescu”. FSN chemă la sprijinirea Armatei şi a Ministerului Afacerilor Interne şi a serviciului de securitate, care s-au declarat de partea poporului. În declaraţia FSN despre preluarea puterii se solicită ministerului să funcţioneze în mod normal. Asta înseamnă că miezul vechii structuri, deşi fără Nicolae Ceauşescu, a rămas neschimbat.”, continuă analiza diplomaţilor polonezi.

Mesajele trimise la Varşovia vorbesc în continuare despre rolul fundamental jucat de radioul şi televiziunea publice în desfăşurarea evenimentelor. Diplomaţii polonezi menţionează şi simpatia de care se bucura Ambasada ţării lor în rândul populaţiei care ieşise pe străzi.

La aniversarea a 25 de ani de la revoluţia românească, vă prezentăm mesajele cifrate desecretizate transmise de către diplomaţii polonezi

Vă prezentăm mai jos mesajele cifrate descretizate ale Ambasadei Republicii Populare Polone din decembrie 1989 cu relatări şi evaluări ale evoluţiei evenimentelor din timpul revoluţiei româneşti.

Mesaj cifrat nr. 0-3914/IV

din Bucureşti 23.12.1989

Ora 15.00.

1. De la sovietici:

În numele Frontului Salvării Naţionale, I. Iliescu şi S. Brucan au solicitat ajutor militar Ambasadei URSS, pentru că singuri nu se vor descurca.

Fără să aştepte răspunsul, FSN a anunţat la TV că Ambasada a promis ajutorul.

Răspunsul URSS: sunt gata să acorde orice fel de ajutor cu excepţia intervenţiei trupelor.

2. Polonezii de la aeroport sunt deocamdată în siguranţă. Ne sună. Noi nu putem [să-i sunăm]. Au primit pături şi hrană. Nu există nicio posibilitate de a ajunge la aeroport şi de a-i lua de acolo.

3. Sovieticii au probleme cu cetăţenii lor, care s-au adăpostit în ambasadă după distrugerea Biroului Consilierului Comercial şi a locuinţelor.

4. La radio s-a anunţat că trupe arabe atacă Televiziunea.

La ora 15.00 auzim de acolo împuşcături care devin din ce în ce mai intense.

(-) Bauer

Mesaj cifrat Nr. 0-3933 / IV

din Bucureşti 24.12.89

Ora 10.00

Deplasarea prin oraş este foarte periculoasă (se trage continuu, controale de către grupuri de tineri foarte nervoşi şi încordaţi), astfel încât contactele noastre cu alte ambasade sunt limitate.

Evaluarea mea personală iniţială:

Evenimentele de la T. (Timişoara) au acţionat ca un detonator intern şi – extern – ca un punct de pornire pentru intensificarea presiunii asupra regimului lui Nicolae Ceauşescu.

Echipa lui Nicolae Ceauşescu măturată de o mişcare populară spontană, autentică, care a fost în principal ajutată de retragerea armatei. Uşurinţa şi rapiditatea cu care a fost eliminat Nicolae Ceauşescu i-a surprins pe toţi. Nu a existat nicio structură capabilă să preia puterea. Frontul Salvării Naţionale a umplut golul politic, dar nu este încă la putere. Practic încearcă să influenţeze situaţia prin intermediul televiziunii. Componenţă sa dă impresia unui grup compus din diverse personalităţi cu autoritatea socială, care s-a format accidental şi asta este tot ceea ce reprezintă. Până în prezent în numele FSN apare public numai preşedintele FSN, Ion Iliescu (el a solicitat Ambasadei USSR sprijin militar).

Singura forţă organizată – armata, a cărei conducere nu apare public. De ieri armata, Ministerul Afacerilor Interne, inclusiv serviciile de securitate asigură că sunt de partea poporului. Există impresia că aceste structuri, invocând FSN şi poporul, încep să stăpânească situaţia şi să exercite efectiv puterea.

Caracteristic: atac numai la “clica Nicolae Ceauşescu”. FSN chemă la sprijinirea armatei şi a Ministerului Afacerilor Interne şi a serviciului de securitate, care s-au declarat de partea poporului. In declaraţia FSN despre preluarea puterii se solicită ministerului să funcţioneze în mod normal. Asta înseamnă că miezul vechii structuri, deşi fără Nicolae Ceauşescu, a rămas neschimbat.

Fără răspuns la întrebări esenţiale: unde este premierul şi restul guvernului, ce s-a întâmplat cu conducerea de partid si de stat (a fost arestat doar Emil Barbu – Secretarul organizatoric al Comitetului Central, viceministrul Apărării Naţionale şi Postelnicu – ministrul afacerilor interne), care este baza şi rolul Ministerului Afacerilor Externe (ambasadorii îşi declară subordonarea faţă de FSN, dar, spre exemplu ambasadorul la Belgrad prin intermediul MAE din Iugoslavia).

Deocamdată atât.

(-) Bauer

Mesaj cifrat Nr. 0-3937 / IV

din Bucureşti 24.12.89

Ora 22.30

Conform cunoştintelor şi evaluării noastre:
Situaţia politică este în continuare neclară. Programul FSN este foarte vag. Este greu de prevăzut în ce direcţie va fi detaliat şi dezvoltat. Din conducere în continuare apare public doar Iliescu. Ceilalţi membrii prominenţi (Doina Cornea, Ana Blandiana, Laszlo Takes, Corneliu Manolescu, Silviu Brucan, Alexandru Bîrlădeanu, Dumitru Mazilu) nu apar. Se pare că noul ministru al apărării Nicolae Militaru a apărut cu multă fermitate la televizor în prima etapă a evenimentelor (vineri), chemându-i pe nume pe anumiţi generali să întreprindă acţiuni concrete şi definite. După părerea unor români, FSN va fi de fapt condus politic de Corneliu Manolescu, care se menţine în umbră. Asupra direcţiei politice, o mare influenţă o poate avea Vestul, pentru care România – fără datorii si cu nevoi enorme de modernizare – devine un partener foarte interesant.

În al doilea (din 24 decembrie) discurs public oficial FSN, se afirmă printre altele, că miliţia îşi păstrează şi trebuie să-şi exercite drepturile conform competenţelor sale. Structurile de administraţie trebuie să-şi reia imediat activitatea normală. Nota bene, la al doilea contact pe care l-am avut cu FSN pe tema ajutorului medical – ne-au trimis la Ministerul Sănătăţii. Aceasta confirmă opinia despre evoluţia spontană a evenimentelor, despre lipsa unor structuri alternative pentru aparatul puterii de până în prezent şi în general despre golul politic pe care încearcă să-l umple FSN, neavând totuşi posibilitatea de a exercita puterea. În viitorul apropiat, pare posibilă următoarea situaţie: o nouă direcţie politică realizată de către vechile structuri ale puterii.

Un rol decisiv în evoluţia evenimentelor l-au jucat şi îl joacă în continuare televiziunea şi radioul. Controlul şi menţinerea controlului Radio Televiziunii, în ciuda atacurilor violente, au fost decisive pentru victorie. Mai ales în prima etapă, două grupuri s-au străduit să dirijeze evenimentele: din studioul TV şi de la sediul ocupat al Comitetului Central prin intermediul transmisiunilor televizate în direct.

În ciuda unei desfăşurări violente şi spontane de evenimente şi în ciuda ameninţărilor (lupte de stradă), angajaţii instituţiilor cheie (apa, gaz, electricitate, transport – metrou, comerţ şi aprovizionare) şi majoritatea societăţii au dat dovadă de un mare calm, de disciplină şi devotament. Tineretul s-a organizat foarte repede în grupuri care ajută armata.

Luptele şi ciocnirile au durat toata ziua de 24 decembrie. Seara mai liniştită, dar în continuare se aud împuşcături. După-amiază, un interlocutor din armată a evaluat situaţia din jurul aeroportului Otopeni ca fiind foarte gravă. După zvonurile care circulă cu insistenţă, la atacurile de la aeroport au participat comandori palestinieni şi libieni, antrenaţi în România şi Bulgaria, de unde au fost mutaţi după căderea lui Jivkov. Acum (seara târziu pe 24 decembrie) se pare că armata a început să stăpânească situaţia.

Polonia se bucură de o enormă simpatie. Cuvintele: Polonia, Ambasada Poloniei – ne deschid drumul prin bariere şi controale.

(-) Bauer
Mesaj cifrat Nr. 0-3947 / IV

din Bucureşti 26.12.89

Ora 23.00

Evaluarea iniţială pentru 26 decembrie seara:

După comunicatul privind executarea sentinţei lui Nicoale Ceauşescu, dupa constituirea conducerii Consiliului FSN (preşedinte Iliescu, vicepreşedinte Mazilu), numirea premierului (Petre Roman) şi desemnarea ministrului Apărării (Militaru) şi după deciziile Consiliului care anulează cele mai detestate legi şi decrete – (vezi Claris) se pare că situaţia generală începe să se calmeze. S-a diminuat şi rezistenţa armată a adversarilor. Cu toate acestea, în continuare se declanşează ciocniri armate. Au fost organizate manifestaţii de care FSN se distanţează. A intervenit armata.

În paralel cu înceata detensionare, cu diminuarea ameninţării noii puteri şi cu consolidarea centrului de conducere, în FSN – care concentrează diferite puteri – de la comunişti la anticomunişti, se ascut diferenţele între diverşii membri. (Unii care în primă etapă au jucat un rol important, s-au găsit acum lăsaţi deoparte. Nici măcar nu au ştiut de nominalizarea premierului).

Este de aşteptat o agravare a luptei interne pentru orientarea politică FSN.

Un nou fenomen: După prima etapă în care atacul era direcţionat exclusiv către Nicolae Ceauşescu, au apărut pe stradă sloganuri anticomuniste de tipul “România fără comunişti”, “Vinovat nu numai Nicolae Ceauşescu”.

Noile structuri ale puterii abia încep să se formeze. Vechea administraţie condusă de şefii de până în prezent (de exemplu Oancea la MAE) foarte slăbită şi nu prea ştie cum să acţioneze, iar administraţie nouă încă nu există. Singura putere organizată este armata.

Se pare că trebuie prevăzută o perioadă mai lungă de cristalizare a situaţiei politice

Acest material e pentru toți cei care au uitat sau nu știu de unde am plecat în decembrie ‘89. România anilor ’80 era un paradox: o dictatură cruntă cu un arsenal industrial greu de imaginat azi. Nu doar CUG Cluj, IMGB, Oltchim, Tractorul, Rocar, Romarm, Faur, Sidex Galati ( fost lider regional sit vândut pe o sumă ridicola), Electroputere sau Nitramonia.

Aveam și industrie aeronautică, fabrici de avioane de luptă și de transport, vapoare produse în Mangalia, Galați și Brăila, combinate chimice care exportau mii de tone în Orient, Africa, Vest și URSS. Eram printre liderii mondiali în : diamante sintetice (Filiala Băița); Producția de tractoare (Tractorul Brașov); Industria navală (Constanța, Galați și Brăila) ; Produse chimice de uz agricol (Combinatul Azomureș) ; Detergenți, vopseluri, cosmetice și produse farmaceutice (Oltchim, Fabrica de Cosmetice Farmec, Antibiotice Iași); Soda caustică, PVC, solvenți industriali, coloranți (Viromet, Chimcomplex, Chimica Târnăveni); Combinate de carne și abatoare gigantice (Aldis, Comtim, Avicola) – distruse, iar azi importăm carne congelată de la mii de kilometri; Fabrici de zahăr peste tot (Zahărul Oradea, Luduș, Bod) – închise.

În 2024, România a rămas cu o singură fabrică de zahăr din sfeclă.; Fabrici de ulei Muntenia, Unirea și alți coloși naționali – privatizați, falimentați, vânduți pe bucăți; Întreprinderi de încălțăminte și pielărie (Guban Timișoara, Clujana, Victoria, Splendid) – exportau în Europa.

Azi importăm pantofi de plastic; Fabrici textile și de confecții – cândva exportam în Italia, Germania, Franța. Azi importăm fake-uri din China; Fabrici de armament și muniție – de la Uzina Mecanică Cugir la Arsenal Reșița, erau jucători regionali. Multe zac goale. În 2022, România a cumpărat muniție din SUA și Cehia pentru că nu mai producea suficient; Minele – închise fără alternative, în numele unei „industrii verzi” care mirosea a interese străine. Ce a mai rămas azi? Moloz, rugină și afaceri imobiliare în locul liniilor de producție.
Am retehnologizat unele companii cu milioane, apoi le-am închis.

Altfel … videm uzine profitabile pe 2 lei și cheltuim miliarde pe importuri. Promitem că vom proteja locurile de muncă, apoi concediem 10.000 de oameni peste noapte. Câteva exemple infame: Oltchim – peste 100 milioane euro în retehnologizare, apoi faliment. Preluat pe bani de semințe. RAFO Onești – rafinărie strategică, azi ruină. Tractorul Brașov – de la 20.000 angajați la mall și parcări. Aldis – combinat de carne performant, prăbușit după moartea patronului. Uzinele Tohan, Carfil, Romarm, Cugir – fabrici de armament decimate, acum se cer arme din import. Zahărul Luduș – retehnologizat, apoi închis. A fost mai ieftin să importăm zahăr din Ucraina decât să menținem producția locală.

Cine a decis toate astea? S-au încasat comisioane ? Stie cineva ? Ce documente au fost clasificate? Ce „investitori” au fugit cu profitul și au lăsat haosul în urmă?
Țara care făcea tot — de la avioane și nave, până la detergent, pateu, zahăr și încălțări — a ajuns în dependență totală de companii din afară. Nu suntem parteneri. Suntem piață de desfacere. Am vândut, am închis, am distrus.

Azi importăm ce produceam ieri și ne lăudăm cu PIB fals umflat de consum.
În ultimii 6 ani, România s-a împrumutat masiv. Bani luați de pe piața internațională cu dobânzi halucinante. Împrumuturi în valută, fără strategii concrete de investiție. Zero fonduri suverane. Zero achiziții strategice. Niciun port, nicio sondă, nicio fabrică de cipuri. Nicio intrare într-o bursă internațională cu active românești. Întrebarea pe care n-o pune nimeni în Parlament: Unde s-au dus miliardele? A câștigat cineva ceva din comisioanele externe? Cine a girat împrumuturi aberante care vor apăsa generații întregi?

Din 2019 încoace, România s-a împrumutat ca un dependent de heroină. Bani luați „pentru investiții”. Intrebarea este: unde sunt aceste investiții? Statul român a cumpărat vreun zăcământ petrolier? A investit într-o firmă de tehnologie? A dezvoltat o companie națională de cipuri sau sateliți? A creat vreo universitate de elită ? A achiziționat vreun port în străinătate, vreo rețea de transport maritim sau feroviar?
NU. S-a băgat în salarii, pensii și achiziții dubioase.Fără viitor. Iar datoria crește. Copiii noştri deja s-au născut datori.
Ce PIB am fi avut dacă nu ne-am fi sabotat singuri? Dacă România păstra și moderniza 30% din ce avea…Dacă reinvestea profitul combinatelor în industrie nouă. Dacă nu distrugea lanțul agro-industrial. Dacă folosea fonduri UE și împrumuturi pentru inovare și expansiune, am fi fost azi la peste 500 de miliarde euro PIB.

Am fi fost o Polonie Sudică. Sau chiar o mini-Germania în Balcani.
CONCLUZIA ? România nu a fost distrusă. A fost livrată. Cu acte, semnături și indiferență. Nu ni s-au luat fabricile. Le-am oferit. Nu ni s-au închis combinatele. Le-am demolat. Nu ni s-au furat resursele. Le-am dat pe nimic. Și apoi am împrumutat bani să trăim din importuri. Asta nu e o poveste din manuale. E trauma noastră colectivă. Și dacă nu o spunem acum, o vom uita definitiv. Iar copiii noștri vor plăti, fără să știe ce li s-a luat.

Și i apropos , pentru novici sau pentru cei care pun foarte ușor etichete, acest material nu este o apologie adusă regimului ceausist. Nu. Acest material este o trecere în revista a ce am fi putut face cu ce am preluat, indiferent dacă era o industrie depășită tehnologic, daca am fi fost mai deștepți și am fi ținut cu oamenii acestor locuri, cu ce au clădit părinții lor, cu țara . Atât.

(Mădălin Augustin Ionescu)

ILIESCU L-A UCIS PE CEAUȘESCU PENTRU CA A ÎNTINAT NUMELE PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN! VOICAN INVOCA „MODELUL” ASASINARII LUI CODREANU

„Nu am de ce sa regret executarea lui Ceausescu. El a platit pe merit, pentru ca era principalul vinovat pentru ceea ce s-a intamplat”, afirma azi, Ion Iliescu, cel despre care Virgil Magureanu, fostul sau coleg de conspiratie, primul si cel mai longeviv sef al SRI, afirma ca era desemnat drept succesorul liderului comunist inca din anii ’70. Ani cand Ceausescu a decis marginalizarea lui Iliescu – considerat pana atunci un adevarat fiu adoptiv al cuplului dictatorial -, din motive legate de suspiciunea intemeiata ca ar deservi serviciile secrete sovietice. „Curentul” dezvaluie azi principalele nebuloasele legate de asasinarea lui Ceausescu in urma cu 35 de ani, de la operatiunea KGB-GRU la trucarea executiei si implicarea directa a lui Iliescu in crimele din decembrie 1989.

Gorbaciovistul

Nu este foarte clar daca referirea lui Iliescu la „tot ce s-a intamplat” priveste si traiectoria de nomenclaturist al PCR aigurata chiar de catre familia Ceausescu, pe care a decis sa o ucida, in urma cu 35 de ani, in baza unui „decret” ilegal. In decembrie 1989, afirmand ca „Ceausescu a intinat numele Partidului Comunist Roman si idealurile celor care si-au dat viata pentru cauza socialismului in aceasta tara”

Ion Iliescu avea sa-si ucida tatal spiritual la ordinele lui Silviu Brucan, agentul sovietic care a coordonat „revolutia” KGB-GRU din Romania. Filosoful si militantul anticomunist Petre Tutea este sigur de asta. Tot ganditorul de dreapta mai confirma, hotarat, ca Iliescu a fost omul lui Gorbaciov si al rusilor. De altfel, prestigioasa revista TIME, in articolul ”Fosilele comunismului Europei de Est” din 28 aprilie 1986, titra ca, in ce priveste Romania, „Gorbaciov pare sa aiba deja un protejat in asteptare. Acesta ar fi Ion Iliescu, de 56 de ani, despre care exista rapoarte ca a studiat cu liderul sovietic la Moscova”.

Biografia secreta a „candidatului manciurian”

Trecutul lui Ilescu este mult mai tenebros decat si-l pot inchipui oamenii simpli. In realitatea, ura care il anima si astazi pe Ion Marcel Ilici Iliescu (numele real) impotriva poporului roman se datoreaza in mare parte si faptului ca insasi originile sale sunt anti-romanesti. Cosmetizarea biografiei este o operatiune specifica agentilor anti-Romania. In paranteza fie spus, un caz similar de falsificarea originilor bolsevice anti-romanesti este si vocalul presedinte al ICR, Horia Roman Patapievici, care simuleaza ca s-ar afla in „opozitie” cu vederile inaintasului sau Ion Ilici Iliescu.Conform biografiei secrete a lui Ion Iliescu, publicata de scriitorul si cercetatorul Vladimir Alexe sub titlul „Candidatul Manciurian” – pe care „Curentul” o pune la dispozitie in format PDF tuturor cititorilor –, unul dintre bunicii sai a fost bolsevic sadea, pe numele sau Vasili Ivanovici. S-a refugiat in Romania fiind urmarit de politia tarista pentru activitati subversive anti-nationale. Acesta l-a impins la lupta „proletara” si pe fiul sau, Alexandru Iliescu, casatorit cu o caldarareasa bulgaroaica, Maricica, care a dat nastere la Oltenita fiului lor, Ion Ilici, la 3.03.1930. Fugit initial din Regat, in 1935, Alexandru s-a intors din Rusia si a fost condamnat la trei ani de inchisoare, pentru tradare de tara (milita pentru dezmembrarea Romaniei si trecerea Basarabiei la rusi), inchisoare facuta cu intermitente. Vecinii banuiau ca era informator al politiei in inchisoare. Alexandru, kominternist si „ilegalist”, a fost inchis la Doftana, alaturi de Nicolae Ceausescu, printre alti. Aici, copil fiind, Elena Ceausescu, pe care avea s-o execute peste 60 de ani, il aducea pe Ionut de manuta ca sa-si vada tatal, aflat in conditii de semi-libertate, specifice tratamentului de care beneficiau detinutii politici in perioada Antonescu. Dupa ocuparea Romaniei de Armata Rosie, mama vitrega a lui Iliescu, Marita (sora mamei lui Ion Cioaba, primul „rege international al romilor”), a fost servitoare si bucatareasa la Ana Pauker iar unchiul sau, Eftimie, a ajuns adjunctul infamului Alexandru Draghici, Ministrul de Interne al lui Dej. Din aceasta combinatie – Pauker-Draghici – se trage si o parte din ascensiunea sa politica. Iata o particica din istoria reala:

Ceausescu l-a bagat pe Iliescu in CC al PCR in locul lui Draghici Stenograma Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968 consemneaza propunerea lui Nicolae Ceausescu de destituire din CC a lui Alexandru Draghici. Precum si propunerea, facuta tot de Ceausescu, de numire in locul lui Alexandru Draghici a lui Ion Iliescu. Asa cum se stie, Alexandru Draghici a fost ministru de Interne si sef al Securitatii in “epoca Dej”, in perioada “obsedantului deceniu”. In ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej, Alexandru Draghici devenise rivalul la functia suprema in partid al lui Nicolae Ceausescu, care a reusit sa castige cursa datorita sprijinului acordat de “baronii” lui Dej: Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Barladeanu, Paul Niculescu-Mizil, Ilie Verdet s.a. Dupa preluarea puterii, urmand “modelul hrusciovist”, Nicolae Ceausescu a criticat “perioada de abuzuri si ilegalitati” din anii '50 – in care Draghici fusese ministru de Interne. Cu toate ca Ceausescu facuse si el parte din conducerea partidului si votase cu sarg “abuzurile si ilegalitatile” pe care acum, dupa '65, le critica, a reabilitat anumite victime ale acelei perioade si a cerut pedepsirea vinovatilor. Printre acestia, in special pedepsirea lui Alexandru Draghici, care a fost degradat de la gradul de general la acela de soldat si – asa cum sta scris negru pe alb in stenograma din 22-25 aprilie 1968 – a fost exclus din CC al PCR. Interesant este ca, in locul lui Alexandru Draghici, Nicolae Ceausescu l-a propus ca “membru plin” tocmai pe… Ion Iliescu. In CC al PCR, Alexandru Draghici se ocupa cu problemele de Interne si de Securitate. Propunandu-l pe Ion Iliescu in locul lui Alexandru Draghici, Ceausescu nu numai ca scapa definitiv de un fost rival – care stia cam prea multe despre el – dar il va propulsa si pe cel despre care credea ca ii era devotat si il va sustine. Ironia sortii este dubla: Iliescu in locul lui Alexandru Draghici si Iliescu sustinator al lui Ceausescu! Se stie ca, in decembrie 1989, Ceausescu a fost executat din ordinul lui Iliescu, care, ulterior, a sustinut public, si in scris, ca a fost un “disident” al epocii Ceausescu. Iata ca “disidentul” a fost propus membru plin in CC al PCR chiar de Nicolae Ceausescu. Stenograma din aprilie 1968 infirma afirmatia lui Ion Iliescu si explica unele din situatiile, cel putin ciudate, legate de dosarele fostei Securitati ale CNSAS.

Fragmentul din stenograma Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968 Nicolae Ceausescu: Punem la vot propunerea privind excluderea din Comitetul Central a tovarasului Alexandru Draghici. Cine este pentru? Este cineva impotriva, tovarasi? Se abtine cineva? Hotararea a fost luata in unanimitate (…) Avand in vedere ca Comitetul Central s-a descompletat, propunem ca sa alegem membru plin, sau sa trecem in cadrul membrilor supleanti, ca membru al Comitetului Central plin, pe tovarasul Ion Iliescu. Il cunoasteti tovarasi? Toti tovarasii: Da. Nicolae Ceausescu: E vreo obiectiune, tovarasi? Toti tovarasii: Nu. Nicolae Ceausescu: Sa nu spuna cineva ca a votat numai pentru ca s-a facut propunerea (sublinierea noastra). Atunci cine este pentru, tovarasi? Multumesc. E cineva impotriva? Se abtine cineva? Atunci, in unanimitate, tovarasul Iliescu a fost trecut in randul Comitetului Central al Partidului”.

La „studii”, in URSS

Inainte de a deveni membru al CC al PCR, Iliescu a fost membru al CC al UTM, calitatea in care a fost trimis la „studii”, la Moscova, unde a devenit Secretarul „Sovietului unional al studentilor si aspirantilor Romani” aflati la studii in Uniunea Sovietica, organizatie sovietica – asa cum o indica si titulatura – subordonata direct conducerii Komsomolului, asigurata la acea vreme de Alexandr Selepin, cel care, nu intamplator, va fi numit in 1958 in functia de presedinte al KGB. De aici pana la dorinta de ucidere a parintilor sai adoptivi a mai fost doar un pas si un ordin, pe care l-a asteptat, cu rabdare, aproape toata viata sa.

Executia, decisa de oamenii Moscovei, ca si la Antonescu

Intervievat zilele trecute, la 20 de ani de la asasinarea cuplului Ceausescu, de catre jurnalistul veteran John Simpson de la BBC, Iliescu evita sa-si asume intreaga raspundere a actului executiei. Simpson intreaba: „A cui a fost decizia? A fost decizia dumneavoastra sau a fost o decizie de grup?”. Iliescu raspune: „A fost o decizie luata in grup, sase-sapte oameni am decis”. „Deci in esenta a fost vorba despre hotararea de a-l executa?”, revine Simpson. „Hotararea tribunalului s-a dat in baza legislatiei lui Ceausescu”, sustine Iliescu. Ziarul „Curentul” va demonstra mai jos falsitatea totala a acestei afirmatii.Interesant ca, peste ani, istoria decapitarii conducerii Romaniei se repeta, prin aceleasi personaje aservite NKVD si, ulterior, KGB. In cazul executiei maresalului Ion Antonescu, sotia lui Silviu Brucan, Alexandra Sidorovici, a fost „acuzator public” al „Tribunalului Poporului”. Conform unor surse personale extrem de bine informate, Silviu Brucan s-a numarat printre putinii care s-au aflat la fata locului la momentul uciderii lui Antonescu si a colaboratorilor sai. In cazul asasinarii lui Ceausescu, avem urmatoarele declaratii edificatorii, de recunoastere a intentiei de ucidere cu sange rece, si chiar sadism ritualic, a cuplului Ceausescu:

Tartorul Brucan

Silviu Brucan la Comisia Parlamentara de ancheta a evenimentelor din decembrie 1989: „A fost o discutie destul de lunga, cu argumente politice, juridice si militare. Sigur ca am fi dorit sa fie un proces public sau deghizat, care sa fie educativ pentru populatie. S-a discutat si aspectul juridic, pentru ca nu era in regula. Era o chestiune facuta fara respectarea elementarelor reguli juridice, mai ales ca nu aveam nicio indoiala asupra sentintei. Pana la urma, considerentele militare au dominat. Ne dadeam seama ca toate aceste elemente care actionau impotriva Revolutiei, tragand asupra obiectivelor strategice, fac acest lucru in speranta ca Ceausescu va reveni la putere. Eu cred ca decizia a fost justificata, pentru ca, intr-adevar, dupa ce au fost aratate la televizor procesul si executia, grosul tragatorilor s-a predat si a lasat armele”.

Voican invoca „modelul” asasinarii lui Codreanu

Gelu Voican Voiculescu la Comisia Parlamentara „Decembrie 1989″: „In 24 decembrie a fost acel moment culminant al vietii noastre. Intram doi cate doi in baia lui Milea. Lasam apa sa curga, demente din astea. Susoteam diverse formule. Eu am spus: «Sa-i facem scapati de sub escorta, cum s-a facut cu Zelea Codreanu. Ii omoram si gata». S-au uitat la mine si am simtit ca au inceput sa ma considere ca pe un tip respingator. Si atunci, parca Mazilu a spus: «Presedintele poate infiinta, in situatii din astea, Tribunal Militar Exceptional…», si aici, atentie: «…ii va judeca si ii condamnam la moarte, ca faptele exista pentru aceasta condamnare»”.

Sergiu Nicolaescu vroia „metoda Mussolini”

Sergiu Nicolaescu pentru „Adevarul”: „Pe mine m-a intrebat cineva, Iliescu sau nu mai stiu cine, ce parere am de Ceausescu. Ca el trebuie omorat ca sa salvam vietile oamenilor, in conditiile in care se tragea in populatie. Si le-am zis: «E simplu. Mi-l dati mie intr-o masina. Eu opresc, parasesc masina, oamenii se ocupa de mine, iar altii il omoara pe Ceausescu. E simplu ca buna ziua». Adica «metoda Mussolini». Aia il spanzurau de picioare”.

Grupul ucigas

Conform datelor existente, grupul care a decis executia Ceausestilor este urmatorul: Ion Iliescu (supranumit „Iliescu-KGB”), Silviu Brucan (agent KGB dovedit), Nicolae Militaru (agent GRU dovedit), Dumitru Mazilu (fost colonel destituit din Securitate, dizident intretinut), Petre Roman (nomenclaturist, fiul kominternistului Walter Roman, suspectat ca fiind colaborator al unui serviciu secret strain), Mihai Montanu (reprezentantul FSN la Ministerul Apararii), Mihai Ispas (civil si fost sofer al lui Iliescu, ulterior ministru adjunct al Sportului), Dan Martian (absolvent al Universitatii „M. V. Lomonosov” din Moscova, decedat la Lisabona, ca ambasador, in al doilea mandat al lui Iliescu, din cauze necunoscute), Gelu Voican Voiculescu si Sergiu Nicolaescu (personaje complexe care au tangente cu structuri si societati secrete) si generalul Victor Atanasie Stanculescu (care a interactionat in perioada premergatoarea evenimentelor cu KGB si AVO, conform propriilor declaratii).

Iliescu, vectorul ocupatiei rusesti

Trecerea celor 20 de ani ii complica insa viata care i-a mai ramas de trait lui Iliescu, pentru simplul motiv ca prea multe elemente au inceput sa iasa la iveala iar actorii evenimentelor incep sa vorbeasca in afara scenariului stabilit de regizorii de la Moscova. Intrebat recent de „Adevarul” ce rol acorda implicarii serviciilor speciale sovietice in “revolutie”, Iliescu afirma, din scurt: „Total marginal”. Dar unele marturii vorbesc depre 20.000 de „turisti sovietici” in decembrie ’89, insista reporterul. “N-are importanță!”, raspunde Iliescu enervat. Si totusi, 20.000 de agenti ai fortelor speciale (dupa unii mai multi) inseamna o armata. Cand o armata straina se deplaseaza pe teritoriul unui alt stat aceasta se numeste invazie. Daca acea armata nu agreaza modul in care se finalizeaza operatiunea – impunerea unui personaj si a unei organizatii la conducerea statului invadat – atunci il poate elimina. Dar cand scopul pentru care s-a aflat in misiune corpul de armata angrenat in actiunea militara este atins, operatiunea se poate numi, in cazul nostru, ocupatie. Ocupatie straina.

Ziua generalilor

Iata ca, chiar daca Iliescu crede ca este „total marginal” si „n-are importanta” faptul ca peste 20.000 de agenti sovietici inarmati au actionat in Romania in 1989-1990, exista generali responsabili, ca Mihai Caraman, primul sef al SIE, adjunctul sau, Gheorghe Dragomir, generalul SRI, Aurel Rogojan, fost sef de cabinet al generalului Iulian Vlad, si, acum, si un general al Armatei, Victor Stanculescu, ce sunt de alta parere. Ultimele marturii ale fostului actor principal in evenimentele din decembrie, generalul cu piciorul in ghips, desi sunt tardive au o mare valoare. Confesiunile lui Victor Atanasie Stanculescu, facute la instigarea istoricului Alex Mihai Stoenescu si cuprinse in volumul „In sfarsit, adevarul…”, coroborate cu alte date scoase la lumina de Vladimir Alexe – si pe care le prezentam, in exclusivitate mai jos – arata ca Ion Iliescu poate fi arestat chiar azi. Pentru crima si complicitate la crima. Cu o singura conditie: ca Parchetul sa doreasca sa-si faca datoria.

Stanculescu: executia lui Ceausescu a fost o operatiune GRU-KGB

Din marturiile inaltului responsabil militar al acelei perioade, general Victor Stanculescu, retinem claritatea cu care razbate informatia privind lovitura de stat sovietica, in urma careia au fost ucisi peste 1100 de romani. Redau in fragment din dialogul celor doi interlocutori citati mai sus: „VAS: Ma gandesc la urmatoarea treaba: grupul care a lucrat in spatele meu la minister ca sa provoace conditiile necesare pentru ca toata lumea sa fie convinsa ca Ceausescu trebuie executat.

AMS: Asta era un grup sovietic, dle general. Considerati ca decizia de suprimare a venit nu pe linia Gorbaciov, ci mai degraba pe linia serviciilor secrete sovietice, probabil GRU, ca astia au actionat?
VAS: GRU si KGB combinati.
AMS: In aceste conditii, scopul implicarii sovietice in evenimentele din Romania pare a fi fost penetrarea structurilor de forta ale tarii si, implicit, reintoarcerea Romaniei in sfera de influenta sovietica. Asa apare logic. (…)AMS: Dar diversiunea electronica aeriana, stiti bine, se foloseste pentru protectia si sprijinul unor forte aflate in lupta la sol.
VAS: Sau pentru a bruia sistemul de aparare de la sol.
AMS: Ati descoperit cine era autorul acestei diversiuni electronice aeriene? Putea fi facuta de forte romanesti, existau mijloacele?
VAS: Era prea complexa ca sa fie facuta de ai nostri.
AMS: Deci, din afara. Este posibil ca diversiunea electronica sa fi fost declansata in sprijinul trupelor Spetnaz (fortele speciale GRU – nota red) intrate in tara la inceputul lui decembrie?
VAS: Da, pentru a le facilita miscarile si pentru amplificarea panicii generale si actiunii impotriva regimului.”

„Clubul de la Moscova” al fostilor presedinti

In ciuda acestor evidente, un alt ex-presedinte al Romaniei cu origini in fosta URSS, afirma: „Ipoteza existentei unor ’teroristi sau agenturi straine’ in perioada Revolutiei Romane reprezinta o jignire la adresa celor care au avut curajul sa aduca democratia in Romania”, a declarat luna trecuta, Emil Constantinescu, cu prilejul reuniunii „Clubului de la Bucuresti” al lui Ion Iliescu. La aceeasi consfatuire la care s-a discutat, in van, si decapitarea actualei conduceri a Romaniei printr-o lovitura electorala la adresa lui Traian Basescu, Ion Iliescu a afirmat despre eliminarea Ceausestilor: ”Sigur ca ar fi fost avantajos, din punct de vedere politic, sa fi putut organiza un proces normal, in conditii adecvate. Dar nu ne aflam in situatie normala. Ceea ce a contat atunci a fost constatarea ca orice amanare insemna noi sacrificii de vieti umane, care se amplificau cu fiecare zi si cu fiecare ora care trecea. De aceea, ne-am asumat raspunderea de a organiza procesul de la Targoviste, in conditii exceptionale, cu multe improvizatii, pentru ca exceptionala era situatia in care se afla tara. Asa ceva s-a intamplat, nu odata, in istorie, in conditii similare. Ca premisa de la care s-a pornit in luarea acestor decizii a fost corecta s-a vazut prin efectele imediate: a doua zi, dupa proces si executie, a scazut intensitatea actiunilor armate, iar dupa doua zile, practic au incetat”. Inca o data, Iliescu s-a folosit de crimele Spetnaz pentru a-si acoperi actiunile conspirative de preluarea a puterii si ucidere a fostei sale familii adoptive. Noile marturii se pot adauga cu succes la voluminosul Dosar Iliescu, bine palmat, timp de 20 de ani, de complicele sau din decembrie 1989, „marele anchetator” militar al „revolutiei”, generalul Dan Voinea. „Intamplator”, cel care a realizat rechizitoriul in baza caruia sotii Ceausescu au fost condamnati la moarte. Sa revedem filmul Procesului Ceausescu (DOSAR 1/SP/1989).

Directorul unei Edituri infiinteaza un „Tribunal Militar Exceptional” Pe 24 decembrie 1989, Ion Iliescu, la acea vreme inca directorul Editurii Tehnice, a redactat si semnat un decret prin care infiinta un “Tribunal Militar Exceptional” care sa-i judece pe Nicolae si Elena Ceausescu. La punctul 1 din acest „Decret” se declara ca “urgenta este impusa de dorinta, in acest caz, a tuturor cetatenilor cinstiti ai Romaniei”. La punctul 2 se stabileste ca acest “Tribunal Militar Exceptional” – infiintat de Ion Iliescu – va judeca cauza “in conformitate cu prevederile legale ramase in vigoare, in ceea ce priveste procedura si dreptul material penal”. Iar la punctul 3 se preciza ca “acest tribunal va fi alcatuit in componenta stabilita de Legea pentru organizarea judecatoreasca“. In incheiere, documentul este semnat de Ion Iliescu, care se autodeclara, pe 24 decembrie 1989, “presedintele Consiliului Frontului Salvarii Nationale”. Cateva precizari sunt importante.

Iliescu a devenit presedintele CFSN pe 26 decembrie

Mai intai ca, pe 24 decembrie 1989, Ion Iliescu nu avea calitatea de presedinte al Consiliului FSN.
Consiliul Provizoriu al FSN si-a desemnat “presedintele” pe 26 decembrie 1989. Deci, mai tarziu. Mai exact, la doua zile dupa semnarea decretului de catre Iliescu si la o zi dupa ce cuplul Ceausescu fusese deja executat.
La data de 24 decembrie Ion Iliescu nu avea absolut nici o calitate juridica sau constitutionala care sa-i permita formarea unui “Tribunal Militar Exceptional” si nici sa se prevaleze de titulatura de “presedinte al CFSN”, cum singur s-a trecut pe decret.
Apoi documentul a ramas scris de mana pana pe 5 ianuarie 1990, cand a fost dactilografiat.

Tribunalul a fost ilegal Gelu Voican Voiculescu – incercand sa acopere aceasta evidenta uzurpare de calitati oficiale ale decretului semnat de Ion Iliescu – a afirmat: “Acest decret a ramas scris de mana din ratiuni de protectie a secretului, neriscandu-se dactilografierea”. “Revolutionarii” lui Iliescu nu riscau nici macar “dactilografierea”, in schimb il condamnau la moarte pe cel care era inca seful statului. Cel putin oficial. Sa remarcam ca “decretul” a fost redactat integral si semnat de Iliescu, fara numar de inregistrare. Ceea ce inseamna ca Ion Iliescu a semnat ilegitim, printr-o tipica uzurpare de titlu, un document ilegal, lovit de nulitate din punct de vedere juridic, care a condus la executarea a doi oameni. Rezulta si ca “Tribunalul Militar Exceptional” care i-a judecat pe sotii Ceausescu la 25 decembrie 1989, la UM 01378 din Targoviste, a avut, la randul lui, un caracter ilegal. Mai rezulta ca sotii Ceausescu n-au fost executati dupa o procedura legala, ci au fost, pur si simplu, asasinati. O seama de alte detalii, ramase secrete pentru opinia publica din Romania, trebuie aduse la cunostinta, dupa 20 de ani. In dorinta de a-l exonera pe Ion Iliescu de orice responsabilitate in asasinarea sotilor Ceausescu, Gelu Voican Voiculescu a emis teoria “legitimitatii revolutionare”. Pe scurt, Voican Voiculescu sustine ca, deoarece evenimentele din decembrie ar fi fost o “revolutie”, nu se mai tinea seama de cadrul juridic si se proceda “expeditiv”. Gelu Voican Voiculescu a amintit de Revolutia Franceza (1789), care a procedat similar. L-am fi inteles pe Gelu Voican Voiculescu daca sotii Ceausescu – prinsi de “popor” – ar fi fost spanzurati sau impuscati (cum se intentionase, tot in „cadru organizat”). Dar chiar Ion Iliescu il contrazice pe Voican Voiculescu. Pentru ca – asa cum vedem – Ion Iliescu apeleaza la un “cadru legal”. Ion Iliescu semneaza un „Decret”, pentru infiintarea unui “Tribunal Militar Exceptional”, care la punctul 2 stipuleaza foarte clar ca acest tribunal va judeca cauza “in conformitate cu prevederile legale ramase in vigoare, in ceea ce priveste procedura si dreptul material penal”. Astfel incat nu mai este vorba de nici o “legitimitate revolutionara“ – inexistenta in Drept – ci de simularea unui proces asa-zis legal.

Mascarada de proces Deplasarea la Targoviste a membrilor “Tribunalului Militar Exceptional” s-a facut cu doua elicoptere. Intr-unul din elicoptere se aflau cele doua prelate verzi, in care urmau sa fie infasurate cadavrele sotilor Ceausescu. Deci se stia – inaintea procesului – ca sotii Ceausescu urmau sa fie executati. V.A. Stanculescu a stabilit locul executiei, inainte de inceperea procedurilor legale. Procesul care a urmat la Targoviste nu a fost decat o mascarada, amintind de “obsedantul deceniu” si de judecatile expedive. Dupa ce a coborat din elicopter, Gelu Voican Voiculescu a solicitat ca procesul sa nu dureze mai mult de 10-15 minute. Desi decretul sustinea ca “aceasta cauza se va judeca cu prevederile legale in vigoare”, procesul s-a derulat in 55 de minute, fara depunerea de probe si audierea vreunui martor, cu avocatii apararii desemnati din oficiu, pe post de acuzatori ai clientilor lor (ca in epoca stalinista). Fara ca acestia sa ceara macar recursul, desi in cazul condamnarii la moarte legea cerea sa o faca, cu sau fara voia condamnatului. In ultima clipa, Elena a spus: “Daca vreti sa ne omorati, ne omorati pe amandoi. Nelegati”. Executia a avut loc imediat. Controversele nu au lipsit.

Falsele capete de acuzare

Rechizitoriul intocmit de Dan Voinea si sentinta cu pedeapsa capitala consemneaza capete de acuzare ce nu au fost dovedite niciodata. „Genocidul” – nu au existat 60.000 de victime, asa cum se planuia si zvonea la data aceea, inclusiv prin intermediul lui Silviu Brucan si al postului de radio „Europa Libera”, pentru ca Securitatea nu a scos nici o arma din unitati. Dimpotriva: generalul Iulian Vlad, seful DSS, a dat ordin ca acestea sa fie inchise. „Subminarea puterii de stat”, numarul 2, cand Ceausescu reprezenta conducerea statului, este o aberatie. „Acte de diversiune”, punctul 3, se refera, astazi stim, la operatiunea KGB-GRU. „Subminarea economiei nationale”, punctul 4, ramane, credem, valabil, pentru a da socoteala asupra lui si toti succesorii lui Nicolae Ceausescu din ultimii 20 de ani. Hotararea pronuntata la 25 decembrie 1989 a fost executata pe loc.

Voican, Ceausescu si semnul lui Marte Interesante sunt si concluziile profesorului legist francez Louis le Riboux, privind momentul si conditiile reale in care sotii Ceausescu au fost, de fapt, executati. Din dimineata de 26 decembrie pana pe 30 decembrie 1989, cand s-a decis inhumarea, cadavrele sotilor Ceausescu au fost conservate in instalatia frigorifica de la Morga. De inmormantarea celor doi s-a ocupat Gelu Voican Voiculescu, in calitatea sa de viceprim-ministru. Ambele cadavre au fost acoperite cu panze de cearsaf. Mai intai, s-a pus capacul peste cosciugul lui Nicolae Ceausescu, pe care Voican a desenat cu creta semnul lui Marte. Groparilor li s-a spus ca era vorba de doi colonei in rezerva, ucisi de “teroristi”. Ceausestilor nu li s-au pus, in '89, cruci: fusesera uitate la Morga. S-au intocmit doua dosare care poarta acelasi numar: 1/SP/1989. Certificatele de deces s-au eliberat fara autopsiere si buletinele de identitate ale sotilor Ceausescu, de catre Vladimir Belis si notarul sectorului 1, Adrian Toma.

Din punct de vedere legal, cetateanul Iliescu l-a ucis pe presedintele Ceausescu Cei doi aveau dreptul – ca orice cetatean – la un proces corect si drept, asa cum a avut parte Manuel Noriega sau Slobodan Milosevici. Era o ocazie unica si pentru romani de a afla secretele unei guvernari, care a condus Romania in ultimii 50 de ani. Si – poate – cu aceasta ocazie sa afle si unele informatii despre Iliescu si ai sai. Tocmai acest lucru nu convenea insa grupului Iliescu. Si altora. Asa ca celor doi Ceausescu li s-a inchis gura: au fost executati imediat, dupa o mascarada de proces. Procesul Ceausescu incepe insa cu un decret ilegal, semnat de cetateanul Iliescu, care se face astfel vinovat cel putin pentru “uzurparea de calitati oficiale”.

Video-executia trucata Dupa dezvaluirea pilotului Vasile Malutan (decedat in conditii suspecte) privind existenta unei genti cu documente asupra lui Ceausescu in momentul fugii, iata ca depozitia colonelului Baiu, omul care a filmat executarea cuplului, aduce in atentie felul in care s-a trucat videocaseta procesului si executiei. Pe 25 decembrie 1989, la TVR s-a prezentat o prima versiune a procesului si executiei. Cu acea ocazie s-a putut observa un prim aspect frapant: banda se intrerupea brusc, fara justificare, in clipa cand soldatii legau mainile sotilor Ceausescu. Urma apoi, printr-o saritura in montaj, o scena in care, pe fundalul unor impuscaturi, se distingea cu greu, intr-un nor de praf, un zid. Fara sa se poata observa si cine erau cei executati. Conform unor surse de la fata locului, aceasta parte a filmarii ar fi fost realizata ulterior executiei, folosindu-se capse pirotehnice introduse chiar in zid. Ulterior aparea un doctor, examinand cadavrele sotilor Ceausescu. Iata insa ca, la 22 aprilie 1990, televiziunea franceza a prezentat o banda de 90 de minute cu procesul si executia lui Ceausescu, banda despre care se sustinea ca includea versiunea integrala, necenzurata, a evenimentului. Asadar, a doua videocaseta!

Doua executii Examinand-o cu atentie, un grup de experti francezi, condus de doctorul Loick le Ribault, director al Centrului de Microscopie Electronica din Franta, a ajuns la o concluzie surprinzatoare, necunoscuta cititorilor romani. Expertii francezi au sesizat pe videocaseta, in clipa cand doctorul a ridicat capul Elenei Ceausescu, imediat ce praful starnit de gloante s-a imprastiat, ca sangele de sub cap era deja coagulat, iar gatul devenise teapan. Ceea ce era imposibil, daca executia avusese loc cu cateva momente mai inainte. S-a conchis, fara dubii, ca Elena Ceausescu era moarta de cel putin cateva ore inaintea filmarii “executiei”. Tot pe baza videocasetei, grupul de experti francezi a mai semnalat si ca, desi cadavrele cuplului Ceausescu purtau urme de gloante, nu existau – in mod ciudat- urme de sange in jurul gaurilor provocate de acele gloante iar in ce-l priveste pe Ceausescu nu exista nici sange scurs in jurul cadavrului sau. Expertii francezi au stabilit, in aceste conditii, ca – „deoarece cadavrele nu prezentau vreo urma de sange pe piept si pe fata imediat dupa executie si intrasera chiar intr-o anumita rigiditate” – nu ramanea decat ca cei doi fusesera “executati”, cu cel putin cateva ore inaintea filmarii executiei, in mod separat, cu un singur glonte tras in ceafa. Zvonurile parvenite de la Unitatea lui Kemenici arata ca responsabil cu uciderea celor doi ar fi fost Gelu Voican Voiculescu. Apoi, pentru filmare, cei doi au fost proptiti de perete pentru stimularea executiei.

Exhumarea interzisa Potrivit grupului de experti ai doctorului Le Ribault, executia cuplului Ceausescu fusese, in mod evident, trucata. Francezii solicitand (in martie 1990) exhumarea cadavrelor si autopsierea lor de medici straini, pentru confirmarea verdictului lor. Guvernul de la Bucuresti nu a dat insa nici un raspuns: nici expertizei, nici propunerii de exhumare si investigatii. Aceste fapte raman, asadar, in continuare neelucidate. Se pune insa si o alta problema: Nu cumva exista si o videocaseta – a treia! – completa, cu procesul si executia?

O alta moarte misterioasa Sa ne reamintim si un alt fapt ciudat: prima cursa Bucuresti-Belgrad de dupa evenimente avea un singur pasager la bord – un reporter britanic – care, conform marturiilor, transporta numeroase videocasete, filme si fotografii legate de evenimentele din decembrie 1989. Avionul cu acest singur pasager la bord, a fost doborat cu o racheta, nu se stie de cine trasa. Era la cateva zile de la executia cuplului Ceausescu. Evident, videocasetele, filmele si fotografiile “au disparut”.

Operatiunea „Plecam pentru a ramane” In “Libre Journal”, Paris, septembrie-octombrie 1990, pagina 30, Vladimir Bukovski scria sub titlul “L'Empire du moindre mal”: “Niciodata rolul KGB-ului in interiorul tarii (URSS – n.n.) si in strainatate nu a fost atat de important. Serviciile secrete sovietice sunt cele care au vegheat la rasturnarea lui Ceausescu in Romania, cele care au lansat “revolutia de catifea” in Cehoslovacia, cele care au luat masuri pentru rasturnarea lui Erich Honecker in Germania Rasariteana, producand circumstantele favorabile distrugerii Zidului Berlinului”. Asadar, inca din 1990, Vladimir Bukovski a declarat public rasturnarea lui Ceausescu drept o operatiune a KGB. Strategia urmarita de URSS fusese pusa la punct anterior de Andropov si KGB, si urmarea salvarea comunistilor intr-o situatie de criza a sistemului. Alexandre de Maranche (fostul sef al SDECE-ului francez) l-a citat in acest sens pe un apropiat al lui Gorbaciov, Ghiorghi Arbatov, cel care a afirmat: “URSS va va face cel mai mare rau cu putinta: va va lipsi de dusmanul vostru” (“Le Figaro”, Paris, 10 ianuarie 1990). Aceasta strategie sovietica, initiata de Iuri Andropov si transpusa apoi in practica de Mihail Gorbaciov, a fost expusa clar de Jean-Francois Deniau, membru al Consiliului Europei, care a precizat: “Uniunea Sovietica isi propusese drept scop acela de a pleca pentru a ramane” (vezi “Les marches lointanes de L'Empire: partir pour rester”, in Jean Marie Benoist, “Apres Gorbatchev”, Paris, 1990, pag. 137 si urmatoarea). Si mai explicit asupra scopului urmarit de strategia “partir pour rester”, a “schimbarii la fata“ din 1989-1990 si ulterior prin “puciul lui Potemkin” (august 1991) a fost Lev Nevrozov, care a avertizat: “In partida sa de sah pentru dominatia mondiala, Kremlinul si-a sacrificat stapanirea asupra Europei de Est, a efectuat un schimb de piese, pentru a-si asigura o mai buna penetrare a economiei si tehnologiei Europei Occidentale” (“The Kremlin and the Western Politico-Cultural Establishment, Midstream, 1900, pag. 1). Lucrurile se vad cu mult mai clar astazi, in 2009, daca tinem seama de puternica revenire a Rusiei pe plan mondial si de ampla “restaurare” ce are loc in Rusia lui Vladimir Putin.

Vaclav Havel recunoaste aportul KGB la „revolutia de catifea” Cand i s-a cerut lui Iliescu sa spuna ce stie despre lovitura de stat din decembrie 1989, Iliescu i-a catalogat imediat pe cautatorii adevarului drept „dezaxati” si “lichele”. Asa cum o facuse si in primavara anului 1990, cu manifestantii din Piata Universitatii. Iliescu ramane ultimul dinozaur comunist beneficiar al „revolutiilor” KGB care nu recunoaste acest lucru. Iata ce scrie Havel despre “revolutia de catifea” din 17 noiembrie 1989. Potrivit lui Havel, complotul din Cehoslovacia – “un complot pentru abolirea regimului comunist” – a fost organizat si declansat chiar de KGB. Marturia lui Havel a fost facuta la BBC si reluata de presa germana, daca ar fi sa amintim numai prestigioasa publicatie “Die Welt”.

Spetnaz in actiune Generalul Viktor Grusko, adjunctul lui Vladimir Kriucikov (presedintele KGB), a sosit in ajun la Praga impreuna cu un grup de “visautniki” (ofiteri “Spetnaz” ai GRU, operatiuni speciale, care actioneaza, de regula, in civil). Generalul Grusko impreuna cu generalul Ghenadi Teslenko (insarcinatul KGB la Praga) si Alois Lorenc (seful STB-ului, securitatea cehoslovaca) au condus intreaga desfasurare a “revolutiei de catifea” dintr-un apartament conspirativ din Praga. De remarcat ca Lorenc vizitase anterior Moscova, fiind instruit la sediul KGB asupra desfasurarii evenimentelor. Evenimentele de la Praga au fost “starnite” – cu ajutorul ofiterilor sovietici “visautniki”, de “transformarea” unei manifestatii de comemorare a unei victime a militienilor praghezi, intr-o manifestatie de protest. Ofiterii “Spetnaz”, sustine Havel, care de la aeroportul “Ruzine” se imprastiasera in toata Praga, conform planului, l-au tinut permanent la curent pe generalul Grusko, seful lor, cu”mersul revolutiei”. In noaptea de 17 noiembrie 1989, generalul Grusko si echipa sa au parasit Praga la fel de discret precum aparusera.

Iliescu era pentru KGB “candidatul potrivit” Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii lui Gorbaciov, a oferit detalii despre rolul KGB-ului in Romania: “Ion Iliescu avea la vremea aceea legaturi destul de stranse cu PCUS si era desemnat drept candidatul cel mai potrivit pentru a-l inlocui pe Nicolae Ceausescu”. Toporovski adauga: “Pentru operatiunea propriu-zisa noi am ales momentul cand Ceausescu se afla la Teheran, deoarece altminteri actiunea ar fi prezentat dificultati”. Despre “turistii sovietici” prezenti cu miile la Timisoara si apoi la Bucuresti si in intreaga tara – consemnati in rapoartele Securitatii si, ulterior, in cele speciale, ale SRI, dedicate evenimentelor – nu mai are rost sa vorbim. Practic, rasturnarea lui Ceausescu s-a produs in doar cateva ore, in dimineata de 22 decembrie 1989, cand Ceausescu a fost parasit in mod subit de toti colaboratorii si arestat chiar in sediul Comitetului Central al partidului. Din 22 decembrie, orele pranzului, Ceausescu era deja lasat in mana complotistilor.

Si Erich Honecker recunoaste La 21 noiembrie 1990, Erich Honecker, liderul comunist est-german, a acordat ziarului “Berliner Wachenpost” un interviu in care a afirmat: “Destituirea mea ca sef al partidului si al statului este rezultatul unor manevre de anvergura, ai carei instigatori continua sa ramana in umbra. Cei care astazi se lauda cu aceasta actiune nu sunt decat plevusca. Ne aflam in prezenta unor miscari de maxima importanta, care n-au aparut de la o zi la alta, ci au fost planificate de multa vreme, la scara europeana si chiar mondiala. Reunificarea Germaniei trebuie sa fie considerata ca o contributie la construirea Casei Europene si, data fiind situatia, lucru acesta nu putea fi atins decat printr-o transformare a sistemului politic din RDG”. Cat despre timpul in care s-au pus la punct marile mutatii din Europa de Est, Honecker l-a evocat intr-un alt interviu: “O scurta vizita a lui Sevardnadze pe tarmul Marii Negre, in toamna anului 1984, adica chiar pe timpul lui Cernenko, in cursul careia s-a cazut de acord ca totul trebuia schimbat in Uniunea Sovietica si in alte parti” (interviu acordat canalului german DSF pe 10 octombrie 1990, ora 20.15). Sa reamintim doar ca Erich Honecker era “stapanul” suprem al STASI. Asa ca stia ce vorbeste.

“Moscova si KGB-ul au armat pistolul de start” Si alti autori binecunoscuti vorbesc despre rolul KGB in comploturile din Europa Centrala si de Est din 1989. Mark Almond, profesor de istorie moderna la Oxford, scrie in cartea sa “Gorbatchev and the Est-European Revolutions”: “Moscova si KGB-ul au armat pistolul care a slujit la darea startului pentru transformarile din Europa Rasariteana si Centrala, iar acestea (schimbarile – n.n.) s-au savarsit cu cea mai mare usurinta, deoarece a fost suficient sa se activeze rezistentele care existau deja”. Istoricul ungur Istvan Nemeskurty ajungea la urmatoarea concluzie: “Ceea ce am trait noi nu a fost o revolutie, fie ea de catifea sau nu. Ceea ce s-a petrecut este ca marea putere care ne-a subjugat dupa 1945, ne-a eliberat dintr-o data. Ea a desfacut brusc funia pe care ne-o pusese pe gat”. In Romania, “Comitetul Salvarii Nationale” s-a constituit inca din 1984. In iarna anului 1988 – asadar cu un an inaintea evenimentelor din decembrie 1989 – “Comitetul Salvarii Nationale” a devenit “Frontul Salvarii Nationale” (FSN). Contrar a ceea ce Iliescu si ai lui au sustinut, FSN-ul exista demult, ca si complotul impotriva lui Ceausescu. Intalnirea de la Elias: Iliescu-Militaru-Valter Roman In primavara anului 1990, generalul Militaru si capitanul Mihai Lupoi au facut dezvaluiri interesante in presa franceza. Astfel, generalul Militaru l-a contactat in 1982 pe Iliescu la spitalul “Elias”. Iliescu venise la “Elias” ca sa-i faca o vizita lui Valter Neulander, bolsevic naturalizat sub fantezistul nume de Valter Roman, sub care a detinut functii de prim rang. Generalul Militaru, internat si el in spital, a profitat de moment si l-a abordat pe Iliescu: “Dom'le, nu se gasesc in Romania niste forte sa-l arunce peste bord pe Ceausescu?”. Prudent, cel atat de direct interpelat s-a ferit sa dea un raspuns net.

„Cativa militari, un fel de pir-pir-pri si cu asta basta” Dar, dupa ce Militaru s-a externat, Iliescu l-a rugat sa-l viziteze la Consiliul National al Apelor, unde era presedinte, cu grad de ministru. Cei doi s-au deplasat cu masina institutiei pana in Parcul Herastrau, ca sa poata vorbi in liniste. Principala dilema a fost explicata – nu fara umor – de generalul Militaru astfel: Iliescu era de parere ca pentru rasturnarea lui Ceausescu trebuia organizat un soi de puci militar. “Cativa militari, un fel de par-par-par si cu asta basta!”, isi rezumase Iliescu crezul despre “revolutia romana“. Militaru in schimb sustinea atragerea in strada a “maselor populare”, ca solutie eficace. “Dom'le, daca nu sunt angrenate si masele populare, nu iese nimic”. Pana la urma s-au despartit, fiecare cu ideea lui: “Ne-am despartit cu aceasta idee: el cu pir-pir-pir-ul lui, eu cu masele populare”, si-a amintit in primavara anului 1990 generalul Militaru. Decizia urma, bineinteles, sa fie luata in alta parte. Mai la est de Herastrau. Astazi, numai Iliescu mai neaga implicarea KGB si GRU in evenimentul din 1989. De ce? Va lasam pe dumneavoastra sa ghiciti.

Mihaita Dumitrescu: Că vrem, că nu vrem, Nicolae Ceaușescu face parte din istoria acestei țări.
Aveam 22 de ani la revoluție, terminasem armata și lucram, nu eram însurat.
Dacă am trăit bine pe timpul lui ?
Am trăit, nu pot să zic că nu, am avut o copilărie fericită iar pe părinții mei nu-i știu să se fi zbătut în greutăți.

Eu și fratele meu am avut tot ce ne-a trebuit, nu ne-a lipsit absolut nimic.
Dar foarte mulți copii, adolescenți și tineri au fost ca mine, la școală, la joacă, mai târziu la servici, nu am văzut pe nimeni rupt în cur sau mort de foame, n-am auzit pe nimeni să se plângă și, de, noi copiii vorbeam orice, ne-am fi spus unul altuia, ne-am fi plâns.

Știu când se lua curentul, luase tata un primus dar pe bune, nu simțeam asta ca pe un inconvenient, nu se lua toată ziua și nu se lua în fiecare zi, seara de regulă știu, și dacă era de doua ori pe săptămână, o oră-două, era mult, știu că n-aveam decât două ore la tv, și-atunci numai realizări și cântece patriotice, ei, cam atunci se lua curentul, nu era mare pagubă, dar asta a fost numai în ultimii ani din anii 80, nu în toată domnia lui Ceaușescu, înainte aveam filme de comedie cu Norman, Jerry Lewis, Chaplin, Stan și Bran, western cu John Wayne, Giuliano Gema, alte filme frumoase cu actori celebri, divertisment, teatru tv, desene animate, muzică internațională cu mari cântăreți, Roussos, Sinatra, Beatles, Iglesias, concursuri televizate, petreceam și sărbătorile, Pastele, mergeam întotdeauna la biserică să luăm paște și ne întorceam cu lumânările aprinse, ouă roșii, drob de miel, Crăciunul, prăjituri, cozonaci, bunicii ne creșteau la țară porc, mergeam la tăiat tot ca acum, pom de iarnă cu bomboane de pom, globuri, beteală, instalații, artificii, lumânărele cu clipsuri, venea Moș Gerilă cu cadouri frumoase întotdeauna, se organizau serbări de sărbători și la părinți la servici, primeam cadouri și acolo, era foarte mișto.

Am stat și la cozi, dar nu mereu, cam după 83, 84, , înainte erau de toate, bine, că și după aceea au fost, dar mai greu, la unele dintre ele trebuia să stăm la cozi.
Dar una peste alta a fost bine, chiar a fost bine și știu ce vorbesc.

L-am prins pe Nicolae Ceaușescu în toată desfășurarea lui și am simțit lipsurile acolo unde au fost. dar nu le-am simțit presante deloc.
Dacă după revolutie am trăit și traiesc bine și azi ?
Da, am trăit bine în general, ca un om obișnuit.

M-am însurat, copii, serviciu, muncesc.
Dar am avut și momente mai grele, ca fiecare, nu multe dar au fost.
Dacă a fost mai bine înainte ? .Și da, și nu, eu cântărind acum, aș zice că da.

Oricum, Nicolae Ceaușescu a fost unul dintre cei mai mari români din toate timpurile, poate cel mai mare până acum.
Nu merita să moară așa.

Cu siguranță istoria îl va reabilita dar probabil că nu în timpul vieții mele, ci mai târziu, și îl va așeza acolo unde îi este locul, printre cei mari.
Și nu sunt nostalgic, asta e viața, timpul trece pentru toți.

FOTO: Arrivée du général de Gaulle à l’aéroport de Bucarest où il est accueilli par Nicolae Ceausescu, président de la République roumaine, à Bucarest, Roumanie, le 14 mai 1968.

Nicolae Ceaușescu este considerat cel mai bun lider politic pe care l-a avut România în ultima suta de ani. Ceausescu este considerat cel mai bun lider politic pe care l-a avut România în ultima sută de ani, arata barometrul de Opinie Publica pe anul 2007

Topul celor mai buni lideri politici din ultimii 100 de ani este completat, în ordine, de Regele Carol I, Regele Mihai, Ghe. Gheorghiu Dej, Regele Ferdinand, Nicolae Titulescu, Regele Carol al II-lea, Ion Antonescu şi Emil Constantinescu.

Astfel, in anul 1999, romanii ii plasau pe primele pozitii ale ierarhiei privind cel mai bun lider politic pe Nicolae Ceausescu (22%), Ion Iliescu (9%), regele Carol I (5%), urmati de regele Mihai I, Gheorghiu Dej si Ion Antonescu cu câte 4 procente, regele Ferdinand, Nicolae Titulescu si Emil Constantinescu cu cate trei procente, regele Carol al II-lea (2%), in timp ce 8% dintre romani optau pentru alta varianta, iar 33% din cei intervievati nu au raspuns la intrebare.

In 2007, Nicolae Ceausescu ramane pe prima pozitie a topului, cu 23 de procente, urmat insa de Traian Basescu, cu 15%. Pozitiile inferioare sunt ocupate de catre Ion Iliescu (7%), regii Carol I (6%) si Mihai I (6%), Gheorghiu Dej (3%), regele Ferdinand (3%), Nicolae Titulescu (2%), regele Carol al II-lea (2%), Ion Antonescu (2%), Emil Constantinescu (1%). Cei care opteaza pentru alta varianta reprezinta 3% din totalul celor intervievati, iar cei care nu doresc sa raspunda scad la 28 de procente.

Barometrul a fost realizat în perioada 10 – 22 octombrie 2007, pe un eşantion de 2000 de persoane, cu o eroare de reprezentativitate de +/- 2,2%.

Nicolae Ceaușescu a inițiat o serie de proiecte de infrastructură, atât hidrotehnice, cât și feroviare și rutiere, dar și industriale și socio-administrative.

Dintre cele mai notabile se numără Canalul Dunăre-București și Canalul Siret-Bărăgan, calea ferată Brașov-Buzău (Tunelul Teliu) și Casa Radio. De asemenea, a dezvoltat industria, în special siderurgia și petrochimia, dar cu unele dezechilibre.

Infrastructură:
Hidrotehnică și de navigație:
Canalul Dunăre–București: Un proiect ambițios pentru a conecta capitala cu Dunărea, menit să faciliteze transportul și irigațiile.
Canalul Siret–Bărăgan: Un alt canal important, cu rol în irigații și navigație.

Feroviară:
Calea ferată Brașov–Buzău (Tunelul Teliu): O cale ferată importantă, cu un tunel impresionant la Teliu.
Calea ferată Sinaia–Pietroșița (Tunelul Izvor).
Calea ferată Râmnicu Vâlcea–Vâlcele.
Calea ferată Alunu–Seciurile.
Calea ferată Hârlău–Botoșani.
Calea ferată Dângeni–Săveni–Darabani.

Rutieră:
Autostrada Transilvania (secțiunea 3C).
Socio-administrativă:
Casa Radio: Un proiect grandios, menit să fie un centru cultural și administrativ, deși neterminat.

Industrială:
Combinatul de Îmbogățire a Minereurilor Acide de la Krivoi Rog.
Dezvoltarea industriei, în special siderurgia și petrochimia, cu unele dezechilibre.

https://www.google.com/amp/s/adevarul.ro/amp/stiri-locale/alba-iulia/mostenirea-lui-ceausescu-proiectele-megalomanice-1632555.html

Ion Iliescu: „Nicolae Ceausescu a întinat numele partidului comunist şi memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară.

Ceausescu n-are nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului. Au întinat numai, numele Partidului Comunist Român.”

TVR 22 decembrie 1989 ora 13:20

PETRE ȚUȚEA DESPRE CEAUȘESCU: „Să dăm Cesarului ce este al Cesarului” ! A fost și bou pe deasupra prin cultul personalității dar pe lângă ce a făcut ar trebui să i se ierte.

“Când voi muri eu, după mine rămâne un singur mare naţionalist în care să credeţi, Ceauşescu. Nu ştiu eu cât de comunist e el, dar ţine cu naţia asta, să ştiţi de la mine. Ăsta e român adevărat. Ţine cu noi!
Destinul a făcut să moară Ceauşescu înaintea lui şi el, Petre Tuțea, a spus:
Aţi văzut domnule, era mai mare naţionalist ca mine, că l-au omorât înaintea mea.
Ceaușescu a condus România timp de 24 de ani. Nu se poate spune că era „bine” pe vremea lui Ceaușescu, dar puțini știu cum era România înainte de Ceaușescu!
Acest conducător a fost pentru țara asta ceea ce au fost Kemal Ataturk pentru Turcia și Abdul Nasser pentru Egipt: TATĂL NAȚIUNII!
Ceaușescu a scos România din Evul Mediu, de la lumina lumânării, la lumina electrică, de la carul cu boi, la intreprinderi producătoare de automobile, camioane, tractoare, locomotive și avioane… Nu știu dacă, păstrând proporțiile, există performanțe asemănătoare în istorie – poate Ramses cel Mare. Ceaușescu a dictat să se ridice școli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, căi ferate, aeroporturi, baze militare subterane, lucrări hidrotehnice portuare, flote de avioane și vapoare, irigații pe mii de hectare, poduri impresionante, ba chiar și… autostrăzi. In 24 de ani amărâți a plătit datoriile și a dublat populația urbană.

De fapt este incredibil. Dacă știți despre ce vorbesc veți vedea că performanțele lui Ceaușescu frizează imposibilul. Și, peste asta, a păstrat DEMNITATEA acestui popor de… tâmpiți”.

(“Eu am învățat istorie adevărată de la mama, care a profesat 36 de ani! Mă judecați, asta este! Nu spun că totul a fost lapte și miere, ci doar ce a fost bun atunci SD)

Prof. dr. Gabriel Lupan:
„Eu la istorie am centura neagră. Motiv pentru care mie următoarea chestie mi se pare o performanță pe care numai forțele conjugate a doua imperii au putut să o facă: punerea la pământ în 30 de ani a ceea ce a făcut Ceaușescu Magnificul în 25!
Realizările lui Ceaușescu nu sunt egalate de nimeni în istorie. NIMENI, în 5000 de ani de istorie cunoscută nu a reușit asemenea performanțe, în toate domeniile timpului său. Nici Edgar Hoover, nici Hitler, nici Ramses cel Mare, nici Alexandru Macedon sau Pericle. Și numai opera arhitectonică, hidrotehnică și de infrastructură a lui Ceaușescu este epopeică și megalitică: baraje, poduri, șosele, tuneluri, sute de km de diguri de zeci de metri înălțime de la fundul mării. Mii și mii de blocuri de locuințe și rețele de instituții de tot soiul! Dacă aș enumera tot ce a făcut Comandantul Suprem, m-ar apuca Revelionul! Pai bă, la o ieșire la mare de vreo 100 km, Ceaușescu a construit a patra flota maritimă din lume, docuri pe locul trei ca mărime și macarale navale campioane mondiale ca forță de ridicare! Și asta numai pe plan de supra și infrastructură, urbanism si industrie.
Dar! Cele mai mari realizări au fost pe plan uman! Dar nici asta nu pot înțelege românii contemporani, a căror capacitate de înțelegere este similară cu cea a câinilor și inferioară celei a pisicilor! In raport cu românii, pisica înțelege instant!
Când eram eu în școala generală, aveam colegi care plecau din țară, cu familia, definitiv. Asta era prin anii 80. Mergeau în Germania, în Ungaria, în SUA, Israel, Franța, Grecia etc. Acolo, colegii mei dădeau niște examene ca să fie evaluați și dați la școala în continuare. TOȚI erau înscriși cu una, doua sau trei clase mai sus! Si ăștia erau „plevușca” – nu plecau cei eminenți! Dar am avut și un caz de olimpică la mate-fizica-chimie ( azi medic primar) care a mers exact o zi la școală în Germania, la un liceu militar elitist. Pe profesor l-a mâncat în cur să o scoată la tablă … grea umilință au mâncat nemții, exact în domeniul care doare cel mai mult: intelectul. La care, profesorul, în loc să zică „Mulțumim, bravo, ia loc în bancă!”, a zis „Dacă musafira noastră știe așa de bine matematică, să-i arătam că noi știm fizică!”. S-au făcut de căcat și mai rău, atât de rău încât i-au făcut scandal celui care o adusese pe fată la liceul lor.
Apoi au venit Andrei Marga și Ecaterina Andronescu – ultima fiind de o prostie multilateral dezvoltată. Francmasoni. Ei au introdus manualele alternative și au operat modificări în programa școlară „comunistă” – au „targhetat normele instituțiilor de învățământ europene”! Ca urmare, media IQ-ului românilor s-a prăbușit: Ceaușescu Magnificul i-a lăsat la 110 ( la Sănătate și Nutriție era dr. Iulian Mincu), iar în 2015 românii aveau media IQ 90 ( la Sănătate fiind tot soiul de borfași, manageri, „privat”, rahat – masoni toți, oricum).
Cea mai mare realizare a lui Ceaușescu Magnificul asta a fost: i-a scos din noroaie si le-a dat formă, sens si performanța! I-a canalizat, i-a grupat, i-a folosit pe români, după un management al resurselor materiale și umane absolut genial! A dublat/ cazat/ spălat/ școlarizat ultraperformant populația orașelor, aducând țăranii la oras. Cu ei a făcut o industrie imposibil de egalat în doua decenii! De la ZERO. Dar! Deși a adus țăranii la oras, a făcut și cea mai performantă agricultură din toată istoria acestui teritoriu! Irigat, mecanizat, hibridizat și investiții în cercetare! Totul produs AICI – combine, batoze, tractoare, rețea de apă – TOT. Așa că a plătit datoriile, ceea ce este din nou UNIC!
Ei bine, după părerea mea, un neam care a mușcat mâna care l-a hrănit nu merită nici măcar o judecată sumară, ca și cea pe care a avut-o cuplul Ceaușescu! S-au bucurat! Astăzi, când majoritatea românilor au capul plin de fecale nu se mai poate discuta așa ceva cu ei, darmite detalii care depășesc infinit puterea lor de pătrundere. Și, pe urmă, este o blasfemie să vorbești despre Ceaușescu cel Mare cu votiștii asasinilor săi! Păi ce poate să știe cineva care a votat cu Iliescu si cu toți președinții de paie, până la Prostovanul Național, de natură a-l recomanda a vorbi despre El Lider Maximo?! Majoritatea confundă Epoca de Aur ( sintagma aparține lui Octavian Paler) cu perioada rezistenței din munți a lui Pauker. Este ca și cum ai vrea să lucrezi la motoarele navetei spațiale, când tu nu știi nici tabla înmulțirii, dar vrei să reglezi tu parametri de funcționare a lansării pe orbită!
Oamenii inteligenți și curați să facă bine a se ruga lui Dumnezeu pt două lucruri: trecerea lui Ceaușescu cel Mare în rândul Sfinților Făuritori de Nație, lângă Sf. Andrei! Doi: ca Dumnezeu să scurteze agonia ( tragi-comica) a poporului ăstuia de sclavi și șoptitori năuci, actualmente posedați masiv de către draci. Și de către evrei, evident. Ce să discuți cu ăștia despre performanțele unui geniu strategic care era Nicolae Ceaușescu?!”

Dictatorul român a vizitat Argentina împreună cu soția sa în 1974, după ce a stabilit o relație cu liderul argentinian în timpul exilului său în Europa. Ce și-au spus președinții și primele doamne.

Nicolae și Elena Ceaușescu debarcând la Aeroparque din Buenos Aires, primiți de Juan Perón și soția sa, Isabel. (Cronică)

Un argentinian deschide unul dintre cele mai importante ziare din țară, orice ziar, preferatul lui, și dă peste o cerere uriașă semnată de Secretariatul de Presă și Difuziune al Președinției Națiunii. „Bine ai venit Nicolae Ceauşescu”, scrie într-o inevitabil tipografie. Mai jos apar fețele zâmbitoare ale președintelui român și ale președintelui de atunci Juan Domingo Perón însoțite de un scurt text care descrie vizita ca „o piatră de hotar de o importanță semnificativă în traiectoria păcii și a prieteniei care leagă țara lor de a noastră”. Câteva pagini mai departe, o reclamă de la Canalul 7 (canalul de stat) anunță că în această seară va fi difuzat reportajul special „România în mișcare”. Iar la secțiunea de arhitectură și inginerie apare un articol intitulat „București: oraș în plină transformare”. Este 5 martie 1974 și vizita de stat a lui Ceaușescu apare astăzi pe fiecare dintre coperți, dar și pe cele din următoarele cinci zile.

Toată lumea se uită la România, pământul socialist care a fost strămutat la Moscova, și liderul acesteia, care i-a primit deja în ultimii ani la București pe președintele american Richard Nixon și pe francezul Charles de Gaulle. Autoproclamatul „Șofer” român este un actor internațional major. Mai este mult până la Crăciunul anului 1989 și pentru ca gloanțele de la plutonul de execuție să pună capăt vieții lui Ceaușescu și a soției sale Elena. Și mai este un drum lung, lung de parcurs înainte ca decembrie 1991 să marcheze oficial sfârșitul Republicii Socialiste România.

Cu puțin mai mult de un an înainte și încă în exil, Perón a vizitat Bucureștiul și s-a întâlnit cu Ceaușescu. Norma López Rega, fiica lui José López Rega, care avea să fie ministru al Asistenței Sociale, își amintește că călătoria a luat naștere în urma unei întâlniri la Madrid cu medicul român Ana Aslan, care la acea vreme oferea tratamente anti-îmbătrânire. Dar există și o altă versiune a acelei prime întâlniri: Ion Pacepa a fost un ofițer de informații cu gradul de general locotenent al regimului românesc, un om de încredere al lui Ceaușescu și mai ales al soției sale, și care a dezertat în Statele Unite în 1978. În 1987 a publicat Horizons Rojos: Chronicles of a Communist Spion Chief și acolo afirmă că motivul vizitei a fost economic: „Vechiul prieten Juan Perón a venit la București cerșind ajutor financiar. Perón avea nevoie urgent de fonduri pentru a-și mobiliza fortărețele sindicale (…) și, de asemenea, pentru a-și menține reședința elegantă într-una dintre cele mai la modă suburbii din Madrid și pentru a susține pretențiile soției sale.” Pacepa spune că de atunci se trimiteau lunar pachete diplomatice cu numerar de la Bucureşti la Madrid. Și că, în semn de recunoștință, Perón i-a invitat pe cuplul Ceaușescu să viziteze Buenos Aires la doar două săptămâni de la inaugurare.

Este greu de știut dacă prioritatea lui Perón a fost întâlnirea cu Aslan sau cu Ceaușescu. Chiar și așa, acea primă întâlnire dintre argentinian și român a pus bazele unei relații pe cât de strânsă, pe atât de scurtă. În septembrie 1973, Ceauşescu a devenit primul lider al unei ţări membre ale Pactului de la Varşovia care a călătorit în America Latină. Împreună cu soția sa Elena, au făcut vizite oficiale în Cuba, Costa Rica, Venezuela, Columbia, Ecuador și Peru, dar au fost nevoiți să anuleze restul turneului după lovitura de stat din Chile. Argentina ar fi în așteptare doar șase luni.

Dar asta nu sa întâmplat niciodată. Perón a murit doar 4 luni mai târziu, în timp ce sfârșitul lui Ceaușescu și al regimului său a fost marcat de violență. Spre sfârșitul anilor 1970, visul de creștere al României a explodat, iar datoria externă a crescut exponențial. Ajustările și reducerile au afectat întreaga societate și au dus la penurie, sărăcie, pene de curent, proteste și represiune dură pe parcursul deceniului următor. Dar Ceauşescu trebuie să fi ascultat sfatul lui Perón la care face referire Pacepa pentru că, în plină criză, românul a refuzat să-şi sacrifice viaţa de lux.

În cele din urmă, demonstrațiile din decembrie 1989 au ajuns să-l înlăture pe Ceaușescu după 24 de ani la putere. De Crăciunul acelui an, Nicolae și Elena Ceaușescu au fost condamnați la moarte pentru „genocid, daune aduse economiei naționale, folosire a forței împotriva civililor și îmbogățire nejustificată”. Imaginile execuțiilor au călătorit în jurul planetei. Doi ani mai târziu, în decembrie 1991, Republica Socialistă România a dispărut oficial și a început dificila tranziție către o democrație deplină, complet opusă dictaturii lui Ceaușescu.

Autor: Ignacio Hutin – Infobae

Tânărul general-maior Nicolae Ceaușescu. Gheorghe Apostol, Melita Scharf (soția lui Apostol), Mareșalul Horloogiin Cioibalsan (Dictator). Mongolia 1951.

Ceaușescu și Sahinsahul iranului Mohammad Reza Pahlavi

Nicolae Ceauşescu l-a vizitat din nou pe Mohammad Reza Pahlavi în 1971, cu ocazia festivităţilor de la Persepolis în cinstea aniversării a 2500 de ani de la fondarea statului iranian. La întâlnirea oficială din 15 octombrie, Ceauşescu l-a rugat pe şah să-i ofere sprijin pentru lansarea unei linii aeriene Bucureşti – Beijing. Obţinuse recent acordul Beijingului pentru crearea unui coridor aerian, însă era nevoie de un punct de escală. Pahlavi s-a arătat încântat, intenţionând şi el dezvoltarea relaţiilor politice cu China.

La 15 octombrie 1971, cu ocazia festivităților de la Persepolis, președintele Consiliului de Stat, Nicolae Ceaușescu, s-a întâlnit cu Șahul.

La întâlnire au participat George Macovescu, prim-adjunct al ministrului de externe și Alexandru Boabă, ambasadorul României la Teheran.

Șahul a vorbit apoi despre o altă sursă de tensiune, care preocupă cercurile politice internaționale și opinia publică, și anume Orientul Apropiat. El a subliniat că eforturile întreprinse până în prezent în direcția găsirii unei soluții politice la acest conflict nu au avut rezultate palpabile, din cauza atitudinii rigide a Israelului. În ultima vreme, poziția Israelului s-a înăsprit [și mai mult]. În timp ce, nu cu mult timp în urmă, liderii israelieni vorbeau despre mici ajustări ale frontierelor, acum vorbesc despre anexarea unui teritoriu care se întinde până la Sharm el-Sheikh și nu este rar [să auzi] oameni spunând că actuala situație teritorială ar putea deveni permanentă.

Această poziție rigidă este în contrast izbitor cu poziția rezonabilă a egiptenilor, care au făcut propuneri constructive, menite să scoată lucrurile din impasul actual. Faptul că aceste propuneri nu au avut niciun ecou din partea israelienilor, că nu s-a făcut niciun pas spre rezolvarea conflictului, provoacă îngrijorare cu privire la potențiala evoluție a evenimentelor. Președintele Sadat a arătat clar că Egiptul nu va permite ca situația actuală să devină permanentă și a adăugat că, în cazul în care până la sfârșitul anului nu vor apărea elemente pozitive în direcția găsirii unei soluții politice la conflict, își rezervă dreptul de a recurge la alte mijloace.

Se pare că unul dintre principalele impedimente în calea realizării primilor pași spre soluționarea conflictului este refuzul Israelului de a permite forțelor egiptene să traverseze Canalul Suez în timp ce trupele israeliene se retrag.

În această privință, șahul și-a exprimat convingerea că instalarea temporară a forțelor ONU, între forțele celor două țări, ar putea contribui la evitarea confruntărilor militare și, prin urmare, la îmbunătățirea situației.

În plus, marile puteri care susțin cele două părți ar trebui să tempereze zelul protejaților lor, pentru a nu se ajunge la o situație ireversibilă cu consecințe imprevizibile.

Credem, a adăugat șahul, că nici Uniunea Sovietică, nici Statele Unite nu doresc izbucnirea unui conflict militar, fiindu-le teamă să nu fie antrenate ele însele în el.

În orice caz, este de datoria tuturor țărilor iubitoare de pace să-și folosească influența pe care o au asupra uneia sau alteia dintre părți pentru a le face să înțeleagă greutatea acestui moment [în timp] și să se angajeze efectiv pe drumul care duce la pace.

Președintele Consiliului de Stat a declarat că România urmărește îndeaproape evoluția situației din Orientul Apropiat, o regiune care nu este prea departe de propriile granițe.

Guvernul român a susținut în mod constant soluționarea pașnică a conflictului, fiind convins că o nouă confruntare militară ar fi în detrimentul tuturor statelor din regiune și nu ar face decât să complice lucrurile, lăsând loc unei intervenții străine. Aplicarea prevederilor rezoluției Consiliului de Securitate al ONU din noiembrie 1967 ar oferi un mijloc rezonabil de a instala o pace echitabilă în regiune. Guvernul României și-a exprimat în mod repetat și public aprecierea față de propunerile constructive ale președintelui Sadat și a folosit toate mijloacele disponibile pentru a-și exprima raționamentul cu privire la necesitatea ca Israelul să primească propunerile Egiptului și [să recunoască] riscurile pe care le implică rigiditatea poziției Israelului.

Sursă: Wilson

Elena Rădulescu a fost dactilografa fostului dictator Are 101 ani şi o viaţă demnă de un roman. Elena Rădulescu a trăit pe vremea regilor Ferdinand, Carol şi Mihai, a cunoscut ororile primului şi celui de-al doilea război mondial şi a fost dactilografa personală a lui Nicolae Ceauşescu. Bătrâna îşi aminteşte cu o precizie demnă de invidiat momentele pe care le-a petrecut alături de “comandantul suprem”. “Ceauşescu era darnic cu mine. Când am văzut la televizor procesul şi execuţia lui, la Revoluţie, am avut un şoc”, rememorează femeia.

În anul 1934, la 28 de ani, Elena s-a angajat în Ministerul de Justiţie, iar de-a lungul timpului i s-a dus vestea ca fiind cea mai rapidă dintre dactilografe. “Peste ani, experienţa şi rapiditatea cu care băteam la maşină mi-au deschis chiar uşa cabinetului 1”, ne-a povestit femeia.

“Îmi aduc amintre că pe la 59-60 de ani făceam naveta între minister şi cabinetul lui Ceauşescu. Băteam la maşina de scris acte, documente şi decrete. Puteam fi chemată oricând. De obicei, ziua lucram la minister, iar seara în biroul preşedintelui sau în cel al miniştrilor. Când stăteam peste noapte, Ceauşescu avea grijă să-mi plătească toate orele suplimentare. Era foarte darnic!”, povesteşte femeia.

Pe Nicolae Ceauşescu şi-l aminteşte ca fiind şi un mare petrecăreţ. Într-un an, de ziua lui, preşedintele a organizat o petrecere la care au luat parte toate instituţiile politice şi culturale ale vremii. “Ceauşescu a dat o chermeză şi la Tribunalul Bucureşti – unde eram detaşată pentru o vreme. Petrecerea s-a ţinut în Sala Paşilor Pierduţi, unde s-au adunat, pe lângă cuplul prezidenţial, toate capetele luminate ale Epocii de Aur. Au mâncat şi au băut pe săturate toată noaptea. Ce chiuituri, ce strigăte şi râsete! Şi ce s-a mai dansat! A doua zi am aflat că preşedintele dansase la o petrecere organizată într-un alt minister chiar şi cu femeia de serviciu”. Muzica populară era cea care îl “ungea pe suflet” pe Ceauşescu.“Îi plăceau şi cântecele de petrecere, şi romanţele. Aproape de fiecare dată când primea în vizită câte un înalt oficial sau şef de stat, preşedintele îşi invita oaspetele la masă şi ascultau împreună muzică populară”. Un astfel de eveniment s-a petrecut la vizita din 1969 a lui Richard Nixon, când, invitat de Ceauşescu, acesta a vizitat staţiunea Neptun. Seara, la restaurant, a cântat Elena Jurjescu-Todi, care l-a luat pe Ceauşescu la o Periniţă.

Preşedintele Ceaușescu cunoştea toate versurile cântecelor, iar tovarăşa bătea tactul cu piciorul.”Elena Rădulescu spune că “tovarăşul” era un om bun. Calm şi înţelept. “Nevastă-sa l-a stricat. Ceauşeasca era cunoscută de toată lumea ca fiind o scorpie: era foarte rea, o femeie fără suflet, fără milă…Când nu suporta pe cineva, îi striga lui Nicolae «Execută-l! Execută-l!». Când Ceauşescu lua o decizie, imediat intervenea ea pentru a analiza situaţia şi a-şi da cu părerea. Nicolae nu putea să facă un pas fără Elena“. Angajaţii din minister se fereau să discute despre asta. Le era teamă, iar tăcerea, în acea perioadă, îţi garanta un serviciu şi o viaţă cât de cât liniştită. “Se mai trezeau câteodată unii să vorbească pe ascuns şi aşa mai aflam şi noi câte ceva. În rest, nimeni nu sufla o vorbă despre cuplul prezidenţial”.

După 36 de ani de muncă în minister, în anul 1970 Elena a ieşit la pensie. “Mi-a fost greu să plec pentru că îmi plăcea tare mult munca pe care o făceam”.

«Moartea lor m-a întristat»

Revoluţia din 1989 a fost un mare şoc pentru fosta dactilografă. “Doamne, tare rău mi-a părut pentru ei… Am urmărit la televizor procesul şi execuţia lor. Mi-a fost milă să-I văd aşa… Îmi aduc aminte, când s-a citit sentinţa, că ea a început să urle şi să se zbată în braţele soldaţilor care încercau să o imobilizeze… «Sunteţi copiii mei, sunteţi copiii mei», striga. Îmi aduc aminte că Nicolae îi tot spunea în timpul procesului «Taci din gură, taci din gură!». Nu am putut să urmăresc momentul când au fost puşi la zid şi împuşcaţi. Am întors capul”.

Elena Ceauşescu, prima femeie- deputat de Argeş!