Pseudolirice

M- ai lăsat

La margine de vis albastru

M- ai privit doar în treacăt

Și ai alergat pe un nor.

A rămas doar ecoul

Asurzitor și rece

Care mă sfârtecă perpetuu,

Dincolo de pragul nebuniei

Dar tot mai departe

De pragul uitării.

Repetitiv…

Cu zâmbet mă petreci, și cu tăceri rotunde

Și stă să plouă cu privirea ta

Doar un crâmpei de liniște pătrunde

Și se așează fără veste-n viața mea.

Eu te – nvelesc în umbre de hotare

Și-ți las o mărturie fără umbră,

Tu te-ai închis în cercuri dulci-amare

Lăsând în urmă o tăcere sumbră.

Nu pot să-ți împletesc din visuri un destin,

Nu cer să dai crezare ofrandelor de ceară,

Pot numai să adulmec spre cerul tău senin

Și să îmi cert mereu trăirile de seară!

Și sorb adânc miresmele pulsânde

Iar sufletul tăcerile – și adună

Lucirile albastre – mi sunt crescânde

Și am învățat să nu privesc în urmă!!

Am dat numele tău

Visului meu albastru,

Făcând din semnul său

Un templu și un astru.

Am dat trăirii sens

De dor și agonie

Și am fremătat intens

La porți închise, mie…

În cântece de dor

Mi-am sufocat destinul,

Și-n vorbe care mor

Mi-am „savurat” veninul…

Și totuși mai doresc,

Printre trăiri precare

Mai este azi firesc

S-am semne de-ntrebare?

Toamna asta,

Are culorile tale

Ce se preling peste mine

Ca un blestem al realității.

Gonind peste şoapte

Am semănat clipei

Străluciri eterne

Precum chipul tău.

Timp albastru…

Mă gândesc acum la tine,
Că tu astăzi te gândești la mine,
Și cum mă gândesc eu așa, că te gândești la mine,
Mă mai gândesc că e plăcut să știu că te gândești la mine,
Iar gândul meu la tine
Se întâlnește cu gândul tău la mine!

Dar mă mai gândesc uneori la tine,
Și mă întreb, că dacă tu nu te gândești la mine?
Atunci gândul meu la tine,
Ucide gândul tău care nu se gândește la mine,
Ca să-ți rămână numai gândul tău spre mine
Atunci când nu te gândești și tu la altceva…

P.S. Acesta e un pamflet, dar cui îi pasă??? 😛 😀 :))

Am hotărât
să-mi unesc singurătatea
cu mine însumi,
știu că n-ai nimic împotrivă
știi că și dacă ai avea,
ar fi tot una.

Flacără.

De ce-ți sunt ochii umezi de străluciri albastre?
Eu nu mai sunt acolo, să-ți caut flori prin glastre.

De ce taci fără noimă, când totul are sens?!
Plecat-am spre tărâmul nimicului imens.

De ce-ți ascunzi privirea, prin conuri reci de umbră?
Îmi strig doar mărginirea, în disperare sumbră.

De ce să-ți fie frică, de umbra mea diformă?
Căci sufletul meu are, de mult chiar a ta formă.

Și fără închipuiri…

Azi,
era să uit să mă gândesc la tine,
așa încât,
ecoul gândului de ieri
m-a certat atât de tare.
încât mâine
nu mă voi putea gândi la altceva.

Plecări iminente

Ai uitat,
e atât de bine că uiți
fiindcă amintirea
poate să dea fiori.

Uită,
să poți râde prezentului,
senină, fără înfiorări
să mai poți uita și mâine,
și să mai râzi și atunci!

Lasă amintirile
să năpădească suflete oarbe
și împietrite!

Respir.

Închide cartea, sunt semne de rouă
pe pajiștea nouă
și vântul se pierde
pe-o ramură verde

Închide cartea, furi zâmbete calde
pe cer să se scalde
zvâcniri împletite
în doruri rostite

Închide cartea, ai zile albastre
și florile-n glastre,
minuni împlinite
desfătări inedite

Închide cartea, ai drumuri întinse
spre cugete ninse,
amintiri înecate
în cântec de noapte.

Deschid cartea. Și tac!

Sunt
la mii de ani lumină distanță
de privirea ta.
eşti mereu imagine
vie
sau blestem?
Rămâne strigătul interior,
atât…

A fost de-ajuns
de atât de puțin
să-mi intri în suflet.
Trebuie
atât de… nimic
să rămâi acolo.

Doar mie mi se poate întâmpla?!