Enciclopedia Brockhaus și Efron este o enciclopedie universală în limba rusă, tipărită în Imperiul Rus, la Sankt Petersburg (1890 – 1907). Ediția conține 86 de volume, 121 240 de articole, 7800 de ilustrații și 235 de hărți.
Volumul cu numărul 27, în care se vorbește despre Români (paginile 283 – 285), este editat în anul 1899, la Sankt Petersburg.
Coperta Enciclopediei Brockhaus și Efron, volumul XXVII.
„Românii (Români, rumâni) – sunt un trib care locuiește pe pământurile sud-dunărene și în Peninsula Balcanică. Originea acestuia are mai multe ipoteze. Safarik explică originea Românilor ca fiind un amestec al elementelor roman, gotic și slav, datându-l din secolul V sau VI; Miklošič – către secolul II, când pe malul stâng al Dunării apar primii coloniști romani. Jung („Römer und Romanen in den Donauländern”) și alți oameni de știință consideră că acești coloniști i-au romanizat pe daci, care au rămas nestrămutați
și au constituit nația Română, în forma în care aceasta se manifestă în secolele XII și XIII. Roesler, însă, și alții, bazându-se pe mărturiile lui Flavius Vopiscus, care susține că împăratul Aurelian, la sfârșitul secolului III își retrage armata romană și populația pe malul drept al Dunării, în Moesia – socotesc că anume acolo trebuie căutat leagănul tribului Român. O confirmare în susținerea acestei teze este și faptul că în limba română nu există influențe ale vizigoților și gepizilor, care stăpâneau în nordul Dunării. Savanții români, în frunte cu Hâjdeu și Xenopol, s-au ridicat împotriva teoriei lui Roesler, confirmând că nu toți romanii au fost retrași de către Aurelian peste Dunăre sau că doar coloniștii romani au plecat, iar populația autohtonă, alcătuită din daci romanizați, a rămas pe pământul său, plătind tribut noilor stăpâni și având o limbă romanică, formează mai târziu naționalitatea română. Xenopol, în „Istoria Romînilor” afirmă că goții nu puteau să influențeze limba poporului român, din motiv că aceștia n-au locuit niciodată în Transilvania, ci doar o devastau. Teoria lui Roesler are și în prezent adepți și adversari.
În prezent românii locuiesc în mase compacte în Regatul României, în Basarabia rusească, în mare parte în Bucovina, în partea de est a Ungariei, parțial în Transilvania, în Macedonia, Istria și Dalmația. Numărul lor total se ridică la circa 10 milioane. Aceștia se divizează în câteva părți: 1) daco-Românii (Rumâni, Romîni), cea mai mare parte locuiește în România în număr de 5500000 de oameni. În Ungaria sunt 2592000 (1890); aceștia ocupă partea de sud-est a țării, limitată de o trăsătură de la Sighet până la Tisa prin Grosswardein, Arad, Timișoara, Biserica Albă (Weisskirchen); dar în acest spațiu, printre ei, în grupuri mai mult sau mai puțin semnificative locuiesc maghiari și nemți (în Transilvania). În Bucovina Românii ocupă partea de sud a țării și locuiesc, în număr de circa 300000 de oameni, amestecați cu ruși și nemți. În zona Basarabiei deținută de Rusia sunt circa 1000000 de Români. Toți acești Români, separați teritorial și politic în trei state, constituie, în sens lingvistic și național, un întreg.
La aceștia trebuie să adăugăm și coloniile românești din Serbia și Bulgaria. În nord-estul Serbiei locuiesc 150000 de oameni, valahi, veniți din Valahia Mică în secolul XVIII; în partea de nord-vest a Bulgariei sunt aproximativ 65000 de Români. Prin urmare, daco-românii constituie circa 9500000 de oameni. 2) Românii macedoneni sau aromânii (țânțari, cuțo-vlahi, macedo-vlahi etc.) la sud de Balcani, în Macedonia, Tesalia, Albania, Epir – în jur de 200000 de oameni (conform lui Weigand – 174000). Locul de bază în care s-au stabilit este Pind – o localitate care se mărginește cu Turcia și Grecia, cu importante centre în Samarina, Avdela, Perivoli, Mezovon, Syraku și Krani. Încă din secolul XVIII Moscopole din Albania era orașul lor înfloritor, având 60000 de locuitori. În grupuri separate locuiesc pe Olimp, în Acarnania, Mouzaki și Macedonia, în special în orașul Monastiri (Bitola) și împrejurimile acestuia. Îi poți întâlni în aproape toate orașele Turciei, în calitate de negustori, argintari și hangii. Dialectul special îi făcea diferiți de ceilalți. Se îndeletniceau aproape preponderent cu păstoritul. Numărul Românilor macedoneni în ultimul secol s-a redus considerabil (cel puțin al celor care vorbesc limba maternă). Weigand, „Die Aromane” (Leipzig, 1894 – 95). Aromânii au și de opere de artă populară. 3) În Macedonia, în munții Caradjova, în nord-vestul Salonicului, în 11 cătune, locuiește o mică comunitate, diferită de aromâni (în total 14000 de oameni), descoperită de către profesorul Weigand, de la care și provine numele de vlaho-megleni (a se vedea Weigand, „Wlacho-Meglen”, Leipzig, 1892). 4) Așa-numiții istro-valahii sau ciribiri, locuiesc la sud de Monte Maggiore, pe malul estic al Istriei, în număr de circa 2000 de oameni; probabil, în scurt timp vor dispărea complet, fiindcă sunt supuși influenței slave. Despre limba lor a se vedea Miklosich, „Rumunische Untersuchungen” (Viena, 1881); texte cu traducere – la Weigand, în „Erster Jahresbericht des Rumanischen Seminars” (Leipzig, 1894).
Românii (mai exact daco-românii, cum sunt numiți, de obicei) – sunt un popor constant în sens etnografic, capabil să asimileze alte popoare; fiind prolifici, numărul acestora crește treptat, parțial grație vecinilor – maghiarii, secuii, sașii transilvăneni, sârbii și bulgarii. În plan antropologic, românii reprezintă un tip eterogen, conform cercetărilor doctorului Kopernicki, în măsurarea formei și dimensiunii craniului. Majoritatea craniilor supuse măsurării fac parte din tipul mediu, urmate de cranii scurte și cele mai puține fiind craniile alungite. Bărbații, de regulă sunt de înălțime medie și bine formați, au ochii negri, profil frumos și cu trăsături bine conturate ale gurii; părul negru, des, lung.
Există câteva diferențe în acest sens între moldoveni și valahi, dar și între locuitorii din văi și munți. Valahii, ca tip, se aseamănă mai mult cu bulgarii, moldovenii – cu rușii; valahii, aproape în exclusivitate, sunt de înălțime medie și bruneți, iar moldovenii sunt și înalți, cu ochii cenușii și părul castaniu, chiar brun închis; printre munteni sunt mulți oameni înalți, cu ochii albaștri și părul brun. Valahul e mai vioi, mai plin de viață decât moldoveanul, moldoveanul e mai molatic, mai sensibil. Ținuta românului de rând vara constă din pantaloni albi de cânepă și cămașă, peste care se îmbracă o jachetă cu mânecile lungi; în picioare poartă sandale de piele, bocanci sau cizme înalte; pe cap – pălărie de lână sau cușmă. De sărbători se modifică materia, dar nu și caracterul ținutei. Iarna se poartă pantaloni de lână și șubă. Româncele se disting prin frumusețea formelor și a mișcărilor; trăsăturile feței și a capului seamănă cu statuile antice; ochii întunecați, cu gene lungi și negre, redau feței o expresivitate aparte.
Ele obișnuiesc să se fardeze și să-și vopsească sprâncenele. Ținuta de vară a țărancei este alcătuită, de obicei, dintr-o cămașă albă lungă, de multe ori brodată pestriț și un șorț, brodat, aproape în întregime, în cruciuliță, cu steluțe și alte forme. Uneori poartă o fustă compusă, ca și cum ar avea două șorțuri lungi și late, puse unul peste altul, asemănătoare cu plahta malorusă, iar pe lângă marile orașe – poartă fuste de lână. Bijuteriile lor sunt florile prinse în păr și colierele purtate la gât. Frumusețea româncei se trece repede, când se căsătorește, deoarece în familia românească femeia e responsabilă de toate muncile – grele și ușoare, casnice, de grădină, de câmp, de pădure; țăranul muncește aproape în exclusivitate lucrând terenul agricol. Românul de rând este considerat perfid, laș, grosolan, leneș și neglijent. Toate acestea sunt parțial adevărate, dar motivul fiind, de fapt, dominația turcă, apoi stăpânirea greco-fanariotă și iobăgia.
Cu acele bogății naturale, pe care le deține România, populația ar putea trăi în îndestulare, dar cu toate acestea satele românești impresionează prin sărăcia lor: oamenii sunt înghesuiți în colibe mizerabile, într-atât lipsite de igienă, încât guvernarea a hotărât necesar să construiască noi case și să dea subvenții celor care doresc să ridice construcții după același model. Românul mănâncă în special mămăligă sau terci făcut din porumb, sau chiar pâine din făină de porumb; rareori se întâmplă să aibă o bucățică de pește în mămăligă. Țăranii români s-au obișnuit să nu-și facă griji pentru bunăstarea lor sau să o ignore, și asta pentru că relativ recent tot ce le aparținea țăranilor puteau fi trecute în proprietatea boierului, pe cale legală sau mai puțin legală. În fiecare sat este câte un han sau o tavernă sau chiar câte 2-3.
Românii, în special tinerii, iubesc să se distreze, să danseze. Românii au aproape mai multe sărbători ca noi. Ei sunt superstițioși, dar nu și foarte religioși, cu toate că în multe locuri s-a păstrat obiceiul de a sfinți casa la începutul lunii, care a devenit o simplă formalitate. Clerul de jos se pare că nu se bucură de mare respect în rândul populației; nivelul de educație și dezvoltare al acestuia e scăzut.
Slavici, „Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Bukowina” (Teschen, 1881); de Rosny, „Les Romains d’Orient” (Paris, 1885); Frîncu şi Candrea, „Romînii din munții Apuseni” (București, 1888); Dr. At. M. Marienescu, „Cultul pâgîn şi creștin” (București, 1884); Cratiunesco, „Le peuple roumain d’après ses chants” (Paris, 1874); P. Băncilă, „Colindele Crăciunului şi ale Paştilor„ (Hermannstadt, 1875); Ucenescu, „Cîntece de stea şi colinde” (1863); Elena Sevastos, „Nunta la Romîni”; I. Mirza, „Regulele Nunților” (1872); V. Martânovski, „Черты нравов молдаван” („Этнографический Сборник Имп. Русского Географического Общ.”, 1865, т. V).”
Citate despre Români 