Colocviul Tinerilor Scriitori USR

editorial Cuvântul, nr. 6, iunie 2009

Am participat de curând la cea de-a patra ediţie a Colocviului Tinerilor Scriitori (desfăşurată între 15 şi 17 mai la Alba Iulia, având revista Cuvântul printre partenerii media); ironia sorţii a făcut ca prezenţa mea la aceste manifestări să fi început abia odată cu ediţia de anul trecut, după împlinirea vârstei de 35 de ani. Adică atunci când, teoretic, „tinereţea” scriitorului încetează.

Ce-i drept, n-am fost singurul „tânăr întârziat” din program: printre participanţi l-am regăsit pe inimosul basarabean Mihai Vakulovski, leat cu mine, şi l-am cunoscut face to face pe decanul de vârstă, Marin Mălaicu Hondrari (38 de ani), un om de o modestie şi de un bun-simţ impresionante. N-aş vrea să vorbesc prea mult despre cum a fost acolo a fost, în pofida numeroaselor absenţe, neaşteptat de bine, din două motive principale: 1) gazdele albaiuliene au fost impecabile, 2) USR a dat mână liberă tinerilor insider-i (un cristian, Claudiu Komartin, Cosmin Ciotloş, Smaranda Şchiopu) să se ocupe de organizare, iar aceştia s-au achitat cu brio. M-aş opri, în schimb, ceva mai mult asupra unui aspect relativ gingaş asupra căruia am mai zăbovit şi cu alte ocazii: statutul de „tânăr scriitor”. S-ar putea să mă înşel, dar am rămas cu vaga senzaţie ca o parte a invitaţilor absenţi au ţinut să se derobeze de o eticheta resimţită probabil ca suspectă. Am avut, de altfel, ocazia să constat cu alte prilejuri o anume segregare a „juniorilor”, ţinuţi de seniori într-un fel de ghetto şi mângâiaţi, simbolic, pe cap cu condescendenţă. Scriitor tânăr va să zică, pentru opinia comună, un fel de speranţă care încă n-a confirmat decisiv, un „începător” fără suficientă experienţă competiţională, un fel de fotbalist necopt care se tot încalzeşte pe margine aşteptând ieşirea din teren a jucătorilor epuizaţi sau accidentaţi. Cu alte cuvinte, un ins care nu stă bine pe propriile picioare şi are încă nevoie de tutelă.

Dintr-un alt punct de vedere, scriitorul tânăr pare să desemneze în imaginarul colectiv scriitorul neinstituţionalizat corespunzător, neinstalat în funcţiile de conducere ale breslei şi în punctele de reală influenţă/autoritate ale câmpului literar. Un caz aparte îl constituie optzeciştii militanţi, care n-au mai apucat să intre în Uniunea Scriitorilor după marea blocadă politică ulterioară alegerilor interne din 1981 şi care nu s-au integrat nici după deschiderea porţilor din 1990. După cum se ştie, unii dintre ei se consideră ori sunt consideraţi şi azi tineri sau încă tineri scriitori, parte a aceluiaşi „val” cu noii veniţi de după 2000 Mi s-ar putea obiecta aici că şi „tânăra generaţie” a anilor 30 a rămas în istoria literară ca atare, deşi mulţi dintre membrii ei au avut o senectute îndelugată şi rodnică. Aşa este, iar exemplele pot fi multiplicate. Dar ce te faci când vezi că pe listele scriitorilor traduşi în străinătate figurează, în opinia multor comentatori, „tineri” precum Petru Cimpoeşu, a cărui vârstă se apropie de 60. Tot printre juni, ba chiar printre „douamiişti” sau, cum le spune Daniel Cristea-Enache, „milenarişti”, sunt trecuţi în mod curent prozatori maturi precum Filip Florian, Dan Lungu, Răzvan Rădulescu, pentru a nu mai vorbi de Doina Ruşti. Uluit, i-am regasit adesea pe listele cu „tineri critici” pe Nicoleta Sălcudeanu, Tudorel Urian, Mircea A. Diaconu, Simona Sora, Iulian Costache. S-ar putea să fie totuşi la mijloc, mi-am zis, şi alte motive, ca de pildă intervalul scurt sau relativ scurt care s-a scurs de la data debutului editorial. Şi, în definitiv, eşti „tânăr scriitor/critic” atâta vreme cât cei din jur te percep ca atare. Ce, e mai bine să fii considerat „bătrânicios”, „dinozaur”, „expirat”, „prafuit”?

Pe de alta parte, „tinereţea” afişată a unor scriitori cu vârste mai mult sau mai puţin fragede îmbracă adeseori aspectul unui refuz programatic al instituţionalizării. Una dintre dezbaterile cele mai animate ale amintitului Colocviu de la Alba Iulia s-a intitulat „De ce e bine sau nu e bine să intri în Uniunea Scriitorilor”. Amuzant mi s-a părut faptul că unii dintre „refuznici” nici nu ştiau ce va să zică Uniunea, temându-se că, o dată admişi în ea, ar putea fi puşi cu anasana la activităţi birocratice şi sterilizante. „Suntem artişti, suntem creatori, suntem independenţi, rămânem în underground, nu vrem să intrăm în Sistem!”, au clamat vehement câţiva, reeditând vechi sloganuri romantice sau avangardiste. Şi încă: „Suntem tineri, nu vrem să intrăm în Uniune doar pentru că ne asigură pensia sau înmormântarea”! Iată, într-adevăr, o ipostază demnă de luat în seamă a conflictului dintre tineri neinstituţionalizaţi şi tomabaterele instituţionalizate. Un alt reproş recurent: „Prea mulţi scriitori fără valoare sunt primiţi în Uniune!” a fost însă anihilat de replica lui Marin Mălaicu-Hondrari: „Dar oare câţi dintre noi merităm cu adevărat să intrăm în USR?”.

Am fost eu însumi, ani de zile, un contestatar al USR. Totuşi, după pasul la offside care, prin alegerea lui Nicolae Manolescu drept preşedinte, a scos definitiv din joc concurenta ASPRO (organizaţie devenită nefuncţională din varii motive), după deschiderea Uniunii către tineri pe toate fronturile (inclusiv către nemembri), după recredibilizarea premiilor literare (urmând derivei axiologice din perioada Laurenţiu Ulici), după alte iniţiative productive (concursuri de proiecte, burse, întâlniri de lectură etc.), după introducerea unor criterii sporite de exigenţă la primirea de noi membri, nu cred că mai are sens să vorbeşti despre USR ca despre o „instituţie comunistă nereformabilă”. M-am bucurat să constat că nu numai un ruginit ca mine a ajuns la astfel de concluzii, ci şi un spirit underground precum un cristian, a cărui vocaţie de organizator s-a vădit, din nou, din plin. Asta nu înseamnă că instituţia cu pricina nu are suficiente „bube”, unele grave dar care instituţie din România nu are? Ceea ce m-a pus întrucâtva pe gânduri a fost imaturitatea naivă a atitudinii „rebele”, faptul că nu puţini tineri poeţi par să ignore complet că Uniunea Scriitorilor este (şi) un sindicat, iar scriitorul are, ca orice meseriaş, posibilitatea să-şi apere drepturile şi statutul.

Din fericire, a existat şi o parte plină a paharului: tinerii scriitori au dovedit, cu ocazia acestei ediţii a Colocviului, că nu sunt doar nişte „rebeli fără cauză”, ci că sunt în stare să se şi managerizeze bine, să stea, adică, pe propriile picioare.