Despre naționalism și alte forme subtile de egoism

Ideile pe care le prezint mai jos nu sunt originale. Ele sunt luate din cărți aparținând unor iluminați precum Jiddu Krishnamurti, Nisargadatta Maharaj etc.
Nu multă lume își dă seama că naționalismul e o altă formă, mai subtilă, de egoism. Mulți îl consideră opus egoismului, dar nu este așa. Egoul, în dorința lui de a se proteja, caută să se identifice cu ceva superior lui: un club de fotbal, un oraș, o regiune, o țară, o națiune etc. Astfel se simte mai apărat, mai în siguranță, fiind solidar cu alți oameni de același fel. Dar, așa cum egoismul duce inevitabil la conflicte, la fel și naționalismul duce, mai devreme sau mai târziu, la conflicte mult mai mari, inclusiv la războaie.
În perioada interbelică s-a vehiculat la noi, cu un succes apreciabil, ideea că legătura individului cu Dumnezeu se face prin neam, deoarece Dumnezeu nu discută cu persoane, ci doar cu neamuri. Este o idee complet greșită.
Krishnamurti dezbate pe larg în cărțile sale cât de periculos este naționalismul. Nisargadatta Maharaj ne arată, în cartea sa „Eu sunt Acela”, că oricine reușește să-și depășească egoul, descoperă în el însuși Conștiința Absolută, care este una singură, și care se manifestă ca iubire pură. Nu există așadar o așa-numită conștiință de neam, aceasta este doar o idee a minții. Oamenii trebuie să se considere oameni, nu dinamoviști, nu olteni, nu români etc. Toate aceste identificări sunt false și duc în final la conflicte.

P.S. Am căutat în cartea „Eu sunt Acela” ce spune Nisargadatta Maharaj:
<M: Interesul pe care îl porţi pentru alţii este egoist, nu te priveşte decât pe tine, şi este orientat prin şi către Sinele tău. Pe tine nu te interesează alţii în calitate de persoane, ci doar în măsura în care ei îţi îmbogăţesc sau îţi înnobilează imaginea pe care o ai despre tine însuți. lar culmea egoismului este de a nu-ți păsa decât de protejarea, de păstrarea şi de multiplicarea propriului tău corp. Prin corp eu înțeleg tot ceea ce este legat de numele tău şi de forma ta – familia ta, tribul tău, țara ta, rasa ta etc. A fi ataşat de numele tău şi de forma ta este egoismul însuşi. Omul care ştie că el nu este nici corpul nici mintea, nu poate să fie egoist, căci nu are nimic care să-l facă egoist. S-ar putea spune de asemenea că el este în egală măsură „egoist” în numele tuturor celor pe care îi întâlneşte; bunăstarea fiecăruia este a lui. Sentimentul „eu sunt lumea, lumea este eu însumi” devine întru totul natural; odată ce acest sentiment este bine stabilit, dispare pur şi simplu orice cale de a fi egoist, căci a fi egoist înseamnă a râvni, a dobândi, a acumula în numele părții şi în detrimentul întregului.>

 

Dovada curbării luminii, posibilă confirmare a Teoriei Pământului Concav

Această fotografie am facut-o pe data de 10 martie 2025 la ora 17:55, putin inainte de apusul soarelui. Se observa ca luna este umbrita in partea de jos, ceea ce indică faptul ca sursa de lumina se află mai sus, raportat la observator. Dar soarele era la apus, adica mult mai jos. Daca faci un triunghi imaginar intre luna, observator si soare, realizezi ca soarele trebuie sa fie mult mai sus pe cer ca sa poata lumina luna in acest mod. Ca sa va dati seama despre ce vorbesc trebuie sa observati singuri iluminarea lunii la apusul sau la rasaritul soarelui, deoarece atunci efectul este cel mai bine vizibil.

Ce demonstreaza aceasta fotografie – ca in realitate soarele este mult mai sus pe cer, desi noi il vedem la apus. Aceasta se datoreaza curbarii razelor de lumina in sus fata de planul orizontal, ceea ce creaza iluzia ca obiectele mai departate se afla mai jos decat sunt in realitate. Astfel, soarele, care in realitate este mai sus pe cer, noi il vedem la apus. In particular, Pamantul apare a fi convex, deoarece cu cat un obiect este mai departe de noi, cu atat avem iluzia ca este mai jos. Vreau sa va aduc aminte si de fotografiile unor nave maritime, care apareau ca plutind sus in aer, si care au fost categorisite ca miraje. Eu cred ca aceea era pozitia lor reala, unde am putea sa le vedem daca lumina nu s-ar mai curba.

Explicatia curbarii luminii este data de Cyrus Reed Teed in cartea lui „Teoria Pamantului Concav”, in care se explica faptul ca ne aflam situati in interiorul unei sfere, adica pe suprafata interioara a unui Pamant concav, iar iluzia ca acesta ar fi convex se datoreaza unei forte electromagnetice aflate in centrul sferei, care curbeaza razele de lumina spre centrul sferei, adica „in sus” fata de planul orizontal. El spune ca mai exista o sfera interioara care contine soarele, luna si stelele, si care se roteste fata de sfera exterioara. Asadar, tot ce numim Univers se afla cuprins in aceasta sfera, care are raza de aproximativ 6300 de km, iar luna si soarele sunt mult mai mici si mult mai aproape de noi decat ni se spune.

Evident implicatiile acestei teorii sunt socante, deoarece ea pune sub semnul intrebarii, de exemplu, tot programul spatial, aselenizarea, telescoapele Hubble si Webb, satelitii si comunicatia GPS, statia spatiala internationala etc. – dar mai ales reveleaza faptul ca ni se ascunde adevarul.

Revin dupa mai multe observatii facute cu ajutorul programului Stellarium, care pretinde a simula foarte bine toate fenomenele astronomice. Am constatat ca atunci cand soarele este sus pe cer, adica aproximativ intre orele 10-16, iluminarea lunii este „corectă”, adica umbra indica faptul ca soarele este sursa de lumina. In schimb, atunci cand soarele este la apus si la rasarit, ba chiar si inainte de rasarit, respectiv dupa apus, se poate observa ca luna este luminata „incorect”, adica umbra indica o alta directie decat soarele – o sursa de lumina care pare a fi mult mai sus pe cer decat soarele.

Aceste observatii confirma ipoteza propusa de Cyrus Reed Teed, ca lumina se curbeaza „in sus”, efectul acestei curbari fiind foarte mic pe directie verticala, dar semnificativ pe directie orizontala. Curbarea luminii creeaza iluzia de pamant convex, inclusiv iluzia rasaritului si apusului.

Exerciții preluate din cartea „Eu sunt Acela” de Nisargadatta Maharaj – partea 3

Cum ştii tu că eşti în starea supremă?
M: Fiindcă sunt în ea. Ea este singura stare naturală.
Î: Poţi să o descrii?
M: Numai prin negaţie, ca fiind fără cauză, independentă, neraportată la nimic, nedivizată, necompusă, de neclintit, inaccesibilă prin efort. Orice definiţie pozitivă provine din memorie şi, de aceea este inaplicabilă. Şi totuşi starea mea este eminamente actuală şi reală, şi deci posibilă, accesibilă, realizabilă.

Eu trăiesc într-o lume a realităţilor, în timp ce a ta este o lume a închipuirilor. Lumea ta este personală, privată, de neîmpărtăşit, în mod intim a ta. Nimeni nu poate să intre în ea, să vadă aşa cum vezi tu, să audă aşa cum auzi tu, să-ţi simtă emoţiile şi să-ţi gândească gândurile. În lumea ta eşti cu adevărat singur, închis în visul tău mereu schimbător, pe care îl iei drept viaţă. Lumea mea este o lume deschisă, comună tuturor, accesibilă tuturor, în lumea mea există comuniune, putere de pătrundere, iubire, calitate reală; individul este totalul, totalitatea – în individ. Totul este unul şi Unul este totul.

Î: Este lumea ta la fel de plină de lucruri şi de oameni aşa cum este lumea mea?
M: Nu, ea este plină de mine însumi.
Î: Dar vezi şi auzi la fel ca noi?
M: Da, poate să pară că eu aud şi văd, că vorbesc şi acţionez, dar la mine totul se întâmplă firesc, aşa cum la tine are loc digestia şi transpiraţia. Maşina minte-corp are grijă de lucrul ăsta, dar mă lasă în afară. Aşa cum tu nu-ţi faci griji cu privire la creşterea părului, tot aşa eu nu-mi fac griji cu privire la vorbele sau faptele mele. Ele se întâmplă pur şi simplu şi mă lasă netulburat, căci în lumea mea nimic nu merge vreodată anapoda.

M: Cum poate o minte instabilă să se facă pe sine stabilă? Bineînţeles că nu poate. Stă în natura minţii să rătăcească de colo colo. Tot ce poţi să faci este să deplasezi focarul conştiinţei dincolo de minte.
Î: Cum se face asta?
M: Refuză toate gândurile cu excepţia unuia: gândul „eu sunt”. Mintea se va revolta la început, dar cu răbdare şi perseverenţă ea va ceda şi va rămâne liniştită. Odată ce vei fi liniştit, lucrurile vor începe să se întâmple spontan şi întru totul natural, fără nici o intervenţie din partea ta.

M: Tu eşti Sinele, aici şi acum. Lasă-ţi mintea în pace, rămâi pe deplin conştient şi liniştit şi vei realiza că a rămâne vigilent, dar detaşat, privind evenimentele cum vin şi se duc, este un aspect al naturii tale reale.
Î: Care sunt celelalte aspecte?
M: Aspectele sunt infinite ca număr. Realizează unul, şi le vei realiza pe toate.

M: Nu eşti fericit acum?
Î: Nu, nu sunt.
M: Ce te face nefericit?
Î: Am ceea ce nu vreau, şi vreau ceea ce nu am.
M: De ce nu inversezi: să vrei ceea ce ai şi să nu-ţi pese de ceea ce nu ai?

M: Fiecare plăcere, fizică sau mentală, are nevoie de un instrument. Atât instrumentele fizice cât şi cele mentale sunt materiale, ele obosesc şi se uzează. Plăcerea pe care o oferă ele este în mod necesar limitată ca intensitate şi durată. Tu le vrei, pentru că suferi. Pe de altă parte, chiar căutarea plăcerii este cauza durerii. Este un cerc vicios.
Î: Eu pot să văd mecanismul confuziei mele, dar nu văd calea de ieşire din ea.
M: Chiar examinarea mecanismului arată calea. La urma urmei, confuzia ta este numai în mintea ta, care nu s-a mai revoltat niciodată până acum împotriva confuziei şi niciodată nu s-a mai confruntat cu ea. Mintea nu s-a revoltat decât împotriva durerii.
Î: Aşadar, tot ce pot să fac este să rămân confuz?
M: Fii ager, întreabă, observă, investighează, învaţă tot ce poţi despre confuzie, cum operează ea, ce îţi face ţie şi altora. Fiind lămurit cu privire la confuzie, devii liber faţă de ea.

Examinează cu grijă starea ta de veghe. Curând vei descoperi că ea este plină de goluri, când mintea se goleşte. Observă cât de puţin îţi aminteşti, chiar şi atunci când eşti pe deplin treaz. Tu nu poţi spune că nu erai conştient în timpul somnului. Doar că nu-ţi aminteşti. Un gol în memorie nu este în mod necesar şi un gol în conştiinţă.
Î: Este oare cu putinţă să-mi amintesc de starea mea de somn profund?
M: Desigur! Eliminând intervalele de inadvertenţă din timpul orelor tale de veghe, vei elimina treptat lungul interval de neatenţie pe care îl numeşti somn. Vei fi pe deplin conştient că eşti adormit.

M: Detaşază-te de tot ceea ce îţi face mintea neliniştită. Renunţă la tot ce îi tulbură pacea. Dacă vrei pacea, merit-o.
Î: Cu siguranţă, toţi merită pacea.
M: O merită numai cei care n-o tulbură.
Î: În ce fel tulbur eu pacea?
M: Prin faptul că eşti un sclav al dorinţelor şi fricilor tale.
Î: Chiar şi atunci când ele sunt justificate?
M: Reacţiile emoţionale, născute din ignoranţă sau inadvertenţă, nu sunt niciodată justificate. Caută să ai o minte clară şi o inimă curată. Tot ce-i nevoie este să te menţii calm şi vigilent, cercetând natura ta reală. Aceasta este singura cale către pace.

M: Lumea mea este întocmai ca a ta. Eu văd, eu aud, eu simt, eu gândesc, eu vorbesc şi acţionez într-o lume pe care o percep, întocmai ca tine. Dar pentru tine asta înseamnă totul pentru mine asta nu înseamnă aproape nimic. Cunoscând că lumea este o parte din mine însumi, eu nu-i acord mai multă atenţie decât acorzi tu hranei pe care ai mâncat-o. În timp ce este preparată şi mâncată, hrana este separată de tine şi mintea îţi este la ea; odată înghiţită, tu devii total inconştient faţă de ea. Eu am înfulecat lumea, şi n-am nevoie să mă mai gândesc la ea.

Î: Eşti conştient de imensa suferinţă a lumii?
M: Fireşte că sunt, mult mai mult decât eşti tu.
Î: Şi atunci ce faci?
M: O privesc prin ochii lui Dumnezeu şi găsesc că totul este bine.
Î: Cum poţi să spui că totul este bine? Priveşte războaiele, exploatarea, lupta ostilă şi crudă dintre cetăţean şi stat.
M: Toate aceste suferinţe sunt făcute de către om şi stă în puterea omului să le pună capăt. Dumnezeu ajută punându-l pe om în faţa rezultatelor faptelor sale şi cerând ca echilibrul să fie restabilit. Karma este legea care lucrează pentru dreptate; ea este mâna tămăduitoare a lui Dumnezeu.

M: Când doreşti binele comun, întreaga lume doreşte odată cu tine. Fă din dorinţa umanităţii propria ta dorinţă şi lucrează pentru împlinirea ei. Aici n-ai cum să eşuezi.

Î: Ce înseamnă să mă cunosc pe mine însumi? Cunoscându-mă pe mine însumi, ce anume ajung să cunosc?
M: Tot ceea ce nu eşti.
Î: Dar nu şi ceea ce sunt?
M: Ceea ce eşti, tu eşti deja. Cunoscând ceea ce nu eşti, devii liber şi rămâi în starea ta naturală. Totul se întâmplă întru totul spontan şi fără efort.

M: Dacă te încrezi în mine, atunci crede când îţi spun că tu eşti conştienţa (awareness) pură care iluminează conştiinţa şi conţinutul ei infinit. Realizează aceasta şi trăieşte în consecinţă. Dacă nu mă crezi, atunci întoarce-te spre înlăuntru în căutarea lui „Cine sunt eu?”, sau focalizează-ţi mintea asupra Iui ‘’Cine sunt”, care este fiinţa pură şi simplă.

Descoperă tot ceea ce nu eşti tu. Corp, simţăminte, gânduri, idei, timp, spaţiu, fiinţă şi nefiinţă, aceasta sau aceea – nimic concret sau abstract din ceea ce poţi arăta nu eşti tu. O simplă afirmaţie verbală nu va ajuta – poţi să repeţi o formulă la nesfârşit fără nici un fel de rezultat. Trebuie să te priveşti continuu – îndeosebi mintea ta – clipă de clipă, nepierzând nimic. A te privi ca martor, este esenţial pentru separarea sinelui de non-sine.

Î: Vezi tu în lume o direcţie şi un scop?
M: Lumea nu-i decât o reflectare a închipuirii mele. Orice vreau să văd, eu pot să văd. De ce aş inventa tipare de creaţie, de evoluţie, de distrugere? N-am nevoie de ele. Lumea este în mine, eu însumi sunt lumea. Nu mă tem de ea şi nu încerc dorinţa de a o căuta într-o imagine mentală.

Î: De vreme ce realitatea este tot timpul cu noi, în ce constă realizarea de sine?
M: Realizarea nu-i decât opusul ignoranţei. A lua lumea ca reală, iar Sinele tău ca ireal înseamnă ignoranţă, este cauza amărăciunii. A cunoaşte Sinele ca fiind singura realitate, iar toate celelalte ca temporale şi efemere înseamnă libertate, pace şi bucurie. Totul este foarte simplu. În loc să vezi lucrurile aşa cum ţi le închipui, învaţă să le vezi aşa cum sunt. Când vei putea vedea totul aşa cum este, tu, de asemenea, te vei vedea aşa cum eşti. Este ca şi cum ai lustrui o oglindă. Aceeaşi oglindă care îţi arată lumea aşa cum este, îţi va arăta şi propriul tău chip. Gândul „eu sunt” este cârpa de lustruit. Foloseşte-l.

Exerciții preluate din cartea „Eu sunt Acela” de Nisargadatta Maharaj – partea 2

Atunci când trecutul şi viitorul sunt văzute în atemporalul acum, ca părţi ale unui şablon comun, ideea de cauză-efect îşi pierde valabilitatea şi libertatea creativă îi ia locul.

Dorinţa este cea care dă naştere, care dă nume şi formă. Dezirabilul este imaginat şi dorit şi el se manifestă ca fiind ceva tangibil sau conceptibil. În felul acesta se creează lumea în care trăim, lumea noastră personală.

Lumea reală este dincolo de orizontul minţii; noi o vedem prin plasa dorinţelor noastre, împărţită în durere şi plăcere, just şi fals, interior şi exterior. Ca să vezi universul aşa cum este, trebuie să treci dincolo de acea plasă. Şi nu este un lucru prea greu, căci plasa este plină de găuri.

Priviţi plasa dorinţelor şi nenumăratele ei contradicţii. Voi faceţi şi desfaceţi la fiecare pas. Vreţi pace, iubire, fericire şi lucraţi din greu ca să creaţi durere, vrajbă şi război. Vreţi longevitate, însă mâncaţi prea mult; vreţi prietenie însă exploataţi. Consideraţi plasa voastră ca fiind făcută din astfel de contradicţii si înlăturaţi-le; simplul fapt de a le vedea le va face să dispară.

La moarte, numai corpul moare. Viaţa nu moare, nici conştiinţa, nici realitatea. Iar viaţa nu este niciodată atât de vie ca după moarte.

Ceea ce a fost născut trebuie să moară. Numai cel nenăscut este fără de moarte. Află ceea ce niciodată nu doarme şi niciodată nu se trezeşte, şi a cărei palidă reflectare este simţământul nostru de „eu”.

Este extrem de important să fii liber de contradicţii. Scopul şi calea nu trebuie să se situeze pe nivele diferite; viaţa şi lumina nu trebuie să se certe; comportamentul nu trebuie să trădeze credinţa. Spune-i onestitate, integritate, plenitudine; nu trebuie să dai înapoi, să distrugi, să dezrădăcinezi, să abandonezi pământul cucerit. Tenacitatea determinării şi onestitatea în căutare te vor conduce la scopul tău.

Totul va veni pe măsură ce înaintezi. Fă primul pas mai întâi. Toate binecuvântările vin din interior. Întoarce-te spre interior. Pe „eu sunt” îl cunoşti. Fii împreună cu acesta tot timpul de care dispui, până când te vei întoarce către el în mod spontan. Nu există o altă cale mai uşoară şi mai simplă.

Care este ţelul meditaţiei? Maharaj: Noi cunoaştem lumea externă a senzaţiilor şi acţiunilor, însă despre lumea lăuntrică a gândurilor şi sentimentelor ştim foarte puţin. Ţelul primordial al meditaţiei este ca noi să devenim conştienţi de, şi familiari cu viaţa noastră lăuntrică. Ţelul ultim este să ajungem la sursa vieţii şi a conştiinţei. În mod incidental, practica meditaţiei afectează profund caracterul nostru. Noi suntem sclavi faţă de ceea ce nu cunoaştem; peste ceea ce cunoaştem suntem stăpâni. Oricare ar fi viciul sau slăbiciunea pe care le descoperim în noi înşine, şi cărora le înţelegem cauzele şi influenţele, le biruim prin chiar faptul cunoaşterii; inconştientul se dizolvă când este adus în conştient. Disoluţia inconştientului eliberează energie; mintea se simte bine şi devine liniştită.

Când mintea este liniştită, ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine ca fiind martorul pur. Ne retragem din experienţă şi din experimentatorul ei şi ne ţinem de-o parte în conştienţă pură, care este între şi dincolo de cele două. Personalitatea, întemeiată pe auto-identificare, pe faptul că îţi închipui că eşti ceva: „eu sunt aceasta, eu sunt aceea” continuă, dar numai ca o parte a lumii obiective. Identificarea ei cu martorul se frânge.

Meditaţia reprezintă o activitate sattvică al cărei scop este completa eliminare a calităţilor tamas (inerţia) şi rajas (forţa motoare). Sattva (armonie) pură este eliberarea perfectă de trândăvie şi de agitaţie.
Î: Cum să întărim şi să purificăm sattva?
M: Sattva este întotdeauna pură şi tare. Ea este precum soarele. Acesta poate părea întunecat de nori şi de praf, dar numai din punctul de vedere al celui care percepe. Ocupaţi-vă de cauzele întunecării, nu de soare.
Î: Care este rostul sattvei ?
M: Care este rostul adevărului, bunătăţii, armoniei, frumuseţii? Ele sunt propriul lor scop. Ele se manifestă spontan şi fără efort, atunci când lucrurile sunt lăsate în voia lor, când nu există nici o interferenţă cu ele, când acestea nu sunt dorite, respinse sau conceptualizate, ci doar experimentate în deplină conştienţă. Însăşi această conştienţă este sattva. Ea nu face uz de lucruri sau de oameni – ea împlineşte.
Î: De vreme ce nu pot îmbunătăţi sattva, va trebui oare să mă ocup doar de tamas şi de rajas? Ce înseamnă a mă ocupa de ele?
M: Privind influenţa lor în tine şi asupra ta. Fii conştient de ele pe când operează, observă modul în care acestea se exprimă în gândurile, cuvintele şi faptele tale; treptat, strânsoarea lor asupra ta va slăbi şi limpedea lumină a sattvei va ieşi la iveală. Acesta nu este un proces dificil, nici îndelung; seriozitatea este singura condiţie a reuşitei.

Întregul univers (mahadakash) există numai în conştiinţă (chidakash), pe când eu mă aflu în Absolut (paramakash). În fiinţa pură se iveşte conştiinţa; în conştiinţă lumea apare şi dispare. Tot ce există sunt eu, tot ce există este al meu. Înainte de toate începuturile, după toate sfârşiturile – eu sunt. Totul îşi are fiinţa în mine, în „Eu sunt”, care străluceşte în fiecare fiinţă vie. Chiar şi nefiinţa este de neconceput fără mine. Indiferent ce se întâmplă, eu trebuie să fiu acolo ca martor ca să privesc asta.

Eu nu neg lumea. Eu o văd ca apărând în conştiinţa care este totalitatea cunoscutului în imensitatea necunoscutului. Ceea ce începe şi se sfârşeşte este simplă aparenţă. Se poate spune că lumea apare, dar nu că este. Aparenţa poate să dureze foarte mult pe o anumită scară a timpului, şi să fie foarte scurtă pe o alta, dar în ultimă instanţă este acelaşi lucru. Tot ceea ce este legat de timp este momentan şi nu are nici o realitate.

Exerciții preluate din cartea „Eu sunt Acela” de Nisargadatta Maharaj – partea 1

Renunţă la toate întrebările, cu o singură excepţie: „Cine sunt eu?” La urma urmei, singurul fapt de care eşti sigur este că tu eşti. „Eu sunt” este cert. „Eu sunt aceasta”‘ nu este. Luptă-te să descoperi ceea ce eşti tu în realitate.

Descoperă tot ceea ce nu eşti – corp, sentimente, gânduri, timp, spaţiu, aceasta sau aceea – nimic, concret ori abstract, din ceea ce percepi nu poţi fi tu. Chiar actul perceperii arată că tu nu eşti ceea ce percepi. Cu cât înţelegi mai clar că la nivelul minţii poţi fi descris numai în termeni negativi, cu atât mai repede vei ajunge la sfârşitul căutării tale şi vei realiza că tu eşti fiinţa fără de limită.

Într-un fel tu eşti toate corpurile, inimile şi minţile şi mult mai mult. Pătrunde adânc în senzaţia de „eu sunt” şi vei afla.

Cum găseşti un lucru pe care nu l-ai pus la locul Iui sau ai uitat de el? ÎI păstrezi în minte până când trezeşti amintirea lui. Simţământul fiinţării, simţământul de „eu sunt”, este primul care va ieşi la iveală, întreabă-te de unde apare, sau doar priveşte-l liniştit. Când mintea rămâne în „eu sunt”, fără să se mişte, tu intri într-o stare ce nu poate fi verbalizată, dar care poate fi experimentată. Tot ce ai de făcut este să încerci şi să tot încerci. La urma urmei, simţământul de „eu sunt” este întotdeauna cu tine, numai că tu i-ai ataşat tot felul de lucruri – corp, sentimente, gânduri, idei, posesiuni etc. Toate aceste auto-identificări induc în eroare. Din pricina lor tu te iei drept ceea ce nu eşti.

Fiecare lucru experimentat este o experienţă. Şi în fiecare experienţă se iveşte experimentatorul ei. Memoria creează iluzia continuităţii. În realitate, fiecare experienţă are propriul ei experimentator, iar simţământul de identitate se datorează factorului comun aflat la rădăcina raporturilor experimentator-experienţă. Identitatea şi continuitatea nu sunt acelaşi lucru, întocmai cum fiecare floare are propria ei culoare, dar toate culorile sunt cauzate de aceeaşi lumină, tot aşa mulţimea de experimentatori apar, în conştienţa nedivizată şi indivizibilă, fiecare separat în memorie, identici în esenţă. Această esenţă este rădăcina, fundamentul, posibilitatea atemporală şi aspaţială a oricărei experienţe.

Renunţă la ataşamentul tău faţă de ireal şi realul îşi va ocupa repede şi fără piedici locul cuvenit. Încetează să te închipui ca fiind sau făcând una sau alta şi realizarea că tu eşti sursa şi inima a tot ceea ce este, va începe să îţi devină clară. Odată cu aceasta va veni o mare iubire care nu este alegere sau predilecţie, nici ataşament, ci o putere care face ca toate lucrurile să fie plăcute şi demne de iubit.

Datorită greşitei focalizări a atenţiei tale, tu nu acorzi nici o atenţie sinelui tău. Mintea ta este în întregime împreună cu lucrurile, cu oamenii şi ideile, niciodată cu Sinele tău. Adu-ţi Sinele în focarul atenţiei, fii conştient de propria ta existenţă. Observă cum funcţionezi, priveşte motivele şi rezultatele acţiunilor tale. Examinează închisoarea pe care, din lipsă de atenţie, ţi-ai clădit-o în jur. Cunoscând ceea ce nu eşti, ajungi să îţi cunoşti Sinele. Drumul de întoarcere către Sinele tău trece prin refuz şi respingere.

Până şi simţământul de „eu sunt’’ nu este continuu, cu toate că este un indicator util; el ne arată unde să căutăm, dar nu şi ce să căutăm. Uită-te doar, cu atenţie, la acest simţământ. Odată ce eşti convins că nu poţi să spui nimic veridic despre Sinele tău în afară de „eu sunt”, şi că nimic din ceea ce poate să fie indicat nu este Sinele tău, nevoia de „eu sunt” ia sfârşit – tu nu-ţi mai dai osteneală să explici în cuvinte ceea ce eşti. Tot ce-i nevoie este să scapi de tendinţa de a-ţi defini Sinele. Toate definiţiile se aplică numai trupului şi aşteptărilor sale. Odată ce această obsesie de corp dispare, vei reveni la starea ta naturală, spontan şi fără efort.

Singura deosebire dintre noi este că eu sunt conştient de starea mea naturală, pe câtă vreme tu eşti confuz. După cum aurul prefăcut în bijuterii nu este superior pulberii de aur, afară de cazul când mintea decide altfel, aşa şi noi suntem una în fiinţă – ne deosebim numai în aparenţă. Noi descoperim aceasta fiind serioşi, căutând, cercetând, chestionând zi de zi şi oră de oră, dedicându-ne viaţa acestei descoperiri.

Numai atunci când mintea refuză să curgă odată cu viata şi se poticneşte de maluri, ea devine o problemă. Prin curgere odată cu viaţa eu înţeleg acceptare – lăsând să vină ce vine şi să treacă ce trece. Nu dori, nu te teme, observă actualul aşa cum este şi atunci când se întâmplă, căci tu nu eşti ceea ce se întâmplă, ci eşti cel căruia i se întâmplă.

Este cu putinţă să existe o minte fericită? M: Dorinţa este amintirea plăcerii, iar frica este amintirea durerii. Ambele fac mintea neliniştită. Clipele de plăcere sunt breşe în torentul durerii. Cum poate mintea să fie fericită?

Mintea, prin însăşi natura ei, divizează şi opune rezistenţă. Poate oare să existe o altă minte, care uneşte şi armonizează, care vede întregul în parte şi partea în relaţie totală cu întregul?
Î: Cealaltă minte… unde poate fi căutată?
M: Trecând dincolo de mintea care limitează, divide şi opune rezistenţă. În sfârşitul procesului mental aşa cum îl ştim noi. Când acesta ia sfârşit, se naşte mintea aceea.

Dacă oamenii ar şti că nimic nu se poate întâmpla dacă întreg universul nu face să se întâmple, ei ar realiza mult mai mult cu mai puţină cheltuială de energie.

Despre cele trei iluzii fundamentale și despre depășirea lor

Fotografie de Belle Co pe Pexels.com

Cele trei iluzii fundamentale, pe care le prezentam chiar la începutul acestui blog, sunt următoarele:

  1. Separarea
  2. Nevoia
  3. Ignoranța sau uitarea

Menționez că cele trei iluzii sunt iluzii privite dinspre Absolut, dinspre Conștiința Supremă. Din punctul de vedere al oamenilor, acestea sunt foarte reale și sunt trăite ca experiență zi de zi.

Să le luam pe rând. Iluzia separării se referă la faptul că oamenii se consideră separați unul de celălalt și separați de Conștiința Supremă. Care este realitatea: nu există decât Conștiința Supremă, fără de început și fără de sfârșit. Toți suntem unul. Toți avem aceeași unică Sursă.

Iluzia nevoii se referă la faptul că oamenii au anumite nevoi, fără de care nu pot supraviețui, sau fără de care nu pot fi fericiți. Realitatea, din punctul de vedere al Absolutului, este că Absolutul a creat totul, este Sursa la tot, deci nu poate să aibă vreo nevoie.

Iluzia ignoranței sau uitării se referă la faptul că oamenii au uitat că celelalte două iluzii, separarea și nevoia, sunt doar iluzii. În consecință le experimenteaza ca fiind reale. Dacă oamenii ar realiza cine sunt ei cu adevărat, ar trăi experiența iluziilor ca fiind iluzii, adică lipsite de substanță.

Dacă oamenii ar putea depăși cele trei iluzii, ar putea să creeze efectiv raiul pe Pământ.

Cum cred eu că pot fi depășite/rezolvate cele trei iluzii:

  • prima iluzie care ar putea fi depășită este iluzia ignoranței sau uitării. Aceasta poate fi depășită dacă ascultăm și avem încredere/credință în oamenii iluminați, cei care au ajuns la Adevăr și l-au împărtășit și celorlalți. Câteva exemple recente: Nisargadatta Maharaj, Ramana Maharshi, Jiddu Krishnamurti, Eckhart Tolle, Ilie Cioară. Din vechime pot fi menționați Buddha și Iisus, dar eu cred că timpul care a trecut și religiile formate în urma lor au făcut ca învățăturile lor să fie distorsionate, iar ce a ajuns la noi să nu mai reprezinte mesajul original. Părerea mea este, de exemplu, că mesajul original al lui Iisus este același cu cel al lui Nisargadatta Maharaj, deoarece nu există decât o singură Conștiință Supremă Absolută.
  • odată depășită iluzia ignoranței sau a uitării, va putea fi depășită și iluzia separării, deoarece oamenii ar avea încredere în mesajul iluminaților, că există o singură Sursă și că toți suntem unul. Iluzia separării va fi depășită atunci când oamenii vor avea empatie unul pentru altul, idealul fiind de a-și iubi aproapele ca pe ei înșiși. Cred că această iluzie este cel mai greu de depășit.
  • iluzia nevoii va putea fi depășită prin crearea abundenței. Dacă un om are o nevoie, dar o poate satisface foarte ușor, este aproape ca și cum acea nevoie nu există. Abundența singură nu este de ajuns, ea trebuie să fie simultană cu depășirea iluziei separării. În caz contrar, lăcomia unora va duce la acapararea abundenței doar de către unii, iar ceilalți ar rămâne în continuare în lipsuri.

Exerciții inspirate de cartea „Eu sunt Acela” de Nisargadatta Maharaj

  1. MEDITAȚIE

Eu sunt Sinele Suprem, fără de început și fără de sfârșit. Eu singur exist, dintotdeauna și pentru totdeauna. Faptul că acum cred că sunt un om, că am fost născut și că voi muri, și că există o lume exterioară mie, se bazează doar pe iluzii. Aceste iluzii sunt foarte puternice, dar sunt trecătoare. Adevărul este nepieritor.

Ce am înțeles eu din Nisargadatta Maharaj – continuare

Putem vizualiza Eu și Lumea ca două sfere în Spațiu. Există următoarele 5 situații:

  1. Situația 1. Eu este o sferă mică, inclusă in sfera mare/uriașă numită Lume
    • Eu este înconjurat și copleșit de informațiile primite de la Lume. Starea predominantă este frica, deoarece Lumea conține nenumărate pericole, cunoscute și necunoscute. Frica primordială este frica de moarte, dar există multe alte frici. Există de asemenea numeroase dorințe, deoarece Eu aleargă dupa plăcere și fuge de suferință.
  2. Situația 2. Eu și Lumea sunt două sfere egale care comunică între ele printr-un canal de comunicație
    • această stare reprezintă un anumit nivel de iluminare. Eu este acum egalul Lumii. Eu primește informații de la Lume prin canalul de comunicație, dar poate să ignore aceste informații, dacă dorește. Este conștient că Lumea nu are nicio putere asupra lui. Au dispărut atât sentimentul de frică, cât și dorințele legate de Lume. (Nu știu dacă există beatitudine în această stare, eu am experimentat scurt o viziune a acestei stări, dar nu exista beatitudine, doar liniște și pace.)
  3. Situația 3. Eu este acum sfera cea mare, iar Lumea este o sferă mică inclusă in Eu
    • această stare este un alt nivel de iluminare. Despre această stare (și despre următoarele) vorbește Nisargadatta. Eu realizează că el este cel real și permanent, iar lumea este o iluzie și este trecătoare, muritoare. Eu realizează că Lumea este creația lui, făcută cu scopul ca Eu să trăiască ca experiență Situația 1. Este posibil ca în interiorul lui Eu să existe mai multe Lumi, poate o infinitate, care pot fi succesive și/sau simultane. Relația dintre Eu și Lume/Lumi este de iubire și compasiune, deoarece Eu știe că Lumea/Lumile este/sunt el însuși.
  4. Situația 4. Există doar Eu
    • este situația dinainte de crearea Lumii/Lumilor. Eu este conștient de sine însuși. Probabil este o mare plictiseală, și din această cauza Eu decide crearea Lumii/Lumilor. Deoarece Eu este tot ce există, creația nu poate fi făcută decât în interiorul lui Eu, și folosind ca material tot pe Eu. Pentru ca această creație să pară reală, trebuie să intervină Uitarea, sau ștergerea memoriei.
  5. Situația 5. Eu dispare, se dizolvă in Spațiul înconjurător, de unde a și apărut. Acest Spațiu nu este conștient de sine însuși.

Asta am înțeles eu. Dacă v-am trezit curiozitatea și doriți mai multe informații, vă recomand să-l studiați riguros pe Nisargadatta Maharaj.

Ce am înțeles eu din Nisargadatta Maharaj

Imaginează-ți că tu ești Neo din Matrix, ești legat pe un scaun de mâini și de picioare, ți s-a înfipt un cablu în ceafă prin care primesti imagini, sunete etc. – tot ce primești prin ceea ce crezi că sunt organele de simț. Nisargadatta spune să nu mai dai importanță acestor imagini, sunete etc. ci să te focusezi pe „eu sunt”, deoarece acesta este singurul real, restul sunt iluzii care ți se trimit. Ți se prezintă o lume întreagă, cu tot felul de probleme. În loc să te implici și să încerci să rezolvi aceste probleme, adu-ți aminte că doar tu ești real – restul sunt imagini.