E foarte adevărat că aseară mi-am mai curățat și eu inboxul de la e-mail căci a cam luat proporții cu cei 53k și m-am oprit tocmai când am ajuns la 09 februarie, atunci când am dat de un comentariu al ei de mulțumire pentru o gratulare primită din partea Georgetei R.M. la poezia intitulată „Mai am un dor”. Foarte frumos a scris Georgeta, într-adevăr, însă la fel de bine cred că v-o amintiți și pe Cri cum era, nu ar fi rămas niciodată datoare .
Mi se pare că acele versuri au constituit ultimul ei zbor în vis de aici de pe pământ, înainte de se îndrepta spre necuprinsul lumii veșnice a necuvintelor. Mi-a fost greu să merg mai departe și am rămas mult timp așa, într-o reculegere profundă, păstrându-mi conștient rana dorului nestins după cea care a fost un suflet extraordinar de bun și de frumos.
Am suferit pe atunci să aud că i s-au redeschis problemele. De la Issa am aflat. Mă pregăteam să-i scriu o îmbărbătare sub formă de poezie, pentru că știam cât îi place. Numai că la scurt timp, Potecuța ne-a anunțat că luminița Gândului Bun nu mai pâlpâie pe aici.
Și parcă nu întâmplător, toate au luat-o razna mai apoi. Vă amintiți ce perioadă am traversat, câtă ură și murdărie a stat împrejurul nostru în perioada cu alegerile, totul atât de antagonic angelicilor ei ochi, care căutau numai frumusețea.
Poate că de asta am visat-o, cine mai știe. Sau poate fiindcă m-am tot gândit și nu de puține ori la ea, simțind o încleștare în inimă de fiecare dată când îmi ziceam să mai trec pe aici, pe blog. Un fior de prea târziu se insinua perfid acum, odată cu gândul revenirii. Îmi ziceam că nu o să aflu numai un gol prin lipsa Cristinei, ci și o buză de prăpastie.
Și de-asta poate că s-a îndurat ea și a venit să mă elibereze de culpa că nu i-am fost alături pe drumul ultimelor sale suferințe. Vă întrebați poate de ce m-am simțit așa de apropiat de un om cu care nu m-am întâlnit de fapt niciodată? În fond, e foarte adevărat, nici nu am cunoscut-o altfel, decât prin acest contact indirect al internetului… Ei bine, îmi place să cred că unii dintre voi știți deja răspunsul.
Noi aici mergem mai departe de atât, ne recunoaștem după bătaia inimii și parcă asta e mai mult decât simpla cunoaștere circumstanțială. Cri era de o generozitate îndatoritoare, de asta m-am simțit vinovat că nu m-am apropiat mai mult de așteptările ei binevoitoare. M-a făcut să cred în scrisul meu, îi plăceau poeziile dar mai ales poveștile și m-a îndemnat să le adun pe ale mele într-o carte. A mers încă și mai departe, asigurându-mă că se va ocupa ea de tehnoredactare, numai ca eu să-i pun într-un crochiu schița modului cum aș fi avut de gând să le grupez.
Ce s-a mai amuzat când i-am povestit o întâmplare de demult, de pe când eram și eu licean… Cum i-am dat unei fete de la internatul nostru să-mi spele o cămașă. Pentru cine nu știe, pe vremea anilor 80, hainele considerate ușoare le spălam la mână, în chiuvetă. Toți făceam asta. Cu restul boarfelor mergeam acasă, când ajungeam și noi pe acolo, la intervale mult prea mari. Căci era greu pe atunci, cine are altfel de nostalgii (dorul de tinerețe și de persoanele dragi e de la sine înțeles și nu se pune) e treaba lui, din partea mea poate să și le bage undeva. Ei! Și când o fată s-a oferit să-mi spele cămășile, căci gestul acesta semnifica un fel de marcare a teritoriului și lăsa de înțeles pentru celelalte să nu se bage „că ăsta e al meu” firește că m-am bucurat, neînțelegând pe atunci că acceptându-i oferta puneam astfel și un mare stop altor posibilități. Dar cu toate că am primit recunoscător, am considerat normal ca și pe mai departe să-mi spăl bine cămașa la fel ca înainte și abia apoi i-o înmânam acelei fete. Nu întâmplător i-am povestit asta Cristinei, căci spunea ceva despre mine și ea a înțeles bine de aici, că trebuie să mă aștepte cu răbdare.
Draga de ea! A vrut să-mi dea timp, însă viața nu i l-a pus și ei la dispoziție. Și nu mi-a zis nimic altceva, din ceea ce îndura. Dacă erai suficient de atent, din pagina ei de blog răzbăteau niște ecouri ale suferințelor sale căci ea și le transfigura, se urca adesea pe aripile gândului pentru a se visa într-o lume mai bună. Cred că fără să-și propună neapărat, s-a tot pregătit pentru această ultimă călătorie și acum chiar își bucură sufletul cu fluturi, flori și bondărei, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit. Dumnezeu să o odihnească!
Iată cum a fost visul:
Se făcea că eram la o ceainărie din Pitești. M-am descoperit aflându-mă împreună cu ea acolo și mi se părea totul cum nu se poate mai firesc. Altfel, nu știu dacă acel local mai există, l-am vizitat o singură dată în realitate și într-adevăr mi-au plăcut atunci aromele, serviciul și rafturile încărcate cu cărți de pe margine, care îți creau o atmosferă plăcută și intimă. Din păcate destul de scump pentru posibilitățile acelor ani, cel puțin din perspectiva mea. Vorba unui învățător care mi se scuza pentru condițiile casei lui modeste: „azi cine muncește, n-are timp să facă și bani”. Mă tem că acel „azi” de atunci, din vremea anilor 2000, e tot cam la fel și acum. În visul pe care vi-l povestesc nu aveam probleme de felul acesta, dimpotrivă. Mă simțeam foarte dispus și aveam chef de făcut glume. Mi-a trecut prin minte ideea creață de a-i zice lui Cri să comande o cafea în loc de ceai, pentru a face o aroganță. Genul de glumă infantilă, așa cum ai comanda carne de porc într-un magazin arăbesc pe firma căruia scrie „Halal”. Nu vă așteptați ca în vis să fiu mai inteligent, cu toate că uneori se întâmplă să mi se articuleze niște versuri chiar bune în somn, pentru vreo poezie. Stau bine cu inspirația dar și cu procrastinarea, cum s-ar zice. Păcat de antenă! Am chiar și lapsusuri în vis, la fel ca în realitate. De exemplu acest cuvânt „aroganță” pe care am vrut să-l zic atunci, nu-mi venea pe limbă și începuse să mă obsedeze. Cri zâmbea larg la mine și parcă pentru a mă îndepărta de la acea penibilă frământare, m-a întrebat:
-Mai scrii?
-Nu! Nici n-am mai intrat pe pagină, încă de foarte mult timp! i-am răspuns eu, uitând că nu mai departe de ieri fusesem pe aici, pentru a-i face lui Petru urări de ziua lui.
Ea părea să nu mă creadă, că se uita mai lung la mine. Parcă pentru a o convinge, am continuat cu explicațiile, zicând:
-N-am mai fost de când, tu…
Și m-am oprit mirat și eu de ce urma să zic. Căci ea era dinaintea mea. O priveam buimac și nu îndrăzneam să-i mai spun nimic. Nu că eram speriat, dimpotrivă chiar, aveam aceeași bucurie că stăm la masă împreună, numai că mă luase un fel de sfială. Și tăceam, cu toate că aș fi vrut să o întreb o grămadă de lucruri. Poate că îmi citea gândurile, căci ea s-a pornit să-mi povestească despre locurile în care se află. Sau cel puțin așa am crezut, pentru că a început cu: „E așaa, cum să-ți spun eu!…” Dar când a vrut să-mi descrie, a desfăcut larg brațele și a atins vaza de flori dintre noi. Își ținuse mâinile tot timpul pe lângă corp, așezate în poala rochiei probabil, că nu le văzusem până atunci. E drept că nici florile nu le văzusem, am stat numai ochi în ochi, toată vremea. Dar acel accident a produs un pic de busculadă. Eu m-am uitat stânjenit către locul unde se aflau fetele care ne-au servit, Cri mi-a atras atenția că apa vărsată pe masă se scurge și îmi va uda hârtiile din sacoșă.
-Ce sacoșă? am zis eu mirat și abia atunci am văzut că țineam dedesubt o ditamai sacoșa, din aceea urâtă, de rafie, doldora cu bibliorafturi.
-N-are nimic! am răspuns, notițele astea le am și în calculator. Dar totodată mă întrebam dacă or fi cu adevărat notițe cu clienții mei de la cabinetul din U.K., ori dosare de cadastru, odată ce ne aflam în România. În cazul din urmă ar fi fost mai grav, că acelea poate conțineau și acte în original.
-Trebuie să plec acum! mi-a întrerupt ea șirul gândurilor, ridicându-se.
-Ce frumos te-ai îmbrăcat, îmi place rochia asta galbenă! am remarcat eu cu stângăcie, mai mult pentru a mă desprinde din stânjeneala pe care mi-o produsese momentul de mai devreme.
-De fapt e bleu, dacă te uiți mai bine, a râs ea. Numai lămâile sunt galbene. Fiind mari și peste tot, tu ai văzut-o galbenă.
-A, da! Am mai văzut undeva combinația asta, am continuat. La Oana Zăvoranu.
V-am spus că eu și în vis pot face gafe tâmpite, la fel ca în realitate. Cristinei nu i-a plăcut să audă comparația. Chiar a și zis:
-Nu-mi place!
Și nu știu dacă s-a referit la Zăvoranca sau la faptul că am făcut eu o astfel de asemănare. Adevărul este că la Oana Zamfir, crainica de la Digi FM, văzusem tipul acesta de bluză cu lămâi, nicidecum la Oana Zăvoranu, pe care nu o urmăresc defel. Însă mi s-a impregnat mai bine numele ei în memorie și ăla mi-a venit atunci. Știam deja că greșisem, însă nu mai știam cum să repar. Cri era acum cu spatele la mine, se îndrepta către ușă, când s-a întors dintr-o dată să-mi spună:
-Salută-i pe toți!
-Ai grijă! am strigat eu și nu știu clar ce am avut în minte, dar ea părea să înțeleagă foarte bine pentru că a făcut o piruetă elegantă și m-a sigurat:
-Nu mă doare deloc, sunt bine – bine!
Când am ieșit pe ușă era o lumină foarte intensă afară, lumină care pătrunsese de asemenea și pe fereastra camerei mele și care m-a trezit. M-am dus imediat la birou și am scris tot visul, ca să nu uit niciun amănunt. Am încercat apoi să adorm la loc cu speranța că poate ne vom reîntâlni… Dar nu s-a mai întâmplat.
Cel puțin știu asta: că e bine. Și că e acolo, dar cumva a rămas și lângă noi. Cri nu ne-a părăsit căci ne-a lăsat al ei Gând Bun… Iar acum, uite, ne-a și salutat.
La lăsatul serii, Petru se pomeni în fața modestei sale bojdeuci, cu trei dintre cei mai de frunte boieri ai divanului. Înainte de a-i zice motivul prezenței lor acolo, ei îi făcură adânci temenele, de parcă se aflau dinaintea împăratului însuși. Mirat și stingherit totodată, Petru îi opri zicând:
– Stă rușine obrazului meu de țăran simplu, să i se ploconească niște boieri ca domniile voastre! Ci mai bine îmi spuneți cu ce v-aș putea fi eu de folos, dacă tot ați venit până aici.
– Lasă, Petrule și nu mai fi tu așa de modest! Nu ne-a zis împăratul că de-acuma ești mai mare peste noi toți?
– Și n-am văzut noi, sări un al doilea, că numai cu tine se sfătuiește în ultima vreme?
– Ce mai la deal, la vale! zise și ultimul, care părea dintre toți a fi cel mai hotărât, treaba-i că îl știi bine pe împărat cum e. Odată îi sare țandăra și te scurtează de cap. Avem o daravelă și nouă ne frică să-i vorbim.
– E, așa îmi mai veniți de acasă! chicoti Petru scărpinându-se după ceafă. Capul meu mai merge de scurtat, nu zic nu, fiindcă e mai prost.
– Nu, Petrule, nu ne înțelege greșit! săriră toți trei deodată, temându-se că-l scapă din mână. Lasă-ne să-ți spunem despre ce e vorba. După cum știi, împărăteasa noastră a murit…
– Sigur că știu, Dumnezeu să o ierte!
– Ei, vezi? Necaz mare pe capul nostru.
– Și încă un alt necaz după ăsta, reluă un altul, e că împăratul a hotărât să se țină doliu național 30 de zile și să nu se mai muncească.
– Ne-am gândit că tu, care spui că te vezi încă un țăran în sufletul tău, vei înțelege că așa ceva nu se poate. De unde bucate pe masă dacă nu mai iese țăranul pe câmp?
– D-apăi mă gândesc că treaba asta cu bucatele de pe masă, ați înțeles-o domniile voastre cel mai bine, ca boieri mari ce sunteți, le-o întoarse Petru.
Dar ei se făcură că nu bagă de seamă și continuară:
– Nu-l lăsa, Petrule dragă! Spune-i rogu-te să-și întoarcă voia. Fă asta pentru noi!
– Fă-o pentru țară! zise un altul, ca să îndrepte vorba celui dinainte, mai slobod la gură.
– Bine, bine!… Le tăie Petru cuvântul, obosit de la atâta flecăreală. Înțeleg ce-mi cereți și înțeleg și costul. Ori să mă duc la împărat în starea lui de acum și să-i spun că greșește, ori să intru la un urs în cușcă, tot cam aia e. Dar c-o moarte toți suntem datori și prefer s-o privesc din față, taman între ochi, decât să fugă ea după mine.
Boierii nu mai ziseră nimic și după ce schimbară niște priviri între ei, se ploconiră din nou, la fel ca la sosire, și se retraseră cu spatele îndărăt. Rămas singur, Petru încercă să se gândească la ce și cum are să vorbească, dar dându-și seama că nu poate întocmi un asemenea plan fără de a-și spune că e curată nebunie, renunță. Făcu un pic de ordine prin căsuță, așa ca de rămas bun, apoi o cruce mare către peretele de la răsărit și după aia se urni către palat.
În sala tronului, sicriul cu împărăteasa sta pus pe un catafalc. Nicio persoană în afară de împărat nu era pe acolo, fiindcă el îi alungase pe toți. Privirea lui căuta în gol, stoarsă de viață, de parcă își împrumutase înfățișarea de la trupul cel mort pe care îl veghea. Jumătate din barbă și jumătate din părul său de pe cap, i se făcuseră albe, colilii. Petru se opri la câțiva pași distanță și nu înaintă mai mult. Se puse acolo în genunchi și începu să-și spună în gând, o rugăciune pentru sufletul răposatei. Dură foarte mult până când într-un târziu, se auzi glasul răgușit al împăratului:
– La ce te rogi, Petrule?
– Mă rog la Dumnezeu, măria ta! Să se milostivească de noi și să o odihnească la sânul său pe buna noastră împărăteasă.
– Da, sigur! Să se milostivească! se strâmbă împăratul cu năduf. Spune-mi tu, Petrule! Tu, care mereu vorbești de parcă le-ai ști pe toate. Explică-mi și mie mila asta în care Dumnezeu îți dă cu o mână și apoi îți ia îndărăt cu două. Ai?! Poți să-mi zici?
– De unde-aș ști eu, măria ta? Păcatele mele, eu atâta cunosc! Sunt om fără carte și măcar de-aș fi și învățat, despre tainele lui Dumnezeu nimeni nu știe. Pot doar să zic că aici n-ai făcut bine socoteala. Mie mi se pare că ți-a dat cu două mâini și ți-a luat doar cu una.
Împăratul căscase ochii mari de stupoarea acelei îndrăzneli nemaiîntâlnite, dar Petru își ținea capul plecat și nevăzând nimic care să-l abată, profită de acea tăcere pentru a zice mai departe:
– Ca și mine, împărăteasa știa cât de mult îți dorești măria ta un copil. Și iată, acum ai doi în loc de unul. Ori când s-a stins ea s-o fi bucurat să lase în loc, cel mai frumos dar pe care putea să ți-l facă, feciorul mult așteptat. Jelește, împărate, toți o facem acum! Dar după asta adu-ți aminte să te și bucuri, că pentru copilul măriei tale s-a sacrificat sărmana de ea și din multa dragoste ce ți-a purtat.
La cuvintele din urmă, Petru ridicase privirea din pământ și tocmai apucă să-l vadă pe împărat cum își retrage mâna de pe mânerul sabiei. Nu mult îi mai trebuise până a fi scurtat de cap, așa cum spuseseră boierii. Însă abia acum împăratul părea să-și fi adus aminte că i s-a născut băiatul și se ridică în picioare, cu gândul de a merge la el. Dar în dreptul ușii se întoarse să-i zică:
– Am dat poruncă să se țină doliu național 30 de zile!
– Te-ai gândit bine, măria ta! Împărăteasa merită toată prețuirea și în astea trei zile până la înmormântare, toată țara să afle și să respecte doliul. Dar știi mai bine decât mine, măria ta, cum sunt oamenii. De-ar fi mai mult de atât, au să înceapă să crâcnească. Și-ar fi păcat ca în loc să vadă acest doliu ca pe o cinstire, ei să-l ia drept un chin greu de îndurat.
După obiceiul său, împăratul se întoarse iute pe câlcâie și nu zise nimic, dar în sinea lui deja recunoștea că Petru are dreptate și de data asta.
Doica Ilenei, ițindu-și capul prin deschizătura odăii sale și văzând balamucul a cărui hărmălaie se auzea dincolo de curtea palatului, până hăt-departe, se cruci. „Doamne apără și păzește, ne moare împărăteasa!” își zise ea. Și ca una ce era venită mai dinainte la palat și-și căpătase oarece autoritate față de tinerele celelalte, îi făcu semn unei slujnicuțe să se apropie:
– Ia zi, fată! Ce se întâmplă pe acolo?
– Păcatele mele, tușică! Nu poate împărăteasa ca să nască!
– Aoleo! se sperie doica. Ia stai tu colea, lângă copilașii ăștia mici și vezi de ei. Că m-oi duce și eu ca să mă uit.
Slujnicuța acceptă bucuroasă, că i se urâse și ei de când tot alerga fără rost ca o bezmetică, neînțelegând ce are de făcut.
Doica merse pe culoarul cel lung și întâi se sperie de împărat, că-l văzu stând pe jos, cu genunchii la gură și cu palmele peste urechi, ca să și le astupe. Obosise sărmanul de la atâta frământare și acum își trăgea sufletul. Cu toate că nu mai răbda zbieretele nevestei sale, el nici nu se îndura să plece de tot.
Iar când ajunse doica acolo unde împărăteasa se dădea de ceasul morții, rămase trăsnită de ce văzu. Doi bărbați se trăgeau de bărbi în mijlocul camerei, un altul o ținea de mână pe împărăteasă și-i asculta pulsul cu ochii închiși fiindcă n-auzea de gălăgia ălorlalți și în sfârșit, un al patrulea, îi făcea vânt cu evantaiul. Împărăteasa, măcar că era lac de transpirație, nici nu concepea să dea la o parte acea velință groasă, cu care sta acoperită până la gât. Ea urla de durere și camerista, fată sufletistă, plângea și ea de mila stăpâne-sii.
Doica înaintă hotărâtă până în dreptul patului și i se adresă direct cameristei:
– Făi, surată! Da vreo moașă nu e pe aici?
Fata dădu din umeri că nu știa ce să zică, iar împărăteasa nici măcar nu auzi. Mai avea puțin și își dădea ochii peste cap. Atunci doica se îmbărbătă dintr-o dată și de parcă s-ar fi crezut în bătătura ei de acasă, luă inițiativa și îi scoase frumușel afară, pe toți bărbații. După care începu să împartă comenzi codanelor și ele chiar se bucurară acum să asculte de un glas care știa ce să ceară. Tocmai astfel, cu intervenția providențială a doicii și după încă un ceas de trudă, reuși împărăteasa ca să aducă pe lume pruncul cel mult așteptat.
Iar împăratul când auzi dintr-acolo în sfârșit, acel plânset subțirel, se năpusti înăuntru și se duse țintă ca să vadă cu ce s-a pricopsit. Și abia dup-aia, mulțumit că fusese miluit de Dumnezeu cu un băietan frumos, se întoarse ca să-și pupe recunoscător femeia.
Cu toate că abia își mai ținea ochii deschiși, ea găsi puțină putere să-l întrebe:
– E bine, măria ta? E cum trebuie?
– E întocmai așa cum am visat! răspuse el bucuros.
Atunci împărăteasa zâmbi mulțumită și își închise ochii de tot.
Văzând-o acolo, ca o stană de piatră și că nu zice nimic, el se aruncă în sus pe scări și trecând pe lângă împărăteasă, se apucă să ia la rând odăile, căutându-și copila. O văzu în brațele doicii, care-i da să sugă. Cum avea o mânuță ieșită din scutec, fetița începu să o agite în sus și în jos, de-ai fi zis că lui îi face semne și-l cheamă. Asta îl făcu pe împărat să se înduioșeze tare și ducându-se alături de ea, se puse în genunchi ca să-i poată acoperi cu sărutări acele degete fragede. Dar barba și mustățile lui erau gâdilicioase și atunci ea lăsă țâța din gură și râse așa cum ar râde un om mare, ceea ce o miră până și pe doică fiindcă așa ceva nu mai văzuse la viața ei. Însă pe împărat, îl topi de-a binelea.
Astfel îi află împărăteasa, care își revenise între timp și stând în prag îi făcu doar un semn soțului, ca s-o urmeze. El își aminti de starea în care fusese ea mai devreme și se ridică numaidecât, așteptându-se de-acuma la ce era mai rău. Că dacă nu e nimic cu copila, cine știe ce are să-i mai spună, poate că ea să fie bolnavă, împărăteasa, Doamne ferește! Și o urmă împleticindu-se.
Dar nici una nici două, când se aflară singuri în spatele unei uși închise, împărăteasa îl anunță dintr-o răsuflare:
– Cred că am rămas grea, măria ta, nu știu ce să cred!
Și chiar se vedea că nici ei nu-i venea a crede cele ce-i ieșeau de pe buze. Dar împăratul știind vorba ce i-o zisese Petru, că se mai întâmplaseră astfel de lucruri și altora după ce înfiau copii din ăștia părăsiți, o liniști și-o asigură că se poate, că el a mai auzit de-așa ceva. Nu-i zise și de unde.
– Să mi te sperii tu, nevestico, până și de asemenea veste grozavă, ba încă să mă bagi și pe mine în răcori! o mustră el blajin. Că am zis că mi-a stat inima din bătaie când te-am văzut cum arătai, spuse el, îmbrățișând-o cu afecțiune.
Și mi-o luă apoi și mi-o drăgăli, de-ai fi zis că atunci s-au cunoscut.
Dar cum se întâmplă de obicei, bucuriile cele mari, ca și durerile, le trec în umbră pe cele de dinaintea lor. Acum împăratul știind că o să-i vină pe lume pruncul lui adevărat, sânge din sânge și os domnesc, cine poate să știe dacă nu chiar un flăcău strașnic, cam uită de grija fetei. Nu alungase doica, dar o mutase mai departe, în camerele cele din fund, cu copii cu tot. Asta ca nu cumva, plânsetele lor să-i pricinuiască vreo supărare împărătesei. Soția lui să stea cât mai liniștită și pentru starea ei de bine, adunase la palat o armată de noi slujitori. Fiecare, cu îndatoriri din cele mai felurite. Numai că acest nou răsfăț, tare mult o mai necăjea pe împărăteasă. De-acuma în orice direcție ar fi făcut vreun pas, îi ieșea câte unul în cale și-o ruga să-i poruncească lui ce vrea, măcar că biata de ea încă nici nu apucase să-și formeze gândul. Către camerele copiilor nu mai era lăsată, ca nu cumva să ia cine știe ce boli. În curte, nici atât. Se simțea ca și cum ar fi fost întemnițată. Dar nu îndrăznea să-și supere omul, știindu-i oful lui de atâția ani. Și când era pe cale de a-l face cu totul fericit, să nu rabde ea și atâta lucru? Ofta și se întorcea la patul ei.
Trimise totuși vorbă către doică, să-i spună că i-a pregătit fetei numele de Ileana. Iar botezul i l-or face după ce s-or mai liniști, dar când o mai fi și asta, habar nu avea. Că pe măsură ce se apropia sorocul, împăratul era tot mai agitat. Adusese iar la curte tot felul de doctori, care mai de care mai important. Iar aceștia ca să-și facă nume bun, întâi ziceau că nu o găsesc bine pe împărăteasă, că arată așa și pe dincolo, băgându-l de tot în sperieți pe tatăl în așteptare. Dar după ce lua sărmana hapul pregătit de ei, măcar că după asta i se înverzea fața de la scârbă, se arătau mulțumiți și-l asigurau pe împărat că acum totul o să fie bine.
Când se făcu în sfârșit ziua cea mare, era atâta tevatură la palat încât dacă n-ai fi știut despre ce e vorba, ai fi zis că e război. O mulțime de oameni alergau încoace și încolo, mulți poate fără rost, dar temându-se de a nu fi văzuți de către împărat stând locului. Fiindcă acesta umbla printre ei ca un leu turbat, cu părul smotocit de propriile sale mâini fără astâmpăr și le dădea ordine peste ordine. Ușa de la iatacul împărătesei nu mai ajungea neam să stea închisă, că unii intrau și alții ieșeau. Nici nu se născuse încă prințul și trei doici erau acum deja aliniate pe lângă zid, afară la intrare. Iar doctorii de data asta nu-și mai dădeau atâta importanță, ci se certau între ei pentru vini închipuite.
Nimeni nu înțelegea de ce urlă și se vaită împărăteasa atât de rău acum, când rândul trecut se știa bine, i-a fost așa de ușor s-o nască pe fetiță. Din ce pricină o doare mai tare?
Trecuse o săptămână de atunci și lucrurile intraseră într-o oarecare normalitate. Împăratul mersese la vânătoare așa cum fusese vorba și primise felicitările obișnuite din partea tuturor boierilor. Iar acasă cu doica și băiețelul acesteia, împărăteasa prinse drag mai mare de fetiță. Nu știa de unde fusese găsită copila, dar parcă și avea înfățișare de prințesă. Mai ales pe lângă băiatul doicei sale, contrastul acesta se vădea încă și mai puternic. Plânsul ei nu era cu urlete ca la acela, ci doar un suspin ușor din când în când, iar asta când se întâmpla, era cu motiv întemeiat. În rest, numai zâmbet. Ori când ridica genele cele lungi, de-i umbreau dalba fețișoară și te privea cu ochii ei de un albastru strălucitor, îți topea inima. Femeie din popor, doica avea grijă mereu să-i facă semnul crucii peste fiecare obraz, de teama deochiului. De-acum împărăteasa trăgea nădejde că s-o îmbuna și bărbatul ei mai încolo, când ar vedea-o mai bine pe fată. Și de aceea îl aștepta cu nerăbdare să se întoarcă. C-o zi în urmă îl așteptase stând chiar la fereastră, până când întunericul nopții și frigul de afară, o făcuseră să se retragă. Avea ea așa, parcă o presimțire bună, că împăratul se va mulțumi și cu fata asta. Fata lor, cum își repeta ea de-acum în gând.
Dar el cum sosi, nici nu descălecă bine și se repezi să intre pe portița dinspre grădină ca să-l înfrunte pe grădinar.
– Ce-mi faci, Petrule? îi strigă încă de departe, hotărât să nu se mai lase înmuiat de schilodeala aceluia.
– Mulțămesc de întrebare, măria ta, fac bine!
– Bine, hai?! Bine zici tu că faci. Da să-mi aduci fată în loc de băiat, tot bine o fi fost?
– D-apăi nu știu împărate cum o fost la măria ta, da eu am socotit că ăsta-i darul lui Dumnezeu și n-am stat să-l mai caut la dinți.
– La dinți? Ce dinți omule, te zmintiși de-a binelea? Auzi la el! Colo între picioare trebuia să cauți, după podoabele cele de bărbat, nu la dinți! bodogăni împăratul, căruia nu-i ardea acum de pilde.
– Da care-i baiul, măria ta? Nu te supăra pe mine sau de vrei, taie-mi și capul! Dar un copil spusu-mi-ai că îți dorești, eu un copil ți-am adus. Au fetele nu sunt și ele suflete de om, ori ce-s? Dacă ți-ar fi născut-o împărăteasa, tot așa te supărai și pe ea?
– Ia caută-ți lungul nasului și nu mă mai înfrunta tu pe mine! îi zise împăratul, care altceva nici n-avea ce să mai spună.
Și după ce avu acest ultim cuvânt, se întoarse frumos pe călcâie și plecă îndărăt cu pas mai domol, pritocind acum la cele ce-i intraseră prin urechi. Grădinarul iar avusese dreptate. Ce dacă-i fată? Când o mărita-o, are să aibă grijă să nu o dea după vreun prinț care să vrea s-o ducă de acasă. Ci cu unul care să rămână aici și să ducă mai departe cârma țărișoarei. Și dacă grija asta era rezolvată, atunci ce-i mai trebuia? De ce nu putea și el să spună, la fel ca oamenii aceia simpli pe care tot timpul îi invidiase, un „Bogdaproste” cu smerenie?
„Iartă-mă Doamne, pentru prostia mea! Tu mă știi așa cum m-a făcut mama, gol de straiele cele împărătești, ce numai ele mă așează deasupra unuia ca Petru, care-i mai înțelept decât mine. Iartă-mă și nu mă judeca după dreptate, ci după mare mila Ta!”
Și numai bine ce-și terminase de rumegat astfel de gânduri, că și ajunse la palat. Iar când intră înăuntru și da să urce, o văzu pe împărăteasă așteptându-l în capul scărilor, albă precum cămașa de pe dânsa. Și parcă voia să-i zică ceva, dar buzele i se mișcau ca la pește și n-avea grai.
– Ce-i femeie, zi odată! răcni el cu disperare, pătruns de regretul nemulțumirii sale de până acum. Nu cumva ne-a murit copila? Spune!
După ce îl puse din nou la țâță și îl hrăni, doica se lămuri între timp cu cine are de-a face. Că atât împăratul cât și împărăteasa, nu făceau altceva decât să se minuneze și să-și tot bage capul în sufletul copilului, care mai de care. Și atunci luă ea inițiativa, ca una ce mai crescuse alți patru și cu ăsta de la urmă, datorită căruia era din nou lăptoasă, cinci copii avea acasă. Nu i se mai părea nimic ieșit din comun să vadă un ghemotoc de ființă, mare cât polonicul, dar cu înfățișare de om adevărat.
– Să am iertare de îndrăzneală, glăsui ea, n-ați vrea acum să-i facem o băiță copilașului?
Iar împărateasa pe dată îi și făcu semn cameristei, să aducă cele necesare. Și curând avură copăița pregătită cu apă caldă, numai gata de scaldă. Ca una ce era mai dibace în a mânui un corp atât de plăpând, doica puse copilul pe pat să-l desfeșe și descoperindu-l fără pânzeturi, exlamă încântată de priveliște:
– Ia uite aici ce prințesică frumoasă avem noi, mânca-o-ar tușa pe ea, de scumpete!
O ridică și-o puse în copăiță ținând-o numai cu un braț pe dedesubt, iar cu celălalt prefirând apă și spălând-o ușurel, atentă să nu-i pricinuiască vreo tulburare. Dar fetița nici vorbă de așa ceva. Plescăia din piciorușe cu mare încântare și părea să-i placă de minune atingerea cu apa. Doica tot timpul cât o spălă, îi gurlui copiliței alinturi cu toptanul, așa cum se obișnuiește la o atare împrejurare și nu băgă de seamă fețele încremenite ale stăpânilor săi.
Aceștia se uitau unul spre altul, împărăteasa cu spaimă citind dezamăgirea din ochii bărbatului, iar el înecat în propria descumpănire. La așa ceva, nici unul dintre ei nu se așteptase. Ce-i drept, fusese vorba de copil și atât. Dar în mintea împăratului și se pare că și în cea a femeii sale, se strecurase aceeași presupunere, că acesta trebuia să fi fost băiat. Un moștenitor al tronului. Așa!… Părea că problemele nu se rezolvaseră nicicum, iar gândurile împăratului învățate dinainte să bată apa-n piuă, lesne o luară și acum la vale.
Doica își termină treaba ei și înfășând copila la loc, i-o puse împărătesei în brațe, cu urarea:
– Să vă trăiască sănătoasă și să v-aducă numai bucurii acasă!
Aceasta o ținu cât putu de bine în brațele ei înlemnite și se așeză cu mica greutate pe pat, că nici picioarele nu o mai puteau ține dreaptă. Împăratul la rândul lui, rămăsese răzemat de ușă, blocând fără să-și dea seama ieșirea doicei din iatac. Care neștiind cum să procedeze într-o atare situație, se mai ploconi încă odată în fața lui și-i repetă din nou urarea aceea pe care o învățase de acasă, convinsă că are să fie bine primită. Nu știa ea, sărmana, că le pune sare pe rană.
– Unde vrei să te duci? spuse el răstit, privind-o cu ochii rătăciți.
– Dacă nu vă e cu supărare, luminăția voastră, aș da fuga până acasă, unde mai am și eu un suflețel mic de îngrijit. Că o plânge sărmanul după mine, fiindcă e vremea alăptării. Îi dau să sugă și mă întorc iar.
– Bine, bine!… Se învoi el. Dar să nu întârzii mult. Ce ai? Băiat, ori fată? îi mai zise.
– Băiat, măria ta!
– Aha! înghiți el un nod, ce i se pusese în gât. Să-ți trăiască și al tău!
– Bogdaproste! se ploconi doica din nou.
– Ia stai un pic! îi strigă împărăteasa de la locul ei. Măi femeie! Cum îți închipui că ai să alergi așa, de colo-colo, numai pe drumuri? Avem nevoie aici, de tine. Fă bine și vorbește cu bărbatu-tu, ori să veniți cu toții aici că-i loc destul la curtea noastră, ori baremi când te întorci, să aduci și copilul ăl mic. Vei avea aici o odaie alăturea de mine și vor crește amândoi laolaltă, ca frații. Nu zic bine?
Doicii i se luminase fața și aprobă din cap bucuroasă, însă după aia se răzgândi și spuse:
– Să văd numai ce-o spune și omul meu, că el e capul casei noastre.
– Dacă n-o vrea să și-l piardă, să faceți așa cum vă zicem noi, m-ai înțeles? se burzului împăratul, aflat în toanele lui cele proaste.
După care se dădu la o parte din calea ei. Dar după zorul cu care femeia o zbughise pe ușă, împărăteasa se temu că n-are să se mai întoarcă și-i zise grăbită soțului:
– Repede! Trimite și strajă cu ea, măria ta, să fim siguri că mai vine înapoi!
De voie-de nevoie, împăratul fu nevoit să mai aștepte câteva luni, care la început i se părură lungi cât anii dar mai apoi, îndemnat tot de Petru, se adânci mai abitir în daravelile împărăției și suportă timpul mai ușor. Și-a fost bine și pentru popor să-l aibă din nou în mijloc, dar mai ales lui însuși îi prii munca asta, pentru că de prea multă vreme își măcinase fără rost gândurile sale, numai a pagubă.
Astfel că într-o zi, fu surprins să-l vadă pe Petru venind după el, tocmai în sala tronului. Că acestuia niciodată nu-i călcaseră picioarele pe acolo și era lucru știut că nici măcar prin altă parte unde ar fi fost vreo mulțime de oameni, nu se arăta. Împăratul se ridică iute în picioare și coborând cele două trepte ale podiumului pe care sta tronul, îi ieși în întâmpinare și-l luă în brațe, spre a arăta astfel și celorlalți dregători, stima ce i se cuvenea acestui personaj. După care le zise la toți cei adunați acolo, cu glas puternic:
-Acesta este Petru, viteazul meu căpitan ce m-a scăpat cândva de la moarte! Să-l cinstiți ca pe mine însumi și pe unde îl vedeți, să-i ascultați vorba ca și cum ar fi poruncă de la mine. E sfetnicul meu de încredere, așa să știți!
După care le făcu semn să plece cu toții și să-i lase numai pe ei singuri.
– Ce este Petrule, s-a întâmplat ceva? Ai văzut dară, că n-am mai venit pe capul tău și mi-am văzut de treabă, așa cum m-ai povățuit.
– Nimic, măria-ta, nu s-a întâmplat nimic! Numai că s-a împlinit vremea. Am venit să-ți spun că trebuie să o pregătești pe împărăteasă, pentru că mâine am să vin cu copilul. Să oprească pe lângă sine numai pe camerista ei cea mai de încredere, iar măria-ta poate ai face bine tot ca și dânsa, de a mai subția măcar o vreme din lumea asta multă de pe aici. Trimite-i la vânătoare, că asta știu că le-ar fi drag. Spune-le că o să li te alături și măria-ta, mai încolo, după ce ți se naște pruncul. Să facă tabără, să întindă corturile și să te aștepte.
Împăratului îi tremura barba și-și freca palmele între ele, de emoție.
-Așa am să fac! Întocmai așa. Îl asigură el pe Petru.
După care, grădinarul se înclină și se retrase cu spatele înainte, pentru a se duce după rostul lui.
El avusese vorbă cu starețul unei mănăstiri de maici, unde cunoștea că acolo li se mai pune pe prag câte un copilaș făcut de copilă tânără și fără de soț. Ce să facă sărmanele fete? Se încântau de ochii și vorbele înșelătoare ale vreunui flăcău și-apoi numai ele rămâneau cu rușinea. Trebuiau să facă la un fel, dacă părinții nu le îngăduiau acasă cu copil din flori. Întâmplări din astea erau totuși destul de rare și Petru știuse doar de unde poate să aștepte, nu și când. Totul se nimerise bine însă, exact ca un soroc de naștere pentru împărăteasă. Când Petru trecuse pe la mănăstire cum își făcuse obiceiul, starețul îi și zise că le-a fost lăsat un copilaș. Bătrânul se bucura să-l dea către un om bun care să-l crească cu grijă părintească, exact așa cum părea a fi Petru, evlavios și cu frică de Dumnezeu.
– Părinte, n-am să-l iau acum, îi zisese. Mai ține-l rogu-te trei zile, ca să-i pregătesc pătuț, straie și toate cele.
– De straie să n-ai grijă omule, că i le dăm noi de aici!
– Lasă așa, părințele! Că fac drum lung și e mai bine și pentru prunc, ca să-și mai iasă nițel din izină.Vin peste trei zile, negreșit am să vin.
Și totul se petrecu exact așa cum se și dorise. Către murgitul serii și fără să bage nimeni de seamă, Petru se strecură ca o umbră până la iatacul împărătesei și ciocănind discret la ușă, i-l strecură în brațe pe odor, fără de a scoate altă vorbă și pe-aci ți-e calea. La rândul ei împărăteasa, care se pregătise din vreme cu tot ce avea de făcut, începu să răcnească amarnic, cu au și crau, cum că ar fi apucat-o durerile facerii. Când se potoli gălăgia asta și toată zarva la care contribuise și camerista cea de încredere, toată lumea de pe acolo era asigurată că s-a intâmplat minunea mult așteptată și de-acuma împăratul se făcuse cu un moștenitor.
Urcă și el atunci, la împărăteasă și văzând-o așa cum se afla acolo, întinsă pe pat și nădușită de la strigăte, parcă și lui îi venea să creadă că tocmai ce-l născuse. Copilul nu plângea. Sta cumințel în brațele împărătesei și tot întindea gurița către ea, ca să sugă. Înțelegând atunci că îi trebuie lapte copilului și asta n-are de unde găsi la nevastă-sa, dădu să iasă afară și să poruncească după o doică din popor. Dar pe coridor dădu nas în nas cu o femeie trupeșă, care-i zise:
– Să am iertare, înălțate-împărate, am auzit că m-ați chemat!
Împăratul o măsură cu ochii și observându-i pieptul generos, se prinse numaidecât de cine fusese trimisă femeia, pentru a-l scoate iar din încurcătură. Intră cu ea în iatac și o lăsă să hrănească pruncul, care se vădi numaidecât foarte înfometat. Copilul supse îndelung și abia după ce își ostoi foamea se îndură în sfârșit, să-și lase gurița deoparte și să adoarmă. Ba și-n somn parcă tot la asta visa, că molfăia puțin din buze și apoi zâmbea către îngeri, mulțumit. Mult mai trebuie să fi răbdat de foame, bietul de el. De mirare că nu îl auziseră plângând până acum. Și nici când se trezi nu îl apucă plânsul. Făcu numai ochii roată împrejur, de parcă și ar fi fost el în stare să vadă prea multe. Dar oferea câte un zâmbet cu gropiță la fiecare cap ce se apleca deasupra lui. Împăratul și împărăteasa se arătau topiți de dragul lui. Așa frumos și așa cuminte copilaș, numai în basme se putea afla. 😉
– Și cum să fac, Petrule, mă poți tu ajuta cu acest copil?
– Am să încerc, măria ta! Ba nu, chiar îți făgăduiesc că voi găsi! spuse Petru hotărât.
Auzindu-l, împăratul se minună și bucură deopotrivă. Fiindcă el se gândise că acela va umbla tot pe la margini de pădure, căutând copilul ca și cum ar umbla după ciuperci. Era clar că altceva gândea acest mintos grădinar. Și îl întrebă:
– Ce ai să faci? Cum ai să afli tu cine își leapădă copilul și ce ai să-i zici? Bagă de seamă, Petrule, că n-aș vrea să se știe unde îl aduci, ca să aibă drepturi depline mai apoi. Să fie al meu, înțelegi?
– N-ai grijă de-acuma, lasă-te pe mâna mea! Pe a bună! adăugă mai apoi, luându-și seama că nu sunase tocmai de încredere. Doar să faci anunțul că-i grea împărăteasa, că de restul mă ocup eu.
După ce primi aceste asigurări, împăratul se liniști cu desăvârșire. Se duse drept la iatacul soției sale și vesel nevoie mare, o luă în brațe, o învârti prin cameră și o pupă cu mare foc, de parcă ea însăși îi dăduse vestea cea grozavă. Împărăteasa se lăsă cu drag alintată, că de mult nu-și mai văzuse soțul în felul ăsta de bucuros, dar cu un ochi râdea și cu altul căuta să vadă de nu îi fugiseră mințile de-acasă bietului ei bărbățel. Că-l zărise mai devreme pe sub fereastră, posomorât și de tot innegurat, plecând înspre grădină. Iar acum se întorcea de-acolo complet schimbat, ca în vremurile primei lor tinereți.
– O să avem un copil! o înștiință el, ghicind că trebuie să-i dea și ei o explicație pentru starea lui de voioșie.
La care lămurire ea se sperie și mai dihai știind bine că în mod obișnuit, femeia este cea care trebuie să cunoască mai dinainte un asemenea lucru. Și după obiceiul ei din ultima vreme, începură să-i clănțăne dinții, ca de frigurile cele mari. Iar împăratul nu pricepu dintru început, de ce în loc să fie și ea bucuroasă, dârdâia dinaintea lui, cu ochii cât cepele. Luându-și atunci seama că ea e mai degrabă îngrijorată decât altcumva, se potoli din veselie și trăgând aer în piept, începu să-i povestească pe-ndelete, tot ce discutase el cu grădinarul. Abia când auzi ea de acel aranjament în care în sfârșit de acum încolo urma să fie scutită de a mai înghiți tot felul de hapuri puturoase, se destinse din spaimă și revenindu-i glasul, rosti în timp ce-și făcea o cruce mare peste piept:
– Doamne mare și puternic, că ți-ai mai făcut milă și cu mine, păcătoasa! Și se porni dintr-o dată pe plâns. Că nu știi măi, omule! adăugă ea printre suspinuri, ce greu îmi era să te văd mereu cătrănit. Și altceva decât să înghit porcăriile alea de mi le-aduceai, ce era să fac?
Acum era rândul împăratului să se uite la ea dintr-o parte, ca orice bărbat care încearcă să deslușească plânsul muierii sale. Că nu contează cât ești tu de stăpân în afară, chiar și pe o țară întreagă, ca ăst împărat. În fața femeii tale când plânge, tot neajutorat te simți. Și el zise moale:
– Adicăă… E bine cum am spus? Te-nvoiești?
– Mă-ntrebi de-i bine, măria-ta? Mă mai întrebi?
Îl strânse în brațe și apoi agățându-se de gâtul lui, îi întoarse capul și se pupară mult și bine, până i s-au zvântat de tot obrajii cei înlăcrimați.
-Dar vezi că o vreme va trebui să stai cu o pernă ceva, pe din față, să pară lumii că ești borțoasă.
-Pun măria-ta, cum de nu! Țin pernă, o nimica toată. Aș pune eu în dreptul burții și țestul ăla cu care face bucătăreasa pâine, numai să scap de doftoriile ce mi-au otrăvit de tot sufletul.
Din ziua aia, împăratul numai prin grădină sta, pe capul grădinarului. Îl tot îmboldea să aducă mai repede copilul, măcar că acela îi răspundea mereu că încă nu e vremea.
– Trebuie să așteptăm împărate, că așa e rânduiala pământului. Tot ce e de valoare, se obține greu și cu caznă de răbdare. Lasă lumea mai întâi să se învețe cu starea împărătesei, să se ducă vestea că o să nască. N-am vorbit noi așa?
Grădinarul îl ascultase în tăcere și numai după ce împăratul păru că se ușurase de toată povara gândurilor sale, îi grăi astfel:
– Când eram fecior la mine în sat, umbla vorba că ălora de își fac pomană cu un copil lepădat și îl înfiază, se îndură și Dumnezeu de ei iar mai apoi, le dă și lor unul.
– Daa?! făcu împăratul ochii mari. Și-i adevărat?
– S-a mai întâmplat, da. Numai că nu chiar mereu. Eu sunt un astfel de copil lepădat și n-am mai avut parte de vreun frate. Dar părinții m-au iubit mult, ca și cum chiar aș fi fost al lor.
– Cum să nu te iubească? sări împăratul. Doar te-au crescut de când erai mic, nu?
Grădinarul nu mai spuse nimic, ci doar se uită lung spre împărat. În privirea lui juca o lumină veselă. Și atunci împăratul înțelegând, se lovi cu mâna peste frunte.
– Daa! Cum de nu m-am gândit oare până acum? Și bucuros, îl pupă pe grădinar pe amândoi obrajii. Sfetnic te fac de acum… că-mi mai ești și înțelept, nu doar viteaz.
Se poticnise în vorbă, dându-și seama că nu-i știe numele acestui om, căruia îi datora atât de multe.
– Care îți este numele tău, prietene? l-a întrebat.
– Petru îmi zice, măria-ta!
– Ai să stai de acum încolo numai pe lângă mine, Petrule. M-am săturat să tot vorbesc de unul singur pentru că vezi bine și tu, sunt daraveli pe care nu le pot împărți nici cu nevasta, darămite cu boierii curții.
– Să am iertare, măria-ta! Dacă vrei să-mi faci un pustiu de bine, nu mă duce în văzul tuturor, la divan. Eu stau uite colo, în căsuța aceea mică ce se vede mai la margine. Am tot ce-mi trebuie acolo. O masă la care să mănânc, o laviță pe care să-mi întind ciolanele, dar mai cu seamă, am multă liniște sufletească. Când ți-e voia, oricând ești poftit la acest palat al meu, ba te-oi cinsti și cu o cană de apă proaspătă, că se găsește.
Împăratul râse.
– Văd eu că nu mă înțeleg deloc cu tine și faci numai după capul tău. Aș fi fost în stare să-ți dau și jumătate de împărăție atunci, pentru bravura ta. Dar tu că nu, eu vreau să mă pui grădinar, împărate. Acum vreau să-ți ofer caftan de mare boier și să te fac întâiul meu sfetnic, iar tu tot pe de-a-ndoselea îmi ești, că ai avea palatul tău în fundul grădinii. Cum s-o mai scot la capăt cu tine?
– Și-atunci de ce ai vrea să ți-l faci sfetnic pe un om cu astfel de cap? râse și Petru.
Astea fiind spuse, împăratul redeveni serios și îl întrebă:
– Și cum să fac, Petrule, mă poți tu ajuta cu acest copil?
condeiblog 