Te topește dar lumânare
Toți în același întuneric
Periclităm
Averile celor zidiți.
Au lipit pe mine afișe
Și noi ca un mare afiș cu ochi
Am căutat muntele helicon în baia de acid
A fabricii.
Dintre toți am rămas câțiva cu
Convingeri
Și ceilalți, cu celelalte
Împreunați noi cu ele, ele cu noi
Le-am plimbat pe pântecul secundei.
Cei care se însămânțau cu ele
pe cale artificială
Renunțau.
Si pe când ultimul se zărea pe eșafod.
Păsări se trezeau în dimineața friguroasă.
De ce nu te joci ?
Păi nu aşa.
Trebuie să faci aşa, şi aşa şi pe urmă aşa,
Dacă nu, ai pierdut.
Nu sta.
La jocul ăsta trebuie să-i împuşti în cap.
Pui ţinta pe ei şi apeşi.
Aici îţi scrie câţi ai omorât.
Cu cât omori mai mulţi primeşti mai mulţi bani,
Cu care îţi poţi cumpăra alte arme.
Când ajungi acolo unde arată săgeata,
Treci mai departe. Acolo e mai greu.
Trebuie să te mişti mult mai repede,
Să pui ţinta pe ei şi să tragi,
Imediat ce apar.
Uite-te cum i-am zburat capul.
Hai joacă-te.
Aşa. Învaţă să joci
Şi pe urmă putem juca împreună
Sau cu oamenii din toată lumea.
Noi mâncăm animale moarte
Pe strada Câmpia Libertăţii
Ascunşi în spatele minciunilor
Vorbim numai probleme
Cautăm să imităm răspunsuri
Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri
În spatele statuilor zeilor din Olimp.
Alegem statutul de călător corect
Şi coborâm la staţia fără nume.
Fără urme şi imagine
Ca nişte proscrişi nădăjduim
Că v-om ieşi din geamantan
Cu batistă şi cravată curată.
Prin praful de cenuşă
Al ultimului asfinţit
Între două coloane delicate
De crini; îţi vom întâmpina primul sărut
În dimineaţa zilei de 22.
În nopţile reci te strecori prin noroaie
Şi aburii calzi te cheamă-n adânc
Sari peste balta ce faţa ţi-o taie
Şi cobori spre acolo unde oamenii plâng.
Prin porii lor ies stropi de răşină
Şi prin gurile lor valuri de fum
În birtul cel nou unde tristeţea domneşte
Cu toţii petrec chiar acum.
Chiar acum.
Se pipăie în camera de gazare.
Îşi aruncă priviri cutremurătoare
Care ar putea prăbuşi lanţuri întregi de biserici.
Dezbrăcaţi, cu măşti de Barbie, îşi ling picioarele schiloade.
Produse de calitate servesc produse de calitate.
Las-o să moară încet
Capsată în borcanul cu miere
Departe de pielea care o cere.
Crudă avere.
Brut capital plătit.
Cu oase şi orele mele.
Preţioasele mele ore în care aş fi umplut hollywood-uri întregi
Cu diamante şi poteci
Pe care să meargă struţii ei de oţel.
Să mărşăluiască în noapte.
Iar luna auzindu-le pasul din cutiuţa de locuinţe
Să ne cheme să-i privim stupul infernal
În patul de lângă spitalul municipal
Unde Goya e sechestrat pentru închipuiri interzise.
Las-o să moară încet.
Becul să se stingă.
Lumina să vină de afară
Să pătrundă printre cablurile electrice
La faţa însângerată a viitoarelor noastre senzaţii.
The Ten Commandments – este o lucrare care infatiseaza cele 10 porunci scrise in cod binar (numai din 1 si 0), o trimitere in primul rand la razboiul deja batran dintre stiinta si religie, dar si o viziune asupra faptului ca religia a intrat intr-o etapa a postmodernismului care-i sacrifica esenta.
Reductia acestor axiome etice la o insiruire de 1 si 0, pe langa faptul ca este socanta, impune prin simpla observatie necesitatea unui raspuns (pe care fiecare si-l va stabili) in legatura cu lumea in care traim, demistificarea acesteia si drumul simplificat pe care alegem sa-l urmam (masinismul – transumanismul).
Intr-un castel negru de ziduri
Mormane de carne si de-ntrebari
Scotocesc, navalind in vacarmul asiduu
O serie de lanturi si de cugetari.
Tunel in tunel, separat de tuneluri
Prin hrubele gandului ard mistuiti
Barbugii-avocati, un morman de reziduri
Navalesc in mocirla unde sunt umiliti.
Si cu-n gand in gand decupez
Si patrund in alt gand
De pe alte meleaguri.
Si acolo-s vanat, de datoria ce-am dat
De a fi condamnat
Neincetat, timp de veacuri
Si veacuri.
Am in spate cativa si in fata putini
Si multimea devine o turma
In coate ma aplec
Ca sa pot
Ca sa trec
Hartuit de taioasa mea urma.
… si a fost ca si cum noi am fi martorii mortii noastre.
Imagini de gânduri
Acopera soarele plastifiat
Străbat în coloane
Tunelul turnat
Cu argint, cu păcat
Manechine la fabrica x.
Manechine la fabrica x
Captivi unui soare pictat
Prin cotloane,
Se ascund
În argint, în păcat.
Zăresc cu-n ochi pe noptieră
Un iepure cu mitralieră
Geamul sare prin mine
Aflat pe partea cealaltă a foii de hârtie
Mă simt suflat de-o păpădie
Şi sunt condus tot mai departe
De cărţi de joc şi de noroc
Condus de obiecte.
Chiar şi omida nu este omidă
Ci fluture ea este.
Primesc un glonţ în ochi
Şi norii curg lacrimi pe căsuţa din copac
Acolo unde am aflat, că eu vorbesc dar totuşi tac.
Cine sunt cei care au prins de veste
Că nu se află în poveste
Şi ţin captivi în colivii,
Ochi de copii
Pentru a-i vinde.
Ca un mărunt trifoi de smoală
Se-aşterne peste geam
O stea nestrălucitoare
Şi ce e ea ?
E oare ?
Steaua la care te închini.
Închini ?
În chin.
Qin, străluceşte în urmă
Qin, e trecutul hotar
În Qin, acolo se hotărăşte
Unde e mare şi unde e mal
Înainte ca zarurile să fie de os
În beznă, în grabă şobolanii au ros
Masa pe care,
Acuma a stat, dar cândva
Timpul curgea în pahare.
(Nu-i de mirare că şi acum ne dorim
Un astfel de pahar din Qin)
Priveşte demon blând, cu ochiul cel albastru
Să vezi oraşul nostru sfânt
Cum cântă-n asfinţit.
Să vezi unde-am ajuns, şi ce-am clădit
Să vezi cu ochi de os
Prin ochiu-ţi verde luminos
Oraşul veşted de granit.
Dorm oameni, oameni trec, ei zboară
Ducându-şi ochiul lor de ceară
Ducându-l în sfârşit.
Pe aleile de nuc, posomorâte
Ce taie parcul sfredelit
Prădat de creaturile urâte
Se-aşterne cerul poleit.
De păsări-oameni, oameni-păsări.
E stârvul vechi, a putrezit
Iar casele acuma reci
Aşteaptă tainicul ghiveci
Pe prispa bântuită.
Mai e putină miere pe casele din nord
Duhoarea de metaluri aici nu a ajuns
Pe-o bancă de mărgele m-asez în vechiul port.
Corabia sperantei, motivului ascuns
Se-asterne pe malul de alge lucios.
Smaraldul de vise, de valuri străpuns
Coboară.
În urmă-i creste floarea
Iar eu cu ea
De val, de vis
Purtat.
Merg spre palat.
În locul regăsirii.
Vreau să fiu un copac de altitudine joasă
O cărare către nimic
O stea nu as vrea
Căci steaua se lasă
În sala oglinzii
Unde te asteaptă
Nimic.
Pământul.
Si apa ce curge usor
Cadavrul de stâncă al semnului rosu
Si marea adâncă a faptelor lor.
Un copac înflorit.
Plimbat pe la fabrici
Uscat de păcat
Se asterne
Ca molima neagră, o pânză de prafuri
Pe vechiul palat
Al clipei eterne.
E un vis surogat
O muzică veche ce cântă stricat
La noua ureche.
Seva tulpinei copacului gol
Se află în vena omului nou.
Regina aricilor cu tepii armati
Se-apropie seara de leagăn
Atinge neantul cu sânii lăsati
Nu pot ciripi păsărelele cântec.
Cânta pe strada mea într-o dimineaţă
O pasăre ca un profet iniţial
Ce rătăcea, naturii să dea viaţă,
Încerca,
Dar ploaia se strânse în cerc,
Şi căuta ca să înece,
Prin ticăit de ceas deştept,
Prin ticăit de abur rece,
Prin tic şi tac, prin da şi nu.
Îndepărtând coroană de secunde,
Secunda-n sine dispăru,
Iar ea ritmat cânta să cânte
Şi viaţă dăruia naturii
Pe strada mea, pe strada fără nume,
Pe unde ajungi nicăieri,
Dar când ajungi trebuie să ceri,
Şi cauţi ce, şi azi, şi ieri,
Şi pururi… tic-tac, tic-tac, tac…. tac ….
Cânta,
Pasărea grea,
Pana uşoară,
Cerneala lichidă, prin lumea rapidă,
Cuvântul solid, prin templul grabit.
Am căutat ieri pe la amiază,
Ideea de fier, ascunsă-n bordel,
Cea care păşea încet pe rază,
Ce se numea: Raquel.
Soprana anotimpului rece,
Raquel: Iluzia vieţii
Imaginea lui Raquel
Raquel: Iluzia mea
Raquel: Privirea ta,
Stană de piatră pe punct
.
De vezi orasul de mai sus
De sticlă devenit-au muntii
Păzesc, dar oamenii s-au dus
Dansând în taina noptii.
În zori coboară fulgul alb pe creste
De-o ploaie rosie urmat
În zori vin greieri la ferestre
Orasul rătăceste în păcat
Trec oameni, trec masini, trec
Cu ură, taie-n rădăcini
În ceată curge scopul sec, trec
Oameni goi. Cu masini rosii.
Mă aflu într-un punct
Şi ca şi-n punctele ce-am fost
Mă aflu fără vre-un rost
Căci eu semnific tot un punct
Într-o mare de puncte.
Când ritualurile o să se lichefieze
O să mănânc raţiune dinou
Şi ca un gândac pe lângă priză
O sa-mi bronzez visele cu ulei încins
O să curg şi eu
Şi-ntr-o altă existenţă
Transformat în mine absolut
O să trăiesc realul
Constantin Vlad 
