cru

am construit o lume în care viața se

întâmplă împotriva mâinilor omului.

iar cei care au vorbit cu morții de mici

demult știu că există grozăvii mai mari

decât moartea.

nu există lume mai bună decât între cei

care au trăit suferința până la capăt

civilizația nu ne salvează

tu și cu mine, prietene, noi nu vom învinge

niciodată.

câțiva rătăciți ne vor numi, în timp,

soluții de supraviețuire

mângâiere

și atât.

ne vom îmbrățișa prin timp vom

sfida cămările frigului

vom

asculta pescărușii tânguind înaltul neînțeles

vom

evita confruntările vom

proteja măreția unui sunet de auzul din viitor vom

crea așteptând solar

barbarii cu ciocanele.

„iartă-mă”.

nu ceri nimic la schimb

apoi nimeni nu mai ține minte nimic

ani mai târziu, Ahile e beat, pe acoperiș

amenință că se va arunca

nici el nu are memorie

îți vorbești în cap și rogi procedura să uite.

cum a stricat marketingul tot

cei mai amuzanți băieți – picioare puternice, dar

se plâng de teroarea globalistă,

progresism, political corectness și feminism, dar 

mai durează încă 68 de ani și ceva să ajungă și în țara lor

până atunci, lăcrimăm toți, absolut sincronizați cu Europa.

***

când te dai jos din troleibuz și băiatul din fața ta îi povestește cocky colegului de drum ce-ar mai fi bătut-o pe o fată: du-tie mă, că tăt îi spărje’m fața!

cobori și te oprești de curiozitate o secundă lângă el: e subțirel și îți ajunge la subțiori, și tu ai oricum un metru și-un șnițel.

are blugii ăia gri lipiți de coapse, earphones și bărbuță translucidă. ți se face milă de el și te înduioșează, că nici nu poți întreba: pe cine bați tu, flăcău? fără să-l umilești fmm

***

bei și urâtul iese din tine splendid

anii în care l-ai împins înăuntru cu efort

puteau fi folosiți la ceva mai bun

***

o fată cu fața ei de faun

și un tricou pe care scrie Greece

cu burta în jos sforăi

și doar în somn îți ții mâinile împreunate

***

profesorul Ph. a trăit singur toată viața lui

înconjurat de soție, fii și fiice și nepoți

neputând niciodată uita de buna sa mamă

nici după ce s-a mutat la distanță de două oceane

de dânsa

care i-a și supraviețuit

***

părul profund inelat și din carne țipă

o tinerețe pentru care nu există steag

blândețe 

și cruzime scrie pe cele două fețe ale sabiei

șoldul tău de aur mângâie des

partea mai lustruită a lamei

din gură ies lei și vapoare

la final, o mică bătrână

râzând chitros

căci tu ești viața însăși

***

căci râsul și plânsul sunt doar capetele aceleiași idei

în gură îi intră un gol leșios

și galben

ani la rând

nu bate nimeni la ușă

arta ei de a intinde cuvinte ca rufele albe la uscat

e complet ignorată

***

ce ton jos și ce dragoste pentru pisici, dar mai ales primăvara când vântul îi acoperă vocea și apoi spune

pe un ton jos cuvintele furiei și asta l-a îmbolnăvit și-n final au murit, au murit toți

***

ce căcat de viață, până la patruzeci abia înveți să pui pe pauză

vocile mamei din capul tău

și ale tuturor babelor

care au trăit în capul ei și al mamei ei și al mamei mamelor morților mă-sii

***

“Mie nu-mi place Alice în țara minunilor!”

dar tu taci, nu întrebi imediat

“Micul Prinț îți place?”

nu pui niciodată întrebarea asta

deși e mare nevoie de ea

dar nu ai respect pentru nimeni

***

din gură îi ies table de go pe care niște chinezi foarte foarte bătrâni joacă deja 

întoarce

-mă și o să-ți spun despre marele salt din mintea lor

ca atunci când avva l-a trimis pe ucenic să aducă apă nouă de la fântâna cu lei

și ucenicul a plâns, avva, inima mea, chiparosule

bătrân măslin auriu,

la fântână sunt lei și eu un biet om

cum o să aduc eu apă fără să fiu mâncat, avva

limpezimea inimii mele

dar avva era nesimțit și din gură îi ieșeau legiuni de babe

ca atare a spus: dacă vin leii, leagă-i și adu-i încoace

dar marea grozăvie e că fix asta s-a întâmplat

***

așa că ai mare grijă ce vorbești când ești viu

***

domnul filosof Ph. și-a dorit mereu să cânte la pian

în inima altor oameni

și clapele lui erau construite din cuvinte

și a cercetat și a plâns

și a cercetat

a măsurat lungimea pețiolului frunzelor

și variația sa de la o specie la alta

bănuind o mare ecuație

în spatele tuturor lucrurilor

apoi a pus semnul egal și a început să descrie

cu o precizie demnă de invidiat

concluziile. 

din gură îi ies corăbii de foc umplute cu aer

mai goale decât plămânii porumbeilor

***

cum a stricat scrierea tot

de unde până mai înainte toate erau înăuntru

acum ca să mai poți supraviețui ai de dat laoparte

toate mațele unei imaginații pe care străbunicii au vorbit-o când erau vii

și apoi au murit, toți, și acesta e iadul

o lume care le-a ieșit pe gură

și ei au risipit tot într-un delir al vorbitului scris

***

tânărul poet Ph. folosea cu mare îndemânare

arta vorbitului scris

dar ceva învățase totuși despre lume, așa că rar

picura din arta lui, și doar după multă migală

pe gură îi ies doar cărți răscoapte

din care, în urma unui proces alchimic complet

a rămas un omuleț din grafit

și tânărul poet Ph. conjură umbre de aer care îl locuiesc și îl fac să dea din mânuțe și piciorușe ca un om adevărat.

***

îl știu pe Ph, i-am editat cândva un poem postat pe FB și asta mi-a rezolvat o noapte de nesomn, dar nu i-am zis niciodată, că e genul ăla care nu pricepe jocurile decât dacă merg la el îmbrăcate în hainele de duminică

***

tu nu cunoști pioșenia

și nici smerenia

deci creștin bun nu se poate face din tine. 

pe gură îți ies oricum prea multe

și nimeni nu mai știe cum să le vâre înapoi

nici măcar noaptea, 

nici măcar pe furiș

corăbiile tale preling groază în visele corsarilor

și ei se trezesc dimineața și cred

că o moarte mare va sfârși așteptarea

***

când ești copac și n-ai efectiv altă treabă decât să bei

***

în mijlocul lucrurilor e o rotiță care 

distribuie random tot

în mijlocul ei, altă rotiță, mai mică

și tot așa

până la ultima rotiță foarte mică, pe care o cheamă Anton

ca să-ți toarne în cur beton.

***

tu dărâmi palatele oamenilor dintr-o căutătură, 

e de-ajuns o noapte de băut serios

și a doua zi jumătate de glob trecut prin 

respirația dragonilor tăi

fumegă apatic. 

oamenii sunt insule, iar pe insulă nu există farmacii

să se poată trata totul cu o cașetă

umplută cu biluțe mici 

din inima bătrânului măslin auriu.

***

cum a stricat video-ul tot

marea noastră foame de imagini

mai ieftine acum decât piperul sau

coriandrul

cuvintele imită gura, camera de filmat imită ochiul

mai vine și o macara lungă din când în când

***

aici locuiește Anton

(care știm cu toții ce face)

Anton e Anton e Anton e Anton

și așa mai departe

***

un copilaș zbiară și din gură îi ies purcei care sughit

în cor

pescăruși bătrâni și prăjiți 

la final un măgar care vă urăște pe toți

slugărnicia și balele și gestul decisiv

cu care i-ați spart mingea

***

mingea lui, cercul lui de foc și navetă spațială

puterile dragonilor, aerul sfârâit din subțiorile lor

balonul lui, fântâna cu apă de cristal nou și lei arămii

coroana lui de păpădie și norii ca turmele de mistreți 

argintul prețios și 

din gură îi ies blesteme și îl recunosc mai târziu, străbunicule, ce minge frumoasă ți-au spart

ce lume din plânsul tău e afară

închide ușa, străbunicule, închide

gura

căci blestemul se întinde ca o paloare 

peste nepoții nepoților tăi

***

din gură îi ies lacrimi și în lume nu există nicio poveste

în care, la final, fata babei devine fata moșului

așa cum doar cele 144 de mii de suflete

vor obține mântuirea, la capătul tuturor timpurilor

căci Dumnezeu iubește pe cine iubește și nu iubește pe cine nu iubește. 

***

în lumea ta de zahăr roz deții insule 

din gură îți ies doar fapte bune și armonie

un vis Insula iubirii vată de zahăr roz

destinul ți-a dat pupici, maică-ta asculta activ tot ce ai spus

femeile nasc fără dureri, printr-un simplu oftat

regina îl iartă pe cel slab și laș, dar osândește pe cel care spune adevărul

neabătut

***

când mi-au spart mingea și am plâns cu toată râvna pământului

am simțit biciul ud cu care oamenii umplu de politețe gurile lor

ei vor să mă pună într-o grădină creată în cel mai mic detaliu

ca apoi să își cheme prietenii și să spună

iată acest animal fantastic

pe care nu îl poți antrena pentru nimic

ca atare inutil nouă

decât atunci când performează așa cum găsim

că este plăcut

***

într-o bună zi

fata babei i-a zis fetei moșului

mai du-te și-n pula mea

iar istoria a consemnat această lipsă crasă de respect

pentru toate tradițiile

ieșind din gura ei spurcată.

cineva a și spus: vaideminevaidemine!

***

pe Socrate l-a răzbunat alungirea nefirească a timpului

în care numele său a continuat să însemne

că tipul știa că nu știe

în plus, probabil, fata babei pe care și-o făcuse nevastă

pentru înfiorătoarea nedreptate a crucificării lui Isus

murim și azi pe capete

pe Bruno l-au ars pentru că i se părea nedemn, ca om, să crezi că Dumnezeu e un bătrânel din cer, dar hei, cine are flori proaspete

cinci sute de ani mai târziu

și cea mai frumoasă statuie din Roma

nu-i așa că vă place societatea?

***

o lume perfectă

iezișori zburdând alături de lei

mai poate exista doar dacă nu ai văzut vreodată un cal

bălegându-se

***

când toată lumea e chill&fun și ți se face un intervention pentru că tu nu ești chill&fun, din gură le ies fiare care descriu grija într-o corporație multinațională și vezi din depărtare umanitatea ca pe un omuleț de grafit care dă din mâini 

***

cui îi servim, te întreb

cu toată inima mea mică

în casa de peste drum, copilașul urlă din nou

pe gură îi ies harpii de purpură, legiuni cu sulițele îndreptate spre Soare

***

cum a stricat algoritmul tot

căci ce se obține e doar o funingine slabă

o medie a tuturor dorințelor

deci nicio dorință reală

niciun răspuns adevărat născut în urma unei întrebări dureroase

doar forme în care este descrisă grija

într-o corporație multinațională

“făcut pentru că eram prea mulți”

a scris pe un bilețel de adio, înainte să se spânzure, un personaj dintr-un roman al lui Hardy

personajul era un copil 

își ucisese frățiorii

***

așa că ai mare grijă ce vorbești în timp ce ești auzit

***

nu există personaje de groază mai spectaculoase

decât copacii, noaptea, când vântul le mișcă frunzele în penumbră

așa cum un politician bun se lasă mișcat de dorințele oamenilor

și figura lui se înalță sau descrește

tu știi și totuși nu înnebunești

pui scoici la urechi

în interiorul lor gol

de calcar

se mișcă secretul

sunetul creat din nimic

***

Iov avea bube și în ele pulsa puroiul

mulți oameni s-au mântuit doar din durerile și mâncărimile lui

dar atunci, în ceasul lui cel mai întunecat

i-au refuzat cu toții chemarea

și s-a slujit de un ciob

și asta înseamnă să fii om

să cârmești cu vasul tăiat 

pulsul de aur al puroiului

***

domnișoara Ph. era și activistă și jurnalistă și 

terminase, desigur, un doctorat la snspa

în care măsurase și calculase

numărul exact de cuvinte care s-au scris într-o perioadă bine definită

despre un anume subiect

și astfel măsurate, calculate și interpretate, cuvintele însemnau

exact ce-ar fi zis tanti Veturia

și ea avea doar patru clase

și un mic prici de lut în fața casei

***

se spune despre Golem că ar fi un boț de pământ

mișcat prin mâini și picioare

de o formulă magică scrisă pe o hârtiuță

și pusă apoi în gura lui de un rabbi tripat

la vederea monstrului viu copilașii zbiară și măgarii rag

cuprinși de groază

dar cum este asta diferit, te întreb, de hârtiuța pe care ne-o pun părinții sub limbă

imediat după ce ne-am născut

***

și de asta stă scris

Nu m-ai fi căutat de nu m-ai fi găsit

și toate cărțile sfinte spun același lucru

să iubim copilașii ca pe noi înșine,

să nu smintim sufletul cu formule magice sub limbă

și să acceptăm 

că mingile crapă

chiar și în lumile de zahăr roz

***

ce ridicol

foarte frumos

…căci tu clocotești și cânți

cu valuri de spumă din argint verde lichid

suflet al meu

bătrân măslin auriu

rădăcini de cupru împletit

cu jale din țipăt de copil

glorie îndepărtării lente

iar tu gol și înfometat, vânezi în unghiuri line

și ruguri de mure

chipul lui Dumnezeu

și ție ți se descoperă când și când, în variație fără sfârșit

vorbind despre nimic și aplecarea pentru muzică

sădită adânc în mintea ta

de mintea Lui

poemele tale ușoare ca vântul cu mirodenii

vor mângâia

zeu algoritmic și rană

viziunea sublimă și hrană

departe de-acum corabia norilor

meduze fantomatice și vulpi polare, piei de albi tigri

când îți intră în fiecare zi prin spărtura ochilor

asfalt și ecrane

vei fi doar asfalt și ecrane

liniște febrilă

schilod, orb și nebun

râsul lumii

și scârba

și tu tot nu

vorbește cu pietrele

căci oamenii nu mai au urechi

mângâie scoarța crăpată a sicomorilor

căci oamenii s-au lepădat de brațe

și-au pus în locul lor două beculețe albastru

neon

unul se aprinde să da

celălalt să nu

iar tu știi și te doare

această mare risipă 

de imaginație

danudanudanu

0101010101

dar tu ești viu și verde lichid din argint

marea tăcută la mijlocul ei

furioasă și înspumată la margini

tot marea.

groaza ideii că

de la suficientă îndepărtare

orice mișcare 

pare un.

nu dețin

pebuletin

aroganța necesară să fiu un artist genial.

asta mă face să mă străduiesc&să urăsc mai sincer

extazul e doar o etapă,

Hai, întinde mana, pipăie apa, fiecare e un erou

în felul lui de-a-și explica lucrurile.

mă irită toate explicațiile simple, urmăresc

armonia cu violență și urăsc felul în care am ajuns să scriu

eu nu mai știu cine sunt

o parte ascunsă a societății noastre ne îndeamnă să fim exemplari

stelari

pistolari, molari,

mă irită poemele cu rimă de rap pentru că așa „arată” poezia acum

mă irită lipsa de singurătate&fenomenele atmosferice violente

îmi pun la îndoială curiozitatea, mă suspectez

când scriu poezii mă simt anormal, e felul meu de a nu-mi

crăpa capul, poezia e un tatuaj care păstrează doar liniile principale sirena albastră

dacă ați ști ce tehnologie stă în spatele cuvintelor, v-ați urî

și mai mult.

locuind foarte puțin pe Via Marsala 47

am înțeles ceva esențial despre genocid

și oamenii care îl desăvârșesc.

în ’65, în Indonezia li s-a spus că e bine să

bei sângele celor uciși cu sutele de mii

ca să nu înnebunești

ucigaș fiind.

acolo oamenii au înjunghiat și decapitat oameni, apoi i-au

aruncat în râuri, apoi peștii au mâncat carne de om.

apoi oamenii au refuzat să mai mănânce

peștii.

am văzut asta repetat de mai multe voci proiectate pe un ecran

cât jumătate din Casa lui Dumnezeu, Basilica di San Petronio

Piazetta di San Maggiore

într-o noapte arsă de vară în care am celebrat cultura.

ucigașii râd uneori ca niște copii harnici. sunt cuprinși apoi de o

neliniște care li se întâmplă pe alt tărâm

cresc copii care îi servesc și uită istoria

somnul lor e bun, dar nu îi iubesc nici măcar

animalele pe care le țin aproape cu lanțuri.

toate aceste discuții sunt doar politică, spun ucigașii

iar fiicele lor sunt mândre de ei

cum am mai fi fost noi lideri politici aleși

dacă nu ne-ar fi ales chiar copiii celor uciși

de noi

spun ucigașii

trecutul este trecut, de ce să-l mai

dezgropăm,

Eu doar am păzit prizonieri

spun ucigașii

ne pierdem umanitatea ca soldați ai lui Dumnezeu

și ne împăcăm cu tragedia tot în numele Lui

luna descrește în crenelurile zidurilor din Basilica di San Petronio

în Bologna sau Tallinn sau București sau Sarajevo

luna crește și descrește pe cer

Și asta e tot. Omul nu e o trestie gingașă

sau

un animal cu rațiune, ci complet altceva.

Necunoscut.

Inexplicabil.

amuzant și îngrozitor.

* de data asta, înaintea lui Whitman

alin a fost un om care a înțeles ceva esențial despre memorie: dar nu a știut să o spună în cuvinte. multă lume va crede despre el că a fost un filosof, dar – în realitate – alin a iubit filosofia pentru că s-a identificat prea mult cu Socrate. a fost super-eroul lui.

și e bine și frumos când ai un super erou – te face să fii mai mult decât ești. alin înțelegea și asta.

cred că cel mai important lucru pe care l-a spus despre el – și îi plăcea mult să vorbească despre el – e un mic detaliu pe care îl descoperi pe blogul lui – și asta doar dacă îi citești descrierea ascunsă pe care doar bunul și marele Google ți-o mai dă acum.

e avatarul lui, felul în care s-a definit el pe internet acum 15 ani, persona lui, când nimeni nu bănuia ce e internetul pentru capul nostru și AI și algoritm, alin s-a definit pe sine – despre care avea deopotrivă o părere foarte bună și o părere foarte proastă – și e greu să trăiești cu asta – alin s-a definit pe sine ca om. nici măcar un om, doar om.

alin și-a ales, din toate poveștile și super eroii lumii, să spere într-un super erou ca un om. și asta ne-a unit prietenia, de fapt, de-a lungul anilor: credința asta nestrămutată că singurul lucru pe care îl avem de făcut aici, pe pământ, este să fim măcar oameni, și asta e greu, aproape supra uman.

nimeni nu vrea să vorbescă despre mizerie. despre ungherele de animal care e omul. despre ipocrizie și tradiție. cu alin puteai povesti despre astea, și nu era genul care să se protejeze de el însuși. își dădea singur ficat-gură-ficat, nu avea nevoie de alții. asta înseamnă să fii golan 🙂

alin era și asta – doar că avea mânecuțe. ținea mereu la Socratele lui și la politică – despre care credea sincer că poate să ne ajute să nu mai fim proști, istoric vorbind. alin înțelegea politică – de fapt, probabil că cele mai bune conversații cu el au fost despre asta: ce e politica.

în capul lui, asta era ceva foarte frumos și intim – politica. și credea sincer că trebuie făcută de oameni.

ne-a mai unit pasiunea pentru cuvinte: el iubea ordinea, eu sensul. și asta m-a ajutat să înțeleg ceva despre ordine. în același timp, alin nu respecta nicio ordine. și asta.

o să-mi lipsească cel mai mult să văd pe site-uri de opinie că lipsesc alea trei puncte cu care își începea fiecare text: alin nu se oprea niciodată din vorbit în capul lui. dar făcea pauze. îi plăcea odihna.

a descoperit gătitul după 47 de ani și și-a iubit nepoata.

dar cel mai important și – de fapt – esențial lucru care se poate spune despre el e că a fost fix asta, visul lui despre el, super eroul, propriul său Corto Maltese – alin era, de fapt, foarte singur mereu – un om.

asta da, a fost mai mult decât Whitman și mai hotărât și mai plin de sine și de îndoieli, și-i plăcea și lui să prindă pește și să fie un redneck, – și era mândru de asta –

și asta a fost, cu asupra de măsură

om, înainte de toate.

condensare+condiții de consistență

„Lăsați-mă să scriu precum iubesc”

scria marele Sh, și câtă dreptate,

dar nimeni nu face asta, nu

nimeni

industrii întregi despre cum să, dar mai ales, industria nimicului

mai bine să spui nimic decât să spui.

Îți scriu de aici, din ultimele ore dulci ale acestui ev

mă întreb dacă se va spune despre noi

peste sute de ani

că am fost liberi.

Sălbaticii patinatori, cu fibra întinsă sub

tensiune, cu jerba amplă de foc

Tremurători, fumurii, zvelți.

Cum ne vor ține minte copiii noștri

și ce fel de consistență va avea

ceea ce vor numi ei timp.

Muzica mișcă ceva în noi.

Mă întreb dacă ființa aceea va supraviețui

sau arheologii vor consemna într-un

milimetru și jumătate de plastic pur

sedimentul tristeții

sentimentul a trei sute de ani de progres

tehnologic

sau pur și simplu: China

și praștii tot mai performante

acum se lansează rachete continentale

gumița s-a transformat într-o forță invizibilă

și mare, dar în esență

nimic mai mult decât o praștie.

dacă am fost vreodată soldații mândri ai unui imperiu bogat

memoria aceea s-a șters.

am fost fericiții câștigători ai biletului de

loterie

cu un singur cuvânt înscris

Cetățean.

Bisericile noastre și-au luat lumina din

stroboscop

până când nu a mai rămas nimic de care

să-ți legi dorința.

Și-n ciuda tuturor zgârie-norilor pe care i-

am ridicat

sticlă, scrâșnet, fier.

Adevăratul și singurul imperiu real rămâne

mereu coroziunea.

Trei carene albe de pasăre fandează în aer

privirea urcă spre ele

încercând să descopere

semnele cui sunt.

Instrumentul imaginației încă viu.

Aproape intact.

pentru prima dată când plecăm.

din casa părinților noștri

Acolo se rupe inima și începe

lupta. locul acestei vini

că ai văzut slăbiciunea părinților tăi și acesta este adevărul în care trăim,

cam dramatic, dar

poezia n-a fost niciodată mai mult decât simplificări grosiere și elegante.

despre dedesubt nu vorbim.

soluția primei emigrări, dar poți să ai soluție la viață?

nu avem un sistem pentru asta, Biserica e mică și epuizată

minunile vin rar, dar și pentru că am eficientizat tot

or viața, existența a ceva mai degrabă decât a nimic

principiul acesta nesupus nimănui

lumina mai ușoară decât aerul

cei care știu ce înseamnă nu știu să spună, iar cei care știu să spună

vor candida într-o zi la o funcție

prea puțini dintre noi cresc precum regii

și viețile pe care le pierdem sunt tăceri

despre care nici măcar nu știm.

unii oameni nu se schimbă niciodată, și nici măcar ei nu sunt de judecat.