I don’t think I’ll ever forget this summer! You’ll see why later. I could have written about this experience in a romantic way, and only about the things that filled my soul with joy, but I suddenly realized I must also talk about the less pleasant events. It took me a few days to decant the events and put the following lines on paper.

This year I chose Greece. Or did she choose me? A vacay destination I hadn’t thought of. For almost a month I analyzed the offers of Turkey, oscillating between Antalya, Bodrum and Kaș. I tell you honestly, I would have liked the most to go to Kaş, connoisseurs know why! However, organizing the trip turned out to be a bit of a complicated thing to do, with impossible landing hours at Dalaman Airport, then a private transfer would have to be taken after midnight, with an hour and a half till the hotel, plus other not aspects not to be neglected.

Every day I was analyzing offers, hotels, but I couldn’t find what I wanted. On the last day of work, I was vacationless. Overwhelmed by mixed feelings, going from anger to disappointment, then to frustration, I had reached the point where I had resigned myself and decided that I would go to the mountains, at my oasis of peace. Once this thought landed in my brain, I already started imagining myself breathing the ozonated air and how I would enjoy the paradise at the foot of the Caraiman mountains, on the Prahova Valley, the authentic peasants at the market, selling their fresh products, where I would buy the most fragrant raspberries that exists and the tastiest blueberries, picked with a special comb, from the top of the hills.

I was already seeing myself listening the silence in the morning, volume set to maximum, and in the evening the concert of the noisy crickets, arguing like desperadoes on a piece of tree bark. I could already hear deep down in my head the dogs barking loudly on the back of some cart full of wood or river stones, which had to be delivered to some nearby house under construction. But the dice were thrown, and the beautiful croupier shouted at the last moment “les jeux sont faits, rien ne va plus” and that was it! The Universe, who has the last word, decided that I would go to Greece. In the twelfth hour the miracle of Maglavit it happened, and in less than two hours I had my holiday. It happened to be Crete, which I knew nothing about it except that it’s the largest island of Greece and very rocky. I was mega happy that I didn’t miss the summer vacation, my joy was to the clouds, so I started to jump around in the office like a crazy monkey.

The weekend passed quietly. On Monday, on the first day of vacation, after 4 hours of waiting in Otopeni Airport, we finally boarded on HiSky company plane, which left with great delay. After 2 hours of flight, in which we completely froze (God, these people from the airlines are obsessed with turning the air conditioning to the highest level!), at about 7AM we landed at Heraklion Airport, the largest in Crete. You would be amazed to know that the island has 5 airports in total. Nevertheless, two are military. From the airport we were picked up by the transfer bus, and we went for about an hour and 45 minutes till we reached the hotel in Rethimno.

Crete has the Aegean Sea to the South, but on the winding road along the coast, that we followed, we were greeted by the Cretan Sea, belonging to the Mediterranean Sea, which constantly appeared and disappeared among the mountains, being dotted with hotels and ramshackle houses, thrown on cliffs, and from place-to-place stretched olive groves. Having not slept for almost 24 hours, the road seemed extremely long and tiring.

Later I found out that this part of the island that I had crossed from the Airport to the hotel, was the dullest of the island, everything that was interesting to see and do was in the other half of the island, named Kissamos and Chania. We arrived at the hotel around 9:30 for check-in. This is where the biggest nightmare began. Trust me, you wouldn’t want this to happen ever in your life, especially on a holiday. I was shocked to find out that the hotel, which had cost a considerable amount of money, did not correspond in any way to the standards stipulated in the offer, starting from cleanliness, hygiene, beach lacking, sunbeds, in short any facilities that should have been absolutely normal, not talking about the “sea view” option, for which an extra charge had been paid, was barred by a huge tree!! Lots of bugs and ants all over the place, the horrible room, where I felt as if I was imprisoned. In short, everything was a total disaster. We categorically refused to check-in and stay in that infectious bomb, far below the marketed standards. Starting that moment a bayonet fight on the phones began, which lasted for about 7 hours. In all this time we were sent from the agency in Romania to the corresponding one from Greece and vice versa, as if we were ping pong balls, but no other reasonable alternative or solution offered. The impertinent answer was “you won’t be able to leave the place, you have nowhere to go, it’s full season, you won’t find anything else”.

Oh, yeah? Just watch me! With the last resources of energy, sleepless for more than 30 hours, we started looking for another accommodation. In the end, we managed to find a hotel fallen from a fairytale, to about an hour and a half away from Rethimno, right in Kissamos. We rented a car at the last minute before the rental office closure and sped off, leaving the nightmare behind.

We arrived in a magical place, with the hotel front beach. Everything was the very next level. Every morning, I hunted the sunrise, throughout the enormous beach, and in the evening got drunk on fairytale sunsets.

The first day was, somehow, from agony to ecstasy, but in the following days I managed to get into vacation mode. I woke up every morning to the music of waves, crashing against the shore. For me it’s the best therapy in the world. After a delicious and exquisite breakfast, I was sipping my black coffee directly on the lounger, talking to the sea, sometimes reading the latest book of Michaelides, The Fury, then getting the car and going to different destinations every day.

The first one visited was the famous Elafonisi Beach, the one with so called pink sand. When we arrived, we were instantly hit by a blinding sun and a downright unbearable heat. It was absolutely necessary to buy a sun hat, otherwise I would have had sunstroke. We ended up in a sea of ​​people, the air was thin and hard to breathe. In fact, there wasn’t much air. And pink sand was missing. Pink sand yok! A little bit dissapointed.

Next destination was the trip to Lake Kournas, famous for its turtles. All the roads wound through the mountains, revealing stunning scenery at every turn. In Vathi, a typical Greek location, we came across a store in the purest Greek style, a concept store called Hedgehog, full of handmade things, where we spent about an hour staring at them, buying something, after which we continued our trip. Arriving at our destination, we rented a water bicycle and pedaled to the opposite side of the lake. In the middle of the lake, we took a well-deserved dip into the extremely clear water. The sun was burning at dusk, but we were as happy as children who got their desired toys. The turtle’s kind of let themselves be expected. Rather they hid, frightened by the avalanche of tourists pedaling across the enormous lake, searching for them.

On the third day we chose to go on an extreme adventure. We rented a small boat from Kissamos port, 25 minutes away by car from our hotel. Destination – Gramvousa Island and Balos Lagoon. The sea was quite rough, with waves that at first discouraged us, we felt that more adrift, the boat was difficult to handle for some novices like us. We were about to get back to the port and give up. But we didn’t. After an hour and a half of sailing in swirling water, I was wet from head to toe, as if I had showered clothed, all the water landing on me, my eyes were burning from the sea salted water. Half of the trip I stayed eyes closed. When we arrived at Gramvousa Bay, suddenly the sea was incredibly calm, and the white sand from the bottom made it look like a light turquoise, a color that I have never seen in my life for real, except maybe in the videos on internet from Maldives’s beaches. We anchored the boat and dived into the translucent water. We put on our diving goggles. Oh, my Goodness! It was hot! The best experience ever! My revelation was that I realized I perfectly understand those who go diving. I put the experience of diving in deep waters on my wish list. I have no doubt that it will be memorable.

The next day we chose to go to Chania Old Town, and to the harbor. with its iconic lighthouse. I must confess, I’m a lighthouse lover! We strolled through quaint little streets filled with tourists and Bougainvillea flowers – called the paper flowers, with their vibrant magenta color. The streets were animated by carriages full of tourists all over the place, at every corner. I had the feeling that I was in Vienna or even Büyükada Island.  We wandered around the shops, ate a sensational mint ice cream, then went to the harbor to watch the sunset. Chania is a colorful, vibrant city, the esplanade was full of anchored boats, waiting for tourists. Everything was full of magic.

Oh, last but not least, if anything needs to be mentioned, apart from Yannis, the extraordinary hotel manager and owner, who saved our holiday, it’s the couple Ina and Floryan, from Salzburg, Austria, two exceptional people living in Crete for about a year, who gave us an absolutely special treatment from simply booking a dinner table especially for Olivia, to making our drinks, but also shots on the house every night, giving us restaurant recommendations and pointing out fabulous places to go to!

But, by far, the most spectacular beach was Falassarna, recommended by them, which got us drunk with a magical sunset the evening before our departure.

I watched for many minutes how the ball of fire gradually fell into the sea, reddening the water and the horizon for a long time after.

It was the perfect sunset, generously gifted by Crete, with which we ended this extraordinary vacation.

Efharisto!

Nu cred că voi uita vara asta vreodată! O să vedeți mai încolo și de ce. Aș fi putut scrie despre această experiență la modul romanțat, doar despre lucrurile care mi-au umplut sufletul de bucurie, dar mi-am dat subit seama că trebuie să spun și despre întâmplările mai puțin plăcute. Mi-au trebuit câteva zile ca să pot decanta întămplările și să pot așterne pe hârtie rândurile care urmează. Anul ăsta am ales Grecia (sau m-a ales ea pe mine?), destinație de vacanță la care nu mă gândisem, după ce timp de aproape o lună de zile am analizat ofertele din Turcia, oscilând între Antalya, Bodrum și Kaș. Vă spun sincer, cel mai mult mi-aș fi dorit să merg în Kaș, cunoscătorii știu de ce! Însă, organizarea călătoriei s-a dovedit a fi o aventură un pic complicată, cu ore imposibile de aterizare la Dalaman airport, apoi trebuia luat un transfer privat după miezul nopții, care făcea o oră și jumătate până la hotel, plus alte aspecte deloc neglijabile. În fiecare zi analizam oferte, hoteluri, însă nu reușeam să găsesc ce-mi doream. În ultima zi de de muncă eram vacationless. Stăpânită de sentimente contradictorii, trecând de la furie, la dezamăgire, apoi la frustrare, ajunsesem în punctul în care mă resemnasem și hotărâsem că voi pleca la munte, la oaza mea de liniște. Mă imaginam deja inspirirând aerul ozonat și cum mă voi minuna de raiul de la poalele Caraimanului, de țăranii autentici din piață, de unde aveam să-mi cumpăr cea mai parfumată zmeură din câte există și cele mai gustoase afine, culese cu un pieptene special, de pe crestele munților. Mă imaginam cum ascult liniștea în creierii dimineții, cu sonorul dat la maximum, iar în buza serii concertul greierilor gălăgioși, certându-se ca disperații pe o bucată de scoarță de copac, auzeam deja cânii lătrând cu spor și patimă în urma vreunei căruțe plină cu lemne sau pietre de râu, care trebuiau livrate la vreo casă în construcție din apropiere. Însă, zarurile au fost aruncate, crupierul a strigat în ultimul moment “les jeux sont faits, rien ne va plus” și asta a fost, Universul a decis că voi merge în Grecia. În al doisprezecelea ceas s-a produs minunea de la Maglavit și în mai puțin de două ore aveam vacanță. S-a nimerit să fie Creta, despre care nu știam mai nimic, decât că este cea mai mare insulă a Greciei și că este foarte stâncoasă. Ține-te bine, taică!  Am fost mega fericită că nu am ratat vacanța, și am început să țopăi prin birou ca o apucată. 

A trecut weekendul, iar Luni, în prima zi de concediu, după 4 ore de așteptare în Otopeni, ne-am îmbarcat în avionul companiei HiSky, care a plecat cu întârziere mare. După aproximativ 2 ore de zbor, în care ne-am congelat maxim (au ăștia de la companiile aeriene obsesia să dea aerul condiționat la maximum!), în jur de 7AM am aterizat pe aeroportul din Heraklion, cel mai mare din Creta. Ați fi uimiți să aflați că insula are 5 aeroporturi în total. Mă rog, două sunt militare. De aici am fost preluați de către autocarul de transfer, cu care am mers în jur de o oră si 45 minute până la hotelul unde urma să ne cazăm, în Rethimno. Creta are la Sud Marea Egee, însă pe drumul șerpuit de-a lungul coastei, pe care am mers noi, ne-a întâmpinat Marea Cretei, aparținând Mediteranei, care apărea și dispărea printre munți, fiind presărat cu hoteluri și case răzlețe, aruncate pe stânci, iar din loc în loc se întindeau livezi de măslini. Fiind nedormită de aproape 24 de ore, drumul mi s-a părut extrem de lung și obositor. Ulterior am aflat că porțiunea de insulă pe care o străbătusem de la aeroport până la hotel era partea cea mai anostă a insulei, iar tot ce era interesant de văzut și de făcut se afla fix în cealaltă jumătate a insulei, respectiv în Kissamos și Chania. Am ajuns la hotel în jur de 9:30, urmând să facem check-inul. Aici a început coșmarul. Am constatat cu stupoare că sejurul, care costase o sumă considerabilă, nu corespundea din niciun punct de vedere standardelor menționate în ofertă, începând de la normele de curățenie, igienă, lipsa plajei, a șezlongurilor, și a oricăror facilități care ar fi trebuit să fie absolut normale, a opțunii “sea view”, pentru care se plătise extra charge, și până la gândaci, furnici, camera oribilă, în care te simțeai ca la pușcărie. Pe scurt, totul era un dezastru total. Am refuzat categoric să ne cazăm în acea bombă infecțioasă, mult sub standardele marketate, iar din acel moment a început o luptă la baionetă pe telefoane, care a durat aproximativ 7 ore, în tot acest timp fiind plimbați de la agenția din România către cea corespondentă din Grecia și invers, de parcă eram mingi de ping pong, fără să ni se ofere nicio altă alternativă sau soluție rezonabilă. Răspunsul, impertinent, dealtfel, a fost “nu veți putea pleca, nu aveți unde să vă duceți, e full season, nu veți găsi nimic în altă parte”. A, da? Just watch me! Cu ultimele resurse de energie am început să căutăm altă cazare, într-un final reușind să găsim un hotel desprins din povești, la o oră și jumătate distanță de Rethimno, în Kissamos. Am închiriat o mașină pe ultima sută de metri, înainte de închiderea biroului de închirieri, și am plecat cu viteza luminii, lăsând în urmă coșmarul. 

Am ajuns într-un loc magic, cu hotelul direct pe plajă, totul a fost the very next level. În fiecare dimineață am vânat răsăritul, de-a lungul plajei enorme și m-am îmbătat seara cu apusuri de poveste. Prima zi a fost, cumva, de la agonie la extaz. În următoarele zile, însă, am reușit să intru in vacation mood. M-am trezit în fiecare dimineață pe muzica valurilor, care se izbeau de țărm. The best therapy in the world. După micul dejun absolut delicios, sorbeam licoarea neagră direct pe șezlong, stând de vorbă cu marea, alteori citind ultima carte a lui Michaelides, apoi ne urcam în mașină și plecam în fiecare zi către altă destinație. 

Prima pe care am vizitat-o a fost la celebra plajă Elafonisi, cea cu nisipul roz. Când am ajuns ne-a izbit un soare absolut năucitor și o caldură de-a dreptul insuportabilă. A fost imperios necesar să-mi cumpăr pălarie de soare, altfel aș fi făcut insolație. Am nimerit într-o mare de oameni, aerul era rarefiat și greu respirabil. De fapt, nu prea era aer. Iar nisip roz nici atât. Yok! A urmat excursia la Lake Kournas, renumit pentru broaștele țestoase. Toate drumurile șerpuiau printre munti, dezvăluindu-ne niște peisaje amețitoare la fiecare curbă. În Vathi, o așezare tipic grecească, ne-a iesit în față un magazin în cel mai pur stil grecesc, un concept store denumit Hedgehog, plin ochi de lucruri handmade, unde am pierdut aproximativ o oră holbându-ne la ele, cumpărând câte ceva, după care ne-am continuat drumul. Ajunși la destinație, am închiriat o hidrobicicletă și am pedalat până la malul opus al lacului. Am făcut o baie pe cinste în apa extrem de limpede. Soarele ardea la crepuscul, dar eram fericiți ca niște copii care și-au primit jucăriile dorite. Țestoasele s-au cam lăsat așteptate. Mai degrabă s-au ascuns, speriate de avalanșa de turiști care pedalau pe lacul enorm, în căutarea lor. 

A treia zi am ales să plecăm în aventura extremă. Am închiriat o ambarcațiune mică din portul Kissamos, aflat la 25 de minute de mers cu mașina. Destinația – Insula Gramvousa și Laguna Balos. Marea a fost destul de agitată, cu valuri care la început ne-au descurajat, simțeam că plutim în derivă, ambarcațiunea era greu de manevrat pentru niște novici. Am fost pe punctul de a ne întoarce în port. După o oră și jumătate de navigat, eram udă din cap până în picioare, de parcă facusem duș îmbrăcată, toată apa ateriza fix pe mine. Când am ajuns în golful Gramvousa marea era dintr-o dată incredibil de calmă, iar nisipul alb de pe fund o făcea să pară de-un turquoise deschis, cum n-am văzut în viața mea, poate doar în videourile de pe net cu plajele din Maldive. Am ancorat ambarcațiunea și am intrat în apa translucidă. Ne-am pus ochelarii pentru scufundări. A fost cea mai tare experiență ever! Îi înțeleg perfect pe cei care fac diving. Am pus pe wish list această experiență. Știu că va fi memorabilă. 

În urmatoarea zi am ales să mergem în Chania Old Town și în port, cu farul său emblematic. I must confess, I’m a lighthouse lover! Ne-am plimbat pe străduțele cochete pline de turiști și de flori Bougainvillea la fiecare colt de stradă, animate de trăsuri care plimbau turiști. Am avut sentimentul că sunt la Viena sau în Büyükada.  Am pierdut vremea prin magazine, am mâncat înghețată de mentă absolut senzațională, apoi ne-am dus în port să vedem apusul. Chania este un oraș colorat, vivant, esplanada era plină ambarcațiuni ancorate, așteptând turiștii.

Ah, și dacă ceva trebuie menționat cu prisosință, în afară de Yannis, managerul și ownerul hotelului, care ne-a salvat această vacanță, este cuplul Ina si Floryan, din Salzburg, Austria, care locuiesc în Creta de aproximativ un an, și care ne-au oferit un tratament absolut special începând de la simpla rezervare a mesei la cină special pentru Olivia, la prepararea băuturilor, dar și shoturi din partea casei în fiecarea seară, recomandări de restaurante și locuri fabuloase!

Însă, de departe cea mai spectaculoasă plajă este Falassarna, care ne-a îmbătat cu un apus magic în seara de dinaintea plecării. Am urmărit minute-n șir mingea de foc cum cade, treptat, în mare, înroșind pentru multă vreme luciul apei și orizontul.

A fost apusul perfect dăruit cu generozitate de Creta, cu care am încheiat această vacanța cu întâmplări ieșite din comun. 

Efharisto!

“Cover the earth before it covers you”

I arrived in Istanbul on Monday 14^th of August, at noon. This time I checked in on the European side to make a change. August weather is hot, and humidity is very high level, suffocating, making the air barely breathable. Istanbul is a place of contrasts, a land wanted by many empires in the past. It was once the capital of the Roman Empire, then Byzantine, Latin, and finally Ottoman.

On my way to the city center, with my head stick to the car’s window, I see the old and the new that are passing by in front of my eyes, in a mix of contrasts attracting each other in a strange way, while on the radio Sezen Aksu is singing Aşk, as like is coming from the stories of sultans and princes. Istanbul remains the place of cradle of past civilizations and a symbol of the most important religions, a fascinating city attracting millions of tourists, which is extended on two continents, Europe, and Asia, connected through the Bosphorus strait.

I leave my luggage at the hotel, in Fatih Laleli, one of the oldest areas of Istanbul, also called “the real Istanbul” or “the first Istanbul”, and I go to Eminönü to board for my 90 minutes trip on Bosphorus, which is the natural border between Orient and Occident, linking Black Sea to Marmara Sea. I could do this trip over and over again and still not be bored. Built on seven hills and surrounded by lush palaces and sumptuous Holy Wisdom Churches (Hagia), Istanbul has preserved its millennial glory, withstood so many sieges and conquests that can win the hearts of so many pilgrims today. I wished to see Bosphorus at its magic sunset, bathed in the last light of the sun, then lit by the lanterns on the bridges or banks. I wanted to experience the dark and the light at the same time, to feel the heat and the cold simultaneously. But the weather didn’t help me this time. It was windy, foggy and the grey clouds were so loaded as if they would start to rain any minute. However, this minor detail didn’t stop me to feel the magic of the place and take pictures of the most beautiful and impressive buildings that you can see from boat like Dolmabahçe Palace, Çirağan Palace, which was transformed into luxurious, high-class Kempinski hotel, and Ortaköy Mosque.

When I came back from the cruise, I wanted to “feel” the city pulse, so I walked for a while on the streets, aimlessly. Wherever I turned my head I bumped into taxi drivers stuck in their horns. Traffic lights seem useless sometime. Cats are queens of the city, I mean they literally own the place, slipping all over the sidewalk between hasty pedestrian’s legs. People are very friendly and talkers. Smells are making you dizzy everywhere. In strategic corners you can see ambulant sellers behınd chariots, vending ripe chestnuts and boiled or baked corn. A blessing for senses, I can tell you. I love this city with his wonders and food smells. Today it’s just another usual day in this town so full of life. The trams and buses are going fast, fishermen get great harvest on Eminönü, where you can eat a fantastic Balık ekmek (fish sandwich) in any of the restaurants opened there. Sellers are shouting on the street, advertisinting their merchandise, a kiddo passes by me at the speed of light on a scooter, another one is running through a bunch of pigeons next to Rüstem Paşa Camii, some dogs are taking their beauty nap on the sidewalk. If you just sit and watch, it’s like an idilic animated picture from the 19th century. It’s a crazy, dizzing atmosphere. The road is a big parking place, and the street is a stage for so many characters, including dogs and lazy cats. If I’d say Turks know life would be close to the truth? Or naked truth?

Istanbul is full of flavors, alive, vibrant, and noisy. I stop to the ice cream stand, next to Egyptian Bazar, and I start filming them. I’m fascinated by their amazing dexterity and the great show they offer. You cannot miss this and neither the best ice cream called “Maraş dondurma” (mastic ice cream). I take mine, pistachio flavored, then stepping inside bazar. If you’re not paying attention, you can get lost inside, robbed, or spend all your money on spices, cups or glasses for çay or Turkish kahve, as well as on gold, olives in various colors (I was amazed to see blue or magenta olives, lol), or baklava.

Since I know me, I always liked to kick the streets and neighborhoods to discover new places and people. And Istanbul has plenty of colored areas; to name a few I’ll say Balat, Cihangir, the vibrant market of Taksim, with its famous historical tram, then Galata, full of luxurious shops, as well as authentic Turkish sellers, and local restaurants, coffee shops, where I love to drink my kahve sade (black coffee). I made some progress with my lessons, so this time I could order my meals in Turkish. God, I felt so good.

Galata Tower by sunset has a gorgeous view over Istanbul with its magic illuminated bridges by night that is worth all the money. At the bottom of the tower there are many streets full of restaurants, on both sides. But one of them is the most instagramable street in Istanbul, so is very crowded all the time. You can eat there the famous “San Sebastian cheesecake”, bathed in chocolate.

At the entrance of Blue Mosque the queue was very discouraging, and I thought I’m not gonna make it. But thanks to my colorful silk scarf, made in Bursa, which I bought from The Grand Bazar many years ago, that made me seem like one of them, allowed me to fool the guards sitting in front of the entrance intended to praying Muslims. The Mosque is the most famous in Istanbul, and I found there The Quran in English and Romanian for free. Later I visited Suleymaniye Mosque, which is the biggest one of Istanbul, who watch over the city from the Beyazit Hill. It was built by Suleiman “The Magnificent”. You can find his tomb and his wife’s tomb, Hürem Sultan in the mausoleum of the Mosque Garden.

But my goal for this trip was to visit a very special place. I had been dreaming for a long time to see Büyükada Island (Princes Island), the largest island of Istanbul, which is to one hour and a half ferry ride away, but never had enough time to do that, cause the whole trip it takes almost a day. The trip was worth it all the way. I found there so many historic villas nestled among the pine trees. The architecture of the Armenian houses and the landscape are both breath-taking. I went to Luna Park by an electric bus and from there I climbed about 1 km on a hill until I reached The Holy Monastery of Saint George Koudounas, an orthodox church. To catch my breath, I sat at the restaurant Luna Park and drank my sade kahve, while admiring the magnificent view of Marmara Sea, dotted with boats, from the top of Prinkipo Hill. It was a moment of pure bliss. Me and my thoughts, my coffee, and the outstanding view. Later on I had lunch in the harbor, at Kıyı Balık Fish&Meat with my beloved seagulls. Did I tell you that I adore them? I could listen their yelling for hours. And if there’s one thing I like to do, is to give time to the time.

Every time I visit Istanbul I discover new places, and this became my joy, but somehow I felt that I didn’t have enough time to fully live the magic of it.

Instead, last time I lost my heart on Bağdat Caddesi, so I must go to get it back.

Four days have passed already since my third-degree encounter with ENGIN AKYÜREK. I’m still decanting images, sounds, feelings, words said. I’m still in shock, looking at the pictures the girl from the bookstore took for me. God bless her! I don’t think I will ever get over this encounter. It was me on Bagdad Caddesi at D&R, or I was dreaming all this? Engin’s glances when I talked to him, are priceless. It’s like he was telling me a love story with the eyes. As he stared into my green eyes, I also stared into his magnetic dark eyes, in which I saw extinct worlds and an entire galaxy of hidden meanings, by mirroring myself in them. I thought my poor heart was going to explode from such intense emotions. Then I held out my hand to him and he took it firmly, shaking it. I admire his gorgeous hands. Then I heard his unique warm voice with such special timbre, recognizable from millions. It was like a divine music into my ears. I could listen it endlessly.

Believe it or not, I was twice in front of him that day because I realized that the first time, I didn’t take a proper picture with him and his books. Due to the crowd over there and my huge emotions, I felt lost. I was so close to tell the security present all over the place “Bir saniye, lutfen!” (One moment, please!). But I immediately saw that my request didn’t bother Engin at all. He gave me his well known gorgeous smile, and he complied with my wish, as you can see in the pictures. That’s why I love him so much. He is a kind, humble person, and a warm soul.

I need to tell you also a few words about summer of 2022, when I have asked a very good friend of mine, who lives in London, to bring me the book Sessizlik in Turkish. He delivered it to me personally when he came to Bucharest. Yep! In Turkish. Didn’t matter to me that I don’t know the language. Yet! The most important thing was to have the book. I went home extremely happy, finally having the book in my hands, and I put a small note inside saying: “I have Engin’s autograph on Sessizlik. Thank you with gratitude”. The rest is history. In less than a year, eleven months to be more exact, on 10th of June 2023 this dream came true, even sooner than I expected. The saying “Dream until your dreams come true” it’s never been truer.

Knowing him as an exceptional actor, the biggest surprise was when I discovered him as an author. I write, too, so I see things from this perspective. I was really overwhelmed. I completely fell in love with his brilliant and complex mind. Fascinated by his stories, his writing style, and the multitude of topics he choose to write about. I fairly admit that he caught me forever in his magic world.

Then, by absolute chance, at the end of last year, I met online his UK publisher of English translation of Sessizlik, Ramona Harper Ferguson, from Kismetpublishers, an exceptional woman and a special human being. Also, very professional in all she does. One day, I saw on a FB group dedicated to him, she was asking if anyone wants to write a nice message for Engin for the 14^th of February. Well, I wrote right away “me”. I went home that day, and wrote quite a few pages. Ramona took my long text and made summary, then she put my review on the last cover of his book. This was mind blowing for me. I was never expected this when I wrote that text. Then, with heart tightened with emotion, we’ve been waited for one month for Engin’s approval for the cover. I would never hoped and dream before that such a thing would ever happen to me. But the Universe has infinite and better ways to show us we are capable of great things, and our hopes and dreams can come to reality if we put a little faith in it. KISMET made its job flawlessly. So, this is the story of how I was ended on being on the cover of the English translation of his first book, Sessizlik. Isn’t it fascinating how things work when you put good energy into what you do?

My deepest desire since ever was to meet Engin in person one day. But I would never thinked that day would be so close on the time scale. And I can tell you that you can never be enough prepared to meet such a star like him in real life. When Ramona sent me the information and all details for the joint signing event on 10^th of June, for the new book launching, Zamansiz (Timeless), and English version of Sessizlik (Silence), with about one week before the event, my heart almost exploded of emotion but also, I panicked. I thought I would have a heart attack. So, the BIG DAY was coming, even faster than I expected. Many things to do in such short time, and to think of. First, I was in shock, and my mind has been blocked for a few moments. Then, after I recovered a little, I called my daughter to tell her the big news. She offered me this trip as a birthday present, which was in May. What more to wish myself for, ladies and gents? I thank you from the bottom of my heart, #mydivastar @oliviaaddams! Yes, cause my daughter is also an international awarded star, as a singer. God bless you, my love!

I must tell you that I first “met” Engin on the screen almost one year and a half ago, when I saw him in “The Ambassador’s daughter”, and I was shocked to see such a great and talented actor, and at the same time, amazed how I didn’t know about him before. “Where have you been hiding until now Engin Bey?” Since then, I have seen all his series and movies, some of them even twice. Yes, I know, it became an addiction, madness, you can call it whatever you want, I couldn’t care less if you’ll judge me or not.

So, to cut it short, I arrived at Istanbul Friday evening on the 9th, and at D&R bookstore the next day, with 2,5 hours before! Yeah! I went inside the bookstore, I bought several copies of Zamansiz and one more copy of Sessizlik, which I intend to give it to a translator for the translation into Romanian. Then, I looked into the bookstore for a book by his favorite writer, Paul Auster, but I didn’t have any luck. Luckily, I had with me Don Quixote in English, another of his favorites, which I bought it before I left Bucharest, alongside with other gifts, but the most important gift was one personalized with his name on it…shhhhh!! This is top secret! I will not reveal. Sorry! I also put in the bag a CD with Chris Botti, his favorite jazz singer and also mine, toys for SEFA, his cat, and one of my published articles in a Romanian magazine, which I translated into English. Inshallah he will read it.

Waiting for the big moment to come, I also met his Turkish publisher from Dogan Kitap, Ozgur Emir. Engin appeared right on time, no delay, like you would expected from a person of his magnitude. This is what I like about him so much. His humbleness, his simplicity, and his big heart for everyone. When I saw him in flesh and blood, I couldn’t believe my eyes. I knew he was tall but, he is literally tall. And thin. He saluted all the people present on spot, took off his sunglasses and sat down relaxed, preparing to start the signing session. During the whole time he never ceased to smile to every person who went in front of him, while signing and taking pictures with his fans. At some point, some journalists took him an interview. He answered to all questions in the most natural possible way. He obviously has very well-developed skills to do that. The formed queue was huge, but he stood until the end, for five hours, he signed books for all the people that came and took pictures with everyone. What a man!!!

After he signed me all the three books and I took pictures twice with him, I remained close, in a corner, staring at him until the end, when he left, studying his gestures, everything. I wanted to feed my eyes and my soul with his image as much time as possible. People from security were continuously telling me to walk away from the place “you’re not allowed to stay here, neither there, and not beyond”. I said to them, “I don’t care if I’m allowed or not, cause I’m not leaving the spot, you can’t argue with a lawyer, you will never win”. Hahaha! And I underlined in Turkish “Avukat ben”. They smiled at me and after a while they were tired of repeating me the same thing and left me alone. So, I won!

When the signing session was over, he left the same way as he came, through the back of the bookstore, like he was walking on water, never touching the ground. When he “left the stage”, I immediately felt a huge gap of emptiness in my heart. The whole day was under the sign of surrealism, as if I was in a time capsule or in a magic fairytale. I just wanted this day to never end. I had to look at all my three signed books to be sure everything it was all real and not just in my imagination.

I guess I am so lucky that after such a short time of being aware of his existence and knowing him through his acting and writings, I was able to meet him in person, feel his energy, touch him, breathe the same air with him, staring in his magic eyes and talk to him in Turkish and English. It was a bliss. He is the pinnacle. I feel blessed that I had this huge opportunity to meet him!!

My heart stayed with you!

Until next time,

Her şey için teşekkür ederim! Seni seviyorum!

“Există ființe al căror destin este să se întâlnească. Oriunde ar fi. Oriunde s-ar duce.

Într-o bună zi se vor întâlni” Claude Gallay

Taxiul rulează silențios pe caldarâmul înghețat bocnă. Se îndreaptă cu precauție către cealaltă parte a orașului, încercând să evite orice eveniment rutier neplăcut, care s-ar putea ivi din cauza drumului acoperit cu o mâzgă alunecoasă. Piatra cubică crapă sub gerul năprasnic. Timpul a înghețat și el în clepsidra ce atârnă în oglinda retrovizoare a Toyotei Yaris, de culoare roșu aprins. Orașul păstrează încă magia sărbătorilor de iarnă abia trecute. Mărturie stau beculețele multicolore, rămase aprinse de la Crăciun. Din cerul întunecat cad fulgi mari și pufoși peste orașul supranumit “The Big Apple”. I se mai spune și orașul care nu doarme niciodată. Nici ea nu prea dormea în ultima vreme. Fulgii grei se lipesc de geam, transformându-se imediat în steluțe argintii.

Sarah stă tolănită pe bancheta din spate a taxiului, aparent relaxată. În realitate este cam încordată. O dă de gol respirația sacadată și pupilele un pic prea dilatate. În taxi plutește un miros diafan de lăcrămioare, amestecat cu iasomie. Hm! Interesantă combinație, nu s-ar fi gândit. Închide ochii, vrăjita, inspirând cu nesaț mirosul revigorant al celor două flori preferate, care-i amintesc de o iubire pierdută. Taxiul trece pe lângă Central Park, apoi virează încet pe 5th Avenue, colț cu 59 Street. Observă, cu oarecare mirare, că pe gerul ăsta sunt oameni care nu renunță la rutina zilnică, alergând prin parc destul de sumar îmbrăcați, într-un trening și nelipsiții pantofi de sport Nike. Wow! Câtă voință! Ar trebui să reia și ea acest obicei, pe care l-a lăsat în trecut, în vremurile când alerga fericită în fiecare dimineață, înainte de job, împreună cu Kenny. Acest nume încă îi provoacă crampe sufletești și contorsionări ale inimii.

Oare când fusese ultima oară cu adevărat fericită? Își scutură energic capul, revenind la realitate. Ce caută ea în acest taxi, la ora asta? Ce resorturi intime au determinat-o să se îndrepte spre adresa pe care i-a dictat-o, aproape șoptit, șoferului de taxi puțin cam grăsuț și cam vorbăreț pentru gusturile ei, cu prea multe ticuri verbale, dar cu un aer bonom, de om așezat, cu familie mare de hrănit, judecând după pozele agățate de oglinda retrovizoare. Oare ce o așteaptă când va ajunge la destinație?

Luminile orbitoare ale ghirlandelor multicolore, încadrează perfect simetric intrarea de la The Plaza Hotel, care e mereu străjuită de un concierge pedant, ce deschide ușa turiștilor înfrigurați. Taxiul își continuă liniștit drumul pe 5th Avenue, trece pe lângă impunătorul Trump Tower și St. Regis Hotel, alte două clădiri emblematice ale metropolei americane. Din difuzoarele stereo ale taxiului se aude în surdină Bolero-ul lui Ravel. Sarah începe să fredoneze extaziată acordurile maiestuoase. Îi plac gusturile elevate în materie de muzică ale taximetristului. De cele mai multe ori, șoferii de Black Cab ascultă rap, hip hop sau latino. De data asta e plăcut surprinsă. Cu siguranță îi va lăsa un bacșiș gras.    

În dreptul magazinului Saks de pe Fifth Avenue întoarce capul către Rockeffeler Center, să se mai delecteze încă o dată cu minunăția de brad, înalt de 22 de metri, care tronează maiestuos, umplând inimile oamenilor de bucurie. În fiecare an bradul era luminat de parcă lua foc, însă acum autoritățile s-au întrecut, decorându-l cu nici mai mult nici mai puțin decât 50.000 de luminițe led și o stea din cristale Swarovski în vârf. Magie pură, întocmai ca în basmele lui Andersen. De când se știe i-au plăcut poveștile, pentru că au întotdeauna finaluri fericite, nu ca în viață.

Cu Noah se cunoscuse de curând, la petrecerea unor prieteni comuni. S-au remarcat în treacăt și cu acea ocazie au schimbat câteva banalități, așa cum fac toți oamenii la început, când nu se cunosc în profunzime, dar scânteia din ochii lor e semn că se plac și astfel încearcă să umple cu cuvinte golul tăcerii ce s-ar putea instala între ei. Apoi, au plusat, schimbându-și numerele de telefon. Au urmat câteva săptămâni de conversații lungi, prelungite până la miezul nopții, iar uneori până îi apuca zorii zilei următoare, când începeau să caște somnoroși pe marginea timpului. Niciunul nu voia să fie primul care încheie convorbirea. Devenise periculos de dependentă de aceste conversații, dar nu voia niciun antidot, voia încă o doză.

Conversațiile cu el îi dădeau un soi de liniște nemaiîntâlnită până atunci, sentimentul ăla de “acasă”, de prea plin sufletesc. Râdeau cu poftă la poveștile sau întâmplările de peste zi, pe care și le povesteau reciproc, dându-le semnificații amuzante, chiar și atunci când nu era cazul. Într-una din conversațiile lor nocturne Noah i-a zis în glumă “ești o zuză faină”. Atunci a perceput-o ca pe un compliment și s-a amuzat teribil, deși conotația sintagmei însemna, mai degrabă, că este o nebunatică fără astâmpăr, o zurlie. Rememorând momentul, un zâmbet fugar i se așază pe fața perfect ovală, de zeiță greacă. Apelativul a făcut-o să se îndrăgostească subit, trezind în ea o atracție irezistibilă spre el, căreia cu greu îi făcea față. Era contrariată. Nu-i mai spusese nimeni așa până atunci. L-a simțit ca pe un alint periculos. Fire invizibile o trăgeau înspre acest bărbat care nu era o frumusețe, dar care avea o carismă peste care nu puteai trece cu vederea. Să ne înțelegem, el nu se încadra deloc în tiparele masculine clasice de frumusețe, iar în ale ei nici atât, însă avea un sex appeal incontestabil. Și cum nimic nu este întâmplător în viață, se întreba, oarecum retoric, de ce a programat Universul întâlnirea lor.

Gândurile zumzăiau bezmetice în căpșorul ei drăgălaș, încadrat de niște zulufi rebeli, de culoarea castanelor coapte, fiindu-i aproape imposibil să le oprească. Își țuguie buzele roșii ca focul și bătu din picior, contrariată că nu reușește să ajungă la nicio concluzie rezonabilă.

Clipește des din ochii de smarald, fluturându-și artistic genele rimelate, în timp ce își trece ușor degetele prin părul zulufat, într-un gest afectat, ca și când ar vrea să se spele de toate gândurile ce vin peste ea. Hainele, în care până acum se simțise bine, au început dintr-o dată să o deranjeze. Inițial își propusese să se îmbrace mai sofisticat, dar la final i-a ieșit o ținută casual, lejeră și oarecum protectoare. Concluzionase că vrea să se simtă în siguranță. În siguranță? își auzi ecoul spart al gândurilor, care se izbeau zgomotos de geamul înghețat al taxiului. Cum adică în siguranță? îi răsuna întrebarea redundant în cap. Doar nu îi era frică de Noah! De ce i-ar fi? Ar fi de-a dreptul ridicol!

Taxiul a ajuns între timp la destinație, în East Village, pe E 7th street, într-un Condominium construit de curând. La o primă vedere i-a plăcut modul șic în care arăta construcția și aleile șerpuite dintre clădiri, pline de flori dispuse în modele geometrice. Se străduia din răsputeri să alunge sentimentul de frică care nu făcea decât să-i strice mojo-ul.

Coboară din taxi cu o eleganță princiară, demnă de Lady Di, dând impresia că plutește spre intrarea în clădire. Ai fi putut crede că nu atinge pământul, dacă nu s-ar auzi tocurile cui ale cizmelor Zannotti bătând cadențat pe caldarâmul înghețat. Noah privește fascinat spectacolul, de parcă acum o vede prima oară. Urmărește, mut de uimire, cum se apropie de el o siluetă perfectă, cu mers de gazelă africană. În momentul în care trece prin dreptul lui se oprește preț de o secunda, iar el îi așează un sărut fugar pe obraz. Cu un gest teatral, ceva gen “welcome, your highness”, o poftește să intre. Mirosul parfumului ei, pe care îl identifică imediat ca fiind Dior Addict, îi rămâne impregnat pe piele și îl transpune instantaneu în trecut. Din vremuri imemoriale are o slăbiciune pentru acest parfum, iar acum l-a zăpăcit din nou, lăsându-l fără aer. Habar nu are cum o să mai gătească cina, așa cum a promis.

Odată ajunși în apartamentul spațios, decorat în nuanțe pastel, o invită să se facă comodă. Canapeaua enormă din living, cu tapiseria de culoarea verdelui crud, întregește atmosfera degajată a locuinței. În stânga observă un lampadar în formă de crin imperial, care emană o lumină galben-aurie, caldă. Într-un colt al camerei, lângă o fereastră enormă, se află un birou secretaire, în stil vintage, pe care stă deschis un laptop Apple, gri metalizat. Cu siguranță este locul unde își scrie articolele științifice. Pe peretele opus canapelei tronează o stație TV-audio, încadrată de 2 boxe enorme.

Noah se mișcă prin cameră stângaci și debusolat, neștiind prea bine ce să facă cu el, cu mâinile, cu viața lui, în general.  

Ce emoționat este!

Casa e decorată desăvârșit, în stil minimalist! Îi dă un sentiment de familiaritate, de liniște, de “acasă”. În apartamentul ei nu se simte niciodată acasă. Mereu are senzația inexplicabilă că e doar ceva temporar, că e pe picior de plecare. De asta nici nu s-a obosit prea tare să decoreze așa cum i-ar fi plăcut.

– Și? Ce-mi gătești azi? se maimuțări ea, privindu-l lasciv, direct în ochii incendiari.

– Ăăă…astăzi avem în meniu specialitatea casei, midii în sos de vin alb și usturoi. Asortate cu Prosecco, bineînțeles. Merge?

Toate cuvintele au fost mitraliate dintr-o suflare, cu ochii în parchetul din bambus alb natur, semilucios. Emoțiile i-au paralizat simțurile, reacțiile devenind întârziate.

“Doamne, cât verde e în ochii ei! Toate pădurile din lume trăiesc în irișii ăia de o frumusețe răvășitoare. Cum o să mă descurc cu asta? Cerule, ajută-mă să nu înnebunesc de atâta fericire. M-aș închina ca la o icoană, până la sfârșitul zilelor, în fața acestei creații divine”.

– Este meniul perfect! Se aprobă în totalitate.

– Ha, ha, oricum altceva nu primeai.

• Serios?
• Glumesc, îți dai seama.

Își ridică ochii din pământ și o privește din nou. Dar în loc de ochi are acum două văpăi incandescente. Ar vrea să o ia în brațe și să nu-i mai dea drumul niciodată. Ar vrea să o sărute până ar rămâne fără aer, dar îi e frică să nu o sperie gesturile lui, pe care le-ar putea considera premature sau îndrăznețe. Se abține magistral de la orice gest care ar putea să o îndepărteze, abordând mina bărbatului detașat și calculat în mișcări deși, în realitate, fierbe în suc propriu. O singură dată în viață, cu mulți ani în urmă, mai fusese fix în aceiași situație. Atunci, o altă creatură, la fel de fermecătoare, posesoare a aceluiași parfum fatal, îi pusese iremediabil capac. Astăzi se pare că istoria se repeta.

• Zi-mi ce muzică vrei să asculți.
• Muzica inimii mele. Hihi! Glumesc. Pune jazz, te rog.
• Perfect! E și preferatul meu.

În  cameră au început să se audă acordurile de la “Forever in love” a lui Kenny J.

Noah ia două pahare flute din dulap, deschide sticla de Prosecco și îi toarnă lui Sarah o cantitate considerabilă iar lui, strategic, își pune extrem de puțin. E deja beat de fericire, nu intenționează să-și piardă și ultima brumă de rațiune.

În viața lui nu mai tremurase de emoție ca un licean, îndrăgostit fatalmente de prințesa balului. În disperare de cauză, pune midiile la fiert și-și face de lucru pe lângă ele, adăugând, pe rând, mirodeniile și vinul.

Miezul nopții îi surprinde pe amândoi în jurul mesei, devorând cu poftă nedisimulată delicioasele midii, admirabil pregătite. Dezbat subiecte dintre cele mai controversate, dar și amuzante, râzând ca doi copii zănateci, privindu-se ochi în ochi până în străfundul sufletului. Pe fundal se aud acum acordurile lui John Coltrane, “My favourite things”. Lucruri magice urmează să se întâmple.

Mobilul lui Sarah se luminează și începe să fredoneze Dua Lipa “Love again”  

Se ridică în vârful patului, somnoroasă, răspunzând apelului insistent. Deja avea 5 ratate.

• Alo, da, care-i faza, pumpkin? A luat foc coșmelia?
• Alooo, Sarah, ce naiba faci, iar ai dormit peste măsură, vezi că avem ședință de lucru la prima oră, pe bugetele proiectelor. Nu întârziaaaa iar, please!
• Bine, bine, ajung in 30 de minute.
• Ciao, bella!

Astăzi sunt mai zen decât prevedea legea. Fiecare celulă din corp țipă nebună de fericire. Suntem în drum spre Irlanda, o țară la care visez cu ochii deschiși încă din copilărie. Habar n-am de ce mă identific atât de tare cu această țară, știu doar că ador pur și simplu peisajele ei magnifice și natura impunătoare iar muzica o găsesc divină.

Ajunși în aeroportul din Dublin închiriem un Jeep Wrangler Off Road si plecăm spre Galway, orașul port al Irlandei de Vest, unde râul Corrib întâlnește Atlanticul. Drumul este un vis, o magie greu de pus în cuvinte, sau poate doar așa mi se pare mie. E posibil să fiu un pic subiectivă, dar visez la acest moment din copilărie.

Ne îndreptăm spre Cliffs Of Moher, locul pentru care am venit, de fapt, în Irlanda și pentru care am așteptat ani de zile. Stâncile maiestuoase îmi depășesc orice așteptare și îmi oferă un spectacol al naturii greu de egalat. Mă dau jos din mașină, pășesc pe iarba de-un verde ireal si mă tolănesc pe spate, proptită în coate, în acest colț de rai. Apoi mă las încet tot mai jos, îmi lipesc capul pe iarba verde crud, în timp ce îi adulmec mirosul curat, splat de ploi și uscat de vînturi. Mă încearcă un sentiment de veșnicie, simt că timpul s-a oprit în loc. Închid ochii și vreau doar să simt. Aș vrea să rămână totul împietrit iar timpul să-mi lase clipa asta perfectă, în care vântul se joacă ușor prin părul meu și îmi mângâie obrajii.

Aproape că mă doare retina de atâta frumusețe. Am senzația bizară că arhitectul suprem a zidit aceste stânci cu dorința fățișă ca ele să atingă perfecțiunea. Simt doar pace și liniște. Plenitudine. N-am nevoie de nimic, doar de clipa asta perfectă și de Oliver, care stă tăcut lângă mine, nevrând să-mi strice momentul. Inspir și expir sunetul valurilor care se izbesc de mal, la baza stâncilor. Nu am gânduri, doar exist. Respir! Sunt fericită! Nu vreau să știu de unde vin și unde mă duc. Nu acum. Îmi e de ajuns că sunt aici și respir același aer cu aceste stânci impunătoare. Mă conectez cu pământul și simt cum îmi transmite forța lui ancestrală. Arunc o privire spre cer și pentru o fracțiune de secundă am senzația că văd un înger păzitor care mă salută diafan. Înțeleg din gestul lui că este fericit pentru fericirea mea.

Îi spun lui Oliver că mai târziu aș vrea să hălăduim pe străzile orașului până murim de oboseală. Vreau să văd fiecare casă și să salut pe oricine îmi iese în cale. Și aș mai vrea să punem niște planuri pe hârtie despre noi. Mai vreau o clipă din asta perfectă!

În locul ăsta binecuvântat mă trezesc că încep să reevaluez lucrurile pe care credeam că le știu și îmi dau seama cât de mici suntem în acest Univers, cât de limitat este timpul nostru aici și că nu contează ce ai ci, mai degrabă, pe cine ai alături în momente ca astea și ce dăruiești din tine celorlalți.

Înveți că iubirea nu se măsoară niciodată în averile pe care le faci la un moment dat sau în averile pe care le-ai putea uni de conveniență și nici măcar în sex, oricât de bestial ar fi, dacă toate acestea nu sunt dublate de sentimente durabile si sincere, necondiționate, de clipe magice ca acestea, petrecute împreună, în fața  unui munte sau a unui pahar de vin, cu zâmbetul pe buze și cu sufletul tremurând de fericire. Căci, oricât am pendula între dorințele care ne acaparează simțurile, uneori ne oprim din tumultul vieții și ne întrebăm, oare ce vrem cel mai mult, în definitiv, în adâncurile ființei noastre? Să iubim și să dăruim sau să cerșim iubirea, fiind într-o permanentă așteptare de a primi de la celălalt?

Îi cerem iubirii atât de multe, îi cerem să ne încânte, să ne răvășească simțurile, vrem s-o reinventăm după bunul plac și s-o redefinim din temelii. Uităm, însă, că iubirea nu este ceva ce găsești. Te găsește ea pe tine. La momentul cel mai potrivit.

Oliver mă ține de mână de parcă aș fi un obiect prețios, pe care nu vrea să-l scape. Aș minți dacă aș spune că nu-mi place atenția și grija pe care mi-o poartă. Știu că mă iubește din multe motive, pe care mi le-a arătat până acum cu multe ocazii însă, îmi vin în minte acum câteva. Știu că mă iubește pentru că dacă-mi ia mâna într-a lui eu am încredere să merg cu el oriunde mă poartă, fără să întreb de ce sau să-mi fac griji cu destinația. Mă iubește pentru că îl port prin viață în pași de tango, pentru că lângă mine citește în tihnă, pentru că râdem ca doi copii cu gura până la urechi, pentru că ascultăm aceiași muzică și pentru că avem aceiași direcție. Mă iubește pentru că, deși nu-i cer nimic, simte că trebuie să-mi pună lumea la picioare. Și mă mai iubește într-un mod sublim, așa cum valurile mării îmbrățișează țărmul, total, fără prejudecăți, așteptări, remușcări sau regrete. Fără dozaje și condiționări.

S-a facut tîrziu și seara se lasă cu pași repezi peste frumosul oraș. Am decis să mergem într-un pub, unde ador să mă amestec printre localnici, sa iau pulsul vieții, să fac conversație în  vârful limbii, asta dacă înțeleg ce-mi spun cei de acolo, ha ha ha.

Vom încheia prima zi din acest tur cu câte un Guiness sau un suc de portocale cu rom, vom mânca brânză Sheridans Cheesemongers, specifică zonei, la care vom asezona un păstrăv sau somon.

Cheers!

Codrul, cerul și cu luna
Astă noapte au fost cununa
Brațelor înlănțuite
Și săruturilor mute
Pe trupurile în extaz
Și pe lacrima-n obraz.
Printre dealuri înverzite
Și văi care stau lărgite,
Alergat-am năucită
Să mai sorb o picătură
Din nectarul zeilor
Și să simt încă o dată
Răsuflarea ta fierbinte
Flacără pe trup și-n minte!
Toate-s martorii iubirii
Stând de strajă nemuririi
Clipele de desfătare
Când în noapte, când la soare
Arzând trupurile noastre
Ce grabite se iubeau
Și iluzii își vindeau
Ca și când nu existam
Decât noi pe văi, pe creste,
Scriind grabnic o poveste.
Iar povestea se tot scrie
În imagini, pe hârtie
Și în inimile noastre
Scrijelită în ape albastre
Ochii tăi în ochii mei
Ce ard ca două văpăi
Și cer cu înfrigurare
De la munte pân’ la mare
Să fim cuplul fericirii
Numai noi, în legea firii.
Pat de flori avem în față
Și vrem să-împărțim o viață
Dar apare ea în zare
Și spulberă totul în cale
Gânduri vechi și gânduri noi
Vin de-a valma peste noi
Se îngrămădesc în șoaptă
Își dau ghionturi și se ceartă
Care să încapă întâi,
Mai cu seamă în viața cui?
Eu te chem, tu vrei să pleci
Nu-ți mai pasă, suntem reci
Eu te strig, tu nu auzi
Dintr-o dată suntem surzi
Te ridici și dai să pleci
Sufletul îmi arde în piept
Și te distanțezi încet,
În curând ești doar o umbră,
Tatuaj pe chipul meu
La care mă-nchin mereu
Numele-ți stă scris în suflet
Cu silabe reci, de gheață
La care de abia fac față.
Și aș vrea ca marea toată
Să te șteargă, să te scoată
Din trupul și mintea mea
Să simt că respir din nou o boare
De speranță și uitare!

Și m-am izolat de tine
Și m-am izolat de lume
Și mi-s dorurile toate
Când întregi, când disparate…
Și mă doare mersul firii
Ochii-s goi și gura-i mută
De parcă n-aș ști că-s toate
Doar speranțe, vise sparte
Îți simt mâna pe obraz
Și mă-încearcă un extaz
Deschid ochii și privesc
Văd doar golul sufletesc
Al promisiunilor deșarte
Și al așteptărilor moarte!
Timpul nostru a trecut
Fără să fi început
Și mă-închin la stele reci
Și mă întreb tu cum petreci.

Mă trezește ploaia deasă de vară, care bate ritmic în geamuri. Pe fundal se aud în surdină acordurile din Anotimpurile lui Vivaldi. Mmmm…divin. Ridic capul de pe perna pufoasă, din pene de gâscă, și văd prin geam toată grădina cu flori îngenuncheată de stropii grei de ploaie. Natura plânge cu lacrimi mari, spălând păcatele lumii întregi.

Îl văd pe Oliver cum intră în cameră cu un zâmbet larg pe față, cu brațele pline de bujori roz pal, preferații mei. Mi-i așează în brațe cu un gest tandru și mă sărută pe frunte. Pielea mi se zbârlește și mă surprind scoțând un chicot de plăcere. Îmi afund nasul în bujori, sorbind cu nesaț aroma lor dulce-îmbătătoare. Închid ochii și reușesc să mă teleportez instant, preț de câteva secunde, pe un tărâm de poveste. Îmi sprijin capul pe umărul lui puternic în timp ce fredonez pe acordurile Primăverii, primul sezon al Anotimpurilor celebrului compozitor italian, care este si preferatul meu. Mă săruta pe păr în timp ce mă cuprinde cu brațele și mă trage mai aproape. Simt gustul unei clipe incendiare, cu iz de mătase din Orientul îndepărtat. Ohhh..câte gânduri năstrușnice îmi trec prin căpșorul meu drăgălaș în câteva miimi de secundă.

Eu cred că nu cei care devalizează băncile sunt cei mai mari hoți, nuu! Nici pe departe. Oliver e cel mai parșiv hoț de iubire, din câți există, care știe exact ce să facă și ce să spună ca să mă subjuge de fiecare dată, de parcă și-ar programa scenele astea cu precizia unui regizor versat, cu multe premii la activ. Mă fură pe față, fără niciun pic de jenă, de se rușinează mai degrabă statuile lui Bernini decât el. Iar eu îl ador pur și simplu pentru asta.

Afară s-a dezlănțuit potopul, plouă cu stropi mari ce se sparg zgomotos la atingerea asfaltului, iar în acest răstimp noi începem dansul iubirii. Pe ecranul memoriei afective mi se derulează subit vremea copilăriei, la care mă raportez în mod constant și aproape inconștient pentru simplul motiv că la vremea aia lucrurile erau atât de simple și perfect conturate dar, mai ales, copleșitor de frumoase. Gândurile mi se învălmășesc în carcasa devenită prea mică pentru atâtea amintiri. Shhhh…gata! trecutul să rămână unde-i este locul. Până data viitoare.

Când îl privesc pe Oliver văd în ochii lui o iubire nemărginită, dincolo de limitele pe care mi le-aș fi imaginat sau la care aș fi sperat vreodată. Da, văd, simt! Mă iubește mai presus de cuvinte. Suntem regizorii și spectatorii vieții noastre și nimic nu împietează aceste trăiri plenare. Nu există spații goale în sufletele noastre și chiar dacă și-ar face loc vreodată, ele ar umplute mediat cu gesturi, gânduri, cuvinte, priviri, atingeri, iubire nemărginită, dorința care ne subjugă pe amândoi deopotrivă. Suntem bucăți din puzzle-ul vieții, unite perfect, în cea mai bună variantă a noastră.

Ne vorbim din priviri, el știe că mie îmi place vinul și ciocolata, iar eu știu cum să-l fac să înnebunească de plăcere, plimbându-mi limba provocator pe trupul lui de zeu. Iubirea nu are nevoie de farduri sau subtitrare, fiecare își ia singur ce are nevoie de la celălalt. De multe ori am senzația stranie că mă desprind de realitate și acced în alte sfere și atunci izbucnesc într-un hohot de râs, nebună de fericire.

Fiecare dorință se materializează cu o viteză care mă înspăimântă uneori, iar modurile în care tot ce visez și îmi doresc se materializează și prind contur, mă lasă fără respirație și fără replică.

Ies afară în ploaie să respir aerul pur al dimineții, după ploaie. Mă las udată de stropii grei, care îmi biciuiesc fața și se preling pe genele mari și negre. Le simt ca pe lacrimi de  fericire, care se scurg din sufletul meu.

Un gând fugar îmi trece prin cap. Dumnezeule! Am totul! Tot ce am cerut vreodată. Revin în dormitor și pe pat găsesc o hîrtie împăturită. O desfac și citesc versurile lui Marius Tucă, caligrafiate ucigător de frumos de iubitul meu:

“Am să te iubesc până la sfârșitul lumii/ Indiferent de fusuri orare și aurore boreale/ De eclipse de lună sau de soare/ Parțiale sau totale, de fluxuri și refluxuri de mare/ Așa se întâmplă când sentimentele străbat vremurile/ Fără să ne pese de minus și plus infinit/ Dragostea noastră stă într-un singur punct

…Am să te iubesc până la sfârșitul lumii”

Oliver