Gâtul nu îmi mai este ud de lacrimi, e străbătut acum de mii de perle de transpirație și plăcere. Trupul nu îmi mai este străbătut de frisoane de teamă, devine din ce în ce mai incontrolabil, dar nu am vrut niciodată mai tare decât acum să pierd controlul. Nu mai țip, nu mai dau cu pumnii în pereți, nu mai cad la podea înconjurată de gândurile și demonii mei. Acum mă ridic, iau eu frâiele în mână, îmi desfac pletele și le scutur până fac lumină în întuneric. În toată liniștea nopții din gura mea iese un cântec vechi al zeițelor , cântecul sirenelor, al ielelor. Mâinile îmi dansează un balet bine exersat, degetele mi se joacă cu aerul încărcat din jurul trupului meu, iar spatele și umerii sunt pierduți într-un vals brutal și pasional.
Mă privește cerul, mii și mii de ani trecuți mă admiră. Femeia din mine arde, iar tălpile ei ard pământul de sub tălpile mele.

Îmbrăcată sunt cu vânt. Amantă îi sunt apusului. Mângâiată sunt de ploaie.

Întinsă am stat o perioadă bună de timp pe acel balansoar. Cu un picior pe pământ pentru a mă legăna, iar cu celălalt ridicat, încercând să ajung la ceea ce priveam. La cer. Priveam spre stelele care luminau bezna adâncă de deasupra capului nostru, spre luminițele tremurate ale avioanelor care treceau în fugă, nedorind parcă să mă încurce pe mine. Lumea din jur vorbea și râdea, probabil la vreo glumă pe care eu am ratat-o, însă eu continuam să ma leagăn pe acel balansoar în timp ce priveam noaptea drept în ochi. Mintea mi s-a golit ușor ușor, iar vocile din jurul meu îmi dădeau senzația că sunt undeva sub apă. Eram doar undeva deasupra de mine.

Privind stelele m-am simțit brusc foarte mică, la fel ca o furnică pe care pisica mea ar găsi-o în casă și ar încerca să se joace cu ea înainte să o mănânce, m-am simțit la fel de mică precum un electron. Și a fost liniștitor. Gândul că toată existența ta se poate reduce la un punct de masă neglijabila în tot universul, e un gând liniștitor. E un gând care te readuce la realitate. E o senzație care îți dă o palmă și îți urlă în față că nu ești tu centrul universului. Nici măcar buricul pământului nu ești. Nu ești nimic altceva decât o persoana care trăiește în mijlocul propriului univers neglijând multitudinea celor care există în jurul tău.

Am privit cerul și m-am întrebat oare ce se întâmplă în acel moment acolo sus. O curiozitate sinceră de copil s-a trezit în mine. Oare câte bucăți înghețate din planete de acum mii de ani plutesc acum în gol? Și oare unde se afla mai exact? Care e cel mai apropiat corp ceresc de care o să se lovească? O sa îi pese cuiva de coliziune? Câte stele se sting oare exact în momentul acesta? Și oare oferă un spectacol pe cinste pentru ca nimeni să nu îl vadă sau dispar tăcut și timide? Și-a schimbat vreo galaxie direcția brusc și fără vreun avertisment? A apărut oare vreo urmă grotească de viață pe o planeta îndepărtată care are sa ducă peste milioane de ani la o întreaga civilizație? Câte persoane mai privesc cerul împreună cu mine?

Și atunci am realizat că oamenii nu privesc îndeajuns de des cerul. Poate că dacă am face-o am avea mult mai puține probleme.

Sunt undeva pe strazile boeme ale Frantei sau Italiei rurale. Si cu Sighisoara noastra ma multumesc, nu sunt pretentioasa. E vara, e una dintre diminetile calde ale lui iulie. Pe trup imi aluneca o rochie alba de in sau una rosie cu volanase si plina de buline albe. Materialul imi alinta pielea, mangaindu-ma la fiecare adiere. Sandale in picioare, palarie de paie legata in fundita de satin sub barbie. In mana stanga am punga cu legume, vin si dulciuri, cu mana dreapta imi conduc bicicleta prin multime. Cosul ei e plin de flori, iar el ma asteapta acasa. L-am lasat dormind cu biletel langa el si cafea in ibric.

Fericire. Fericire cand am deschis ochii si am vazut ferestrele. Fericire cand m-am intors pe partea dreapta si am dat de pielea lui.

Fragmentul care urmeaza nu se doreste a fi unul feminist, dar se vrea a fi unul cat se poate de real.

Adevarata frumusete a femeii nu o sa poata fi niciodata captata de o privire din exterior. Femeia isi acopera cearcanele, pistruii si ridurile sub machiaj pentru ca a crescut vazand asta. Nimeni nu i-a spus femeii ca atunci cand e in casa, cu talpile goale si doar cu un tricou pe ea e superba; ca atunci cand danseaza in bucatarie e muza. Nimeni nu i-a spus femeii ca cel de langa ea nu vede lucrurile astea pentru ca nu ar sti cum sa se descurce langa o asa fiinta. Sa-i spuna cineva femeii din miez de noapte care plange in intuneric ca e mai tare decat o stanca. Sa-i spuna cineva mamei care-si tine nou-nascutul la piept ca e o zeita. Sa ii spuna cineva fetitei care se pierde prin sifonierul mamei ca ea poate sa faca orice isi doreste, ca e puternica si ca nimeni si nimic nu o mai poate opri de acum incolo.

Sa-i spuna cineva femeii din viata sa „Multumesc”.

Multumesc si eu, eroina.

„Scrie despre tine. Spune-ne cum te simti. Tu esti inspiratia.”

Am gandit-o si am rumegat-o mult pe asta pana sa imi dau seama ca nu sunt foarte multe lucruri de spus despre un om care nu mai prea functioneaza cum trebuie, un om care prefera sa puna buna-starea celor la care tine in fata ranilor sale. Caut pansament pentru suflet si dau doar de scheletele de care fugeam odata, de cutite si de sange. Dau de monstri.

Spune-mi cum sa scap de ei, la pieptul cui sa ma arunc pentru a nu le mai vedea ghearele? Cine sa-si deschida bratele pentru o bestie care fuge de ea insasi.

Prima intalnire cu ei doare cel mai tare. Atunci ai senzatia ca sunt chiar in spatele tau, le simti labele slinoase pe tine si respiratia puturoasa in urechea dreapta. Dupa asta incepi sa te obisnuiesti. Incepi sa te intrebi daca a incetat sa iti mai pese sau daca pur si simplu te-ai obisnuit cu senzatiile. Ambele variante sunt triste.

Broken soul looking for its pieces.

Dansau fara sa se atinga, asta ar fi fost cea mai mare greseala, sa se atinga ar fi insemnat sa spulbere toate visurile pe care si le-au cladit in acel timp; ar fi insemnat ca asteptarile lor sa se distruga reciproc. Privirile lor dansau ancorate una in cealalta, ringul de dans ramanand doar al lor. S-au intrebat de multe ori, de atunci, ce s-ar fi intamplat daca nu doar privirile li s-au fi mangaiat atunci, dar inrosesc la orice varianta de raspuns.

Scrie-mi pe spate tot ce ti-a trecut vreodata prin cap, de cand m-ai vazut pentru prima data, de cand mi-am ferit pentru prima data privirea si pana acum. Scrie-ma si sparge toate oglinzile din casa ca sa nu pot vedea vreodata. Nu o sa aduca ghinion, promit. Sterge-mi rujul cu mana stanga si scrie-ma cu cea dreapta. Sa fie totul asa cum am visat de atatea ori ca o sa fie.

Asteapta o clipa inaintea fiecarei virgule, dar pune-o apasat; sa tresar la fiecare atingere a cuvintelor, sa strang din dinti la fiecare cuvant. Sa simt ce ai simtit si tu, sa incerc sa-ti ghicesc randurile.

Scrie-ma si semnaza-ti opera, sa umblu cu spatele dezvelit, sa ne vada o lume intreaga. Doi copii rataciti printre randurile lor.

Imi e frig. Inchid ochii si suprim tot ce am de zis si zic tot ce nu mai pot sa inghit. Si dau si nu mai iau si cant si strig si…imi e frig.

De-o luna incoace imi tot spun ca o sa distrug ceea ce nu imi da voie sa spun ce vreau sa spun si sa scriu ce simt si-aud. Sunt impiedicata, ametita si-amortita; mainile, picioarele nu le mai simt, parul imi ingheata si o ceata mi se culca pe pupila dreapta si nu mai vad si nu mai simt si scriu fara sa stiu ce zic si aberez si vreau sa incetez, dar ceata se-ndeseste si in fata mi se deschid zeci si zeci de ferestre. La una sunt eu, la alta e el, la cea de-a treia nu mai vad si trag de mine si alerg si cad si ma ridic si ma dezmierd, ma iau in brate, ma sarut, ma mangai si…la cea de-a zecea fereastra e un mut. Da din maini, de par se trage, cheleste in fata mea, incercand sa ma avertizeze de ceea ce se va intampla. Arunc cu-o floare catre el, fereastra toata e bucati. Pe talpile-mi inghetatae, mii de cioburi se aseaza, parul imi e plin de flori de gheata; e o vaza.

Turturi reci si goi si umezi din gura-mi cad, la picioare, cuvinte ce nu au mai avut rabdare sa se faca din nou cald. Sunt toate la pamant acum, sunt rupte si sunt fragmentate, le vezi, le-aduni, le-nlocuiesti. Cuvinte combinate anapoda doar pentru a vedea ceea ce iti doresti.

Nu mai scriu de mult timp despre ceea ce vad, scriu despre ceea ce simt atunci cand vad, fie in fata ochilor, fie in spatele lor. Ii inchid deseori. E ca atunci cand se stinge lumina in sala de cinema, in momentul in care bezna apare, filmul incepe; in momentul in care inchid ochii, amintirile incep sa se deruleze: momentele in care am ales sa ma dezbrac pe interior, pentru a te lasa sa ma acoperi cu priviri, joaca noastra de copii mici, luata in serios, muza mangaiata de raze de zambet. Si atunci vine, inspiratia, din cuvinte dansate si din semne de intrebare.

Mi s-a spus sa incerc sa scriu si atunci cand sunt fericita asa ca am inceput sa masor cu pasul distanta dintre mine si fericire: cateva melodii, zeci de crapaturi in asfalt si intregul cer deasupra capului nostru.

Urasc sa simt atingerea tastaturii sub degete atunci cand scriu despre suflete dragi, atunci cand scriu despre suflete dorite. Urasc sa ii simt raceala atunci cand stiu de cata caldura au parte aceste suflete in inima mea. Atunci cand scriu despre voi, cand scriu despre tine, imi place sa mangai stiloul, sa dansez cu el pe o foaie si sa alint hartia cu litere care iti alcatuiesc numele. Il ascund, de fiecare data prin propozitii, fraze si aberatii pentru ca doar eu sa il sarut atunci cand il pronunt, atunci cand te strig: in somn, in vis, in mine. Te chem de atatea ori cu gandul, vrand sa te am aproape in fiecare secunda dintre bataile inimii si in fiecare moment de respiratie.

Te scriu cu teama, suflet frumos, cu teama de a nu te pierde printre randuri, cu teama de a nu te rataci printre buzele celor care te citesc. Te scriu cu teama de a nu te pierde printre paginile pe care stai intins, in biroul meu, sub dulap, in caiete si in carti. Am cate o farama din tine peste tot, un cuvant din tine pretutindeni. Te scriu atunci cand mi se face dor sa te aud si, fara sa vreau, ajungi in cele mai stranii locuri. Ce cauti, suflet bun, pe pliantele mazgalite, ce cauti printre facturi, carti de fizica si foi pline de retete? Ce cauti, oare, printre notitele mele si buzunarele mele?

Continui totusi sa scriu pentru ca asta este ceea ce o sa imi ramana, cuvintele. Cuvinte care leaga oameni, cuvinte care alina dorul de ei si cuvinte care inspira.

Un nor de fum se ridica deasupra multimii. Un nor de fum, de praf, un nor de oameni ma strange de gat cu labele slinoase, ma asfixiaza. Incerc sa scap si ulru pana imi simt plamanii arzand, dar din gura nu imi iese decat o soapta. Simt focul prinzand viata in mine, in stomac si urcand in gat. Scuip flacari reci printre dinti, scuip bucati din mine. Cenusa. Buzele imi sunt uscate, mainile imi sunt tremurande. Genunchii mi se intorc si incep sa merg invers. Alerg spre trecut, alerg spre mine, dar ma indepartez.

Ati fost copilaria mea. M-ati strans tare de mana si m-ati facut mare si puternica. Plimbare la apus cu voi doi de mana, tablou pe care mi-l doresc pe un perete, deasupra patului ca sa imi apareti mereu in vis. Mi-ati fost copilarie, dar intr-o seara rece de iarna am crescut mare. Brusc. Iar voi ati refuzat sa-mi fiti si restul vietii. Am tras de voi, v-am tras de maini, v-am strigat, am plans si am urlat si am implorat, dar voi ati refuzat. Crescusem mare deja, iar voi nu ma mai puteati urma.

Port cate o bucata din voi in mine, o simt, vreau sa o simt.

Ati fi foarte mandri de mine, sunt sigura.

Mi-ati fost copilarie si poate de-asta refuz sa incetez sa ma coport ca un copil.

Oamenii lasa urme.

Nu conteaza daca te-au atins odata, de mii de ori sau daca te-au mangaiat cu o singura privire. Oamenii lasa urme si cicatrici. Unii dintre ei lasa rani care nu se inchid vreodata. Lasa semne de intrebare prin prezenta si fascinatie prin absenta lor.

Oamenii sunt animale ciudate care nu trebuiesc intelese vreodata. Prin cunoasterea lor omori farmecul unei vieti.

Obișnuia să îmi fie teama de întuneric; îmi era teama de ceea ce se poate ascunde după neputința ochilor mei de a se face folositori. Asta până te-am găsit pe tine acolo. Ți-am auzit vocea, murmurând rânduri pentru mine, ți-am simțit privirea ațintită asupra mea, ți-am văzut căldură care încerca să se apropie de mine. Am fugit prea mult, m-am ascuns, prea mult, dar m-ai ajuns. M-ai ajuns din urmă, ți-ai pus amprenta asupra mea. Ai inceput de la ochi, ai continuat cu urechile, ți-ai pus amprenta pe buzele mele, lipindu-mi nenumărate zâmbete de ele. Ți-ai pus amprenta pe cuvintele mele. Tânjesc după săruturi, in fiecare moment. Tânjesc după atingeri, in fiecare moment. Noaptea, după ce mă întind in pat, printre cearșafurile reci, întind mâna în speranța că te găsesc acolo, dar nu degetele mele te simt. Te simte spatele meu, te simt brațele mele, te simt picioarele, tălpile. Închid ochii și ești acolo, mă săruți, în sfârșit. Închid ochii și ești acolo.