Stropi din Sufletul meu

Când dorul de-albastru în zori nu mă-ncape
distanța ucide cu ghearele sale,
când noaptea mă poartă cu munții prin ape,
când totul mă arde, mă-mpinge la vale…

Când nesiguranța încearcă să-și pună
din nou temelie pe-al clipei suspin,
când noaptea mă-nghite cu-argintul din Lună
doar visul mă scapă de geamăt și chin.

Când gerul tăcerii mă pune pe gânduri
și zorii mă prind repetând dimineți,
îmi iau disperarea la goană și-n rânduri
o îngrop sub dorința de-a naște tristeți.

Îmi pun altă mască pe cana cu ceai,
adorm lingurița cu miere în ea
și-aștept să mă bucuri, să-mi cânți, să mă ai,
să-ți fiu dimineața dansând pe-o cafea.

Mă-mbrac în albastru cu gust de safir,
o clipă să-mi fie ușor de îndurat,
mă-mbrac în albastru să nu mă mai mir
că-n tine am totul, ce vreau, ce-am visat.

Mă-mbrac în iubirea ce-mi pui la picioare,
hrănesc dimineața cu ochii tăi blânzi,
ți-ascult glasul tandru să-mi pun iar culoare
pe ochii mei veșnic de tine flămânzi.

Poemul face parte din ultimul volum de versuri bilingv ”Visându-te, te iert” pe care-l puteți achiziționa de la mine sau de la https://www.artbutic.ro/

Am trecut în viața asta prin așa multe dureri,  
încât mă-ntreb câteodată oare câte-mi sunt sortite...?
Încă dor destul de tare de parcă toate-au fost ieri, 
sufletul îmi sângerează în clipele hărăzite. 

Am trăit clipe cumplite, am urlat și chinuit,
lacrima mi-a fost surată, suspinul frate de cruce,
mi-a fost arsă primăvara, sufletul chiar biciuit, 
dar am dăruit iubire sfântă, sinceră și dulce. 

Cine a avut răbdare inima să îmi asculte 
a rămas să-mi fie umăr și batistă la durere,  
cine nu… s-a dus în lume după bani și daruri multe 
și s-a întors cu răutatea... prinsă-n ramă... ca avere! 

Nu toți știm ce-nseamnă viață, mulți n-au auzit de moarte, 
unii plâng în zorii zilei pentru fiecare stea, 
alții-și scutură căciula și pornesc mult mai departe,
unii dăruiesc iubire făr-a aștepta ceva. 

Nu toți ne-am născut să punem Soarele în zori pe cer, 
nu toți ținem cont de noapte și de firul ierbii crude, 
unii vor rămâne veșnic vers adâncit în mister,
însă nu mulți cunosc chinul orbului care n-aude. 

Alții vor pleca din noapte, să nu-i recunoască zorii 
cu tot ce-au putut ascunde sub gheare, printre țărână,
ca să se strecoare-n taină cum o fac toți trecătorii 
ce la primul colț se-adapă din orice ca din fântână.




Poemul face parte din ultimul volum de versuri bilingv ”Visându-te, te iert” pe care-l puteți achiziționa de la mine sau de la https://www.artbutic.ro/

Tu să nu pleci, chiar dacă te vor ninge, 
te vor lovi cu lespezi și noroaie, 
tu să domnești în sufletul ce plânge 
de dorul tău, Luceafăr în văpaie. 

Tu să rămâi aici în vatra noastră 
chiar dacă-i inundată de betegi, 
să strălucești mereu pe bolta-albastră 
pentru că te iubim fără de legi.

Tu să nu pleci, chiar de te vor ascunde, 
scrisorile ți le vor rupe-n zeci,
să strălucești în noapte de oriunde,
în ciuda celor care vor să pleci.

Tu să rămâi în țarina străbună, 
să te iubim cu fiecare vers, 
pentru că ei n-au cum să te răpună, 
Tu vei rămâne-al nostru univers!

Eu plec în lumea mea imaginară, 
în care versul curge mlădios, 
vă las pe voi să vă-njurați de țară, 
de tot ce vreți și vă e prețios. 

Azi nu se mai citește poezia, 
e mult mai cool să ne-njurăm pământul, 
aerul, apa, viața, moartea, glia,  
să ne zdrobim tăcerea și cuvântul. 

Cerul senin nu se mai iscălește, 
azi putregaiul se ridică-n slavă, 
în adevăr nu se mai investește, 
azi ne hrănim secunda cu otravă. 

Rămân în lumea mea imaginară 
în care versul curge mlădios 
vă las pe voi să vă-njurați de țară, 
de tot ce-aveți mai bun și mai frumos. 

M-am săturat de ipocriți și criminali,  
de-atâtea minți bolnave, necioplite, 
versați, vânduți, îngenunchiați, vasali, 
scene de film și întâmplări cumplite. 

Aș vrea să scriu o poezie 
așa, ca de sfârșit de Mai,
cu iz fin de copilărie, 
gust de cireșe, păr bălai...

Cu strigăte de veselie,
cu mingi bătute, teniși rupți,
cu zâmbet de copilărie, 
cu pași grăbiți, juliți, desculți. 

Cu caramele și alviță,
cu ”treci în casă, imediat!”,
cu napi și cu cârcei de viță,
și cu genunchiul bandajat.

Aș vrea să scriu o poezie,
dar cine mai citește oare 
când nu mai e copilărie 
și lacrimile-s reci și-amare.

Când mă gândesc că peste ani, 
probabil strănepoții toți
vor învăța despre dușmani,
pleava societății, boți...

Probabil vor citi în cărți 
c-am fost din zori și până-n zori
ce nu vor mai găsi prin hărți, 
un neam de lași și trădători.

Că ne-am ascuns după ecran 
și ne-am jignit și ne-am certat,
c-am dat de-a dura ban cu ban 
și zilnic ne-am împrumutat. 

Aș vrea să scriu ceva frumos,
chiar dacă nu m-aplaudați, 
dar lăcrimând, las capu-n jos 
și vă implor să ne iertați!

Iertare, strănepoți, vă cer!
Așa, ca de sfârșit de Mai,
când versu-mi curge efemer 
cum curge clipa către Rai.