Incubatorul de iubiri

 

picături de ploaie

în ceaşca de cafea

zile numărate, ore răzbunate….

câte-o barcă strâmbă, leneşă pluteşte

să aducă-n zare chipul tău blajin.

rădăcini în mine parcă s-au uscat

şi-n tăcerea nopţii, magică, sublimă,

scriu povestea parcului pustiu,

şi-mi spun într-o doară

că aş vrea să mă întind

pe catifeaua ierbii.

iubirea tace, cerul străluceşte,

mâna ta se plimbă pe dantela verde,

dezvelindu-mi sânii în lumina Lunii.

un sărut se pierde, falnic printre buze

şi cuvinte grabnic năvălesc,

să strecoare minţii un ştiut „te iubesc!”

ce muză mă adoarme în desăvârşire,

şi-mi luminează viaţa în poezia morţii?

o, dulce făptură a unui anotimp,

rămâi lângă mine  şi uita-mă în vis!

să ridic în aer mii de osanale,

aproape de fântâna unde s-a ascuns

omul meu frumos.

 

 

Întotdeauna m-am gândit că, după ce am atins adăncul, ar trebui să înot în sus. Mi.am şters din minte porcăria din cap care mă consuma ca persoană şi m.am descurcat foarte bine. După multe umilinţe venea şi marea plăcere. Pentru că eu nu sunt ipocrită şi recunosc că, da, cei care umilesc trebuie să păţească la fel.
Mă întorceam acasă şi nu exista nici un soţ, nici o mamă care să nu mă judece, nici o soră care să mă asculte. Dar exista un căţel şi o pernă. Mă ghemuiam în capătul patului şi mă descărcam de toate frustrările. Atât de mult plângeam că nu mai vedeam lumina aproape deloc. Treceau ore până durerea se retrăgea, ore când uşa camerei nu se deschidea deloc, ore când nu suna telefonul. Timpul parcă mă înlănţuise în acel colţ şi muşca pofticios din trupul meu. Atunci am devenit combativă cu timpul. Simţeam mereu că nu mai am timp să iubesc şi trebuia să o fac azi, nu mâine, că trebuie să scriu asta azi şi nu mâine. Mâine nu mai exista pentru mine. Eram ca un copil pofticios care îşi leagănă piciorul de nervi dacă nu primeşte prajitura mai repede.
Mi.am ridicat ochii spre cer şi i.am cerut ajutorul lui Dumnezeu pentru a nimici atâta furie. Îmi venea să mă închid într.un ospiciu şi să dau cu mine de toţi pereţii. Să.mi scot inima din piept şi s.o calc în picioare de proastă ce.i. Să mă lovesc de pereţi până creierul meu s.ar fi făcut bucăteţe. Orice autodistrugere alina suferinţa mea atroce. Şi aşa am intrat într.un joc de a merge paralel cu viaţa, doar pentru că Dumnezeu a vrut să mă nasc.

Ornicul primăverii rostogoleşte clepsidra de pe biroul meu cernându-i nisipul fin. Finalul cărţii mărturii îmi istovise fiinţa. Zburau pe lângă mine sentimente de bucurie şi multe cuvinte. Las’ să treacă peste mine cuvântul şi privesc spre soarele timid. Fiecare dintre noi are de făcut o călătorie prin viaţă. Opririle sunt vise prăfuite scoase la lumină de legea divină. Ceea ce ascundem în minte, mai devreme sau mai târziu, iese la iveală ca uleiul pe apă. Este inutil să cauţi dreptate în funcţie de mărimea portofelului. Când vrei să mănânci nu gândi! Fii pragmatic şi spune oamenilor că trebuie să-ţi caştigi existenţa şi vrei să munceşti pentru asta. Nu te lăsa ghidat de sentimente. Remuneraţia promisă pentru scrierea unei cărţi a celebrului consilier prezidenţial, Dumitru Mugurel Vintilă, nu a mai venit. S-a lovit de toate judecăţile iar puterea spirituală nu mai avea nici un înţeles. Aveam să privesc un tablou confecţionat din vată de zahăr, diform şi expus în grabă. Maşini scumpe, dame elegante, şampanie fină şi cuvintele care treceau pe lângă mine. Iahim dădea autografe împreună cu magnatul greco-român, fost consilier prezindeţial a domnului Ion Iliescu.  Eu, invitata, am cumparat o carte, muncită şi scrisă aproape în totalitate de mine, din vitrina expusă la magistrala lansare.

Eu, invitata, am trecut cu paşi timizi printre norii de fum, printre marile figuri marcante ale istoriei, cerşind respectuos un autograf pentru eternitate.

Eu, invitata, remunerata fără portofel, căutam un pahar cu apă. Aveam gustul dulceţii de cireşe amare.
După toată această oboseală fizică, după umilinţa de a nu fi plătită pentru munca depusă, dar nici măcar scrisă ca şi colaborator la ceea ce ieşise pe piaţă, romanul Răzvrătirea, cedasem fizic.

Îmi plătisem şederea într-o rezervă de spital, hrănită artificial prin perfuzii, cu un diagnostic de sindrom vestibular din cauza oboselii fizice. “Generozitatea” de care am beneficiat din partea lui Iahim a fost o vizită la ora când soarele se străduie să apună. O vizită înregistrată pe un reportofon, ascuns în buzunarul vestei din piele neagră (le era frică de autorităţi, stătusem mai mult de 8 ore la serviciu) şi întrebarea:

“ Nu-i aşa că te simţi mai bine acum că am venit eu?”

L-am privit cu ochii care vedeau orice imagine la dublu. Am simţit un nod în stomac. Ameţeam şi mi se făcuse greaţă. Mi-a strâns mâna şi a plecat grăbit. Restul …tăcere.

 Dumnezeu a întors şi cealaltă faţă a monedei.

În scrut timp am simţit pe pielea mea, ceea ce alţii ştiau deja, cum este să scapi de o persoană care devine incomodă. Atunci când ai puterea să o faci, o promovezi. Deşi îmi trebuiseră două luni să mă refac fizic, sufletul meu sângera puternic. Greul întoarcerii în redacţie era amplificat de prezenţa unui om pe care îl crezusem prieten.

Devii înţelept prin vindecare şi iertare. Când mai găseşti resurse de lumină şi pace, când rugăciunile îţi curaţă drumul de praful lumii. Viaţa nu a fost împotriva mea, ci sieşi. Eu am iertat şi l-am împovarat cu păcatul său. Era nevoie să se întâmple pentru a renaşte ca pasărea cenuşă, pentru a  primi binecuvantarea adevărului.

Iubirea de oameni nu este o licoare fermecată pe care să o strecori cui doreşti într-un pahar cu apă. Ea a fost trimisă prin săgeţi de foc spre Pământ. Nu poţi să nu te încrezi în El, Cel Bun.

Patronul cotidianului îmi oferise un post de redactor pe departament social (eu eram un caz social şi nu puteam scrie despre mine) aşa că, mi-am cerut ieşirea din peisajul cotidian, cu acordul părţilor.

La ieşire, Iahim mi-a dat un sfat:

“Să nu plângi! Pleacă demn!”

Mi-am legat braţele la spate, mi-am pus un plasture la gură şi la picioare lanţuri. Dacă nu aş fi facut asta, în urma mea clădirea s-ar fi prăbuşit într-o explozie, cu toţi cei prezenţi în ea.

Anotimpurile anilor trecuţi aveau o însemnătate aparte. Le trăiam cu intensitate maximă. Adoram fiecare floare ce se zbătea să înflorească, pledoariile iernii, mofturile toamnei şi, de fiecare dată, luam drumul scrierilor. Scriam, scriam, scriam. Independenţa cu care mă obişnuisem îmi dădea fiori. Era asigurarea mea spre vârsta apropiată maturităţii. Nu aduceam niciodată ofense relicvelor, fenomenelor fiziologice şi fizice. Experienţa din laboratorul vieţii a fost un fals. Nu ştiam că am forţa necesară să deosebesc inteligenţa de vid. Gloria este atunci când primeşti ce ai oferit iar judecata nu-ţi este pusă la îndoială. Iertarea vine impusă de conştiinţă,dar când ea însăşi se cere, atunci sufletul cade în milă.

Telefonul suna insistent, ca de fiecare dată. La capătul celălalt, vocea prietenului Iahim abia se auzea. Vocea baritonală şi plină de semeţie semăna cu a unui flaut spre final de arie, piano.

“Bună dimineaţa, mon petite, mai mai faci?”

“Buna dimineaţa, Iahim! Mă despovărez de vară şi aştept să mă bucur de neasemuita toamnă. Tu?”

“ Eu sunt la spital. Mi-ar face mare plăcere să vii să ne vedem!”

“De ce, Iahim, eşti în spital?”, întreb surprinsă.

“Pentru că….Mai bine să-ţi spun prin viu grai!”

Aveam în faţa mea un bărbat slab cu un pântec imens. Galben ca frunzele copacilor care tocmai se desfrunzeau. Mâinile, care păreau odată plase uriaşe de pescari, se uscaseră şi căpătaseră o culoare maroniu închis. Lângă noptieră era un maldăr de reviste şi ziare, semn că stătea demult acolo. Mirosea puternic a medicamente.

“Ţi-am adus un trandafir, Iahim! Mi se pare sumbru şi fără viaţă aici.” A scăpat trandafirul din mână, l-.am ridicat eu. L-a luat, l-a privit îndelung, i-a inhalat parfumul şi l-a sărutat. În ochi îi dansau cîteva lacrimi. A spus cu voce înecată şi răguşită….

“ Vei veni să.mi pui pe lespedea din piatră câte un trandafir?”

“Nu vorbi prostii, o să te faci bine!”

“Nu mă mai fac, mon petite, plec în călătorie să mă întâlnesc cu prietenii!”

“Nu.i aşa că te simţi mai bine acum că am venit eu?”, am simţit nevoia să.i amintesc.

M-a privit năuc şi a schiţat un gest cu mâna a lehamite, a uitare. S-a aşezat pe maginea patului, mi-a luat mâna în mânile lui şi mi-a spus cu voce gâtuită…

“ Am greşit! Iartă.mă! Nu am ştiut să fiu bun cu tine. Nu am ştiut să te apăr atunci când şi-au bătut joc de tine. Nu am ştiut să îţi ofer respectul pe care l-ai meritat ca salariată a mea, ca şi colegă şi prietenă. Mi-ai adus multă bucurie şi nu te-ai plâns niciodată că este greu. Te-am împovărat cu poveştile mele triste şi nu ai spus niciodată că eşti obosită. Ai muncit până la epuizare şi eu nu am înţeles că făceai asta din iubire platonică pentru mine şi nu pentru bani. Din iubire ai făcut toate astea. Şi eu am fost un dobitoc care a profitat. Acum că ai venit mi-e ruşine, tare ruşine! Te-am chemat să mă ierţi. Dacă nu vrei pot înţelege.”

Din colţurile rezervei de spital, cuvintele lui păreau ecouri. Îmi veneau în minte frânturi din amintirile petrecute cu el, frustrările trăite acolo, reproşurile pe care mi le făcea, toate dispăruseră. L-am ascultat si, fără falsă modestie, îmi creştea inima. Îmi veneau în minte cuvintele grele pe care mi le spusese când am plecat. Banii pe care i-a luat în urma publicării acelei cărţi la care scrisesem. Vila pompoasă pe care o primise ca revoluţionar, toate astea îmi dansau prin minte. Am vrut să-i spun, dar inima mea se împietrise. Dădusem drumul lacrimilor binefăcătoare. Lacrimilor care curăţă, spală, vindecă.

“Dumnezeu să te ierte, Iahim! Eu te-am iertat demult! Am învăţat multe de la tine. A fost o onoare că te-am cunoscut si vei rămâne mereu în inima şi sufletul meu ca prietenul Iahim. O amintire la care mă voi gândi numai cu plăcere. Rămâi cu bine!”

Am ieşit repede. Nu doream să mă vadă plângând. Am fugit pe holul spitalul până în curte şi m-am aşezat pe o bancă din faţa bisericii Sfântul Spiridon. Am plâns şi m-am rugat pentru el. Şi cerul însepuse să plângă. Ploua.

“Iartă-l, Doamneeeee, te rog din tot sufletul meu să-l ierţi când va ajunge la tine!”

De ziua lui, pe 14 septembrie, a murit. Nu am mers la mormântare. Nu am vrut să văd cum ajunsese. Doream să-l am în minte aşa cum îl ştiam. Nu i-am căutat mormântul niciodată, nici nu vreau să o fac. L-am iertat şi atât.

 

Era trecut de miezul nopţii.

“Ne-am blocat în igloo, dragule. Cum ajungem acasă?”

“Las’, nu-ţi bate capşorul tău frumos. Să terminăm de scris, ediţia de mâine e foarte importantă!”

Ningea diafan. Vântul furios împrăştia ninsoarea, construind munţi de zăpadă. Ici colo un felinar stropea cu lumină câte-un colţişor de stradă. Am deschis fereastra. Iahim fuma îngrozitor. Aerul rece, pătrunzător îmi invada plămânii.

“Te grabeşti, mon petit? Am atâtea să-ţi povestesc. Rămâi! Te voi adormi eu. A venit peste noi Marele Frig, nu vezi?

“Îmi este groaznic de somn…”

Ningea insistent. Priveam amândoi tabloul glacial, se făcuse frig în cameră, dar noi nu.l simţeam.  Îi simţeam răsuflarea în ceafă şi-mi era bine. Am făcut cafea şi ne-am aşezat pe fotoliu, el a început să povestească.

Până dimineaţă a povestit… nu ştiu ce, adormisem. Din aţipeala amorţită auzeam frânturi de cuvinte, râsete şi chicoteli. “Nu mă atingeţi, nu faceţi asta, mă voi topi şi n-o să mai ning!”. Ochii mi s-au deschis larg, cred că visasem.

“Iahim, câte ceasuri sunt?”

Ploapele îmi erau ca doua aripi frânte imposibil de ridicat.

“ Ai adormit, mon petit. Să-ţi fie ruşine. Te-a învins Marele Frig!”

“ Nu m-a învins nimeni, am nins toată noaptea.”

Cotidianul impunea respect cu fiecare zi trecută în calendar. Fiecare zi era o aşteptare continuă a celeilalte, sosirea unui alt anotimp. Am ascultat povestea unui om pe care am ajuns să-l iubesc, aşa cum Dumnezeu îşi iubeşte semenii.

“ Iahim, aştia zic că suntem amanţi”

“ Să zică!”, chicotea zâmbind pe sub mustaţă.

Zile şi nopţi ascultam, el povestea, râdea sau găurea manuscrise cu pistolul. Avusese grad în armată, ştia. Uneori se îmbăta şi plângea, îşi blestema soarta sau îşi striga fiul. Alteori era ciufut şi greu de convins  să zâmbească. Dar eu ştiam că banalul este ca un cancer pentru el,  îşi va dori să ningă iar.

Uşiţa de la scrin rămase deschisă. Înăuntru se zăreau multe manuscrise iar deasupra lor tronau sticle din plastic cu inscriptia : Votcă SCANDIC, 40 de grade. Cu cat ocoleam scrinul, cu atât îmi apăreau mai multe sticluţe.

“A fost petrecere la tine, dragule?”

“De ce întrebi?”

“Sunt multe sticle…”

“Asta nu- i treaba ta. Uite, am scris astă noapte. Vrei să citeşti?”

Priveam manuscrisele şi îmi dădeam seama că toate poemele sunt desprinse din lumea pe care el o considera vinovată. Erau despre viaţa şi frustrările sale. Despre femeia pe care a iubit-o şi nu ştia cum s-o numească. Prieteni, trădare, fapte pe care nu dorea să le fi făcut.

“Dragule, se simte o schimbare de stil în scrierile tale. Te-ai topit. Scrii versuri albe, o viaţă ilustrată în propoziţii şi fraze cu tehnică poetică.”

“Citeşte şi taci!”, mă îndemna mereu.

Anii treceau, iar eu aveam să aflu cât de vie şi tulburată a fost viaţa acestui om cu care lucram la redacţia unui ziar. Iubirea, dimensiunea considerată enormă, pătimaşă, a unui veşnic neînţeles, dornic de faimă şi bunăstare. Poveştile noapte / zi pe care numai eu le ascultam.

“La vară plec în Grecia, mon petit. Plec să scriu o carte despre viaţa şi activitatea un consilier prezidenţial, adică la muncă. Cred că voi avea timp să privesc şi răsăritul de pe tereasa unei case frumos construite pe malul Mării. Vor fi multe pagini de cules, mă ajuţi? Vreo douăzeci de casete audio de ascultat şi scris, pe-o parte şi pe cealaltă. Se remunerează corespunzator, ce zici?”

“Zic că o să vezi Grecia, Acropole, o ţară încărcată de istorie. Marea, oamenii…Eşti norocos! Drum bun, să te distrezi!”

Vara cu ale ei miresme

Am aruncat o bucată de pâine cu brânză şi nişte roşii într-un rucsac, mi-am luat caţeluşa şi-am fugit pe câmpul din faţa blocului, să meditez sub copacii livezii de pruni şi cireşi.

Neobosita Lissa  scăpase din lesă şi-o rupse la fuga după păsări şi fluturi, apoi s-a postat lângă copac, pe iarbă,  dormitând. Arar mai deschidea ochii, doar să-mi verifice prezenţa.  Nu aveam chef să citesc doar să simt adierea vântului, căldura soarelui şi mireasma florilor de câmp. Mă bucuram de pace interioară. Uneori gândurile îmi fugeau departe, ici colo cineva le dădea de mâncare. În clipa de singurătate, parcă netrecătoare, valoarea timpului rămas s-a pierdut într-un confesionar pe care îl vizitam uneori duminicile de peste an. Trimiteam mesaje lumii de dincolo fară a primi vreun răspuns. Puteam cuprinde în scris toate acele trăiri, să scot la iveală esenţa. Renunţam plictisită, aşa cum aruncam o ţigară, mă osândeam leneşă cu mâna inertă, căzută pe marginea patului. Căutam iubire în bârlogul lupilor, în peştera zeilor sau sub pietrele maicilor. Toropită de căldura sufocantă, mimam un dans haotic pe o melodie de bluess european şi-mi conservam starea armoniei printre blocuri. Vulnerabilă, cu păduri tropicale aşezate pe rafturi, admiram anotimpul zilelor când ţăranii scăpau coasa la insistenţele ierbii revoltate. Bolnavii de ieri, s-au răzvrătit şi au strivit sub copite turma de îngeri. S-au trezit păsările şi am simţit gustul amar al nucilor  căzute. Era septembrie trist sub cupola lumii abstracte.

“Buna dimineaţa, mon petit! Am venit. Cobori?”, a sunat vocea baritonală a lui Iahim.

Aveam în faţă un bătrân obosit şi înnegrit de soare. Barba îi crescuse nepermis de mult iar ochii nu mai aveau acea stralucire ca până atunci.

“Mon petit, cadoul ăsta e pentru tine. Este un pergament vechi cu un mesaj în limba greacă, scrie ….noroc şi fericire veşnică. Să-ţi amintească de mine. Trebuie să muncim, e mult de scris. Am văzut peisaje superbe, pline de istorie…şi Mare. Dar hai să bem o Metaxa de la mama ei de-acasă, crede-mă nu se compară…merge cu istorioara mea”.

Povestea cu Grecia se terminase odată cu sticla de Metaxa. Eu ascultasem, cu doar o picatura într-un pahar. Băuturile tari mă adormeau şi doream să cunosc povestea.

Chipul său devenise palid. S-a ridicat încet, avea o culoare cadaverică, s-a privit în oglinda apoi a îngânat ceva…

“Sunt obosit, mon petit, merg sa dorm, închide când pleci”. Căzuse pe canapea într-un sforăit zgomotos.

Pe scări, un coleg avea nelămuriri.

“Şefu’ este? La pagina 1…”

“Sst! Domnul se odihneşte.”

“Şi ediţia?”

“Se face, dar mai tarziu, acum nu e momentul.”

 

Tăcerea somnolentă a continuat şi în zilele şi lunile următoare. Nimic din ce făcea nu era terminat. Devenise nevrotic şi avea gânduri de suicid. Alteori îşi plimba prin păr pistolul de calibru 9 mm.

“De ce, dragule?”, îl întrebam.

“Au vrut să mă omoare, mon petit. Mi-au trimis ţigări otrăvite.”

“Cine?”

“Ei…KGB-ul!”

“Hai, că delirezi! Cine ar avea motiv să te omoare? Un biet profesoraş de limba română, rătăcit printr-o redacţie de ştiri.”

“Da, <<biet profesoraş>>, dar de limba română, mon petit, de românica noastră dragă. Militant al marii uniri cu patria mama, Basarabia dragă. Un lider”.

“Astfel de vrere are multă lume, dar nu a murit nimeni pentru că şi-a dorit unirea cu Basarabia, de ce tu?”

“Nu ai înţeles. Eu sunt capul mişcării, pe mine mă vor! Dar vezi pistolul ăsta, le crăp scăfârlia cât ai zice peşte.”

Şi începu să tragă cu pistolul în sticle din plastic goale, acolo unde fusese vodcă marca “Scandic”.

“Uşurel, haiducule, că o să mă omori! Eu nu conduc nimic. Te-aude lumea, vrei să atragi atenţia?”

“Nu am chef astăzi de nimic. Ieşi, vreau să fiu singur!”.

Timpul parcă se oprise. Veneau sărbătorile. Din interiorul biroului se auzeau colide la intensitate maximă. Nimeni nu îndrăznea să intre. Am ieşit în zăpadă şi am privit pe fereastră. Iahim era cu capul pe birou lângă pistolul de 9 mm. O ţigară arsese până la filtru, iar o sticlă de Metaxa se răsturnase alături. Pentru moment mi-a trecut un fior rece pe şira spinării. Dacă s-a omorât? Trebuia să intru. Am deschis prudent uşa biroului şi am îngânat în şoaptă:”Dormi?” I-am luat pistolul din mână şi l-am ascuns după scrinul cu manuscrise.

“Uf! A trecut!”

Mai tarziu aflasem că paramedicii îi salvaseră viaţa. Diagnosticul pus la internare era ciroză hepatică necrozată. Viaţa lui depindea de el însuşi. Dumnezeu îi dăduse o şansă.

 

 

 

Te strig, surioară, prin ţipătul lupului alb şi taigaua îngheaţă.

Chipul tău, acoperit cu văl alb, îmi zâmbeşte dincolo de munţii ninşi cu flori de gheaţă.

Paharul cu vin înspumat, pe care îl ascunzi sub faldurile rochiei liliachii, aşteaptă să fie ciocnit de paharele cavalerilor templieri. Pentru tine, diamante galbene şi bomboane Ferrero Rocher.

De m-ar umili toată Inchiziţia, gândul frământărilor mele se va închide într-un curcubeu pe care-l aşez în jurul taliei şi cu el te port în lumea copilăriei. De mă vor ucide, fantoma trecutului va bântui până va gasi calea luminii, iar lacrima ochiului nopţii îţi va fi mereu izvor.

Tu, una din Maria Preafericita, te-ai născut pentru mine, să vezi, să crezi, să naşti şi să speri. Cântăreşte glonţul  vânătorului şi nu te lăsa nimerită niciodată. Zborul tău va fi vegheat de ulii albi ai iernii în care te-ai născut.

Leagă la poartă o suviţă din părul tău bălai şi voi şti că eşti acolo. Va fi secretul nostru. Mâna mea va atinge uşor mâna ta, aşa vom pecetlui legământul trecerii noastre prin lume.

Te-ai născut şi ai crescut frumos. Cu dorinţe şi năzuinţi pe care nu ţi le-am ştiut niciodată. Fiecare şi-a trăit viaţa impusă Am fost Soarele şi Luna, albul şi negrul, două băuturi efervescente, fiecare cu arome diferite. Dincolo de cuvintele frumoase, prinse în această scriere, ştim câtă durere au ascuns oglinzile. Eu am rămas cu aceeaşi durere. Tu, te-ai scuturat de colbul trecutului şi ţi-ai ales o familie. Ai luptat, te-ai ridicat, ai plâns şi ai zburat. Însă aripile tale nu s-au deschis niciodată şi pentru mine. Au rămas două braţe care m-au hrănit când îmi era foame şi mi-ai potolit setea când buzele mele erau uscate, totul ca într-un film mut. Cine ne-a interzis să ardem în acelaşi foc? Cine a hotărât să despartă cele două râuri? Dacă ar fi să scriu despre tine te-aş descrie într-un singur cuvânt – dor.

Mi-e scurtă şederea în amintirile tale, iar urletul meu şi acum se aude. A nins peste tot şi este surdă până şi tăcerea. Priveşti absentă de pe scara pe care ai urcat. Arar solobozeşti  câte-un zâmbet. Ce mult mai râdeam când eram copii! Îţi aminteşti? Doar vântul şi ploaia te-nfioară, surioară.

În visul meu, eu sunt cea care aleargă spre tine cu un şal alb, cel croşetat de Haziaică. Eu sunt cea care îţi suflă în palme căldură strivind cu genunchii pietrele. Sunt cea care te-mbracă mireasă şi îţi soarbe lacrimile ascunzându-le pe ale sale. Cu cât mă apropii mai mult, cu atât chipul tău se înalţă şi dispare în ceaţă.

Mă întorc spre mine şi strig “am visat!!!!”

 

 

 

 

 

 

 

Domnului maior, cu drag!

 Interfonul a sunat preluuung. Sunetul lui împrăştia în mine mii de săgeţi. Era ca şi cum aş fi vrut să mor în acel moment. Era el şi tremurul mânii ce mă cheamă.

“ La 13?”

Mă întorceam cu 27 de ani în urmă. Aceeaşi ochi, aceeaşi statură, aceleaşi buze fine. Atitudinea dură şi aceleaşi braţe ferme care îţi vorbeau prin energia lor. Doamne, nu pot să cred că din nou te joci cu mine!

Atât de natural, detaşat, ca şi când n-ar fi plecat niciodată.

“O cafea?”, îl întreb.

“Nu, fără cafea”, mi-a tăiat-o scurt.

“Atunci poate ţi-e foame, ceva de băut?”, insist.

“Am mâncat pe drum, dar un pahar cu vin roşu ar fi plăcut. Uite, e de la mama, producţie proprie, natural!”

Am băut doar jumătate de pahar din licoare roşie şi mă aşezasem pe marginea fotoliului, mai aproape de el. L-am privit îndelung. Nici un gest de emoţie, nimic. A scos din geanta de voiaj, cu mişcări repezi, o pijama şi periuţa de dinţi.

“ Vreau să mă schimb!”, a spus la fel de tăios.

L-am îndrumat spre camera de baie.

În starea mea pretinsă şi umilă, pe cel care avea să facă ca totul să aibă un rost, l-aş fi inventat spre a nu.l mai iubi. Banalitatea momentului mă paralizase şi îmi era ruşine de mine. La ce se aştepta? La ciorapi de mătase cu bandă, la sutien din dantelă franţuzească sau poate la un Chanel nr.5 şi câteva mişcări lascive lângă un balansoar închipuit?! Nu, nu, nu! A revenit cu zâmbetul pe buze. Doamne, acelaşi zâmbet ca a lui. Aveam impresia că el, Ştefi al meu, se întorsese din morţi. Mă privea ca şi când m-ar fi ştiut de-o viaţă. Scanase pe repede încăperea şi îmi spunea cum se pot monta camere video şi microfoane în pereţi. Atât de serios…

“Dar nu-mi pasă! Mereu mi-am dorit să i.o trag unei agente sub acoperire”, închise chicotind.

“ Cu mine vorbeşti?”, întreb uimită.

“Nu-i cazul tău.”, replică şi s-a aşezat lângă mine pe pat.

Eram deja doi în acea ecuaţie a nopţii. Şi-a întors faţa spre mine şi mă privea.

“Nu-mi vine să cred că ai condus cinci ore pentru mine!”

“Ţi-am spus că vin.”

Mi-a prins mâna în mâna lui şi ne-am pierdut într-un sărut care oprise timpul în loc. Ce frumoooossss!!!! Mi-era teamă să şi gândesc, să nu se-audă şi să stric frumuseţea momentului. Şi gândul meu îmi tot vorbea, şi tot vorbea, în timp ce noi ne sărutam. Fuuuugi, lasă-mă să mă bucur de moment! Pleacă şi nu te mai întoarce! Nu-mi pasă, de ce mă sâcâi? Dar gândul vroia să ştie. De ce nu a comentat nimic despre ţinuta mea? Hi, hi, ce era de comentat?  Un trening alb din bumbac cu elastan. Banal, dar încă de un alb strălucitor.

“Dezbracă-mă!” i-am şoptit la ureche.

Tăcut, cu mişcări domoale, a explorat fiecare centimetru al trupului meu. Nu ştiu ce gândea, nu spunea nimic. Primise o comandă şi o executa. Nu mi-a spus cum sunt. Am închis ochii şi m-am pierdut în el. Intrasem împreună în cetatea lui.

Cât de minunat! Imaginaţi-vă o cetate cu ziduri groase, cu porţi înalte care se deschideau pentru mine. Eu, Regina acelei nopţi dorite, păşeam cu tălpile goale pe sufletul lui. Aveam permisiunea atunci şi mâine, mereu.

Interiorul cetăţii era îmbietor. Mobilier din vremea cavalerilor templieri, arme aşezate pe ziduri şi multă lumină împrăştiată de mii de lumânări. Păşeam uşor, nu atingeam nimic, doar răsuflarea noastră se auzea ca un ecou. Pe un culoar paralel, deloc luminat şi foarte rece, se zărea o uşă.

“Ce-i acolo?”, întreb.

“Nu-i treaba ta. Te rog, aici să nu intri niciodată. Ţi-ar întuneca mintea şi ţi-ar sfâşia sufletul. Rămâi lângă mine şi nu căuta să dezlegi secrete. Prinde.mă de mână şi continuă să mergi!”

Îl ascultam orbeşte, vrăjită de magia momentului. La capătul culoarului ne-am oprit. Mersesem mult şi eram obosiţi. Mi-era foame, dar am ignorant acest sentiment.

“M-ai sărută-mă un pic, vreau să-mi potolesc setea!”

“Uite, o masă îmbelşugată! Avem de toate pentru a ne potoli foamea. Avem iubire, ciorchini de vise, fructul pasiunii şi prăjituri cu iluzii. Dar am uitat să aşez pe masa ta şi încredere. O prăjitură mare cu aromă de nuci. Din toate am poftit cu nesaţ, apoi am băut apă din floare de bujor. Ne-am aşezat pe o lespede de piatră. Începuse să plouă.

“Ai obosit?”

“La tine în cetate nu oboseşti niciodată. Simt energia albastră prin toţi porii. O respir!

Două nopţi şi o zi am stat închişi acolo. Lumea de-afară îmi părea străină. Nu-mi mai doream să ies. Era cald, era linişte, era bine. Am valsat pe o muzică divină până lumânările s-au scurs şi au picurat pe pământ pecetluindu-ne iubirea ca semn a unui nou început. Începutul unei lumi pe care ne-o doream. Sau cel puţin aşa credeam atunci.

“Încearcă să dormi! Mai este mult până departe.”

Şi m-a cuprins cu braţele, sărutându-mă îndelung.

“Dormi, iubita mea, dormi! Dragostea are mereu un pas înainte fricii. Pas pe care tu mă ajuţi să.l fac zi de zi. Te iubesc, femeie! Pupici în palme.”

Dar lumea nu este aşa cum ne-o dorim noi. Cruda realitate ne sufocă, ne batem cu destinul şi ne vine să omorâm timp, distanţă, oameni.

Am străbătut aleea dintre blocuri tăcuţi, până la locul unde era parcată maşina lui. Mda…paradoxal, nu calul din poveste, ci maşina. Eram încă în transă. În sufletul meu era şi bucurie, tristeţe, dar mai ales amărăciune. Regina nu mai era, dispăruse odată cu ivirea zorilor, iar cavalerul se urcase la volan.

“Pe unde o iau să ies la strada mare?”

Nici nu mai aveam răspuns. În ochii mei îşi făcuseră apariţia lacrimi. Lacrimi de durere. Am articulat un gest, i-am urat drum bun şi m-am întors nicăieri. Nu.mi doream să mă vadă plângând. Luase cu el si o parte din mine. Gândul îmi râdea sarcastic şi mă presa. Hi, hi, nu se mai întoarce niciodată! Dar inima refuza să.l asculte. Pleacă! Fuuuugi! Mă iubeşte! A spus asta. El nu spune oricui “te iubesc”.
În odaia mea a rămas doar parfum de bujori. Florile dragi sufletului lui. Şi încă o iubire pierdută, şi încă un fragment din ea.

 

 

 

 

 

Amurgul coborase peste noi fără veste. Acelaşi frig blestemat care se încăpăţâna să plece din mine de vreo câteva săptămâni. . Am închis fereastra încăperii unde lucram. Luasem o pauză de-o ţigară. Secretara m-a anunţat că la parter mă aşteaptă cineva. Nu ştiu de ce îmi era atât de frig. Coboram scările care mi se păreau interminabile, picioarele îmi erau grele şi mă împiedicam. Am deschis uşa metalică şi am zărit chipul palid al surorii mele.

“Vino, tata e grav! A căzut pe scări şi s-a lovit la cap”.

Mă apucase un tremur isteric şi am  zâmbit demonic. Sufletul meu era răzbunat, tata suferea, iar eu nu-l iertam. Îmi veneau în minte cuvintele lui când s-a desparţit de mama:

“De ce tată, de ce noi? Mama era frumoasă, avea grija de tine, eram noi, fetele tale?!”

“Soarta, Danică soarta, tată”

M-am înors căre sora mea cu cinism şi i-am răpuns:

“Nu pot veni acum, sunt la serviciu, nu pot pleca. O să merg mâine dimineaţă să-l văd”. Am făcut cale întoarsă, lăsându-mi sora stupefiată.

“Ai o ţigară, Iahim?”

“Ce s-a întâmplat, eşti palidă, ţi-e rău?”

“Tata ….e rău!”

“Mergi! Trimit pe cineva în locul tău”.

“Nu! Nu pot să-l iert. Merg să-mi termin treaba” . M-a privind uluit şi a întins mâna spre mine.

“De ce?”

“Mi-e frig, dragule, foarte frig!”

Spitalul Neurochirurgie “Prof. dr. Oblu”. Spitalul morţii. Aici şi-au găsit sfârşitul Bunul Leonte şi tata.

Culoarele imense, mirosul greu, totul în alb şi gri. Salonul în care zăcea tata era plin de groază. Oameni care erau în viaţă doar pentru ca nişte aparate aveau rolul ăsta, tăiaţi, schilodiţi, un aparent tablou al salvării. De fapt, o moarte întârziată cu acordul lui Dumnezeu. Ici colo se vedeau chipuri de sfinţi. Chipul Fecioarei şi al Domnului, tipărite pe hârtii. Tata zăcea, pe jumatate mort, plin de fire şi furtunaşe, cu capul bandajat. Aproape de nerecunoscut.

“I-am scos un sfert din creier. Daca va mai trăi, deşi nu cred, va fi o legumă. L-am resuscitat de două ori, parcă ar mai fi vrut să trăiască. Acum nu mai e nimic de făcut, nu mai simte nimic”, au fost cuvintele medicului specialist care preluase cazul – tata.

Am mers în salon, l-am privit, însa nu m-am putut apropia de el să-l ating. Mă cuprinse din nou acel frig blestemat. Tremuram, fără să vărs o lacrimă, nu aveam nici un sentiment. Era o imagine ruptă parcă dintr-un film de groază în care noi eram personajele principale. Nu puteam să plâng. Aş fi vrut ca tata să mă vadă plângând. Trupul meu era ca strunele unei viori, plesnite, dezacordate, rupte.

Noaptea măsuram secundele, minutele, orele apăsătoare, număram stelele şi răsfoiam în albumul cu amintiri. Erau atât de puţine.

Dimineaţa, tata murise. Fără cuvinte, fără lumină, fără regrete. Trecuse un tren şi nu a oprit în gara noastra. După şase luni de la moartea Verei. (va continua)

…..în lan de grâu copt şi roşu de mac. Era vremea cireşelor.  Haină mi-a fost vântul, m-am spălat de păcat într-un iezer. În peşteri am slobozit primul scâncet şi am lăsat cuvintelor câte-un dor să inunde. Spiritul, mireasma crinilor albi pe culoarul îngust de mesteceni, zboară cu aripi de foc spre palidul curcubeu al nopţilor de vară. Pe-atunci aveam coroană de îngeri, acum doar dulci caise coapte în surâs.

Sunt prima notă la solfegiu, melodia mea începe cu tine. Dragostea mă inspiră şi mă respiră, îmi este bine.

Privesc în oglindă şi văd o mireasă. Păcat, e al Domnului! Aştern la picioarele tale covor de in alb, fii binevenit! Spune.mi cuvinte frumoase, să mor ascultându-te, şi-apoi taci! Plase uriaşe de pescari sunt palmele tale. Închide ochii! Priveşte-mă! Balsamul primului gest lasă-l în odaie, îţi va folosi la sfârşit, când morile vor înceta să se învârte, să macine dragoste. Spune orbilor că voi recunoaşte poarta prin care au slobozit lumina. Este nevoie de aerul unei bivoliţe negre, cu petală de floare în frunte, să poarte stigmatul meu de femeie îndrăgostită.

Când mă voi ridica, tu vei fi  sacrificat pe altarul Cleopatrei. Sângele curs va potoli setea câmpului meu cu maci roşii.

Caracterul meu s-a format pe sistemul ludic. Orice realitate impusă provoacă un dezechilibru emoţional. Inocenţa cu care eram obişnuită să privesc viaţa şi oamenii din jur au creat un paradox – gândirea abstractă. Obsesia pentru faptele bine făcute, pentru pur, imaculat, alb, derivau din mizeria realităţii. Asta e! Punct.

De aceea cele mai plăcute scrieri izvorau din dorinţa de a face curăţenie prin lume. Dacă aş fi fost Dumnezeu, aş fi creat câte un anotimp pentru fiecare lună a anului. Cum ar fi fost anotimpul luminii? Să vezi în fiecare zi cerul în multe culori.

Fiecare zi aduce cu ea o lecţie. Este un privilegiu pe care ni-l oferă viaţa. O sursă de călăuzire şi meditaţie zilnică, o descărcare a sufletului. Mirarea şi surasul te îndeamnă la confesiune, iar în confesiune îţi asumi toate greşelile, spunea o voce. Hieroglifa este o mărturie a existenţei spirituale, un interlocutor a cărui faptă  nu o poţi condamna. Talentul fiecarui anotimp transformă natura într-o viitura a forţelor singurătăţii cu gust de mere coapte, iar fericirea într-un final de Vivaldi. Această măreţie, exprimată uneori de cozile viorii, se prăbuşeşte în gândul omului cu spirit profund, oferindu-i spre închinare acea pace interioară râvnită după aflarea tinereţii. Cine nu şi-a pierdut paşii pe drumul cuvântului, împrăştiindu-şi gândurile prin culorile minţii?. Să ai timp să adormi sub copacii înfloriţi măcar o dată pe an.

 

Că trebuie să fim raţionali se ştie. Dar ce se întâmplă în creierul nostru când inima bate cu putere de te doare-n piept? Cum să-i porunceşti ei să se cuminţească, pentru că tu ai creier şi nu este vina ta că trăieşti într-o societate care „funcţionează” mai bine decât judecătorii dintr-un tribunal? Dar eşti om şi profteşti la mere….precum Eva  Creatorului.

Când vezi merele crescând atât de frumos în copacul altuia, mai că îţi aminteşti de păcatele ei şi te împinge necuratul să.ţi înfingi dinţii în roşeaţa lui şi să te răcoreşti cu zeama dulce – acrişoară a minunatului.

Mereu am spus că fericirea înseamnă iubire. Dar tot de-atâtea ori m.am înşelat. Mama ei de trăire incontenstabilă şi nebună care îţi trimite spiritul haihui, legănându-l pe valuri de sentimente! Apoi te plesneşte cu patimă, după ce a  stropit-o cu un vin din viţă nobilă. Începi să baţi câmpii şi să te gândeşti să-ţi cultivi o livadă cu meri.

Da, dar după ce ai şi livada cu meri crezi că eşti fericit? Nu, nu eşti! Erai mai bine când furai mere din livada altuia? Sigur că da, e adrenalina, sistemul ludic al unei copilării care nu s-a vrut coaptă. A unei copilării condamnată la neînflorire.

Ce ar fi omul fără iubire? Cât poate el supravieţui? Nu este un păcat mai mare să nu iubeşti? Unde să-ţi ancorezi corabia dacă nu în portul cuiva? Viaţa te aruncă în apă, tu nu ştii să înoţi, şi pluteşti pe o bucată de lemn. Trecerea măiestuoasă prin apă îţi vindecă rănile, le cicatrizează iar tu nu mai simţi durerea înotând mai departe.

Când pierzi fericirea nu te poţi consola. Aştepţi mereu ca poştaşul să sune la uşă nu o dată, ci de sute de ori şi să-ţi aducă o depeşă despre moarte sau viaţă, un desen, o floare, un semn despre el, ceva ascuns de ochii lumii.

Undeva departe, foarte departe, pe tărâmul unde lupii albi erau prietenii mei, undeva unde învăţasem să urlu ca ei, se ţesea o pânză de păianjen sub o cupolă din sticlă de murano. O pânză care mi.a susţinut cei optsprezece ani din viaţă. O pânză pe care se legăna o domniţă, ajunsă la mal pe o buturugă din lemn.

Nimic spectaculos, nimic ireal, o poveste scrisă pe o banală agendă de birou, Convenţia a două suflete care pierduseră fiecare câte ceva. Ea, iubirea, el tinereţea. El este păianjenul care a ţesut pânză şi a prins domniţa care nu împlinise nici douăzeci şi trei de ani.