Anul 2021 se pregateste de plecare. Inca un an din viata noastra! Un an « trait » sau un an « consumat » ! Moartea fiecarui an este un moment de bilant. Moartea unui an si nasterea unui An Nou ofera prilejul de a ne pune in evidenta in toata splendoarea latura noastra umana. De a arata omul primordial, omul instictual, omul rob al slabiciunilor. Indiferent de nivelul nostru intelectual, de nivelul de pregatire… omul; rob al propriilor slabiciuni se face vizibil si isi marcheaza prezenta.

Sub masca intoarcerii catre cele Sfinte, catre Divinitate, sub masca Colindelor si a traditiilor de Craciun si de Anul Nou, moartea unui an … ne ofera prilejui sa mai facem un pas pe drumul spre Eternitate.

Ne alimentam spiritul si ne indestulam, poate prea indestulam trupul !

Ingroparea unui an este prilejul fixarii de noi tinte pentru un AN NOU, care se vrea a fi, mai Bun, mai plin de Sanatate,  de Fericire, de Bunastare… Este de dorit ca innoirea  anului sa ne faca sa înțelegem… că a sosit momentul innoirii noastre. Trebuie doar sa credem ca este posibila innoirea noastra. Schimbarea nu este nimic altceva decât o transformare esențială a stilului de viata, care implică conștientizarea necesității abandonarii vechilor, proaselor și nesănătoaselor obiceiuri, si adoptarea unora noi, sănătoase, care ne să amelioreze semnificativ calitatea vieții.

Cat de greu o fii schimbarea stilului de viată si debarasarea de nesănătoasele și proastele obiceiuri? Cuvintele distinsului cardiolog, profesorul Valentin Fuster: „Niciodată nu este prea târziu ca să începi să ai grijă de tine. Niciodată nu este prea devreme ca să înveți” … să trăiești (aș completa eu!), ne invită la profunde reflexii, privind fragilitatea vieții, făcându-ne să ne punem întrebarea: „Cum să câștig timp pentru… viata mea?”.

Sau cu alte cuvinte e vremea iesirii din boala, incertitudine și nesiguranţa care sunt pe cale sa ne invadeze trupul, sa ne înlăcrimeze ochii şi sa ne îndurereze inima.

Anul nou e vremea reînvierii corpului și a spiritului nostru!

Oricât de obosit şi epuizat ne-ar fi trupul, oricâte rezerve şi temeri am avea vizavi de schimbarea noastră, ACUM și AICI e momentul să ne mobilizăm resursele ascunse, să ne ridicăm şi să pornim la drum, dar mai ales să ne scoatem din cap ideea de a ceda sau renunţa. Numai asa vom înțelege că credinţa şi perseverenţa noastră ne vor dovedi că suntem mai puternici decât credeam odată.

La multi ani! Sanatate si impliniri!

/

Viața trebuie privită ca o comparație continuă, pentru a fi în măsură să identificăm și să ne corectăm minusurile personale. Cu ce ne comparăm sau cu cine? Cu nimeni (ar fi de dorit)!!! Dacă ne comparăm cu semenii noștri vom găsi mereu diferențe pe care să dorim să le compensăm. Cu siguranță vom rămâne prizonieri sub mantia înghețată a frustrărilor și nemulțumirilor, pentru că așa cum bine știm, ne comparăm de obicei cu semeni de-ai noștrii care au realizat mai mult. Și bineînțeles că vom fi profund nefericiți și neîmpliniți făcând această comparație. Este cât se poate de clar că trebuie să ne comparăm CU CEEA CE AM PUTEA DEVENI dacă nu am „arde gazul degeaba”, împietriți în pseudoconfortul cotidian, îngroziți de frica de schimbare, de frică că ceea ce am putea deveni ne-ar putea copleși. Sau mai clar „CĂ NU VOM FACE FAȚĂ”. Pentru că uităm cuvintele marelui poet Rumi: „Privește în time; tot ceea ce vrei să fi: EȘTI”.

Așa că de multe ori ne îngrădim și presărăm cu spini drumul spre propria fericire, trăind fără un scop anume, fără idealuri, lăsându-ne duși de val, pentru că plecăm de la premisa că „fericirea este intangibilă” și că „viața nu are nici un sens”. Asta, atât timp cât noi trăim cu convingerea că suntem victimele unui sistem care ne oferă mai puțin decât merităm.

Că vrem, că nu vrem, trebuie să recunoaștem că viața este în continuă schimbare, că lumea evoluează și că nimeni nu ne obligă să fim părtași la asta dacă nu vrem, dacă „nu putem” ține pasul pentru că limitele pe care ni le-am fixat ne sufocă. Este tot alegerea noastră. Așa că participanți la petrecerea dată de fericire vor fi cei care au înțeles că fericirea înseamnă cunoaștere, acțiune și multă, multă iubire de semeni. Pentru că dacă nu dai… degeaba aștepți să primești. Pentru că puțini înțeleg că fericirea și sensul vieții nu este dat de „a avea” ci de „a fi”! Pentru că sunt cariere strălucite și averi mari făcute doar de faptul că cei care le-au dobândit sunt sclavii nevoii de a consuma, bazate pe absența cunoașterii de sine, sau a propriei valori, a celui în cauză. Și atunci de unde fericire și sens al vieții?

Ne intoxicăm cu întrebări de genul De ce? Sau Ce va urma? Pentru că „clipele de stagnare” apar tot mai des, pentru că drumul până la Xanax sau Prozac e tot mai scurt, pentru că ne reducem la atenuarea suferinței și a durerii fără să ne întrebăm care este rostul lor și de ce au apărut în viața noastră. Astea toate se întâmplă mereu sub ochiul vigilent al psihiatrului, care nu face decât să ne amputeze emoțiile, transformându-ne în legume umblătoare, „fericite” că afectul și trăirile, care aveau rol de mesager, au fost reduse la tăcere.

Așa că ne putem lua gândul de la bucuria și extazul care vin de obicei ca recompense pentru că am descoperit că dezvoltarea personală și descoperirea că Dumnezeu sălășluiește în fiecare dintre noi, ne apropie de acel „pod mult prea îndepărtat” numit „Extaz” sau „Evrika” date de revelația depășirii unui obstacol. Tocmai acest cuvint „Evrika” rostit la momentul potrivit ne-ar fi permis să accedem la un nivel superior, la descoperiea fericirii ascunse în conștientizarea descoperirii adevăratului sens al vieții noastre.

Pentru că „pacea” pe care ne-o aduce conștientizarea „împlinirii de sine” vine din interiorul nostru și nu trebuie așteptată să ne bată la ușă. Pentru că atunci când devenim mai buni, mai toleranți, mai altruiști, vom putea spune că parfumul de fericire este pe polița noastră.

Fericirea și adevăratul sens al vieții nu sunt generate de plăcerile legale sau ilegale pe care ni le oferim. Acestea sunt doar iluzii date de contactul cu lumea neliniștită și agitată, aflată într-o goană nebună a căutării contracronometru a unor „obiective care trebuie bifate în viață” și care sunt doar niște scopuri intermediare menite să înfrumusețeze o călătorie fără finalitate, fară gară terminus, făcută din dorința unui voiaj de ochii lumii.

Ce ar fi dacă ne-am întreba mai des: Ce ar fi dacă am conștientiza că „eu sunt” în curs de transformare de la „a avea”-ul de care suntem strâns legați și care se aplică la tot ce este atașat vieții noastre și cu care nu ne putem identifica, pe care astăzi le avem și mâine le-am putea pierde, la eternul „A FI”? Pentru că „EU SUNT” înseamnă a fi atașat doar de „faptele mele”, înseamnă să transcedem dincolo de individualitatea ego-ului nostru.

Înseamnă doar să înțelegem că găsirea adevăratului sens al vieții poate fi conștientizată de unul singur… dar fericirea pe care ne-o aduce acel moment TREBUIE ÎMPĂRTĂȘITĂ!

Îmi amintesc de o veche reclamă TV, la pantoful sport Adidas Torsion. Niște cuvinte meșteșugit alese și înșirate într-o succesiune care a făcut să curgă râuri de cerneală. O expresie care a făcut istorie. O înșiruire de vorbe care… a schimbat paradigme, a schimbat vieți. Suna simplu „dacă vrei cu adevărat, POȚI”. Cauzalitatea directă, legătura dintre a vrea și a putea. Determinantul direct este dorința de a face, de a se autodepăși. Dorință neîngrădită de nicio limită, întărită de credința și convingerea fermă că nimic nu este imposibil, făcând posibilă actiunea. Ba mai mult chiar aceată dorință naște acțiunea. Pentru că dacă eu vreau și eu pot… cine mă mai poate opri?

Doar Creierul meu!!! El este cel care mă oprește!!!

Nu a fost nevoie decât de câteva clipe și de imaginație pentru a da naștere altei cauzalități. Reversul primeia, aceasta este cea în care conștientizarea putinței naște dorința de a face. Astfel s-a născut „dacă poți cu adevărat, vreau!” – o întrebare retorică? O afirmație? Adică eu te întreb pe tine dacă poți, trăind cu dorința preformată că tu vei confirma: da, pot. Pentru că de fapt, eu vreau ca tu să poți!!! Să beneficiez și eu … de pe urma „puținței tale”. Că, de… „neputință găsești la tot pasul!”

Cert este că singurul lucru pe care pot să îl știu este ce pot face eu! Dar oare știu cu adevărat ce pot face eu? Îmi cunosc oare eu adevăratul meu potențial?

S-a demonstrat, nu odată, adevărul afirmației: „există bolnavi incurabili, pentru că ei nu vor să facă ce trebuie sau se limitează să îsi spună: nu pot să mă vindec, nu pot să fac mai mult!”

S-a demonstrat că Există viață… dincolo de   IN POSIBIL!!! S-a demonstrat ca afirmația „Sunt conștient că pot depăși starea de acum și…am convingerea că pot să-mi trăiesc viața alături de o boală presupus incurabilă!” te ajută să evadezi din închisoarea lui „NU POT!” face asta sau „NU POT!” accepta sau „NU POT!” trăi așa,

Trăim într-o închisoare în care gardieni ne sunt CUVINTELE. Suntem prizonierii lui „nu pot”, „nu ştiu”, „sunt prea bătrân”, „boala aceasta este incurabila” etc… Asta se întâmplă pentru ca noi consideram aceste cuvinte drept adevar absolut.

Trebuie să acceptăm că porţile cunoaşterii şi ale înţelepciunii sunt întotdeauna deschise şi că este obligatoriu să îl excludem pe „nu pot” din viaţa noastră. Este foarte greu să ne schimbăm modul de a gândi, în condițiile în care am moștenit acest „nu pot” și suntem robii lui. Pentru că nu pot, nu am timp, e prea târziu… va exista în capul nostru atâta timp cât ne gândim doar la lucrurile pe care nu le putem face.

Nu putem face întotdeauna totul, dar putem face ceva. Viața noastră va fi mereu ceea ce vom face noi din ea. Gândurile și acțiunile noastre ne vor conduce către succes sau eșec. Prin urmare cheia succesului se află în mâinile noastre. Vom conștientiza și înțelege că singurele limite, sunt cele pe care ni le-am implementat în mintea noastă. Deci putem spune liniștiți ; „dacă ei au putut, eu de ce nu pot?” sau „cu ce sunt eu mai prejos decât ei?”

Concluzia este cât se poate de clară: cei care se concentrează pe ceea ce nu au şi/sau nu pot face, nu vor reuşi niciodată …

… pentru că viaţa lor se desfăşoară în spectrul lui şi sub sceptrul lui „NU POT”.

„EU POT” este mai important decât IQ!

Între „a fi” și „a nu fi” există doar „NU POT”!

A fi resuscitat, a constientiza pe deplin realitatea, înseamnă a renaste la o viață nouă, ne spune Evanghelia. Această renaștere începe acum și este experimentată în fiecare zi, de fiecare dată când devenim puțin mai liberi și puțin mai iubitori. O meditație a fratelui Michel Hubaut, franciscan, despre înviere.

Învierea, o victorie zilnică asupra forțelor morții
Fiecare sărbătoare de Paște este o ocazie de a ne aminti că învierea nu este ceea ce trebuie să se întâmple după ce murim, ci o nouă realitate care începe astăzi.
Fiecare dintre noi își modelează, zi de zi, fața lui de eternitate. Ca și în cazul fluturelui care iese din crizalida sa, este nevoie de timp pentru ca omul să resusciteze, să iasă din matricea sa de pământ și să devină un fiu al lui Dumnezeu, un copil al luminii.
Maurice Zundel s-a întrebat adesea câți bărbați și femei ies în mod conștient din „eul” lor biologic prefabricat pentru a deveni cu adevărat bărbați vii, oameni liberi responsabili de propriul destin. Fără îndoială, toate potențialitățile lor spirituale se vor împlini într-o zi, dar probabil nu pe pământ! Este inutil să încercăm să ne imaginăm ce va deveni după noi după moartea noastră, dacă, primind Hristosul Pascal, nu începem acum să devenim vii.

La résurrection, une victoire quotidienne sur les forces de mort

Ressusciter, c’est renaître à une vie nouvelle, nous dit l’Évangile. Cette renaissance commence dès maintenant, et se vit tous les jours, chaque fois que nous devenons un peu plus libres et un peu plus aimants. Une méditation du F. Michel Hubaut, franciscain, sur la résurrection.

La résurrection, une victoire quotidienne sur les forces de mort
Chaque fête de Pâques est l’occasion de se rappeler que la résurrection n’est pas ce qui doit arriver après notre mort, mais une réalité nouvelle qui commence aujourd’hui.
Chacun de nous façonne, jour après jour, son visage d’éternité. Comme pour le papillon qui sort de sa chrysalide, il faut du temps pour que l’homme ressuscite, émerge de sa gangue de terre et devienne un fils de Dieu, un enfant de lumière.
Maurice Zundel se demandait souvent combien d’hommes et de femmes émergent consciemment de leur « moi » biologique préfabriqué pour devenir réellement des hommes vivants, des personnes libres et responsables de leur destin. Sans doute, toutes leurs potentialités spirituelles arriveront-elles, un jour, à maturité, mais probablement pas sur terre ! Il est inutile de chercher à imaginer ce que nous devenons après notre mort, si, en accueillant le Christ pascal, nous ne commençons pas dès maintenant à devenir des vivants.

 

Adevărata măiestrie a medicului stă în abilitatea lui de a găsi radiera (a găsi soluția terapeutică) care să îi permită să îl șteargă pe IN din fața CURABILULUI. Abia atunci… INcurabilul devine CURABIL și… vindecarea devine posibilă. În practica medicală, în viața de zi cu zi poveștile bolilor noastre se sfârșesc odată cu sfârșitul boliilor. De multe ori bolile noastre sunt pe viață și atunci povestea bolilor noastre, este de fapt povestea vieții noastre, povestea șansei neirosite, a dreptului divin la viață și a asumării responsabilității de a-ți duce crucea, oricât de grea ți se va părea. Este povestea victoriei vieții în fața morții și a necapitulării în fața neputinței! Moartea și neputința însoțesc zilnic medicul practician, care poartă cu sine povara „mizeriei umane”. O poveste – fără povestea din spatele bolii, fără povestea durerilor, a neliniștilor și a multelor întrebări fără răspuns – există doar pentru cei care nu au cunoscut niciodată boala!

 

Adevăratul medic practician, adevăratul pedagog și formator, pasionat atât de deslușirea semnelor bolilor la patul bolnavului cât și de împărtășirea acestora tinerilor studenți dornici de cunoaștere, nu va uita niciodată despre solemnitatea și unicitatea fiecărui act medical. În cadrul actului medical nu poate fi separat actul clinic, diagnostic și terapeutic de actul didactic, datorită caracterului integrativ al procesului elaborării diagnosticului. Pentru că nu poți fi un bun executant cunoscând doar aspectul teoretic. Pentru că, oricât de tehnologizat, computerizat sau chestionarizat, actul medical este și va rămâne dependent de medic, singurul în măsură să însuflețească acest act comercial dintre două persoane. De ce act comercial? Conform filozofiei evreiești, orice interacțiune între două persoane, este un act comercial. Pentru că sunt doi participanți! Unul care dă informația și primește știința vindecării – acesta este bolnavul. Celălalt care primește informația și se străduiește ca prin prisma cunoștințelor lui teoretice și a abilităților practice dobândite în ani de când „veghează asupra sănătății” să îi transmită celui aflat în suferință, miracolul vieții și al vindecării. Acesta este medicul! Iar motivul pentru care un om se adresează medicului (nimic mai mult decât un om cu niște presupuse calificări sau competențe!), este o stare ieșită din sfera normalității, o suferință, o boală, un discomfort pentru care omul bolnav crede că… medicul îl poate ajuta. Pentru că, medicul este singurul în măsură să transforme emoția actului medical în agonie sau extaz… pentru pacient.

 

Simțul clinic și arta diagosticului se învață sau se „fură” de la maeștrii. Un clinician adevarăt știe că în procesul elaborării diagnosticului, pacientul nu poate fi redus la un corp fizic, la un actor secundar pe scena pe care, noi medicii ne exersam talentul! Pacientul este un erou la fel de principal pe această scenă. Pentru că, așa cum am mai spus, pacientul – omul aflat în suferință – este mai mult decât obiectul muncii noastre, el este cel care dă un sens existenței și activității noastre de zi cu zi ca medici. Omul bolnav este cel care contribuie în mod hotărîtor la ascensiunea sau declinul nostru profesional!

 

Actul medical este mai mult decât un contact direct între două persoane care nu au intenția de a-și invada spațiul intim. Actul medical nu poate fi redus la o simplă interacțiune fizică între două corpuri. Nu există act medical complect fără implicare emoțională și intelectuală, fără ca medicul să cunoască ungherele tainice din povestea bolnavului și fără ca pacientul să dorească să simtă pe deplin empatia și dăruirea medicului. Există nenumărate povești, editoriale, cronici, prefețe de cărți care vorbesc despre frumusețea, unicitatea și fascinația actului medical. Pentru că într-adevăr, fiecare act medical este unic precum un meci de fotbal!

Există în schimb și o față nevăzută, ascunsă în spatele birourilor celor care evaluează actul medical în cifre. Președintele Colegiului Medicilor din România, dr. Gheorghe Borcean, într-unul din discursurile domniei sale spunea: „… cei care organizează, cei care cuantifică, cei care finanţează, cei care urmăresc, cei care supraveghează şi sancţionează influențează, de asemenea, calitatea actului medical.” Sunt medici care trăiesc live povestea dezintegrarii actului medical de către funcționari și birocrați care, acționând conform literei legii (asta în opinia lor!), sparg integrarea clinică a medicului, fragmentând în părți actul medical, invocând că activitatea didactică este supusă altor prevederi legale comparativ cu activitatea medicală, diagnostică și terapeutică, de parcă unor bolnavi li se aplică doar partea teoretică, în timp ce pe alți pacienți se exercită partea practică a ritualului consultului medical.

Actul medical este mai mult decât baza activității medicale, este mult mai mult decât un parteneriat bazat pe interese și scopuri diferite, legate printr-un numitor comun, numit stare de sănătate. El nu poate fi redus la un transfer bidirectional de emoții și energii. Actul medical este un act magic care amprentează conștientul și subconștientul medicului dar mai ales al pacientului devenit dintr-o dată suferind, după ce înaintea întâlnirii cu medicul, avea doar niște simptome. Așa încât unul dintre scopurile actului medical, este ca medicul să cunoască obiectivele pacientului, pentru a-i putea oferi o soluție viabilă pe drumul vindecării. Doar că pentru a putea oferi soluții viabile, medicul are nevoie de cunoaștere!

Unul dintre titanii medicinei românești, eminentul clinician, semiolog și pedagog deopotrivă, profesorul Aurel Păunescu Podeanu obișnuia să spună: „Medicina se învață din cărți (nota mea! – acesta este actul didactic, pentru că informația din carte o complectează, pe cea primită la curs, sau în discuțiile de pe holurile facultății sau ale clinicilor). Dar practica medicinei se desprinde la patul bolnavului, alături de medici practicieni cu experiență (nota mea! – acesta este actul clinic, actul elaborării diagnosticului, momentul în care corpul medicului vine în contact strâns, de multe ori intim, aș putea spune, cu corpul pacientului).” De la domnia sa am mai aflat – fapt confirmat și de experiența pe care am acumulat-o în cei 25 ani de practică medicală, 25 de ani de Semiologie medicală, ani în care precum un detectiv am căutat niște semne „ascunse privirii sau aflate de-a dreptul la vedere” – că „Fiecare bolnav constituie o carte din care medicul care vrea și își dă osteneala învață lucruri noi sau consolidează lucruri vechi. Mai mult decât tratatele, anii de spital, de vecinătate zilnică cu suferința omenească alături de medici cu experiență te formează ca un bun practician, ca… un medic adevărat.” (va continua…)

Ne naștem și trăim înconjurați de suferință și durere. Frământările și neliniștile noastre fac parte din cotidianul existenței noastre efemere. Traiul nostru zilnic stă sub eternul DE CE?, care atârnă deasupra capetelor noastre precum o sabie a lui Damocles, gata să cadă peste noi în goana zilnică a satisfacerii nevoilor noastre primare, care chiar dacă fac parte din categoria nevoilor inferioare, se impun a fi satisfacute.

Lumina lui Dumnezeu sălășluiește în fiecare dintre noi. Cu toate că facem parte din rasa Homo Sapiens, comportamentul nostru dovedește, de multe ori, exact contrariul. Pentru că stăm și așteptăm ceva (sau cineva să vină) DIN EXTERIORUL NOSTRU să ne lumineze. Continuăm să trăim în intunericul existenței noastre, așteptând ca Lumina să coboare asupra noastră și să ne umple de iubire!

Trăim într-o lume în care majoritatea nu știm să iertăm, nu știm să dăm la o parte răul, rămânând agățati de ideea „câtă durere este în sufletul meu și cât de îndurerată îmi este inima…” Durerea este omniprezentă în jurul nostru, suferința pentru propriile noastre dureri este opțiunea fiecăruia dintre noi. Iar dacă vrem ca să fie atât de multă durere în sufletul și în inima noastră… atunci cu siguranță amărăciunea vieții noastre cu siguranță ne va invada. Înseamnă că e momentul unei reflectări profunde cu privire la ceea ce ar trebui să schimbăm în viața noastră, în stilul de viață dar mai ales în felul în care conștientul nostru, „spiritul noastru vital” percepe realitatea de zi cu zi.

Acesta este momentul conștientizării faptului că otrava ascunsă în inima noastră ne-a invadat trupul și sufletul, că ispitele inimii umane, mândria, trufia și slava deșartă, calcă în picioare „inteligența inimii” noastră, făcându-ne să uităm că una dintre valori este „smerenia”!

Una dintre cele mai pertinente întrebări pe care ar trebui să ne-o punem, după cum spunea ilustrul fizician Stephen W Hawking în cartea: „O mai scurtă istorie a timpului” este: „De ce noi existăm aici pe Pământ? Care este rostul prezenței noastre și care ne este menirea pe acest Pământ?

Aflarea răspunsului la această delicată întrebare, va marca, așa cum spunea autorul mai sus citat, „triumful final al rațiunii umane – deoarece atunci vom cunoaște cugetul lui Dumnezeu”. Abia atunci vom putea înțelege, cu „inima tremurând de emoție” sau poate „inima cât un purice,” măreția și grandoarea cuvintelor „EU sunt în tot și totul este în mine”. Pentru că fiecare dintre noi, suntem un EU. Diferența dintre EU-ul din mine și un alt EU nu este dată de nume, kilograme, coeficient intelectual sau culoare a pielii… Diferența o dă ACCEPTAREA faptului că „Dumnezeu este în tot și totul este în mine”. Pentru că EU înseamnă cunoaștere iar ușile cunoașterii sunt larg deschise. Pentru că totul este în noi. Pentru că așa cum spunea un filozof: „cel mai greu este să te lupți cu tine însuți”. Atât timp cât te vei lupta tu cu tine, nu vei putea vedea „PACEA din TINE”.

Lumina noastra interioară Divină se poate aprinde și poate emana, doar în momentul în care conștientizăm prezența în noi a grației și iubirii Divine. În momentul în care credem și nu ne îndoim. Abia atunci vom fi în măsură să înțelegem că ieșirea din Întuneric este doar unul dintre pașii drumului spre Înălțarea noastră. Un mic pas pe Golgota vieții noastre, pe care trebuie să o străbatem smeriți și umili, oricât de grea ne-ar fi Crucea pe care o purtăm. Pentru că Dumnezeu nu dă decât celor care pot duce!!!

Fie ca Lumina Divina a Sfintei Învieri, să erupă din noi și sa ne umple sufletul cu bucurie, trupul cu sănătate, mintea cu înțelepciune și inima cu IUBIRE!

Sărbători fericite!!!

 

Trăim într-o lume în care majoritatea nu știm să iertăm, nu știm să dăm la o parte răul, rămânând sclavii ego-ului și a mîndriei deșarte. Viața noastră este dominată de invidie și de dorința de ieși din anonimat cu orice preț. Uităm că smerenia și recunoștința sunt adevăratele virtuți. Germenii îndoielii și ai eșecului își fac loc în inima noastră, făcându-ne părtașii unei drame izvorâte din propriul nostru creier. Suntem invadați de ideea „câtă durere este în sufletul meu și cât de îndurerată îmi este inima…” Deși Durerea este prezentă în trupul nostru, suferința pentru propriile noastre dureri este opțiunea fiecăruia dintre noi. Iar dacă vrem să ne transformăm în victimele propriilor nostre „dureri” lăsându-le să își facă loc în sufletul, în inima și în mentalul nostru… cu siguranță amărăciunea vieții ne va invada.

Toate acestea se întâmplă, pentru că… în graba bifării punctelor din agenda cotidiană, sub presiunea stresului care ne apasă și a grijilor noastre exagerate, ne expunem „ucigașilor inimii”. Este momentul conștientizării faptului că otrava ascunsă în inima noastră ne-a invadat trupul și sufletul, că ispitele inimii umane, mândria, trufia și slava deșartă, calcă în picioare „inteligența inimii” noastră, făcându-ne să uităm că una dintre valori este „smerenia”! Deoarece „slabi la inimă” cum suntem noi oamenii… ne lovim, de multe ori, de o serie de bariere, frâne, piedici, etc. plasate în calea evoluției pozitive, a schimbării stilului de viață și a vindecării noastre… de propria noastră persoană.

Acestea sunt premisele care îmi permit să afirm că INIMA umană sau INIMA fiecăruia dintre noi, este organul nostru central, fără de care nu ar fi posibilă viața. Dacă spun inima mea, spun viața mea! Viața noastră este însuși viața inimii noastre. Așa că atunci când ne punem „inima pe tavă” în fața cuiva, să fim pregătiți ca să ni se să ceară să ne „smulgem inima din piept”. De ce să fim orbi toată viața și sa nu conștientizăm că pericolele pândesc la fiecare pas, că  simbolistica „sacrificiului ritual” cere inima noastră?

Poate vom înțelege într-o zi cât de importantă este inima fiecăruia dintre noi. Nu o putem minți la nesfârșit că îi dăm apă vie și de fapt… o otăvim incet. Nu este sigur că inima noastră va deveni imună la otrăvuri, chiar dacă i le dăm „picătură cu picătură”. Mai ales, să nu uitam niciodată că dacă vrem să putem trăi într-o eternă primăvară împreună cu inima noastră… este cazul să înțelegem un lucru simplu! Schimbarea, trecerea sau „ieșirea din iarna inimii noastre” nu este nimic altceva decât o transformare esențială care implică conștientizarea necesității schimbării vechilor, proaselor și nesănătoaselor obiceiuri, cu unele noi sănătoase, care să amelioreze semnificativ calitatea vieții. Sau cu alte cuvinte e vremea trecerii dintr-un anotimp plin de boli, incertitudini și nesiguranţa, care ne-a invadat trupul şi conştiinţa, care ne-a înlăcrimat ochii şi îndurerat inima… către însorita primăvară a inimii noastre, care să ne „dezghețe creierul”  și să ducă la reînvierea corpului și a spiritului nostru.

Trebuie să înțelegem că este momentul trezirii din letargica hibernare în care zacem cu creierul îngheţat şi cu simţurile la limita de avarie. Deoarece oricât de obosit şi epuizat ne-ar fi trupul, oricât de multe dezamăgiri şi neîmpliniri am purta în sufletul şi în inima noastră, oricâte rezerve şi temeri am avea vizavi de schimbarea noastră, ACUM și AICI e momentul să ne mobilizăm resursele ascunse, să ne ridicăm şi să pornim la drum, dar mai ales să ne scoatem din cap ideea de a ceda sau renunţa, robi ai ideii că „inima noastră este prea plină de amar și de durere” ca să mai putem face ceva.

Rezultatul acestui dezghet va fi pe măsura așteptărilor; vom constata cum trupul, inima şi creierul nostru se umplu cu (de) recunoştinţă, ca şi câmpurile cu flori primăvara. Vom înțelege că acea „eternă primăvară din inima noastră” înseamnă reinventarea noastră, înseamă o „inimă bună și largă”. Și mai știm că nicio primăvară nu poate topi zăpada din sufletul, inima şi conştiinţa noastră dacă noi alegem să avem „o inimă de piatră”, dacă noi nu vrem să ne „călcăm pe inimă” pentru că am hotărât că… nu este cazul să schimbăm nimic. Că este mai bine să trăim într-o „iarnă eternă!”

 

Concluziile sunt cât se poate de clare. Știm că scopul vieții noastre este mântuirea și chiar mai mult de atât, vindecarea noastră trupească și sufletească. Pentru că, vom fii cu „inima împăcată” doar atunci când vom înțelege pe deplin sensul cuvintelor poetului Rumi: „Fiecare om are o menire de împlinit. Dacă uiţi toate celelalte lucruri, dar ştii asta, ştii totul. Însă dacă ştii orice altceva şi uiţi faptul acesta, nu ştii nimic şi vei fi trăit în zadar.”

 

În fața întrebărilor de multe ori fără răspuns care se nasc și ne invadează viața, dezechilibrându-ne emoțional – cum ar fi „De ce tocmai EU???”, „De ce tocmai mie?”, „De ce?”, „De ce trebuia să mi se întâmple una ca asta?”, „Ce pot să fac în această situație???” – este imperios necesar să înțelegem că… ceea ce se întâmplă cu noi, se întâmplă doar…în capul nostru!!! Pentru că… NOI SUNTEM CEI CARE CUANTIFICĂM SEMNIFICAȚIA EVENIMENTELOR DIN VIAȚA NOASTRĂ!!!! Să înțelegem că… nimic nu este întâmplător în viață! Să acceptăm că fiecare experiență din viață are rol în dezvoltarea și evoluția noastră! Să înțelegem că ACUM și AICI putem alege să stăm pe loc sau să evoluăm! Putem alege între a trăi și a muri!!!!!

Tulburați de dezechilibrul cauzat de evenimentul emoțional intens traumatizant, nu vedem, de multe ori, nici o ieșire din această situație , fiind convvinși „… nu vom scăpa niciodată de boala asta!“. Este cât se poate de clar că modul în care fiecare persoană înţelege să ia atitudine, să se comporte, să decidă ce face cu propria lui viață și cu starea de sănătate… ne diferențiază pe unii  de ceilalți. Abilitatea de a face față situațiilor problematice din viața personală…diferă de la individ la individ.

Luând ca reper cuvintele lui Viktor E. Frankl: „Atunci când nu mai putem schimba o situaţie… suntem provocaţi să ne schimbam pe noi înşine”, fără a omite cuvintele lui Horia Francisc Țurcanu: „… boala este o oportunitate pentru transcendență iar ACCEPTAREA este primul pas; pentru realizarea acesteia, nefiind suficient doar gândul că „acceptăm”, ci este nevoie de o schimbare lăuntrică de ATITUDINE” putem încerca să facem un prim pas. Ceea ce ne netezeşte drumul spre succes și vindecare este capacitatea de a ne imagina în postura de învingător. Deoarece, după cum spunea același Horia Țurcanu: „În fiecare din noi trăiește Maestrul. Doarme. Așteaptă să fie trezit și mai ales trăit”

Suntem prizonierii lui „nu pot”, „nu ştiu”, „sunt prea bătrân”, „boala aceasta este incurabilă”. Trăim într-o închisoare în care gardieni ne sunt aceste cuvinte. Pentru că noi le consideram drept adevar absolut și „Frica de Schimbare a stării de sănătate” sau „Frica de Îmbolnăvire” ne guvernează viața. Deoarece „EU POT” este mai important decât IQ! E cazul să învățăm cum să evadăm din închisoarea lui „NU POT să mă vindec!”.

Ca să fim siguri de reușită este bine să nu avem dubii sau îndoieli, deoarece „frica de nevindecare”, sau frica unui eșec pe drumul vindecării apare… pentru că „înainte de a cunoaște sensul suferinței… ne gândim la complicațiile bolii!”. Cât timp ne vom gândi la complicații, cât timp vom fi prizonierii Incurabilului și ai Imposibilului, frica de eșec pe drumul vindecării va persista. „Frica de nevindecare” va dispărea atunci când vom conștientiza că adevărata putere… stă în ABILITATEA noastră de a găsi radiera care îl șterge pe IN… din INCurabil. Și abia atunci, totul devine… CURABIL!!!

Trebuie să avem convingerea că oricât de „incurabile ar fi rănile pe care le avem”, stă în puterea noastră să decidem că „putem să trăim cu ele”. Fiecare problemă cu care ne provoacă viața are întotdeauna o soluție de rezolvare, pe care noi trebuie să o găsim, deoarece… nimeni nu poate face nimic în locul nostru.

Să întelegem că „există bolnavi incurabili, pentru că ei nu vor să facă ce trebuie sau se limitează să îsi spună: nu pot să mă vindec, nu pot să fac mai mult!”.

Este foarte important să ne trăim viața și să nu o lăsăm să treacă pe lângă noi, copleșiți de „bolile noastre” Boala trebuie fi privită ca o criză în viața noastră, ca un punct de cotitură. Sensul suferinței este cel pe care noi il dăm și pe care noi îl creăm!!! Complacerea în postura de victimă a bolii nu face decât să ne agravăm cu fiecare zi ce trece, starea noastră generală. Creem astfel premisele agravării simptomelor și implicit a dizabilităților create de boală.

E cazul să ne schimbăm atitudinea, să ne transformăm în niște învingători și să nu rămânem doar niște supraviețuitori resemnați. Trebuie să învățăm cum să trăim cu o boală, cum să conviețuim cu un acest partener nechemat și cum să parcurgem călătoria vieții alături de tovarășul nedorit, care ne-a invadat universul și care ne încurcă socotelile. …Care ne obligă să facem niște schimbări, unele chiar majore în viața și în stilul nostru „nesănătos” de a trăi. Să învățăm că „lupta cu boala” există doar în titlurile ziarelor și pe genericul emisiunilor TV!!!!!

 

Suferința și boala te obligă să faci ceva pentru a-ți face ție viața mai bună. Pentru că… ceea ce nu te ucide, te face mai puternic. Nu suntem cu nimic mai prejos decât ceilalţi, indiferent de bolile sau limitările fizice sau de altă natură pe care le avem.

Vom deveni ÎNVINGĂTORI… în „Negocierea cu Boala” abia atunci când vom conștientiza că nu este nici o glorie să murim răpuși de o boală. Victoria este să trăim… învățând, în fiecare zi, cum să conviețuim cu o boală presupus incurabilă.

Deoarece  … „DINCOLO DE INCURABIL… EXISTĂ VIAȚĂ!!!!”

 

Dr. Dan Mircea Fărcaș – Virtuți Adormite – 2018 (toate drepturile rezervate)

 

Călătoria fiecăruia dintre noi, pe drumul vieții, este marcată de întâlnirea cu o serie de provocări. Una dintre cele mai mari provocări este aceea în care sănătatea noastră – de multe ori fragilă (nicidecum de fier cum mulți cred!!!) – întâlneşte provocarea bolii. Apariția și instalarea bolilor în corpul nostru nu este, în niciun caz, rezultatul alegerilor și a hotărârilor noastre.

În urma diagnosticării unei boli cronice, ne transformăm din presupus sănătoși, purtători ai unor simptome, în bolnavi. Astfel putem trăi sentimentul de pierdere – a sănătății, a stării de bine, precum și a unor deprinderi pe care le aveam înainte de a fi bolnavi. Pentru că, dacă suferim de o boală, s-ar putea să ne simțim puși în fața incapacității de a face anumite lucruri, devenind manifeste unele dizabilități.

Comunicarea diagnosticului unei boli „handicapante”, grave presupus incurabile – boală cu care probabil vom defila „mână de mână”, 24 de ore din 24, 365 de zile pe an, precum cei doi evadați din filmul „Lanțul” – constituie un traumatism psihic grav pentru noul diagnosticat. Transformarea dintr-un presupus sănătos, purtător al unor simptome, într-un bolnav dar, mai ales, confruntarea cu un diagnostic nemilos, ne poate schimba viața la propriu, într-o fracțiune de secundă, răsturnându-ne prezentul și viitorul. Pentru că, uneori, ne trebuie mult timp că să înțelegem adevărul ascuns în spatele cuvintelor: „O boală nu este o problemă, decât dacă noi spunem că este o problemă. Și nu boala este problema, ci felul în care reacționăm la boală este problema.” Boala nu trebuie privită ca un agresor al starii de sănătate!!!. Boala este un mesager al dezechilibrelor din organismul nostru. Un vestitor al necesității unei schimbări majore în viața noastră. În stilul nostru de viață și mai cu seamă în atitudine și gândire!!!

Ar trebui să reflectăm la semnificația afirmațiilor următoare (sau unele asemănătoare!), pe care le auzim frecvent în jurul nostru: „- Cu siguranță s-au incurcat analizele la laborator?”, „- Nu poate fi adevarat!”, „- Este o greseala!”, „- Nu este drept!”, „- Nu mi se poate întâmpla tocmai mie una ca asta!” „- Oare este vina mea, unde am gresit?”

La ce ne gândim când o persoană din anturajul nostru, un cunoscut sau cineva drag nouă trece printr-o situație asemănătoare? Probabil la faptul că cel în cauză va trebui să depună eforturi să se obișnuiască cu ideea că este bolnav?

Ne gândim oare la ceea ce am face noi, dacă am fi puși în fața unei situații similare? Ne putem imagina, oare, ce dezorientați am fi și cât de tulburată ne-ar fi rațiunea dacă am fi diagnosticați cu o boală incurabilă? Câtă revoltă, tristețe și durere ar fi în noi? Ne invadează oare gândul invalidității sau al morții la perspectiva imposibilului și a incurabilului? La gândul fricii și a neputinței de a fi constructorul propriu-lui nostru destin? La gândul că trebuie să trăim cu o sabie a lui Damocles deasupra capului? La gândul că nu vom putea fi stăpânii propriului nostru corp? Că trebuie să acceptăm că va fi nevoie să așteptam oricât, fără să ne pierdem răbdarea?

Probabil că în primele momente, derutați și aflați într-o stare de confuzie, generată de ideea că suntem bolnavi, nu realizăm că nu este suficient doar să sperăm și să dorim să ne obișnuim (cât mai repede de preferat), cu ideea că suntem „tovarăși de călătorie” cu o boală cronică. Iar faptul că noi suntem într-o situație extrem de delicată nu trebuie să ne facă să ne resemnăm și să ne consolăm la gândul că boala va deveni o parte a vieții noastre!

Ne va trebui ceva timp să ne dăm seama că avem niște teme de făcut, că trebuie să descifrăm mesajul bolii, că este imperios necesar să acceptăm boala și realitatea (care nu poate fi schimbată). Trebuie să ne acceptăm și să ne iubim așa cum suntem. Să ne iubim pe noi și corpul pe care îl avem pentru că e singurul corp de care dispunem. De noi depinde să învățăm să ne simțim bine în pielea noastră, chiar cu prețul unor dizabilități! (va continua…)

https://www.sanatategratis.ro/110-pentru-inima/

De multe ori avem senzația că existența noastră bate pasul pe loc, că ne învârtim într-un cerc, ca într-un sens giratoriu, neștiind pe care ieșire să o apucăm, din cauza fricii de a nu o lua într-o direcție nedorită. Avem senzația că ÎNCERCarea de a nu rămâne prizonieri în sensul giratoriu, blocați și condamnați să ne învirtim ÎN CERC ÎNCERCând să găsim drumul bun… se poate transforma într-un eșec personal

De ce este nevoie să trecem prin astfel de experiențe? … pentru că sunt momente în viață când este nevoie acută să ne punem niște întrebări, cum ar fi: „Cine sunt eu și încotro mă îndrept?” și de ce nu: „Unde vreau să ajung?”… uitând de multe ori să ne punem întrebarea esențială „Ce ar trebui să fac eu pentru ca visele mele să se transforme în realitate?”

Drumul vieții noastre este presărat cu o serie de experienţe și evenimente, fiecare dintre ele menit să ne aducă cât mai aproape de conștientizarea faptului că: „Scopul vieții noastre este să ne descoperim (să ne găsim) adevăratul sens al vieții, adevărata noastră menire!. Evenimentele și experimentele care ne marchează existența, ne ajută să ne dezvoltăm, ne fac „mai mari”, mai înțelepți, mai luminați… ne deschid orizontul! Experimentele prin care trecem în lumea în care trăim au fost create pentru dezvoltarea caracterului, a personalității şi a desăvârșirii noastre. Trebuie să învăţăm că eşecurile şi amărăciunile pe care le îndurăm ne ajută în mersul nostru înainte!

Analizând, reflectând și trecând prin filtrele rațiunii noastre, cuvintele pline de tâlc și înțelepciune ale poetului Rumi: „Privește în tine; tot ceea ce vrei să fii, Ești”, vom înțelege că atunci când cineva ne spune „nu poți, e greu, nu există așa ceva”, ar trebui să îi amintim că aceasta este părerea lui despre el, că este crezul lui despre propriile lui posibilități. Este vocea lui interioară, gândindu-se doar la ceea ce poate face el în realitate, transformându-se astfel într-o victimă a propriilor lui meme și prejudecăți.

În realitate, dictonul „tu poți, și pentru tine poate fi ușor!!!” este cât se poate de adevărat, dacă credem în noi și în potențialul nostru. Cu siguranță vom putea, dacă avem credința fermă și nu lăsăm să își facă apariția germenii îndoielii! Dacă suntem dispuși să aștepțăm, fără să ne pierdem răbdarea! Dar, mai ales, dacă suntem perseverenți și ne punem la lucru creierul nostru plin de resurse ascunse și nebănuite, care abia așteaptă să fie descoperite și activate!!!.

Numai așa vom conștientiza că – între a fi și a nu fi există doar… „NU POT” Vom înțelege că „EU POT” este mai important decât IQ!

Așa încât, liniștiți putem trece la acțiune, motivați de cuvintele lui Viktor Frankl: „Când nu mai putem schimba o situaţie atunci suntem provocaţi să ne schimbam pe noi înşine.”

Și atunci, dacă putem cu adevărat să ne schimbăm viața, să ne găsim sensul vieții… de ce să nu pășim pe această cale? Ce ne împiedică?

Dacă nu ne schimbăm gândirea și paradigmele propriei noastre existențe, vom ajunge ca în încercarea de a ne găsi sensul vieții, care nicidecum nu este un sens giratoriu, să riscăm să rămânem… în cerc. Deoarece nu știm pe care iesire să o apucăm!

Și atunci apare întrebarea: de ce nu reușesc?

Pentru că nu ÎNCERCăm suficient… să nu rămânem ÎN CERC!!!

 

Am îmbrățișat cariera medicală din iubirea de oameni, din dorința de a întinde o mână de ajutor semenilor mei aflați în suferință. Am devenit medic mânat de dorința de a-i ajuta pe cei bolnavi să (își) găseasă și să pășească mai repede pe drumul acceptării suferinței și al vindecării bolilor lor. Pentru că, și eu la rândul meu, în calitate de pacient, am fost sprijinit și îndrumat de niște medici dedicați, adevărați profesioniști ai medicinei. Așa am învățat (cum) să îmi accept suferința și să conviețuiesc smerit și demn, cu boala Parkinson.

„Cât de uman este medicul din mine?” și „Cât de OM se mai poate considera pacientul din mine, după o conviețuire de 28 de ani cu boala Parkinson?” sunt unele dintre întrebările mele de zi cu zi!

Medicul din mine este înainte de toate un OM. Doar un om. Nimic mai mult decât un om. Un om care dețin calificări și competențe. Un om care a reușit să facă acte sacre pentru profani, readucându-le zâmbetul pe fețele cernite. Oricât de înalt ar fi piedestalul pe care s-a înălțat medicul din mine, atunci când îmi dau jos halatul „alb imaculat” impregnat de sângele, secrețiile patologice și energia pacienților mei, devin un simplu om și nu doresc altceva decât să mă amestec în mulțime. Am nevoie să mă confund cu oamenii, am nevoie să fiu „una cu mulțimea”, deși nu pot uita niciodată că am jurat să fiu pe bariadele luptei cu suferința și să fiu medic 24 ore din 24, 365 zile pe an! Medicul din mine vrea să devină, așa cum spunea unul dinte mentorii mei, „un civil la fel ca toți civilii, cu aceleași drepturi și libertăți!”.

Pe deplin conștient de dizabilitatea corpului meu fizic, pacientul din mine, determinat și cu atitudine pozitivă caută soluții menite a-mi îmbunătăți calitatea vieții. Dacă tot veni vorba, dizabilitatea „are grijă” să își facă simțită prezența în anumite momente și să mă însoțească în fiecare zi

Și bolnavul din mine este tot un OM. Un om care în fiecare zi mă stăduiesc să îmi demonstrez că dacă cred cu adevărat în potențialul „adormit” al corpului dar mai ales al creierului meu, pot să mă autodepășesc și pot fi un om la fel ca ceilalți! Chiar dacă am o dizabilitate. Așa că visul meu de a mă amesteca în mulțime și să fiu la fel că ceilalți poate deveni realitate. Chiar dacă, mersul meu ciudat, uneori „ebrios” îi face pe oameni să li se pare că sunt altfel decât ei!

Cu toate că bolnavul din mine se teme de spital și de medici, pacientul din mine a înțeles că viața umană a ajuns să fie de neconceput fără ajutorul medicinei, fără doctori, fără spitale – aceste clădiri impersonale, de beton și sticlă, la vederea cărora,  bolnavul din mine devine brusc anxios și încep să îmi pun întrebări. Una dintre primele întrebări pe care și-o pune pacientul din mine, după ce pășesc în spital este: „Oare când voi pleca de aici?”.  Pentru că în timp ce aștept următoarea analiza sau investigație sunt năpădit de scenariul la ce s-ar putea întâmpla dacă analiza nu iese bine. Ca bolnav mă macină gândul că boala, care deși face parte din viața mea, va evolua progresiv, că vor apărea complicații!

Contactul cu spitalul, văzul suferinței umane, contactul cu cei care sunt pe cale să piardă lupta cu boala,  conștientizarea unei agresiuni împotriva stării de sănătate, constatarea că dintr-un purtător de simptome omul se transformă într-un suferind, crește anxietatea pacienților, agravând simptomele celui bolnav. Ca medic, dar și ca pacient am înțeles că nu boala este cea care te omoară. Te omoară consecințele psihice și dezechilibrele organice cauzate de gândurile negative generate apariția spectrului incurabilității bolii și a imposibilității vindecării. De aceea omul bolnav trebuie ajutat atunci când acesta solicită medicul, atunci are nevoie. Omul bolnav nu suferă amânare, pentru că … după moarte nimeni nu mai are nevoie de sănătate!!! Pentru că boala nu este decât o cale de transcedență. Boala corpului fizic nu este altceva decât dezechilibrul manifest al unui corp scos din „anonimatul mulțimii”, un corp lipsit de libertatea de mișcare a celorlalte trupuri din grup.

De multe ori starea sănătății mele, starea în care mă aflam, a fost mai proastă decât a pacientului din fața mea. Asta nu a împiedicat medicul din mine, să trateze cazul cu maxim de seriozitate și profesionalism. Pentru că, omul bolnav din fața mea avea nevoie de sfatul meu, de tămăduitorul din mine. De aceea era în cabinet, în fața mea. Mi se adresase pentru o problemă pe care nu o putea rezolva singur, convins fiind că apelând la competențele mele, starea sănătății lui se va îmbunătăți. Medicul din mine, încearcă în fiecare zi să găsească soluții terapeutice și să fie aproape de cei aflați în suferință, de cei care întind mâna, spre mine, plini de vise și speranțe.

Sunt medic pe viață, așa cum spuneam, 24 de ore din 24. Oricât de mare importanță i-aș acorda suferinței corpului meu și dizabilității, calitatea de pacient dar și jurământul lui Hipocrate precum și prezența ca medic pe „baricadele” luptei cu suferința m-au făcut să văd adevărata fată a bolii și să înțeleg că sănătatea nu este altceva decât o stare de moment, o instantanee a corpului fizic și spiritual. Că în fiecare zi, oamenii se îmbolnăvesc și tot ei se vindecă. Că în viața noastră, care este o goană perpetuă după bunăstare, uităm de noi și de sănătatea noastră.  Doar când ne îmbolnăvim, înțelegem că pierderea sănătății este de multe ori prețul plătit pentru „așa zisa bunăstare”.

În fiecare an le spun studenților mei : „Încă mai cred că cel care dorește să devină medic, cel care îmbrățișează cariera medicală, o face din iubirea de semeni, o face conștient că actul medical cere dăruire și sacrificiu, o face pentru a practica medicina, pentru a întinde o mână de ajutor celor aflați în suferință și nu o face pentru poziția socială și respectul pe care îl dă halatul alb.” Pentru că transformarea din profan neștiutor în sacru vindecător cere sacrificii. Cere dăruire și nopți nedormite. De aceea medicul aflat în slujba semenilor săi… nu poate fi un anonim. Oricât și-ar dori! Pentru că titlul de doctor, dobândit după ani lungi de învățătură… cere respect. A fi medic înseamnă să te dedici semenilor tai pe viată!

Omul din mine este format atât din medicul cardiolog cât și din pacientul suferind de boala Parkinson!!! Un OM care a  înțeles adevărata dimensiune a suferinței umane!!! Atât prin ochii medicului care se luptă în fiecare secundă cu suferința, cât și prin ochii pacientului care conviețuiește cu boala. Faptul că mă pot poziționa pe ambii versanți ai sănătății, că pot vedea lumea atât prin ochii celui care încearcă să „dea sănătate” celor suferinzi, cât și prin ochii celui „flămând de sănătate”, m-a ajutat să înteleg că medicul și pacientul din mine fac un tot unitar!

Frumusețea actului medical și boala Parkinson nu au făcut altceva decât să mă facă să nu rămân indiferent la suferința semenilor mei!

 

Una dintre marile greșeli pe care le facem noi, oamenii, este să credem că încă mai avem timp. Că tot timpul este la dispoziția noastră. Că nu are sens să ne grabim. Așa că, de multe ori, așteptăm ziua de mâine sperând că va aduce rezolvarea problemei noastre. Sperăm că nu va mai fi nevoie să ne batem capul cu găsirea soluției pentru rezolvarea problemei care ne frământă! Problemă la care nici ziua de azi nu a adus soluția. Atunci la ce bun să mai facem eforturi??? La ce bun să ne grăbim, să ne impacientăm. Cum putem să nu mai avem răbdare să așteptăm încă câtevă zile sau săptămâni, când doar am stat atâta timp și am așteptat cuminți să se petreacă… miracolul! Mai bine ne culcăm pe o ureche comod și tragem un somn bun în așteptarea timpului nostru… de mâine. Pentru ca sub mantia „adormirii” noastre să visăm la timpul ce va să vie! Timp care doar teoretic va fi doar al nostru, numai al nostru. Timp de care, plutind în marea incertitudinilor din viața noastră, avem convingerea că vom dispune după bunul nostru plac. După pofta inimii noastre și a celor dragi nouă. Oare așa va fi? Se va întâmpla asta în ziua urmatoare sau în zilele ce vor veni? Acesta este conceptul teoretic, pentru că practic, privind din pespectiva momentului Acum și Aici zilele viitorului nu ne aparțin, aparțin viitorului, care cu siguranță va exista până la sfârșitul lumii. În schimb despre existența viitorului nostru doar profeții și clarvăzătorii pot spune, cu o oarecare umbră de îndoială, că va fi. În schimb noi, oamenii dorim cu ardoare o dovadă care să certifice că viitorul va fi și că noi vom fi acolo. Timpul viitor, sub raport abstract sigur va fi, sigur se va scurge, și dacă vom fi acolo și noi, vom asista la scurgerea lui implacabilă și vom dărui cu generozitate toate acele momente trecutului, care stă cuminte în spatele nostru și așteptă transformarea clipelor vieții noastre în istorie.

Bâjbâind prin incertitudinea viitorului, rămânem agățați într-un timp care cu siguranță are legătură cu viața noastră, timpul trecut, timpul vieții noastre „trăite”. S-a dus! Duce cu el o parte din noi (timpul vieții „trăite”), care crește cu fiecare secundă scursă. Ori timpul vieții se trăiește sau se consumă! Pentru că de multe ori nu mai punem preț pe „a trăi din plin viață în momentul prezent”, lăsând viața să se scurgă ireversibil pe lângă noi. Deoarece înrobiți de iluzia că mai avem timp, așteptăm ziua de mâine, uitând ce drama s-ar petrece în viața cel care ne iubesc, dacă nu ar apărea ziua noastră de mâine. Refuzăm să ne gândim la posibilitatea că timpul nostru ar putea fi aproape de final. Oare ce am putea face dacă am ști că nu mai avem timp! Dacă am ști că Azi este ultimul azi!

Una dintre cele mai frecvente întrebări din viața umană este: „oare cât timp mai am?” Pentru ce? Pentru rezolvarea problemelor? Și dacă problemele rămân nerezolvate, ne vom șopti în barbă „zilele viitorului meu… au trecut!

În căutarea unei rute de întoarcere spre locul de unde am plecat, spre punctul de pornire al problemelor noastre, singurele certitudini pe care le avem sunt timpul care s-a scurs și… moartea noastră! Restul rămân incertitudini. Una dintre marile incertitudini este și existența zilei de mâine în viața noastră. Și atunci, cum să nu ne grăbim? Chiar dacă Kipling ne-a spus: „de poți s-aștepți oricât, fără să-ți pierzi răbdarea”

 

Cred că aș putea aștepta la nesfârșit!!! Dacă ar depinde doar de mine. Dacă nu mi-ar sufla în ceafă… eternitatea!

INIMA umană sau INIMA fiecăruia dintre noi, este organul nostru central, fără de care nu ar fi posibilă viața. Dacă spun inima mea, spun viața mea! Viața noastră este însuși viața inimii noastre. Așa că atunci când îți „pui inima pe tavă” în fața cuiva, fi pregătit ca să ți să ceară să „îți smulgi inima din piept”! Pentru că multora nu le este suficient să „le dăruiești inima”. Mulți au nevoie de sângele noastru, pentru că ego-ul le dă ghes și nu se pot liniști până când sacrificiul ritual nu este dus la îndeplinire. Cu siguranță că din cauza atâtor sacrificii, de multe ori inutile și ilogice se șubrezește sănătatea atâtor inimi umane. Din cauza nepăsării și a lipsei de unitate, dintre noi și inima noastră, a lipsei coerenței cu inima noastră, a proastelor noastre convingeri legate de invulnerabilitatea inimii noastre, din cauza nepăsării și a ignorării sfaturilor privind o viață cumpătată cu moderație în toate, ajungem să ne îmbolnăvim sau chiar să „pierdem” așa ușor inima.

De ce să fim orbi toată viața și sa nu conștientizăm că pericolele pândesc la fiecare pas? Simbolistica „sacrificiului ritual” cere inima noastră și aceasta își plânge durerea cu „lacrimi de sânge” (de unde alt model de lacrimi, când doar inima noastră este atât de plină de sânge). Înstrăinarea de inima noastră, va determina ca într-o bună zi și inima să ne întoarcă spatele. Propria noastră inimă să ne facă lucrul acesta. Oare? DE CE NU AR FACE-O? Doar inima noastră este oglinda care ne reflectă pe noi în plenitudinea trăirilor și a emoțiilor!

Cum putem fi atât de naivi încât să credem că dacă nu ne iubim cu adevărat inima, dacă nu ne respectam inima, dacă nu îi acordăm importanța locului pe care îl merită în corpul nostru, nu va veni o zi în care inima noastră va bate la ușa conștiintei noastre de multe ori inconștiente, pradă simțurilor noastre dornice de senzații tari și ne va spune: „eu îmi iau jucăriile și plec.”

Ascultând „vocea” inimii noastre vom auzi: „Nu pot bate la nesfârșit într-un corp care nu are pic de considerație pentru el. Am sperat că palpitațiile și durerile mele te vor trezi la realitate! Am sperat că freamătul meu de neliniște te va determina să iei măsuri! Am sperat că te voi însufleți și motiva! Am sperat că lăsându-mă atât de des săgetată, nu neapărat de săgeți din arcul lui Cupidon, săgeți pe care și corpul tău le-a simțit, vei începe să te gândești la un parteneriat inimă-corp, inimă-creier, nu la o înrobire a mea în fața unui creier ignorant! Am sperat că vom avea un perteneriat fericit și că voi fi „singura ta inimă” toată viața! Am sperat că durerile mele, le vei percepe și vei înțelege că mi este greu! Că eu nu pot fi simbolul vieții într-un corp căruia nu îî pasă de mine! Am sperat că vei înțelege că dacă locuiești în inima ta nu vei plăti niciodată chirie! Doar inima ta te acceptă gratis. Ca să ajungi în inima altcuiva trebuie ceva efort și ceva… „cocoșei”! Că eu inima ta, am știut întotdeanu ce vrei, doar că ție iți este frică să îți asculți intuiția și inima!.”

 

Pentru că dacă vrei să trăiești într-o eternă primăvară, trebuie să pricepi că nimeni nu este profet ca să îți spună cât de mult, poate INIMA TA, să ducă! Dacă vrei să crească flori în inima ta, trebuie să stingi vulcanul care te pârjolește. Inima ta, îți spune povestea și te trage de mânecă, adică te avertizează înainte să ajungi în fața judecății eterne!

INIMA TA, este cu un pas înaintea ta. Dacă se oprește s-ar putea să țipi degeaba STOP!!!!!. Prea puțini știu cum se pornește„o inimă oprită”.

 

Poate vei înțelege într-o zi cât de importantă este inima ta. Nu poți să o minți la nesfârșit că îi dai apa vie și de fapt tu o otăvești incet. Nu este sigur că și inima ta poate deveni imună la otrăvuri, chiar dacă i le dai „picătură cu picătură”.

Mai ales, nu uita niciodată că dacă vrei ca tu să te poți să poți trăi într-o eternă primăvară împreună cu inima ta… este cazul să înțelegi un lucru simplu.

Nu vei găsi mărțișoare cu ficați, rinichi, spline, pancrease sau alte organe! Mărțișoare cu inimi sigur vei găsi!

 

Încearcă mai bine să răspunzi la întrebarea: „De câte ori în viaţa ta te-ai dat bătut, de câte ori ai renunţat?” Gândeşte-te ce ai simţit când te-ai dat bătut, când ţi-ai spus că nu vei mai face lucrul acela niciodată. Acum gândeşte-te la ceea ce ai simţit când nu ai renunţat, când ai fost perseverent şi ai mers până la capăt. Aminteşte-ţi ce senzaţii şi emoţii ai avut când nu ai renunţat. Compară cele două acţiuni şi simte diferenţa. Vei realiza că este uriaşă.

În acel moment ţi se va părea foarte uşor să alegi, vei înţelege că doar tu poţi să alegi şi să iei cea mai bună decizie. Aceea de a te da bătut, de a renunţa sau aceea de a fi perseverent, de a nu renunţa, de a obţine energie nelimitată, dar, mai ales, de a te vindeca. Şi dacă găseşti în tine şi mai ales în inima ta dorinţa să duci la bun sfârşit această acţiune, atunci fii pregătit să o termini, acum, astăzi şi aici. Dă-te bătut doar peste cadavrul tău. Nu renunţa, indiferent de câte ori ar trebui să o iei din nou de la început.

Dacă ai ales să perseverezi, să continui drumul, trebuie să fii conştient că vei întâlni o serie de obstacole, că problemele şi dificultăţile date de prejudecăţile sau de convingerile tale şi de memele negative din viaţa ta vor încerca să te frâneze. S-ar putea să te trezeşti că „ai săpat groapa într-o curte greşită”. Te vei întreba: „Ce am omis, ce nu am luat în considerare? Ce îmi creează limite?”

Înainte de toate, limitele le creăm noi datorită proastei impresii pe care o avem noi, despre noi. Plecând de la premisa că „nu ai a doua șansă să faci o primă impresie bună” ne vom gândi că nu mai ai nimic de făcut, nu mai poți corecta nimic…

Nimic mai greșit!!!

De noi, doar de noi depinde să facem totul pentru a corecta acea „primă impresie proastă”.

Totul e să nu renunțăm. să nu ne dăm bătuți!!!

Reprezentanții comeciali sunt cei care, cu nonșalanță, ne iau vederea „aruncându-ne praf în ochii”, încercând să ne convingă că vinilinul de pe scaune este piele naturală sau, în cel mai rau caz, este piele ecologică așa-zisă eco-friendly. Cu cine o fi prietenă? Chiar nu știu! Poate doar cu bietele animale, cărora le-a salvat pielea și cu iubitorii de animale care nu sunt nevoiți să se așeze sau să stea pe ele în timp ce conduc! Pielea asta eco-friendly cunoscută și ca piele falsă (faux leather) sau piele poliuretanică (TPU leather) sau Leatherette, sau Pleather și cu multe alte denumiri, nu prea este prietenă cu natura pentru că nu este biodegradabilă dar nici cu omul, datorită anumitor componente cu potențial toxic. Este compusă din 20% piele reciclată, 20% țesătura de bază și 60% poliuretan, fiind o alternativă la vinilin, care este total sintetic. Oricât ar vrea să fie aproape de natură, pielea asta (dacă se poate numi piele!), este totuși falsă- artificială- sintetică etc (faux leather sau Pleather – cu P de la Pa Piele Pură poate Plastic Pentru Populația Prostită!!!!!) și nu va reuși să se apropie de natură (nici măcar de cea umană!) datorită adezivilor, poliuretanului, compușilor volatili, polimerilor reziduali etc, care sunt obținuți cu ajutorul petrochimiei, polimerizării și a altor tehnologii chimice care, dacă stai și te gândești bine, nu prea sunt prietenoase cu mediul dar nici cu omul. În schimb așa cum spuneam mai sus, este animal-friendly, deoarece nu ia pielea de pe bietele viețuitoare. Cât de prietenă este pielea ecologică, Pleather, pielea poliuretanică etc, cu omul, rămâne de văzut; pentru că pe unii dintre noi „ne ustură pielea” după contactul cu ea iar alergiile cutanate și dermatitele de contact (dacă vreți vă arăt poze!!!) ca să nu vorbim despre simptomatologia neurologică sau respiratorie, stau vie mărturie a contactului direct dintre om și industria pielii (sintetice, bineînțeles!). Dar, făcând filozofia pielii sintetice, mă abat de la esența acestui articol, care în esență vizează un component esențial al autoturismelor și anume tapițeria sau interiorul mașinii. Cu alte cuvinte, structurile care vin în contact nemijlocit cu corpul uman. Pe mine mă interesează ca pielea asta ecologică, artificială, Pleather, faux leather (are o mulțime de nume) etc… să fie prietenă cu mine înainte de toate și să nu mă înjunghie cu un cuțit ascuns, ca în balada Toma Alimoș!!! Poate dacă cuțitul ar fi la vedere sau aș bănui existența lui, aș putea să îmi iau măsuri de precauție!

Vinilinul alias PVC (policlorura de vinil) este unul din marii dușmani ai mediului și „unul dintre cele mai toxice mase plastice de pe planetă” care amenință sănătatea omului – consumator și a mediului, fiind și o importantă sursă de dioxină, ftalații (ftalații sunt printre cele mai neurotoxice substanțe cunoscute) și plumb (puternic neurotoxic) printre altele. El este folosit din abundență la tapițarea interioarelor mașinilor sau mai corect, este materialul de bază din tapițeriile auto (numită și interior auto!!!) și unul dintre materialele de bază ale industriei construcțiilor de mașini. Vinilinul sare degrabă în ajutorul constructorilor auto, care se gândesc la ecologie cât se gândește și bunicul meu (nota mea – E mort!), datorită prețului mai redus față de pielea naturală, a proprietăților elastice și de modelare superioare pielii. Între noi fie vorba, vinilinul este interzis în 14 țări și în Uniunea Europeană datorită… ia ghiciți, că nu e greu… așa e! – datorită toxicității lui(!!!); dar noi continuăm să bem apă și sucuri din Pet-uri din PVC ca și când am avea o sănătate eternă de care nu prea trebuie să ne îngrijim!….. Despre cât de toxice sunt interioarele auto sau tapițeria auto – care nu se rezumă doar la scaune și banchetă, aceasta incluzând și capitonajul ușilor, planșa de bord, tavan, cotiere etc – stau mărturie abundența de articole pe această temă („How toxic is your nev car”, „Sick car syndrome”, etc). Iar dacă la urcarea în mașina, veți avea senzația olfactivă de perdea de duș nouă sau de plastic amestecat cu cauciuc.. este cât se poate de clar cât de adevărată și de naturală este pielea cu care este tapițat autoturismul dvs!

S-ar putea ca acest preambul să vi se pară lipsit de sens dar am vrut să vă sensibilizez asupra demersului meu și să înțelegeți de ce atâta „supărare” pe mine!

Este cât se poate de clar că una dintre practicile comerciale înșelătoare folosite de dealerii auto, foarte rar sancționată de autorități – deși sub raport juridic infracțiunea de înșelăciune se pedepsește – este aceea de a prezenta vinilinul drept piele naturală. Că, doar prea puțini clienți știu să deosebească pielea naturală de cea sintetică sau artificială, care mai nou a fost botezată ecologică (eco-friendly) sau și mai pompos piele poliuretanică (TPU leather). Subliniez faptul că această piele ecologică sau artificială, deși pare prietenoasă cu natura, nu este atât de prietenoasă cu omul, multitudinea de studii efectuate și de articole care au apărut în ultima vreme dovedind potențialul toxic dar mai ales neurotoxic a unor compuși de bază din structura pielii ecologice.

Merită subliniat faptul că este evidentă intenția clară a dealerilor auto de a induce în eroare clienții (vezi mai încolo!), aceștia recurgând la diverse tertipuri, amplasând fără remușcări la loc de cinste inscripția „interior piele” fără alte precizare, nici măcar o notă de subsol. Din textul „tapițerie piele” sau „interior piele” se înțelege sub raport lingvistic „piele naturală” (conform DEX – Pielea – este învelișul exterior al  corpului, sau este țesutul care acoperă corpul animalelor, sau „Țesut conjunctiv-epitelial care acoperă întreaga suprafață a corpului animalelor vertebrate și a celor mai multe dintre nevertebrate”). Dacă aveți impresia că vreun model de mașină din clasa accesibilă, adică sub 40000 – 50000 de Euro , indiferent de la ce producător vine aceasta, are tapițeria din piele naturală, doar pentru că așa spune configuratorul on line sau vânzătorul din reprezentanță, greșiți! Prea puțini sunt dealerii auto care procedează corect și folosesc termenul de „interior cu accente de piele” recomandat de Protecția Consumatorului, tocmai pentru a nu induce în eroare cumpărătorul – consumator. Adevărul este că prea puțini sunt constructorii auto care mai folosesc pielea naturală (de unde atâta piele???) și asta în special doar la diviziile de lux. Numai una din 10 mașini care sunt cumpărate cu interior de piele are de fapt piele naturală. Restul? Problema este că… mașinile nu prea au piele. Nimic mai simplu: acum pielea este în totalitate artificială. Iar acest lucru este un fapt real, de care se poate convinge oricine. Mai nou, dealerii au făcut din vinilin sinonim cu pielea naturală. Ceea ce este greșit și deloc corect fața de clienți.

Problema este că atunci când comanzi un automobil cu tapițerie din piele naturală, vei constata cu tristețe că așteptările nu ți-au adus decât dezamăgiri, pentru că pielea nu este… tocmai naturală. Ar fi foarte bine să știe cumpărătorul că acum pielea este în totalitate artificială. Asta cu foarte mici excepții!!!!! Iar știrea bombă „nespusă și neștiută”, ținută bine ascunsă este că… nu prea sunt mașini sub 50000 de Euro, care să aibă tapițeria din piele naturală!!!

Nu uita că… dacă îți cumperi o mașină „normală” cu „tapițerie de piele”, poți să fii sigur că nu vei avea piele naturală în habitaclu… în afară de cea de pe tine!!!

Notă!

Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare!!!

Totul este bine și frumos până în momentul în care „împielițatul” de reprezentant comercial sau agentul de vânzări, nimic altceva decât „un lup îmbrăcat în piele de oaie”, ca să nu se vadă că are „pielea obrazului tăbăcită”, reușește să „intre sub pielea” clientului făcându‑l pe acesta să „nu își mai încapă în piele” de bucurie, convingându-l că face una dintre cele mai bune afaceri din viață, cumpărând mașina, pe care dealerul dorește să o vândă (știe el de ce!), la un preț special „croit pentru pielea” și buzunarul clientului. Odată tranzacția încheiată, cumpărătorul este lăsat „în pielea goală” și cu buzele umflate, în unele cazuri chiar „cu pielea luată până la os” și nu pentru a tapița interiorul mașinii cu piele naturală (că nu prea se mai foloșeste!), ci doar pentru a-i arăta clientului cât de puternic este și se simte importatorul auto, pentru care „pielea clientului” nu valorează, nici măcar cât o ceapă degerată.

Abia după ce a simțit această umilință „pe pielea lui”, cumpărătorului îi va fi foarte clar „ce le poate pielea” dealerilor auto, care vând cu nonșalanță „pielea ursului din pădure”. El nu trebuie să aștepte să i se „încingă pielea” de nervi, datorită timpului irosit din cauza discuțiilor inutile cu dealerul, care par a se prelungi la nesfârșit Dacă cumpărătorul riscă și „își pune pielea la saramură”, dacă el mobilizează și pornește la luptă chiar cu riscul de a rămâne „doar cu pielea de pe el”, sau dacă e dispus chiar să „își vândă pielea de pe el” asumîndu-și orice risc, el poate să îi arate dar, mai ales, îi poate demonstra importatorului auto că dacă „este gros la piele”, poate „simți pe propria lui piele” ce se poate întâmpla, și că poate fi „vai de pielea lui” dacă clientul supărat a hotărât să „își vândă foarte scump pielea.”

Într-adevăr „numai pielea clientului” știe cât îl doare că a fost luat de fraier și „cât poate răbda în piele” mâncărimile pe care i le produce pielea falsă, sau așa-zisa piele ecologică, de pe scaunele mașinii, vândută drept piele naturală.

Se întâmplă asta pentru că cei care i-au vândut mașina nici măcar nu se gândesc să se transpună în „pielea clientului”, deoarece agenții de vânzări „nu își mai încap în piele” de bucurie că au găsit un nou fraier. Pentru că „îi cam mănâncă pielea” și fac pe grozavii cu clientul. Sau doresc să lase impresia că „nu își tem pielea” de nimeni și de nimic, sperând să „i se facă pielea de găină” cumpărătorului la vederea faptului că dealerul auto se crede mai presus de lege, pe care își permită să o încalce cu nonșalanță!!!

Morala este cât se poate de clară : „Cînd ești „gros la piele” și ai „pielea de drac” nimeni nu va „râvni la pielea ta”, nici măcar „pieile roșii”, din cauza faptului că „atunci când ai pielea groasă” aceasta se vede, fără să fie nevoie „să te îmbraci în piele de vulpe” pentru că oricât te‑ai chinui „pielea ta nu face doi bani” și nu valorează nici cât o ceapă degerată, datorită…. proastei calități!!!

 

Motto: „Dacă Toyota România nu are grijă de clientii ei fideli și nu ține cont de nevoile lor, altcineva cu siguranță va avea grijă de ei! Concurența abia așteaptă!”

Zilele trecute am depășit cifra de 20000 km făcuți, la bordul unui RAV 4 Hybrid 4×4, echipare Luxury, în aproape 10 luni (autoturismul a fost cumpărat în 9 august 2016). Așa că, plecând de la premisa că am petrecut suficient de mult timp la volanul ei sau în interiorul ei pentru a-mi putea forma imaginea reală despre ceea ce este cu adevărat Toyota RAV4 Hybrid m-am hotărât să scriu un rewiev detaliat. Ideea acestui rewiew a venit după ce un amic, care are în posesie o reprezentanță auto, auzind că am reușit la volanul unui BMW X4 2,0 X-drive, să fac față cu brio traseului (nota mea! – extrem de dificil) Exclusive BMW X-drive Experience, cunoscând și pasiunea mea pentru litere, mi-a oferit o mașină pentru test pentru ca ulterior să scriu un rewiew despre mașina respectivă pe care să îl atașeze ofertei comerciale.

Exercițiul meu literar privind editorialele nu este la prima încercare, având în palmares câteva zeci de editoriale, majoritatea în reviste medicale. În ceea ce privește rewiew‑urile auto, încep cu un editorial (cei drept mai aparte!) despre propria mașină. Este un editorial care nu ridică în slăvi mașina, despre care m-am hotărât să îi punctez principalele neajunsuri, sau mai corect principale dezamăgiri pe are le am vis-a-vis de această mașină, cauzate de furnizarea de către dealer a unor informații eronate sau insuficiente cu privire la autoturism. Aceste informații pe care le-am luat drept adevărate m-au făcut să optez pentru acest model, în condițiile în care a fost una dintre primele comenzi din Romania, și chiar mai mult comanda a fost făcută fără ca eu să văd mașina, care nu era încă în showroom. Greșeala mea a fost că am luat drept adevărate cuvintele dealerului, bazându-mă pe relația foarte bună, de peste 10 ani, pe care o aveam la acel moment cu Toyota Romania.

Poate nu strică ca înainte de a lua la disecat mașina să vă spun câteva cuvinte despre modul cum am ajuns să achiziționez sau mai corect, cum mi-a fost vândut, acest RAV4 Hybrid Luxury „așa zis” 4 x 4 (veți vedea mai încolo de ce „așa zis”!), în condițiile în care eu doream să cumpăr un veritabil 4 x 4. Dacă exclud faptul că am așteptat 7 luni cu 2 reeșalonări ale termenului (de parcă suntem în vremea comunismului când așteptam cu anii la o amărâta de Dacie), ca să mi se livreze „noul etalon în clasa SUV compactă” adica Toyota RAV4 Hybrid, după livrarea acesteia m-am trezit în fata unor probleme cat China de mari!

Deși Toyota România a încercat să îmi dea niște compensări pentru întârzierea livrării, acestea au fost pur și simplu simbolice și exceptând-o pe prima care a venit spontan da la Toyota Romania, toate celelalte beneficii le-am obținut cu un mare consum nervos și de mult timp prețios. Ba mai mult am făcut niște crize hipertensive însoțite de dureri anginoase. Spun simbolice pentru că pierderile subsemnatului datorită nerespectării termenului au fost de câteva ori mai mari decât beneficiile obținute. În primul rând mi-am ratat deplasarea la o clinică din Germania pentru reevaluarea stării sănătății mele, subsemnatul plătind în avans o parte a onorariului, bani pe care nu i-am mai recuperat.

După cum spuneam mai sus cea mai mare pierdere este însă prejudiciul de agrement apărut ca urmare a nepăsării angajaților Toyota România, concretizat prin timp pierdut în service și la birou scriind notificări către Toyota România, care de la bun început a refuzat orice dialog, delegându-și avocatul să îi reprezinte, de parcă eu aș fi invocat probleme juridice. Poate de aceea multe din întrebările pe care eu le-am adresat celor de la Toyota Romania au rămas fără răspuns. Dar despre această poveste puțin mai târziu când voi aborda problema atitudinii Toyota Romania viv-a-vis de satisfacția clientului.

Dacă tot am vorbit de prejudiciul de agrement, una dintre infracțiunile cel mai des constatate în relațiile comerciale, apare pentru că de obicei comerciantul încearcă să păcălească clientul, deoarece asupra multora dintre noi „mirajul pieței auto” din România exercită o atracție, de multe ori irezistibilă. Spun miraj pentru că ceea ce se întâmplă pe piața autoturismelor noi din România, depășește de multe ori orice imaginație. Imaginea mașinii pe care reprezentantul comercial al dealerului auto (agentul de vânzări), dorește să o vândă (pentru că prea puțin îi pasă acestuia de ce mașină vrei tu să cumperi – vezi mai încolo) este descrisă cu cuvinte frumos meșteșugite de către agent, ca o veritabilă „Fata Morgana”, care să te atragă ca un magnet spre portofel, la fel cum un călător prin deșert este atras spre o oază ispititoare care ulterior se va dovedi a fi doar o dună de nisip, la fel ca toate dunele din aridul deșert. Totul este lustruit și ceruit ca să ia ochii clientului iar prezentarea mașinii trebuie să ia mințile clientului, făcându-l să își piardă uzul rațiunii, ca să scoată rapid bănuțul. Doar asta e pâinea agentului comercial!

În Romania visele de proprietar al unei mașini noi, în concordanță cu dorințele noastre, „sunt dirijate” de către reprezentanții comerciali, care deservind interesele Importatorului (nota mea! – Toyota Romania), uită foarte repede – că de fapt noi, consumatorii de rând, suntem cei care printr-un efort de multe ori deloc de neglijat, prin comanda pe care o facem, îi asigurăm dealerului auto și angajaților lui, pâinea cea de toate zilele.

Tehnica de abordare dar mai ales de învăluire a clientului de către reprezentanții comerciali ai dealerilor auto este atât de bine pusă la punct și perfecționată (aceștia fiind „școliți” în acest sens), încât atunci când stai în fața unui agent de vânzări care îți vorbește despre un autoturism asupra căruia ai zăbovit preț de câteva secunde, acesta te va face, prin impresia dar mai ales imaginea pe care ți-o creează mental despre mașină, să crezi că acea mașină este singurul lucru care îți mai lipsește, că doar achiziționând acea mașină faci afacerea vieții tale și că de fapt aceea mașină este lucrul care îți va schimba viața. Ca să fim cât se poate de clari, „doar achiziționând mașina pe care el vrea să ți-o vândă (știe el de ce) faci afacerea vieții, nu cumpărând mașina pe care o doreai când ai intrat în showroom! De parcă iar păsa cuiva de ceea ce vrei să cumperi tu, contează doar ceea ce AU și TREBUIE să vândă!!!

Într-adevăr de multe ori o mașină nouă îți schimbă viața, în bine sau în rău, asta în funcție de cât de mare este diferența dintre imaginea pe care ți-ai creat-o în mintea ta și imaginea reală a mașinii atunci când te urci în ea. Această diferență este cu atât mai mare cu cât timpul de așteptare este mai lung (eu de exemplu am așteptat vreo 7 luni pentru așa-zisul „nou reper în clasa SUV –urilor compacte” – Toyota RAV4 Hybrid Luxury, în realitate nimic altceva decât un SUV foarte însetat și care face mult zgomot pentru…mulți bani!) și cu cât de repede constați că unele lucruri care ți s-au spus despre mașină… SUNT TOTAL NEADEVĂRATE.

Iar apoi, când crunta dezamagire datorate lipsei de comunicare din partea vânzătorului te lovește în plin, când bați la uși care ți se închid în nas, deși dreptatea e de partea ta, ajungi să îți spui: „Cât de ușor au uitat cei de la Toyota Romania de satisfacția clientului”. Și asta pentru că reprezentanții comerciali știu că românii nu prea citesc legile, neștiind cât de multe drepturi au. Din păcate asta este purul adevăr și mai adevărat decât atât, este realitatea că și atunci când au dreptate oamenii nu pornesc la război, de frică că se luptă cu „morile de vânt” și că demersul lor este sortit eșecului din start, preferând să stea și să fluiere a pagubă, în loc să înceapă demersurile absolut legale de tragere la răspundere a comerciantului, pe baza multiplelor prevederi legale care reglementează relațiile comerciale. Veți sesiza pe alocuri în acest articol și în următoarele, unele dintre tertipurile folosite de Toyota România pentru a-și păcăli clienții, vânzându-le iluzii. Lângă care frumos împăturită (ca mostră), stă „pielea ursului din pădure.”

Unul dintre primele aspecte pe care le punctez este faptul că subsemnatul – în calitate de „client vechi și fidel mărcii, care și-a dovedit încrederea în compania Toyota”, conform unei declarații făcute în martie 2010, de către oficialii reprezentanței din Romania – client care a cumpărat 5 mașini în ultimii 10 ani, mulțumit de buna colaborare avută cu Toyota dar mai ales foarte mulțumit de cele trei autoturisme Toyota Avensis pe care le-am avut, ultima un model Elegance 2009 (care nu mi-a provocat nicio nemulțumire), constrâns (aspectul cel mai important!!!) din cauza unei probleme de sănătate (o problemă majoră – subsemnatul fiind diagnosticat de 27 de ani cu boala Parkinson – deci o persoană cu nevoi speciale) – aspect care dă o nota de atenție sporită la alegerea unui nou autoturism, având în vedere necesitatea unor dotari atent alese, am decis să fac un upgrade și să achiziționez un autoturism cu poziția de conducere mai înaltă.

Plecând de la premisa că: „este bine ca atunci când luăm o decizie, sau când suntem puşi în faţa situaţiei de a face o alegere, să ne gândim doar la opţiunea cea mai importantă (nota mea – o mașină care să fie în concordanță cu nevoile mele speciale) fără a mai analiza şi celelalte posibilităţi (nota mea – ofertele concurenței), în momentul în care am fost pus în fața situației de a decide achiziționarea unui autoturism care să îndeplinească aceste condiții, am luat în considerare Toyota ca primă opțiune.

Așa că am hotărât să trec de la un Avensis Elegance în care m-am simțit premium, la un autoturism cu dotări suplimentare de siguranță (absolut necesare subsemnatului, datorită dizabilității motorii) și cu un confort superior, opțiunea fiind un RAV4, cu nivel de echipare Luxury. Din păcate dictonul: „socoteala de acasă, nu se potrivește cu cea din târg”, s-a dovedit a fi perfect real, iar achiziția făcută, sau mai corect mașina care mi-a fost vândută (veți vedea de ce spun asta!), un RAV4 Hybrid –Luxury 4×4, care după datele prezentate pe hârtie, părea cea mai bună și economică opțiune în condițiile unui trafic urban preponderent (așa după cum mi-a fost prezentată mașina), s-a dovedit a fi o dezamăgire. Inițial optasem pentru un RAV4 Executive, generația anterioară la un preț foarte atrăgător, sau un RAV4 Luxury 2,0 automatic (neapărat pe benzină și obligatoriu 4 x 4) dar, sedus de cifrele unui consum urban uimitor de mic și de argumentele dealerului, am optat pentru un RAV4 Hybrid 4 x 4!!!.

În data de 9 august 2016, am intrat în posesia mult doritului și mult așteptatului RAV4 Hybrid. Bucuria a fost de scurtă durată pentru că în scurt timp am constatat lipsa unor repere pe autoturismul livrat, deci neconformități la autoturismul livrat.

Unul dintre primele aspecte care mi-au dat de gândit a fost lipsa plăcuței cu inscripția AWD de pe hayon. Că doar eu cumpărasem un 4 x 4. Lipsea pentru că… într-adevăr nu este un AWD sau un 4 x 4 veritabil, fiind de fapt un pseudo 4 x 4, a cărui axe motoare sunt antrenate din surse diferite, fața beneficiind de tracțiunea motorului termic pe benzină și a unui motor electric de 143 CP prin intermediul unei cutii de viteze cu variație continuă (CVT‑i), care, așa cum spuneam, antrenează exclusiv puntea față. În timp ce spatele este antrenat dintr-un alt motor electric, fără ca cele 2 punți să aibă vre0 legătură între ele, realizând așa numitul Electronic On-Demand AWD, sau AWD inteligent, adică intră în acțiune atunci când țara…scuze, aderența precară o cere. Adică roțile, sau mai corect cele 2 punți, față respectiv spate, nu sunt antrenate de către aceeași sursă motrice, adică motorul termic cum este în cazul tracțiunii integrale, la care un 4 x 4 veritabil mai adaugă și niște diferențiale care îmbunătățesc tracțiunea. După cum spuneam acest pseudo 4 x 4 are puntea spate antrenată de un motor electric de 68 CP, care intră în funcție atunci când computerul depistează probleme cu tracțiunea.

Este firesc să te întrebi: „Cu un AWD On-Demand (la cerere), ce fac în off road? și „Nu se bat cap în cap conceptul RAV4 cu sistemul AWD on demand?. La ce bun să te mai cheme RAV4 adică Recreational Activity Vehicle 4 (adică 4 roți motrice), când singura ieșire sigură de pe asfalt este pe pajiștea din spatele blocului, sau la picnicul de 1 mai și alte sărbători? Asta cu condiția să te trezești mai târziu și să nu prinzi loc la grătarele de lângă parcare!

Fără a fi un 4 x 4 autentic totuși RAV4 Hybrid 4 x 4 se descurcă destul de bine pe asfalt în diverse condiții de aderență, cu condiția ca mașina să nu fie bruscată. Nota bene! –sistemele de asistare funcționează prompt, conferindu-ți senzatia de siguranță dovedind că și în lipsa unei tracțiuni autentice 4 x 4, mașina este greu de scos de pe traiectorie și de pe șosea.

Am aflat această informație esențială mult mai târziu, de pe bloguri și forumuri, deși fiind un model nou pe piață este firesc ca agentul comercial să informeze compărăratorul în detaliu, inclusiv despre modul de conducere al autoturismului hibrid (puțin diferit de modul de conducere clasic).

Un alt neajuns al mașinii este lipsa de concordanță între unele dotarile cuprinse în manualul de prezentare și automobilul livrat propriu-zis, cum ar fi Sistemele de:

1. „Iluminare acces portieră (door iluminated entry system)” și
2. „Iluminare ambientală ușă (door courtesy lamp)”,

accesorii absente de pe autoturismele livrate (nu sunt singurul care a sesizat această lipsa) dar cuprinse și regăsite în oferta de pe site-ul Toyota, la capitolul Dotări interioare, cu denumirea de „Iluminare acces portieră (door iluminated entry system)” și în catalogul de prezentare al autoturismului la pagina 45, cu denumirea de „Iluminare ambientală ușă (door courtesy lamp)”. Așa că, dacă sperați să nu dați în baltă sau în vreo surpriză parfumată la coborârea din mașină, pe întuneric, vă salvează doar o lămpiță de miner în frunte sau o lanternă. Inexplicabil și inimaginabil pentru dotarea Luxury???!!! Până și mașinile de clasă inferioară sunt dotate cu acest accesoriu vital, uitat se pare de constructorul nr 1 mondial. Sau poate s-au gândit să facă economii?! Mai tragic de atât poate să fie dramatica situație când șoferul deschide sau lasă ușa deschisă pe întuneric, când neiluminata ușă nu este sesizată de cei din spate. Restul e ușor de imaginat…!

Doar că pe mine mă încearcă o amară deziluzie când mă gândesc la faptul că reprezentanții Toyota Romania au recunoscut ca lipsesc anumite accesorii și s-au angajat să le monteze cândva. Când… nu știu!? Pentru că acum neagă povestea ca să nu creeze un precedent, uitând cât de simplu și prietenește se putea rezolva această problemă!!! Până la urmă este doar vorba de respectarea filozofiei Toyota, acum călcată în picioare de reprezentanții Toyota Romania prin neonorarea promisiunii făcute!

Urmează:

Episodul 2

Toyota RAV4 Hybrid Luxury – un SUV cu „accente de piele”… într-un interior de nivel popular… fără nici o senzație luxury!!!

 

Drumul vieții noastre nu este pavat întotdeauna cu gânduri și intenții pozitive. Căutarea sensului vieții noastre trebuie să ne facă conștienți de propria persoană, de propriul nostru eu, de faptul că suntem învăluiți în propria noastră poveste, care ne atenuează durerea produsă de propriile limitări. Trebuie să acceptăm că fiecare dintre noi am venit pe pământ cu o misiune, ale cărei detalii nu ne-au fost aduse la cunoștință.

Singura comandă implementată în subconștientul nostru a fost „caută”. Ce? E bine când ne punem această întrebare?! De ce? Pentru că în acel moment realizăm că avem o misiune de îndeplinit. Misiunea de căutare?! Căutarea cui? Dar să facem o scurtă pararanteză. De-a lungul vieții noastre ne străduim să ne dezvoltăm profesional, familial, să prosperăm financiar, să devenim mai buni, mai luminați, mai înțelepți, și cu toate acestea, deși am evoluat intelectual, emoțional, financiar, familial, social, moral etc, ajungem uneori să ne punem întrebările: Care este rostul meu pe pământ? Care este sensul vieții mele? Și asta pentru că avem o neliniște interioară, o neîmpacare, deși aparent totul în viața noastră merge minunat.

După cum vedeți, din această ecuație i-am exclus din start, pe aceea care din păcate „sunt morți, dar încă nu sunt îngropați”. Și aceștia sunt din nefericire, pentru specia umană, grosul populației. Ideea că „ai totul”, și cu toate acestea, nu ești pe calea cea bună, este strălucit redată, de către cunoscutul scriitor motivațional Robin Scharma, în bestsellerul care a schimbat viața multor oameni „Călugărul care și-a vândut Ferrari-ul” care nu reprezintă altceva decât „O fabulă spirituală despre împlinirea visurilor și a destinului propriu”. Și atunci poate vom înțelege, că doar noi și numai noi, putem alege între „a muri prea devreme” și/sau „a ne aprinde focul interior”. Despre cine a fost și ce reprezintă George Bernard Shaw, cuvintele sunt de prisos. El spunea: „Viața, în ochii mei, nu este o flacără mică. Este o torță splendidă pe care am apucat-o strâns preț de câteva clipe și vreau să o fac să ardă puternic și strălucitor înainte de a o înmâna generațiilor viitoare”. Și chiar, nu este nevoie să facem un infarct (n.m. Călugărul care…), pentru unii e suficientă boala Parkinson, ca să vedem dincolo de sensul cuvintelor din întrebarea: „Cum s-ar schimba viața mea dacă mi-aș găsi un sens al ei, adevăratul ei sens????? Putem închide paranteza, să redevenim James Bond, și să pornim în căutare. Și în momentul în care vocea noastră interioară ne spune: „asta este ceea ce mi-am dorit să fac de când mă stiu. Îmi doresc să fac acest lucru mai mult decât orice”, este clar că abilitățile și aptitudinile noastre au fost scoase la lumină. Ce avem de făcut? Să uităm discomfortul cauzat de ancorarea în drama creată de dizabilitățile noastre, să uităm neplacerile și nemulțumirile acelui „îmi doream și nu aveam”. â

În acel moment vom înțelege că schimbarea este vizibilă, că lumea ne privește ca pe o persoană sigură pe ea și responsabilă, că gândurile noastre pozitive ne aduc iubire și recunoaștere, că obiectivele noastre devin realitate. Și oare cunoscutul fizician Stephen Hawkins, are nevoie de altceva decât iubire și respect. Cu certitudine nu și-a dobândit respectul nostru datorită dizabilităților domniei sale. A știut să își scoată la lumină abilitățile, le-a cultivat, și a ajuns acolo unde este acum, pentru că a înțeles pe deplin sensul cuvântului „caută”!

Tuturor celor care ați ales să rezonați alături de mine doresc să vă mulțumesc că sunteți una dintre părțile frumoase ale vieții mele! Vă mulțumesc că existați în viața mea! Vă sunt recunoscător pentru că într-o zi însorită de martie, ați ales să îmi acordați câteva minute din prețiosul dumneavoastră timp. Ca să îmi dăruiți un gând bun … și câteva cuvinte!!!

Una dintre cele mai celebre replici din filme este „Cu toții facem alegeri în viață. Mai greu este să le suportăm consecințele. Și nimeni nu ne poate ajuta în privința asta” din filmul „Hotul de cuvinte”. Într-adevăr chiar și atunci când ni se pare sau credem că este mult prea complicat sau este prea greu să ne muncim creierul, afirmând că îi lăsăm pe ceilalți să aleagă pentru noi… de fapt am ales să îi lăsăm pe alții să ne „aranjeze” viața.

Alegerile noastre ne modelează și configureaza viața și mai ales calitatea acesteia. Așa că, dacă la un moment dat ajungem la concluzia că nu ne place viața pe care o trăim, înseamnă că nu am făcut cele mai bune alegeri.

Une dintre alegerile cele mai importante ale vieții este momentul în care alegem pe cine să facă parte din viața noastră. Adică ne definim anturajul.

Așa că, eu am ales să fiu prietenul vostru. Să vin către voi, cu iubirea mea de semeni, cu dorința de a împartăși și împărți bucuriile și momentele de fericire din viață, împreună cu voi. Pentru că am înțeles că nu pot fi fericit de unul singur. Așa că am ales să vin către voi plin de smerenie la gândul că viața mi-a arătat generozitatea, făcându-mă să realizez că este o binecuvântare viața pe care o duc în această lume minunată. Și asta pentru că așa cum am mai spus pentru că am ales să fiu prietenul vostru și pentru că voi ați ales să fiți prietenii mei. Consecințele acestor alegeri… nu sunt deloc greu de suportat.

Vă mulțumesc pentru că preț de câteva clipe, ați ales ca să fiu… prioritatea vieții dvs!

De multe ori m-am comparat cu cei din jurul meu. Poate, de prea multe ori. Și asta m-a ținut pe loc. Sentimentul inferiorității, ochii trecătorilor care mă priveau ca și când aș fi ieșit din bodega, vocea din Lidl care mi-a spus că „stau cam prost cu frânele” și mai ales dizabilitatea mea motorie care îmi genera fiori reci, împiedicându-mă să fac pași, ținându-mă ancorat în evenimente trecute, care îmi doream șă nu se fi întâmplat, au fost o parte din elementele care mă făceau să mă simt altfel decât îmi doream. Până în ziua în care mi-a căzut în mână cartea lui Victor Frankl „Omul în căutarea sensului vieții”. Vorbele acestuia: „până la ultima suflare omul are libertatea să aleagă atitudinea pe care și-o asumă în fața obstacolelor și dificultăților din viață, în fața destinului” m-au făcut să înțeleg că pot să îmi scriu scenariul vieții mele și chiar mai mult,să îmi joc propriul rol fără să trebuiască „să intru” în pielea personajului. Asta a fost una dintre cele mai importante lecții ale vieții mele.

Am înțeles abia atunci că destinul mi-l creez eu, prin deciziile pe care le iau. Am înțeles că sunt singurul în măsură să transform o tragedie personală într-un triumf. Și asta s-a întâmplat, după ce ani de zile am trăit în bezna neputinței, așteptând ca cineva din exterior să facă ceea ce trebuia să fac eu. Aceasta a fost o altă lecție.

Una dintre cele mai importante lecții am învățat-o în ultima lună, atunci când comunitatea Rotary a declarant eligibil, proiectul meu intitulat sugestiv „CE REPAR?”, constând din înființarea la Târgu Mureș a unui Centru Național de Educare și Recuperare a Pacienților cu Boli Cronice și Degenerative, structură inexistentă în Romania.

Am învățat că „niciodată nu trebuie să renunți la visele și visurile tale” indiferent de cât de irealizabil ți s-ar părea și oricât de greu ți-ar fi, pentru că „orice lucru pe care mintea și-l imaginează și crede în el devine realizabil”!

Mărturisesc, că anul acesta am fost chinuit de o întrebare, de o afirmație, de câteva cuvinte… care mi-au tulburat nopțile și zilele, invadându-mi conștientul și subconștientul, în încercarea de a mă ajuta (eu pe mine!) să găsesc un răspuns valid la dilema: „Oare cel care acceptă, înțelege și știe cum să suporte suferința, cel care a „făcut pace” cu boala… MAI SUFERĂ?”, „Oare durerea îndurată de-a lungul atâtor ani, oare lacrimile care mi-au înfierbântat obrajii, oare căutările mele, oare multele întrebări, oare momentele în care nimic nu mai avea sens, sau mai recent diskineziile inexplicabile, care vin și pleacă, au fost și sunt de ajuns ca să pot spune acum: „NU MAI SUFĂR!”

Cert este că încercarea de a-mi asuma, accepta și înțelege propria suferință, m-a făcut să am altă percepție asupra suferinței celorlalți. M-a făcut să înțeleg că sănătos sau bolnav, nu trebuie să mă compar cu nimeni, pentru că puterea sau slăbiciunea mea nu vine din faptul că mă compar cu unul mai slab sau unul mai puternic decât mine. Puterea nu vine din forța musculară, din echilibrul impecabil, din… Puterea vine din a avea sau a nu avea „ceva de făcut”. O țintă, o misiune de îndeplinit, ceva de dus la bun sfârșit, un sens al vieții, o menire sau spuneți-i cum vreți… este elementul care face să nu te oprești, și care îți schimbă raportul cu suferința dând cu adevărat un sens vieții tale. Pentru ca tu „oricât de bolnav ai fi” mai ai ceva de făcut, ceva care poate va schimba vieți îndulcind amăreală unor suflete chinuite de eternele întrebări: De ce eu? Și Până când???

Și chiar dacă am învățat să trăiesc cu durerea, chiar dacă îmi spun în momentele grele: „peste o ora sau două voi fi bine”, mă mai atinge din când în când biciul nemilosului „De ce?”, care lovește fără milă sau menajamente exact unde mă doare cel mai tare. Și totuși lumea merge înainte, lumea nu se oprește în loc pentru durerea mea, lumea mă acceptă atâta timp cât nu fac opinie separată. Și atunci mai are sens să vărs lacrimi? La ce bun? Schimbă ceva? Oamenii suferă! Și dacă nu au un motiv își creează unul! Pentru că suferința și viața umană sunt greu de separat.

Finalul nu ne schimbă perspectiva dacă nu ne-am făcut temele. Pentru că împărtășind cu alții „frați întru durere” dai mai departe cuvântul și înțelepciunea divină. Pentru că scopul vieții mele este în mâinile mele. Pentru că opțiunea de a suferi sau nu… îmi aparține. Și atunci este foarte clar că ceea ce nu mă doboară mă face mai puternic. Pentru că doar așa pot înțelege adevăratul sens și măreția supraviețuirii.

Dacă mă raportez la dilema răspunsului la întrebarea legată de suferință, de la începutul epistolei înclin să spun că și „NU ȘTIU” ar fi fost un răspuns posibil. Pentru că pot spune că singurul adevăr este că nu există adevăr absolut, și că sensul suferinței mele… este cel pe care eu l-am creat!

În capul nostru se țes scenarii menite a ne ajuta să înțelegem dilemele existențiale, subliniate admirabil și de Viktor Frankl: „dilema omului este că nu știe ce să facă, pentru că nu stie ce vrea să facă”. Și de aici se nasc întrebările:„Oare suferința este doar o haltă pe drumul desăvârșirii?” „Oare „certificarea” faptului ca viața are un sens ne ajută să dăm la o parte suferința?” La care asteptam mereu… răspunsuri. În viața reală unii dintre noi se mulţumesc cu aceste răspunsuri şi trăiesc aşa.

Alţii nu se împaca cu ele şi caută altele, născând astfel noi întrebări. Dacă nu ne convine răspunsul, căutăm unul pe măsură. De multe ori poate ratăm adevărul, doar pentru că nu ne convine răspunsul sau pentru că nu-l înţelegem. Una dintre întrebările la care nu am răspuns este: „OARE FAPTUL CĂ AM ÎNVĂȚAT SĂ ÎMI PORT SUFERINȚA… MĂ AJUTĂ SĂ NU MAI SUFĂR?????

În fiecare dimineață și nu numai dimineața, pentru că se poate întâmplă în orice moment al zilei, ne privim în oglindă. Sau poate doar… privim în oglindă! Oare conștientizăm întotdeauna că atunci când  privim în oglindă „ne privim pe noi”? Pentru că, uneori privim în oglindă doar… pentru a ne coordona și adapta mișcările de bărbierit, pieptănat sau machiat. Pentru că, așa cum spuneam mai sus, în majoritatea cazurilor privim în oglinda, fără să ne privim pe noi, sau făra a fi conștienți de asta. Această acțiune se întâmplă datorită rutinelor noastre cotidiene. Datorită faptului că al nostru creieraș nu mai lucrează fiind captiv în închisoarea minții noastre și a rutinelor cotidiene. A automatismelor care repetate zi de zi nu mai au nevoie de prezența creierului și care stă ca o legumă semiadormită, inactiv și inert în așteptarea „trezirii”. Așa că în cele mai multe cazuri rămânem doar cu… privitul în oglindă.

Alteori privitul în oglindă ne relevă o imagine umană; un om care nu este altcineva decât „străinul” care apare în „imaginea din oglindă”. De multe ori rămânem surprinși de mimica persoanei pe care o descoperim acolo sau de sentimentele pe care fața omului din oglindă le dezvăluie. În majoritatea cazurilor „imaginea omului din oglindă” pare a fi a unui străin, total necunoscut nouă, un străin față de care nu avem curiozitatea de a-i întinde mâna, a ne prezenta și a-l întreba ce vânt l-a adus în oglinda noastră?

Străin ne este chipul din oglindă prea des, chip față de care prima reacție a creierului nostru netrezit este de a-i pune o întrebare celebră dintr-un cântec celebru: „Ce cauți tu în viața mea?,/ De ce-ai venit să-mi tulburi liniștea?”

Cândva, într-un târziu, când prin oglindă s-au perindat multe chipuri necunoscute, chipuri care nu ne-au trezit nici o emoție (poate doar o reacție de respingere), vom învăța la una din multiplele școli prin care trecem, ghidați sau neghidați, autodidacți sau meditați de alții pe care îi considerăm mai.. mai …  puțin mai deștepți ca noi (de ce oare în viață or fi momente în care ne desconsiderăm atât de tare???!!!), despre fenomenul de reflexie, adica despre sensul imaginilor reflectate. Și ca să se producă fenomenul de reflectare, trebuie să existe cineva (personajul principal din scenariul vieți noastre) și trebuie să există o oglindă. Se întămplă asta, deoarece – parafrazându-l pe Faust care spunea că: „Oamenii toata viața lor sunt orbi” – ne prindem abia în al doisprezecelea ceas, sau aproape de acea oră (nimic mai mult decât „ora trezirii noastre”) cum stau lucrurile cu „imaginea omului din oglindă” și ce importanță are pentru noi și pentru viața noastră!!! Doar privind atenți ochii din oglindă, conștienți de prezența permanentă în viața noastră a entității numite „imaginea omului din oglindă”, imagine pe care de multe ori ne vine să o luăm la palme, supărați pe nepuțința ei de „a se detașa” de noi, vom înțelege că corvoada omului din oglindă este dată în primul rând de neacceptarea noastră în această realitate, de multe ori imposibil de schimbat. Vom înțelege că punerea armelor jos este doar sursa renunțării, necidecum sursa împăcării cu noi înșine!

Și ca să facem pace cu noi trebuie ca înainte de toate „imaginea străinului din oglinda” să nu fie altceva decât dorim noi să vedem. Că „imaginea omului din oglindă”  este doar reflectarea conștientă  a dorinței fiecăruia dintre noi de a ne accepta și iubi așa cum suntem.

Dacă vrem să schimbăm ceva la (în) oglinda vieții noastre, indiferent că e vorba despre relații, sănătate sau bani, poate ar fi un început bun să începem  cu un dialog pe care să îl purtăm cu noi înșine. Pentru că dacă doar lacrimile și suferința ne aduc acceptarea noastră și a „imaginii omului din oglindă” (nimeni altul decât propria noastră persoană), înseamnă că minunatul nostru creier a fost prea mult captiv în închisoarea rutinelor cotidiene și ceea ce este cel mai tragic, înseamnă că niciodată nu am „avut ochi” pentru omul din oglindă.

Înseamnă că întâlnirea cu noi înșine este atât de dureroasă încât senzația că a murit tot ceea ce credeai că am fost până atunci, trece de multe ori neobservată.

Asta înseamnă că schimbarea noastră începe cu schimbarea „imaginii omului din oglindă”. Conștientizarea prezenței chipului schimbat, ne va ajuta să înțelegem că vom atinge perfecțiunea abia atunci când „imaginea omului din oglindă” se transforma din cenzorul faptelor noastre în partenerul nostru de călătorie. Trebuie să fie… un acord total cu omul din oglindă.

Și dacă vom ajunge să iubim imaginea omului din oglindă, care de fapt nu este nimeni altcineva decât propria persoană, vom înțelege că proprii ochii îi putem vedea doar uitându-ne în oglindă. E cazul să ne grăbim la întâlnirea cu „imaginea omului din oglindă” cu ochii larg deschiși. Numai așa vom putea discerne dacă cuvintele poetului Dale Wimbrow: „verdictul ce contează cel mai mult în viața ta/ E a celui care te privește din oglindă (…)/ reflectă ascensiunea sau decăderea noastră.

 

 

„SCRISOARE DESCHISA” 

Societatea în care trăim s-a transformat într-o junglă, care face ca visele și dorințele noastre de a putea beneficia de produse care să ne fie livrate conforme cu comanda dar mai ales, conforme cu nevoile diferite ale fiecăruia dintre noi, să rămână de multe ori în faza de visuri și obiective ale vieții noastre. Este cât se poate de clar că urmează întrebarea: „De ce oare se întâmplă să comanzi ceva și să primești altceva?” Deoarece odată „băgat pe gâtul nostru”, ne va fi foarte greu, uneori aproape imposibil, să demonstrăm că produsul livrat, nu este așa cum am comandat!!! Asta este gândirea majorității noastre, majoritate care datorită necunoașterii legilor riscăm să rămânem cu „ochii în soare și cu paguba. Pentru că – atenție! – conform legii 449/2003, în cadrul prezumției lipsei de conformitate obligația de a dovedi că produsul nu a fost lipsit de conformitate la predare aparține vânzătorului și nu consumatorului!!! Tot ea, legea 449/2003 complectată cu ordonanța 9/2016, dă răspuns la întrebarea: „cap 2.2. Când se consideră un produs ca fiind conform?”. – Vânzătorul are obligația de a livra produse care sunt în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare, indiferent de forma în care se încheie, verbal sau scris. Se consideră că un produs este în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

1. Produsul corespunde descrierii făcute de vânzător și are aceleași calități ca și produsele pe care vânzătorul le-a prezentat ca mostră sau model;
2. produsul corespunde oricărui scop specificat solicitat de către consumator, scop făcut cunoscut vânzătorului și acceptat de acesta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare;

Este cât se poate de clar că legile trebuie citite, pentru că – ȚINEȚI-VĂ BINE dragi prieteni neștiutori – avem foarte, foarte multe drepturi garantate legal, drepturi care odată cunoscute și invocate în fața celui care încearcă să ne păcălească, la care adaugăm (pentru conformitate!!!) amenințarea cu ANPC (care din fericire funcționează în sprijinul cetățeanului) ne vor aduce un plus de câștig în „lupta nedreaptă” cu Vânzătorul sau Compania sau Atotputernica Multinațională având ca și colaboratori avocați și juriști care știu mult prea bine să citească printre rândurile legii. În Romania visele noastre de consumator „sunt dirijate”, nu din umbră, ci într-o maniera evidentă, de cei care deservind interesul Atotputernicelor Multinaționale, care, de multe ori, se cred mai presus de orice lege. „Atotputernica Multinațională” uită foarte repede –aspect de neînțeles – că de fapt noi, consumatorii de rând, suntem cei care printr-un efort de multe ori deloc de neglijat, prin comanda pe care o facem, îi asigurăm Companiei și asociaților care o deservesc, pâinea cea de toate zilele. Asociații (angajații) și reprezentanții comeciali ai „Atotputernicei Multinaționale”, sunt cei care cu nonșalanță ne iau vederea „aruncându-ne praf în ochii”, vânzându-ne „pielea ursului din pădure” ca fiind de cea mai bună calitate. Tot ei sunt aceia care printr-un „profesionalism desăvârșit” fac ca principiile adânc înrădăcinate în conștiința consumatorului, cu privire la integritatea morală a Companiei, susținute de sintagma „Clientul este însuși scopul muncii noastre”(!!!!!), să fie călcate în picioare și aruncate la gunoi. Iată cum, istoria unor companii cunoscute datorită unor cuvinte cum ar fi „calitatea vorbește de la sine” sau „te iubesc pentru ceea ce faci pentru mine”, istorie scrisă de oamenii care au crezut în oameni și pentru care „clientul a fost omul care îi aduce painea” se transformă încet, încet… în pură ficțiune. Nimic mai mult!!!

De ce oare trebuie să constatăm, cu mare tristețe în suflet și în inimă, că sloganuri celebre genul: „Satisfacția clientului este prioritatea noastră” au devenit niște simple lozinci. Pentru că, imaginea o dă nu reputația companiei! Imaginea unei companii o dau cei care deservesc compania și care hotărăsc ce se întampla cu SATISFACȚIA CLIENTULUI. Cei care reușesc să transforme reputația unor companii în… ILUZII!!!

Acești vânzători de iluzii uită un aspect, scos admirabil în evidență în cartea lui Shelle Rose Charvet intitulată „Cuvinte care schimbă minți”; aspect legat de variantele răspunsului la întrebarea: „Cum ști că ai făcut o treabă bună?”. Țineți-vă bine consumatori!!!. Răspunsurile variază între „Știu că am făcut o treabă bună, pentru că atunci când îmi îndeplinesc norma, șeful mă laudă” (răspuns foarte des întâlnit – ce oameni și câtă ipocrizie!!!) și „De obicei știu că am făcut o treabă bună, atunci când îmi spun clienții că sunt mulțumiți” (prea puțini dintre ei).

(va urma)

 

 

Inima umană, organul situat dedesubtul sternului, acest „imperfect” perpetuum mobile (ce bine ar fi să meargă fără oprire!!!), a fost considerată multă vreme un exemplu de mecanism robust: o pompă de mărimea unui pumn, ce funcţionează în general fără necesităţi de întreţinere, timp de mai multe decenii, cu condiţia ca ţevile ei de alimentare să nu se înfunde, datorită unor influenţe genetice sau unui mod de viaţă nesănătos.

Medicii dar şi psihologii şi-au pus întrebarea încă din antichitate dacă nu cumva suferinţele psihice „atacă și omoară, mai lent sau mai rapid inima”. Scenariul este aproape similar cu cel din celebrul cântec al lui Mihail Sandu: „Mă ucide ea” doar că de data aste, „ucigașa” e de alt gen. Stresul, căci despre el este vorba – pe altarul căruia sunt jertfite atâtea inimi – ucide, „lent și sigur” sau „rapid și fără milă”, asta în funcție de cât de repede ți „se rupe inima, din piept”. Iar timpul ca „un nemernic, care numără grăbit” secundele agoniei, se oprește în loc, preț de câteva clipe „suficiente” pentru ca cineva să poată spune „a naibii fatalitate” e stresul ăsta. Și totul se întâmplă sub ochii creierului, orbit de măreția și amploarea vrăjmașului (stresul), pradă unor prejudecăți sau incapabil să te facă să „fugi sau să lupți” la timp!

De la începuturile medicinei, ca răspuns la provocarea lansată de întrebarea: „Durerile sufleteşti pot omorî inima?” au apărut primii germeni ai unei specialități, care în ziua de azi – acum când stresul provoacă „dureri sufletești” care ucid la tot pasul – este foarte bine definită, scoțând în evidență așa numita interdisciplinaritate a medicinei moderne. Psihocardiologia, căci despre ea este vorba, este disciplina medicală care studiază efectele stresului asupra inimii. Și când mă refer la vastul concept numit stres, mă gândesc la latura psihosocială a acestuia.

Această nouă orientare medicală are la baza constatarea că durerile sufletului au suficientă putere pentru a provoca o paralizie a unor porţiuni din miocard. Treptat, specialiştii descoperă cu uimire ce legături strânse există între universul nostru afectiv şi sănătatea inimii. Psihocardiologia, cercetează când şi în ce fel frica, furia şi tristeţea ne ameninţă viaţa.

Există câteva expresii populare foarte plastice, care descriu o asemenea situaţie. Auzim des „Mă apasă o greutate” sau „Am o piatră pe inimă”. De multe ori auzim „Mi s-a oprit inima de frică” ori și mai grav: „Asta mi-a zdrobit inima”. Sau așa cum cântă și ne încântă Mihail Sandu „Îmi rupe inima, din piept” adăugând un „Da”, ca o confirmare a efectului săgeților cu venin, trase asupra inimii noastre, de data aceasta, cu siguranță nu de către Cupidon.

Și dacă cineva ți-a zdrobit sau înveninat inima… cu siguranță nu te vei simți foarte bine!

Un alt aspect, insuficient cunoscut, la care lucrează cercetătorii, este influența inimii în special a activității cardiace asupra proceselor congnitive și a altor funcții psihice. Mai mult de atât cercetătorii au confirmat că inima controlează armonios întregul corp, aceasta transmitând creierului informații. Totodată, inima este considerată ca centru și simbol al vieții sufletești, aflată în stânsă legătură cu bucuriile și plăcerile dar și cu suferințele, durerile și necazurile noastre. Pentru că ni se „bucură inima” și ne „zboară inima” la cei dragi, atunci când trăim niște emoții pozitive sau dimpotrivă, ne „doare la inimă” atunci când suferim și ni „se rupe sau ni se topește inima” atunci când instinctul ne spune că s-a întâmplat o nenorocire. Și dacă avem energia și îndrăzneala de a acționa cu inima „rece”, cu ochii deschiși și cu urechile ciulite, nimic nu ne va putea întoarce din minunata „călătorie a inimii” noastre. Pentru că doar ascultându-ne inima, putem păși în acea fantastică călătorie interioară inițiatică prin care să ne autodescoperim și să-i descoperim și pe ceilalti.

Inima este „duhul sufletului”, spuneau Sfinții Părinți, este locul cel mai intim, este „adâncul minții” noastre. „Cine își curățește și păzește inima va dobândi multe și neprețuite bunătăți din această viață”, aflăm din Sfanta Scriptura. „Ochiul” inimii noaste, ne va ajuta să ne lămurim cu claritate care este ideea noastră de viată iar „curățirea” inimii noastre, prin cultivarea unei atitudini smerite, lipsită de răbufnirile ego-ului nostru, este un reper esențial pe drumul mânuirii și al vindecării.

Dincolo de a fi un om cu o inimă „de carne tremurândă”, care bate în ritm și armonie cu universul, trebuie să afli că eşti o fiinţă umană, cu o inimă încărcată de cunoaștere și energie, care radiază lumină şi poate devine astru călăuzitor pentru oamenii din jurul ei. Când vei simţi asta în adâncul inimii tale, când vocea ta interioară va fi forma de manifestare a intuiției tale, când vei conștientiza că nu doar rațiunea minții tale constată asta, vei putea să te manifești plenar și să-ţi arunci măştile pe care societatea ţi-a impus să le porţi sau tu le-ai folosit, trăind în umbră, pentru a-ți ascunde povestea personală… redevenind astfel OMUL PRIMORDIAL, parte a creaţiei Divine!

Conștientizând propria ta existență, vei înțelege măreția lui „Eu sunt în tot și totul este în Mine”. Astfel te vei întoarce spre propria inimă, și vei „pătrunde în profunzimea și în adâncul inimii tale”, pentru că acolo, în „întunericul în care ai trăit”, să vezi cu „ochiul inimii” mesajul : „scrie-ţi numele tău în inima oamenilor cu care vii în contact. Pentru că acolo e locul unde va rămâne!”

Dacă te vrei cu adevărat în inima ta, cu siguranță, îţi vei face loc în ea, fără să trebuiască să stai la coadă sau să te baţi (poate doar te vei zbate puțin…), pentru un loc acolo. Oricât ai încerca, nu vei putea niciodată să te bagi cu forţa în sufletul şi în inima ta. Vei reuși asta abia atunci când vei fi pregătit să îți accepți „imaginea din oglindă” cu toate neajunsurile ei.

Dacă vrei să cunoști adevărata măreție a inimii tale, nu îţi trece cu vederea valoarea pe care o ai. Altfel vei fi dezamăgit de propria ta persoană, de sinele tău, de „imaginea din oglindă” iar bolile, neîmplinirile şi lipsa ta de iubire vor continua să se manifeste, ca şi când inima ta ar fi neînsemnată sau chiar mai grav de atât… Că și cînd ai fi un om „fără inimă” care își neagă propria existență.

Abia când vei fi conștient de propria ta existență, ți se va dezvălui că unitatea inimii de carne cu cea spirituală este esența găsirii drumului către leacurile vindecării bolilor trupului, către sfaturile necesare alinării „suferinței noastre”.

De multe ori Creierul nostru, este lăsat în paragină fiind condus de automatisme, care ne fac să nu conștientizăm importanța lui ACUM, AICI, ÎN ACEST MOMENT și ne îndepărtează de tot ceea ce ne face să fim umani, cu o „inimă dreaptă” conducându-ne grăbit pe calea înstrăinării de sine, pe calea „inimii pierdute”.

Tot el ne lasă goi și fără soluții în fața emoțiilor și sentimentelor de parcă am avea o „inimă de piatră”. Ne este frică de propriile emoții și trăiri, suntem plini de temeri. Urâm imaginea noastră din oglindă, rugându-ne să scadă onorariul medicilor esteticieni. Pentru că ne ascundem de noi și de trăirile noastre, pe care le trecem sub tăcere și le ascundem în povestea personală.

Ne refugiem de multe ori în plăceri efemere și droguri interzise, convinși fiind că negarea propriu-lui nostru eu ne va îndeparta de răutățile și negativismele, pe care „în necunoștință de cauză” le-am acceptat în viața noastră, asupra cărora ne este frică să ne asumăm responsabilitatea.

Momentul cel mai important al vieții noastre este Prezentul! Tot ce simțim și gândim, Acum, Aici, în acest moment adică în prezent ne ajută să devenim conștienți assupra propriei persoane, asupra unicității noastre, creând premisele deciziilor care vor da nastere viitorului. Detașarea de povara trecutului ne dă posibilitatea să ne făurim un viitor eliberat de povara vechilor răni.

Nu e nevoie de rațiune în tot acest algoritm, pentru că rațiunea alege trecutul, tocmai din dorința de a evita noi evenimente neplăcute. E nevoie ca în momentul prezent să avem curajul necesar că să ne ascultăm vocea interioară ca formă de manifestare a INTUIȚIEI noastre.

Pentru a sublinia importanţa şi semnificaţia urmăririi intuiţiei şi a ascultării vocii interioare, celebrul şi controversatul Steve Jobs spunea: „Timpul tău este limitat, aşa că nu îl irosi trăind viaţa unei alte persoane. Nu fi prins în dogmă – care trăieşte cu rezultatele gândirii altor oameni. Nu lăsa zgomotul altor opinii să îţi înece propria voce interioară. Şi, cel mai important, învaţă să ai curajul să îţi asculţi inima şi să îţi urmezi intuiţia. Orice altceva este secundar.”

Inima noastră, inima umană – organul intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stângă a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contracțiile sale ritmice, circulația sângelui în organism, cea care ne dă puterea sufletească care ne face capabili de iubire, de curaj – este mai mult decât materia din care este compusă, mai mult decât un simplu mușchi striat, cu o mulțime de caracteristici și particularități care îl fac să fie unic dar mai ales de neprețuit pentru toate ființele vii. Inima are propria ei energie, propriile circuite energetice. De fapt inima („Inimă“, pe de altă parte, este termenul moştenit din latinescul anima, cuvîntul care numeşte suflul vital sau „spiritul vital”), prin al ei „spirit vital” este o formă de energie care ne pune în legatură directă cu Divinitatea, ne conectează cu Energia Universală, coordonatorul și controlorul tuturor evenimentelor, care ne învață și ne reamintește mereu, șoptindu-ne cu a ei „voce”, că nimic, sau mai corect, că niciun eveniment din viața noastră nu se întâmplă fără motiv. Totodată sinonimul cord (care ne dă acele „nemiloase atacuri”) provine din latină și nu este nevoie de prea multe cuvinte pentru a înțelege sensul latinescului cordis sau mai clar „corda”. Versurile de mai jos, „declarația de dragoste” a unui necunoscut: „… De rupi o coardă de vioară,/ Ea tace, moare tremurând…/ O altă coarda îi ia locul…/ Și-auzi vioara iar cântând./ Dar dacă dintr-o întâmplare,/ În coarda inimii lovești,/ Ea tace…se pierde fără urmă/ Și nu mai poți s-o-nlocuiești/…” sunt suficient de elocvente pentru a scoate în evidență că vibrația corzilor înseamnă viață, înseamnă suflu vital; ruperea lor = încetarea bătăilor = sfârșitul vibrațiilor = … moartea artistului și inutilitatea… instrumentului.

Ați auzit vreodată pe cineva care adresându-se cuiva drag să îi spună: „Splina mea”… sau „Ficatul meu”… sau chiar… „Creierașul meu drag”??? Cu siguranță că nu ați auzit! Poate doar expresia „Nu te am la ficat” ne aduce aminte de existența altor organe.

În schimb: „INIMIOARA MEA” sau „SUFLEȚELUL MEU DRAG”… auzim tot mereu. Așa încât, este cât se poate de clar că „HARMONIA CORDIS” nu este doar un Festival de Chitară cunoscut în toată Europa de Est, nu numai în Cetatea Târgu Mureșului. Este de fapt un concept filozofic despre un mod de viață după care tânjim spre care ar trebui să tindem toții. În realitate se întâmplă să stăm pe loc, frânați din alergarea entuziastă la întâlnirea cu „Armonia Cordului” nostru deși înflăcărarea ne-a cuprins inima, deoarece „slabi la inimă” cum suntem noi oamenii, de multe ori… ne lovim de o serie de bariere, frâne, piedici, etc. Pentru că… noi oamenii înțelegem uneori prea târziu sensul cuvintelor lui Juan Jimenez, din minunata lui poezie, initulată Setiembre (Septembrie), în care ne spune: „Cuibăreşte-te la mine-n suflet./ (…) Nu cerceta dincolo de viaţa mea,/ (…)  învaţă să fii primăvară /eternă în inima mea!”; cuvinte care ușor adaptate: „Nu cerceta dincolo de viaţa ta,/ învaţă să fii primăvară eternă în inima ta!”, ar putea fi un îndemn pentru găsirea reperelor unui „itinerar de viață lungă” alături de o „inimă sănătoasă”, care alături de bătăile ei, aplaudă existența. Deoarece „nu e armă mai puternică decât inima curată” iar voința inimii nemărginite de a scăpa de limitele și frânele spiritului și trupului nostru, vor da aripi picioarelor noastre și ne vor elibera creierul din capcana rutinei cotidiene.

În graba bifării punctelor din agenda cotidiană, sub presiunea stresului care ne apasă (pentru că ne mulțumim să credem că stressul este inevitabil și nu poate fi controlat pentru că vine din exterior… sau mai grav – uităm de „stressul nostrru interior”), uităm că  simplificându-ne existența, „prindem inimă” ca să vedem culoarea vieții. Uităm că aruncați în valurile vieții, ne gândim doar cum să găsim mai rapid malul, fără a ține cont de povestea cu cei care se îneacă la mal, sau mai bine zis, eșuează. Nu pentru că nu am știi înnota, ci pentru că grijile noastre exagerate, ne amăresc inima, ne cresc pulsul, ne cresc tensiunea, expunându-ne din plin „riscului cardiovascular”.

Inima noastră este mai mult decât materia din care este compusă, mai mult decât un simplu mușchi striat, cu o mulțime de caracteristici și particularități care îl fac să fie unic dar mai ales de neprețuit pentru toate ființele vii. Inima are propria ei energie, propriile circuite energetice. De fapt inima („Inimă“, pe de altă parte, este termenul moştenit din latinescul anima, cuvîntul care numeşte suflul vital sau „spiritul vital”), prin al ei „spirit vital” este o formă de energie care ne pune în legatură directă cu Divinitatea, ne conectează cu Energia Universală, coordonatorul și controlorul tuturor evenimentelor, care ne învață și ne reamintește mereu, șoptindu-ne cu a ei „voce”, că nimic, sau mai corect, că niciun eveniment din viața noastră nu se întâmplă fără motiv. (va urma)

Dan Mircea Fărcaș – Virtuti Adormite 2016- Cum ne legăm pietre de gât. Toate drepturile rezervate.

 

Umbra simbolizează toate aspectele întunecate ale fiinţei noastre. Se referă la acele părţi ale personalităţii noastre care au fost respinse din cauza fricii, a ignoranţei, a ruşinii sau a lipsei de iubire. „Umbra este persoana care ai prefera să nu fii”. Fenomenul esenţial al umbrei este proiecţia – prin care negăm părţi cruciale din noi înşine, dându-le de-o parte. „Nu devii iluminat, închipuindu-ţi imagini de lumină”, a spus Jung „ci conştientizând întunericul”. Fiecare dintre noi vede oamenii în mod diferit, deoarece fiecare proiectează asupra lor aspecte din el însuşi. Umbra ta, ceea ce este reflectat înapoi la tine, de către oamenii din viaţa ta, este partea în stare latentă din personalitatea ta, este o cutie de comori nedeschisă, un potenţial neexprimat. „Noi nu vedem decât ceea ce suntem noi”.

Proiectăm asupra altor oameni tot ceea ce nu ne asumăm în ceea ce ne priveşte. Noi nu proiectăm asupra altor oameni numai trăsăturile noastre negative; le proiectăm şi pe cele pozitive. Dacă vrei să fii ca alţii, motivul este că ai în tine capacitatea de a fi ca ei. Când vei începe să-ţi duci la îndeplinire propriile tale vise şi idealuri, vei fi mai puţin interesat de ceea ce fac alţi oameni. Fiecare dintre noi simte nevoia de a deveni propriul său erou.

Atâta timp cât negăm existenţa în noi înşine a unor anumite trăsături, continuăm să perpetuăm mitul că alţii au ceva ce noi nu avem. Atunci când admirăm pe cineva, aceasta este o ocazie de a găsi încă un aspect al nostru înşine. Nu putem să ne cunoaştem pe noi înşine dacă nu ne cunoaştem şi umbra, altfel ne va fi oglindită permanent de către celelalte persoane. Fiecare dintre noi trebuie să vrea să exploreze şi să scoată la lumină acest aspect al sinelui. Ne place sau nu, suntem oameni şi avem o umbră.

Umbra noastră se manifestă în fiecare zi, fiind cel mai important obstacol în calea fericirii noastre. Așa că, toate lucrurile care nu vrem ca să fie văzute și percepute de alții, emoțiile de neacceptat vis-s-vis de noi, tot ceea ce este jenant și dureros, mai ales în legătură cu gândurile noastre, sunt ascunse într-un sertar invizibil, dând naștere umbrei noastre.

Singurătatea, nu izolarea, ne dă posibilitatea introspecției. Singurătatea ne dă ocazia să ne aparținem în întregime. Cine a spus că suntem singuri? Suntem noi și cu Sinele Nostru pe drumul găsirii adevăratului sens al vieții. Dar mai este cineva nedezlipit de noi, împreună cu noi în singurătatea noastră. Te uiți în dreapta, în stânga și… nu e nimeni. Doar noi și cu Sinele nostru, o entitate unică și puternică. Și în liniștea singurătății noastre ne vin în minte cuvintele lui Adrian Păunescu: „Nimeni nu e singur pe pământ./ … dacă are umbră fiecare.” Și ne vom întreba: „Cum să ne vedem umbra când noi bântuim în întuneric, căutând cu frenezie ieșirea din întuneric?” Și vom alfa că oricât de mare ar fi întunericul din jurul nostru, oricât de departe am fi de LUMINĂ, umbra.. ne însoțește. Așa că e cazul să ne facem lumină în suflet și în spirit, să ne recunoaștem umbra, să o conștientizăm și… nu ne va mai deranja niciodată.

Doar așa vom afla că experiențele personale sunt obligatorii pe drumul evoluției noastre, că dacă nu cunoaștem durerea și încercarea, cum am putea să ne bucurăm de viață.

E cazul să lăsăm umbrele trecutului în urmă, ce s-a întâmplat nu mai poate fi schimbat, așa că nu mai are nici un rost să ne mai facem griji şi să mai suferim pentru ceva ce nu mai poate fi schimbat. De aceea, e bine să ne reamintim proverbul oriental care spune că păcătosul și sfântul nu sunt decât două note pe aceeași claviatura. Păcătosul are un viitor, iar sfântul are un trecut în care rolurile lor sunt inversate iar numitorul lor comun este… UMBRA.

Oamenii nu știu ce să facă cu propria durere. Au nevoie să dea vina pe cineva, și asta pentru că nu pot accepta realitatea. Plăcerea de a învinovăți pe cineva se manifestă într-un mod foarte distructiv iar a da vina pe cei din jur, pe mediu, pe ceilalți factori exteriori, înseamnă a da acestor lucruri puterea de a ne controla. Trebuie să ne desprindem de obiceiul de a găsi un vinovat pentru ceea ce ni se întâmplă, pentru că se știe că atâta timp cât vedem cauza răului în alții, cât timp dăm vina pe alții pentru ceea ce ni se întâmplă nouă, cât timp nu ne asumăm responsabilitatea faptelor noastre, vom rămâne niște ignoranți. Este cât se poate de clar că dacă ne complacem în postura de victime și nu facem decât să ne plângem, să judecăm, să acumulăm resentimente, starea noastră generală se va agrava cu fiecare zi ce trece.

Negarea propriilor noastre abilități, asociată cu refuzul de a le pune la lucru, tocmai din cauza opțiunii noastre de a poza în postură de victimă, nu face decât să neutralizăm propria noastră putere de transformare. Dacă aruncăm la coș resursele noastre, nu ne putem aștepta la ceva bun în viața noastră, pentru că de fapt noi nu vrem să participăm la propria noastră evoluție.

Avem tendința să dăm vina pe alții pentru eșecurile noastre. Aruncând vină pe alții pentru ce nu ne-a reușit, apărem din nou în aceeași ingrată postură: cea de victimă. De parcă mai contează, a cui victimă suntem?! Important este să găsim un țap ispășitor, un umăr pe care să plângem și niște fraieri care să ne preia atribuțiile. Pentru că victimele trebuie menajate și ocrotite. Mai e cazul să disecăm expresia: „În fiecare secundă se naște un fraier. Totul este să îl găsești”? Convinși că ne-am găsit fraierii, care să facă treaba în locul nostru (pentru că orice are un scop), că atenția și compasiunea celor din jur vor face ca lucrurile să meargă de la sine nu realizăm că fraierii cei mari din aceasță ecuație, suntem chiar noi, pentru că victima asteaptă salvatorul, care s-ar putea să nu vină, sau chiar mai rău.

Pentru a ne scoate din cap această idee, caracteristică tiparelor mentale ale rataților, ar fi bine să ne facem o introspecție și să încercăm să răspundem la întrebarea: Cine ne obligă să ne purtăm ca niște victime? Răspunsul este cât se poate de clar. NIMENI. Decizia ne aparține, chiar dacă noi îi acuzăm pe ceilalți că încearcă să ne manipuleze.

Ar trebui să ne asumam responsabilitatea pentru tot ceea ce se întâmplă în viața noastră, să fim convinși că putem lua cele mai bune decizii, și că nimeni, niciodată nu poate fi acuzat de ceea ce se întâmplă cu noi. Pentru că până la urmă, renunțarea la a considera pe cineva vinovat de ceea ce ni se întâmplă, ne face să fim stăpânii propriilor noaste interese, oricât de multe sugestii vom primi din exterior. Asta pentru că am înțeles la timp că decizia de „a fi sau a nu fi” o victimă… este alegerea noastră.

Numai noi ne putem elibera pe noi înşine. Mulţi dăm vina pe cei din anturajul nostru, pe cineva care a venit în contact cu noi și ne-a marcat existența iar povestea de a fi victimă ne spune că undeva, pe parcursul drumului, ni s-a făcut un rău şi că aceasta este cauza durerii. Mulţi avem percepţia că suntem o victimă a vieţii. Dar a considera că ceilalţi greşesc şi a nu renunţa la durerea din trecut, ne face să ne condamnăm la o viaţă de limitări şi de nefericire.

Atâta vreme cât dăm vina pe alţii pentru ceea ce ni se întâmplă, nu avem libertate, deoarece resentimentele ne ţin legaţi de acei oameni şi de acele circumstanţe care nu ne plac. Atâta timp cât vom purta acea sămânţă a resentimentului în inimă, va trebui să ne creăm un fel de durere, dramă sau nemulţumire în viaţă. Mulţi dintre noi nu conștientizăm că tot ce se întâmplă este o reflectare a gândurilor noastre.

Singura ieşire este să ne asumam responsabilitatea deoarece, prin asumarea responsabilităţii, simţim adesea că absolvim de vină pe cineva care ne-a rănit. În realitate, asumarea responsabilităţii este unica modalitate prin care ne putem absolvi noi înşine de acea vină și este singura modalitate să ieșim din postura de victimă și să învăţăm lecţiile dureroase ale fiecărei experienţe din viața noastră.

Ideea că trebuie să renunțăm la postura de victimă, că nu mai putem da vina pe alții pentru ceea ce ni se întâmplă ne îngrijorează și ne îmbolnăvește dar ceea ce ne îngrijorează, ne și modelează însă. Drumul fiecăruia dintre noi, în această viață este ghidat din umbră de fricile (spaimele) noastre care zac implementate adânc în subconștientul nostru. Frica „în avans” de evenimente și mai ales de rezultatul lor ne transformă în victimele propriei noastre ignoranțe. Victime ale propriilor noastre convingeri, paralizați de frica de a acționa, nu vom afla niciodata ce putem și ce nu putem cu adevarat.

Decizia de a ne găsi propria cale este incompatibilă cu postura de victimă sau mai rău, cu aceea de a încerca să găsim vinovați pentru faptele noastre. Cu cât vom sta mai mult în expectativă, înfricoșați la gândul că vom fi niște victime ale transformării, și că cineva este vinovat pentru decizia noastră, cu atât mai mult avem șansele să ajungem rapid la concluzia că… nimeni nu vrea să interacționeze cu noi, de frică să nu fie acuzați că sunt de vină pentru…

Pentru că nu am înțeles că … noi suntem cei care am decis că cineva este vinovat pentru evenimentele neplăcute ale vieții noastre… și că noi am ales să ne simțim ca… o victimă.

 

Magia și grandoarea existenței noastre de zi cu zi, secretul fericirii noastre, stă în a ne bucura și a fi recunoscători pentru ceea ce avem. Chiar dacă considerăm că nu mai avem nimic de învățat, că suntem în posesia adevărului absolut, tot va veni ziua în care ne vom ciocni de zidul invizibil (obstacolul) pe care noi l-am creat și consolidat, prin convingerile false despre noi și despre lumea înconjurătoare. Abia atunci vom conștientiza pe deplin că fiecare zi trebuie trăită la momentul prezent, pentru că numai așa putem fi în măsură să apreciem obiectiv realitatea și să luăm cele mai bune decizii.

Trăind în umbra confortului nostru zilnic ne mulțumim de multe ori cu ceeea ce suntem, fără a lua în considerare ceea ce am putea deveni. Pentru că porţile cunoaşterii şi ale înţelepciunii sunt întotdeauna deschise dar pentru a le putea străbate este obligatoriu să ne schimbăm modul de a gândi.

Fiecare zi este un dar pentru care nu este suficient să fim recunoscători, dacă ele se desfășoară în hruba numită pseudoconfort, într-o veșnică stagnare, la care contribuie din plin comoditatea noastră și frica de schimbare (de eșecul schimbării – o temere neconfirmată în majoritatea cazurilor) și care nu fac altceva decât să ne țină pe loc.

Pentru că prea multe clipe ale vieții noastre stau într-o eternă așteptare, pentru că trăim cu iluzia zilei de mâine, sperând că odată cu ziua de mâine va veni și rezolvarea problemelor noastre. În acest fel uităm să ne bucurăm de momentul prezent, darul zilei de azi, uităm să trăim cu adevărat, amăgiți de regretele trecutului și de eterna amânare a cotidianului, de parcă ar trebui să dam socoteală pentru bucuria prezentului, pentru Aici și Acum. Frământați de temerile noastre (de multe ori nejustificate), pierdem prezentul și viața se scurge pe lângă noi, pentru că de fapt noi nu suntem în locul unde se află trupul nostru.

Fiecare zi din viața noastră este o șansă de a ne reinventa, de a descoperi și pune la lucru potențialul ascuns și nebănuit al creierului și al corpului nostru. Nu trebuie să așteptăm să apară în viața noastră un eveniment emoțional major, cum ar fi o problemă de sănătate, pierderea partenerului, pierderea locului de muncă, sau un alt eveniment pe care îl putem încadra în categoria eșec, pentru a descoperi cât de minunați suntem dar mai ales pentru a putea conștientiza măreția și potențialul fiecărei zile. Pentru că fiecare zi ne dă șansa să alegem între a deveni mai buni sau mai răi, mai ignoranți sau mai învățați.

În ziua în care ne vom asuma în întregime responsabilitatea, pentru propria noastră persoană și pentru faptele noastre, vom avea o mare surpriză. Vom constata, că nu mai avem nevoie de scuze față de noi, pentru faptele noastre, deoarece acțiunile noastre vor face parte din ceea ce numim drumul spre succes. Și atunci, când suntem pe drumul spre succes, este cât se poate de clar, că nu este prea bine să facem  greșeli.

De noi și numai de noi și de deciziile noastre, depinde ca aceste lucruri să devină o certitudine a vieții noastre… de zi cu zi.

 Numai așa, trăind fiecare zi ACUM, AICI și AȘA, conștienți și recunoscători pentru darul primit, vom putea găsi adevăratul sens al vieții noastre, adevărata noastră împlinire sau mai exact calea spre vindecarea și mântuirea noastră.

La implinirea unui an va redau cele mai citate fragmente din „Virtuti Adormite”

Boala este consecinta unor rezonante distructive pe care cel bolnav le intretine avand falsa convingere ca este una cu ele.

Trebuie sa acceptam faptul ca boala va da noi dimensiuni vietii noastre si va crea noi coordonate existentiale, prin mutarea interesului nostru catre dezordinea cauzata de boala si catre impactul bolii in viata noastra, care pentru unii dintre noi devine principala preocupare. Boala va da un sens total nou vietii noastre, aparand noi aspecte ale comportamentului nostru.

Am aflat ca boala nu este decat o manifestare a vietii mele, ca a fost o experienta obligatorie pe drumul desavarsirii mele, ca daca nu cunosc durerea si incercarea, cum as puteasa ma bucur de viata? Fara durere, cum as putea sti ce e bucuria?

Virtutiile reprezinta opusul si antidotul pacatelor, care din nefericire exista si pe care le cultivam in viata noastra, si care ne afecteaza considerabil calitatea vietii. Asteptam sa ne ajunga cutitul la os, asteptam ca starea sanatatii noastre sa se deterioreze intr-atat incat calitatea vietii noastre sa fie sever afectata, pentru a constientiza ca este necesara o schimbare majora in viata noastra. Abia atunci intelegem ca refacerea echilibrului nostru emotional, sufletesc si refacerea noastra fizica si vindecarea bolilor sunt strans legate de practicarea si cultivarea virtutilor.

Virtutile sunt patrimoniul nostru moral. Ele ne ajuta sa ne comportam bine in orice circumstanta. Natura ne ofera posibilitatea sa devenim mai buni sau mai rai. Sta in puterea noastra sa ne infrumusetam si sa ne inobilam viata.

Vindecarea arogantei si a ego-ului impune cultivarea empatiei si a compasiunii. Trebuie sa facem ceva pentru binele celor din jurul nostru, sa fim generosi si sa oferim fara sa avem asteptari, pentru ca legea valorii spune ca vom avea cu atat mai mult cu cat dam mai mult.

Ar trebui sa ne bucure succesele celor din jurul nostru si sa ne faca sa fim recunoscatori, pentru ca putem invata ceva din experienta si succesul celor din jurul nostru.

Oamenii nu sunt prizonierii sortii ci doar ai propriei minti. Atitudinea in fata bolii este cea care separa invingatorii de invinsi. Daca adopti o atitudine de luptator, daca esti motivat sa duci o viata buna, ai toate sansele sa treci usor peste boala si sa ai o evolutie lunga si placuta a convietuirii cu boala. Pacientii care sufera de boala Parkinson trebuie sa faca eforturi personale, sa fie optimist, sa aiba un psihic bun, toate acestea fiind cheia succesului in tratamentul acestei boli.Cea mai mare biruinta impotriva bolii este insasi acceptarea ei. Poti avea scuze sau poti avea rezultate. Nu le poti avea pe amandoua!

Lumea in care traim – sau mai corect, lumea noastra –  este, de fapt, reflectarea propriilor noastre perceptii, sentimente, opinii, emotii, amintiri, care nu fac altceva decat sa-si puna amprenta personala pe totalitatea evenimentelor care se desfasoara tumultuos in jurul nostru si care ne marcheaza existenta. Noi suntem aceia care interpretam evenimentele si experientele vietii noastre ca fiind ceva bun sau rau, in functie de standardele noastre si de amprenta pe care, la momentul respectiv, si-o pune evenimentul asupra existentei noastre.

Creierul uman, care detine controlul total asupra organsmului si care este construit pentru a nu face mereu acelasi lucru, nu este facut sa devina o victima a rutinelor zilnice. Viata inseamna descoperire, dar, mai ales, redescoperirea zilnica a potentialului nostru ascuns, si nu stagnare in zona de confort, sau mai corect, pseudoconfort. Reinventarea noastra nu este ceva usor, nu este nici ceva imposibil, iar faptul ca unii dintre noi au reusit trebuie sa ne motiveze sa incercam si noi.

Pentru a reusi sa ne reinventam este esential sa nu renuntam la visurile noastre, trebuie doar sa le transformam in obiective, iar obiectivele – in realitate. Sa avem credinta si convingerea ca ne putem reinventa, ca putem fi insistenti si ca nu putem renunta, pentru ca virtutile noastre abia asteapta sa fie trezite. Noile abilitati, despre care habar nu aveam ca le posedam, asteapta sa fie scoase la lumina, cultivate si folosite in favoarea noastra.

Ceea ce ii face pe oameni sa invete, dincolo de constiinta si responsabilitate, este motivatia sau premiul de la capatul drumului. Perseverentii sunt cei care nu au neaparat calitati sau abilitati extraordinare, dar care au o vointa iesita din comun si care prin insistenta lor, reusesc sa treaca peste obstacol. (Insistenta/ perseverenta de a ramane pe acelasi drum, fara a incerca descoperirea de cai noi, nu este decat o evolutie fara schimbari majore.) Reinvetatii sut cei care, printr-o conjunctura oarecare, au fost nevoiti sa descopere in ei abilitati si virtuti despre care habar nu aveau ca le poseda.

Trebuie sa fim recunoscatori pentru ca l-am primit pe astazi, iar daca maine va veni, a fim recunoscatori si pentru maine, care in acel moment va fi tot un azi.

Asteptand ziua de maine, concentrati pe ceva inexistent, pierdem certitudinea, pierdem prezentul si viata se scurge pe langa noi. Nu realizam, de multe ori , ca nu traim in realitatea care ne inconjoara, ca de fapt nu suntem in locul in care ne aflam, unde ar trebui sa fim in totalitate. Traim, de multe ori, intr-o lume in care, alaturi de iluzia zilei de maine, mai asezam in rafturile creierului nostru si alte concepte demotivante, cum ar fi: Lipsa, Datoria, Grija si Nevoia. In fiecare moment ne gasim la rascrucea lui AICI si ACUM. Pentru a ne gasi drumul, va trebui sa acordam o mai mare atentie acestui moment prezent. Aceasta este singura clipa pe care o avem, clipa in care putem sa traim, sa crestem, sa simtim, sa ne schimbam, dar mai ales sa ne vindecam. Sa traim in prezent, sa nu lasam pe maine ceea ce trebuie sa facem azi, pentru ca nu se stie nimic despre viitor si s-ar putea ca MAINE sa nu mai aiba timp si pentru noi si sa uite treaca pe strada noastra. Fiecare zi din viata noastra este o sansa de a ne reinventa, de a deveni mai buni sau mai rai, mai ignoranti sau mai invatati.

Ceea ce am ajuns si unde am ajuns este rezultatul deciziilor mele. In deciziile mele am fost ajutat de mediu si de anturaj, care mi-au prezentat secvente si scenarii mai mult sau mai putin incurajatoare, cu privire la evolutia bolii si la viitorul meu, informatii care au fost trecute prin filtrul creierului meu.

Se crede ca evolutia rezulta din procese si interventii si nu se accepta, de multe ori, ca evolutia este exclusiv implinirea unui model existent, adica transformarea scalei personale de valori si modificarea perceptiei individuale cu privire la lucrurile si fenomenele cu care venim in contact zilnic.

Niciodata nu o sa avem suficienti bani pentru a ne cumpara sanatatea! Ea nu poate fi oferita de altcineva, pentru ca sanatatea este o stare de spirit, o caracteristica individuala. Deficientele spiritului vor fi resimtite si se vor manifesta asupra corpului fizic, sub forma bolilor, deoarece oamenii sunt robii senzatiilor, viata umana osciland intre dorinta si placere. Expresia bolilor corpului fizic sunt simptomele, pe care ne grabim sa le starpim rapid, ca sa dispara rapid. E bine sa ne multumim sa tratam efectele? Bine nu e, dar e mai simplu, nu? Simptomele  ne atrag atentia ca ceva nu e in regula cu organismul nostru si ca trebuie sa facem o schimbare, care cu cat e constientizata mai devreme, cu atat mai rapida este ameliorarea simptomelor bolii si chiar insanatosirea. Un simptom este un semnal care ne dirijeaza si ne constrange sa-i dam atentie, fie ca vrem, fie ca nu vrem. El nu trebuie impiedicat sa se manifeste, ci trebuie sa nu mai fie necesar sa se manifeste. Pentru aceasta trebuie sa ne indreptam privirea inspre simptom si sa invatam sa intelegem ce anume vrea sa ne indice acesta.

Boala face parte din sanatate, asa cum moartea face parte parte din viata. Boala este punctul de rascruce in care nesanatatea poate fi transformata in sanatate. Pentru ca acest lucru sa se intample, omul trebuie sa renunte la lupta si, in locul ei, sa invete sa asculte si sa vada ce anume are boala sa-i spuna. Vindecarea este intotdeauna legata de o modificare a starii de constienta si de maturizare. Trebuie sa ne punem intrebarea: Ce am facut sau ce nu am facut ca sa trecem printr-o asemenea experienta? Aflarea raspunsului va marca inceputul sfarsitului bolii.

Cu toate ca o boala cronica creeaza in existenta noastra noi dimensiuni si coordonate, trebuie sa fim convinsi ca bolile cronice pot fi stapanite. Pentru aceasta ne trebuie rabdare, perseverenta si cunoastere. Trebuie sa ne cunoastem boala, sa fim informati, sa-i stim punctele slabe si, mai ales, sa avem un plan de actiune pe care sa il respectam cu strictete… si sa nu uitam ca mai sunt cateva milioane de oameni in intreaga lume care traiesc cu o boala ca a noastra.

Daca oamenii se roaga si mediteaza vreme indelungata unele schimbari ale creierului devin permanente. Sunt numeroase cazuri de pacienti declarati incurabili care s-au vindecat in mod miraculos prin rugaciune.

Virtutile adormite, cum ar fi vointa, intentia, cunoasterea, perceptia, atitudinea, gandirea etc., impreuna cu alte aspecte ale mintii, dau nastere spiritului nostru. Spiritualitatea este acea parte nefizica din noi, ascunsa in profunzimea noastra, pe care nu o putem vedea sau atinge, care ne face viata si care da valoare vietii noastre. Manifestarea noastra ca fiinte, trairile si emotiile noastre precum si gandurile, sperantele, dorintele si visurile pe care le avem cu noi cu semenii nostri, cu mediul inconjurator si cu tot ce este viu, definesc spiritul nostru. Iar spiritul, ca sa fie complet si desavarsit, trebuie sa fie conectat la Univers, la spiritul universal, sa fie in deplina armonie cu el.

Vindecarea fizica cere si vindecare spirituala. Trebuie sa avem convingerea ca nici o boala, oricat de sumbra este perspectiva ei, nu poate sa ne ia speranta, visurile, credinta, dar, mai ales nu poate sa ne distruga starea de spirit.

Gandurile noastre au forta de a ne imbolnavi si puterea de a ne vindeca.

Singurele limite pe care nu le putem depasi sunt cele pe care noi ni le-am impus si nu credem ca putem treca peste ele. Scuzele si convingerile gresite fata de posibilitatile noastre reale, limitarile de ordin fizic, cel mai frecvent (sunt prea gras, nu am conditie fizica…) sau de ordin psihic si intelectual (sunt foarte bolnav, nu sunt suficient de inteligent…) pe care noi credem ca le avem si le promovam, facand din ele principiile si legile vietii noastre, nu fac decat sa ne impiedice sa ne acceptam asa cum suntem.

A ne accepta nu este sinonim cu a ne resemna. Resemnarea reprezinta renuntarea la evolutia pozitiva, la schimbarea tiparului mental sau la capitularea in fata momentului prezent. Resemnarea inseamna incetarea cautarilor de solutii sau optiuni benefice vindecarii noastre.

Se stie ca una dintre virtutile absolut necesar sa fie treaza in orice actiune pe care o facem, mai ales cele cu perspectiva de esec si foarte intens solicitante, este Perseverenta. Ea trebuie dezvoltata si cultivata, dar, mai ales, trebuie create premisele necesare valorificarii ei impreuna cu virtutile asociate, cum sunt Vointa, Speranta, Flexibilitatea.

Speranta nu este o promisiune ca se va intampla ceea ce ne dorim. Este doar o invitatie de a ne gandi la posibilitatea ca acel lucru sa se intample. Nu costa nimic; este doar o inventie a creierului nostru facuta sa ne ajute sa ne deplasam catre dorinta, telul sau scopul nostru.

Mai presus de speranta este Credinta ca ceva bun se poate intampla si, chiar mai mult, nu numai ca se poate, ci chiar se va intampla. Credinta este cea care muta muntii din loc; este cea care genereaza actiune pentru ca avem convingerea ferma ca suntem pe drumul cel bun, ca suntem aproape de adevar; este o sursa de putere si energie pentru fiecare celula si fiecare tesut din corpul nostru, ea facand posibila gasirea de solutii in cele mai intortocheate si intunecate locuri sau situatii in care ne aflam.

“Nimic  nu este mai scump decat ceea ce primesti pe gratis” sau “Nimic in viata nu este gratuit, totul se plateste”, si nu neaparat cu bani. Platim cu boli, nemultumiri, frustrari, neajunsuri, emotii negative, neimpliniri, dezamagiri. Cea mai aspra plata este boala si mai ales cea la care nu gasim nicio solutie, nicio portita, la boala al carei mesaj nu il intelegem niciodata, la boala care nu ne lasa sa evoluam, pentru ca ne acapareaza in totalitate creierul si organismul, facandu-ne robii ei. Daca constientizam ca niciun pret nu este prea mare, ca niciun efort nu este inutil pentru a rascumpara pretul platit cu boala noastra, ca nu exista un anumit moment cand trebuie inceputa schimbarea este, de fapt, evolutia noastra pozitiva spre reinventare, adica spre vindecare, vom intelege ca putem face ca incurabilul sa nu existe in dictionarul nostru. Schimbarea presupune, inainte de toate, trecerea rapida la actiune si excluderea lui “nu pot face acest lucru” din gandurile noastre.

Schimbarea sperie intotdeauna. Frica de schimbare este vinovata pentru multe alte lucruri. Schimbarea ne aduce cu sine ceva nou, despre care nu stim daca este mai bun sau mai rau, dar stim absolut sigur ca nu va mai fi la fel. Este ca o intarire a ideii ca totul este efemer, ca totul are un sfarsit.

Lectiile fiecaruia difera. Povestile din viata fiecaruia ne-au echipat cu un anumit set de aptitudini si cu o anume intelepciune pe care trebuie sa o aducem in lume. Pentru a trai in afara povestilor personale, trebuie sa trecem cu indrazneala prin vietile noastre pline de drame si sa incepem procesul de acceptare si de iubire a tot ceea ce suntem si a ceea ce nu suntem. Trebuie sa ne luam angajamentul de arenunta la resentimente si la invinuirea celorlalti pentru starea in care se afla viata noastra.

Cu totii avem asteptari. In fiecare clipa asteptam ceva, pe cineva, visam cu ochii deschisi si asteptam. De ce? Pentru ca avem prea multa incredere in oameni, carora, de multe ori, putin le pasa de noi si de asteptarile noastre. Singura persoana care este cu noi in permanenta, pe care putem conta si de la care putem avea asteptari, indiferent ca e soare sau ploaie, ca e razboi sau pace, suntem doar noi.

Fiecare  om are paradigmele proprii, are propriile perceptii despre lume, are propriile scenarii despre cum trebuie sa decurga evenimentele, dar mai ales are propriile obiceiuri. Nu este normal sa ne oblige cineva sa traim dupa asteptarile lui; dupa cum nu este normal sa avem pretentia sau sa incercam sa ii obligam pe altii sa traiasca conform asteptarilor noastre. Sa nu avem asteptari inseamna sa acceptam tot ce ni se intampla in viata bun sau rau, prevazut sau neprevazut, fara sa incercam sa schimbam ceva. Vom avea viata noastra, vom fi impliniti si liberi atunci cand nu ne vom mai raporta la ceea ce vad altii la noi sau la ceea ce cred despre noi cei din anturajul nostru si nu numai ei.

Asteptarile neimplinite sunt surse de emotii negative, dezamagiri, frustrari sau alte variante de disconfort pentru creierul nostru.

In cazul unei boli trebuie sa fim recunoscatori pentru ca am inteles mesajul bolii si pentru ca am ascultat glasul vocii interioare, care ne-au dat intelepciunea, perseverenta si puterea sa gasim solutii de convietuire in armonie cu boala. Sunt recunoscator pentru puterea mea si pentru tot ce am invatat in aceasta calatorie. Multumesc pentru toate evenimentele vietii mele, multumesc simptomelor pentru ca m-au ajutat sa ma redescopar si sa ma reinventez.

 

LA MULȚI ANI „VIRTUȚI ADORMITE”!

Acum, la ceas aniversar, 1 an de când există brandul „Virtuți Adormite” pot spune plin de recunoștintă că… este un mare succes. Un succes la care domniile voastre ați contribuit din plin. Pentru că așa cum spunea Voltaire „Un succes care nu are urmări nu înseamnă nimic”, „Virtuți Adormite” nu este altceva decât o promisiune pe care mi-am făcut-o. ACEEA DE A-MI FACE PRIETENII SĂ SIMTĂ CĂ ÎN FIECARE DINTRE EI ESTE CEVA FOARTE VALOROS. Promisiunea că voi vedea întotdeauna partea bună a lucrurilor. Promisiunea că optimismul meu se va transforma în realitate.

Oricât de mare ar fi succesul, o condiție esențială a unei vieți împlinite este să lăsăm orgoliile deoparte dar mai ales să lăsăm Ego-ul nostru să doarmă liniștit. Pentru că, Ego-ul activat este  ANTIDOTUL deșteptării „Virtuților noastre Adormite”.

Așa încât, nu ne rămâne decât… să învățăm:

ARTA DE A RĂMÂNE SMERIȚI ÎN FAȚA… PROVOCĂRILOR COTIDIENE

Rezultatele directe ale deciziilor pe care le luăm sunt faptele noastre, nimic altceva decât manifestări ale personalității noastre. Ele sunt elementele care ne marchează existența, care amprentează evenimentele și experimentele vieții noastre, care se contabilizează şi contează în momentele de bilanț, pe care le ducem cu noi până la sfârşitul călătoriei. Faptele noastre sunt, de fapt, niște repere esențiale ale traiectoriei personale. Chiar dacă viaţa noastră este plină de fapte bune, trebuie să privim ceea ce am făcut bine, adică realizările noastre, ca pe o moștenire a trecutului, o filă din povestea călătoriei noastre și nu ca pe un motiv să ne umflăm în pene și să ne mândrim cu măreția faptelor. Este cât se poate de clar că faptele bune sunt moșteniri ale gloriei noastre, menite a ne scoate de multe ori ego-ul de la naftalină și de a defila cot la cot cu el. În opoziție, faptele noastre rele (…) ar trebui să fie motive de reflexie și meditație asupra erorilor și eșecurilor din viața noastră (…) pentru a trage învățăminte. Din dorința de a nu ne știrbi personalitatea și de frica oprobiului public dar mai ales, pentru a nu ne leza ego-ul, ne grăbim să le îngropăm rapid, să le trecem în anonimat, pentru ca praful uitării să se așeze peste ele. Pentru că, ascunzând faptele despre care avem impresia că ne fac de rușine, nu facem altceva decât să negăm o parte din noi.

Cel care ne încurcă socotelile este tocmai acest concept, această caracteristică personală, care este ego-ul. În niciun caz, ego-ul nostru nu contribuie la personalitatea noastră, participând însă din plin la deformarea acesteia, la rigidizarea comportamentului nostru, creând premisele apariţiei unor dezechilibrări psihice. (…)

Tuturor ne vine greu să recunoaştem că am greşit. Ne vine mult mai uşor să găsim scuze, pentru că, după cum spuneam, ego-ul exagerat de mare ne face să considerăm greşelile pe care le comitem ca și componente ale existenţei noastre cotidiene, menite a fi trecute sub tăcere, ascunse într-un așa-zise „episoade amnezice” al călătoriei noastre de care, de păcate, ne amintim foarte bine. Simţim că ne ştirbim personalitatea datorită incapacităţii noastre de a fi nişte demiurgi, niște Hyperioni imaculaţi, momiţi pe tărâmul greşelilor de propriul nostru ego. Nu suntem decât nişte pământeni imperfecţi (…)  care ne ascundem imperfecţiunile şi căutăm soluţii „estetice”, pentru a le face cât mai puţin vizibile (…)

Impulsul inițial este că, subjugați de măreția faptelor noastre, să privim cu mândrie la ceea ce am creat în viaţa noastră. De multe ori nu realizăm că aceste fapte bune fac parte din istoria evoluției noastre și că în loc să ne detașăm de ele, pentru a face loc noului, nu facem altceva decât să batem pasul pe loc „arătând mulțimii” aceste file mărețe din povestea noastră, file pe care noi, mândri de ele, le ținem la loc cu vizibilitate maximă.

De multe ori, ego-ul nostru ne dă ghes şi împingându-ne de la spate, ne face să ne considerăm mai deştepţi, mai grozavi, care din dorinţa de a epata arătăm „ce instrumente fabuloase” posedăm. (…) Deoarece mândria cea de toate zilele, absolut necesară condimentării existenței umane (oare chiar așa să fie?) exploatează la maximum slăbiciunile noastre, pentru a ne domina şi a ne face să ne centrăm viaţa, atenţia şi acţiunile noastre doar pe „măreția deșartă” a faptelor noastre. (…)  Șocul conștientizării că totul e deșertăciune, că ancorarea în evenimentele trecute, oricât de grandioase a fi ele, ne împiedică să trăim în prezent, dar, mai ales, că ne împiedică să facem loc noului, deoarece o mare felie din creierul nostru este ocupată, ne poate aduce cu picioarele pe Pământ.

Derutaţi şi ameţiți de şocul trezirii la realitate, vom înțelege că, de fapt, vindecarea aroganţei şi a ego-ului impune cultivarea empatiei şi a compasiunii dar mai ales vom conștientiza cât de importantă este o atitudine smerită. Pentru că a fi smeriți în fața provocărilor existenței cotidiene înseamnă să acceptăm că smerenia este un mod de viață care ne ajută să ne reparăm greșelile. Smerenia care este sursa tuturor virtuților, aflată în opoziție cu mândria – sursă a tuturor patimilor – ne ajută să îi respectăm pe ceilalți și să înțelegem cine suntem noi. Trebuie să facem ceva pentru binele celor din jurul nostru, să fim generoşi şi să oferim fără să avem așteptări, pentru că legea valorii spune că vom avea cu atât mai mult, cu cât dăm mai mult, adică „Dăruind vom dobândi”, cum bine spunea şi cunoscutul scriitor Nicolae Steinhardt. Să nu uităm că întotdeauna vom culege ceea ce am semănat, pentru că unde am ajuns și ceea ce suntem nu trebuie să fie o sursă de mândrie.

Este menirea fiecăruia dintre noi, pentru că, de fapt, ceea ce suntem și unde am ajuns este drumul pe care am decis să mergem şi munca pe care am hotărât să o facem, rezultantă a deciziilor noastre și a punerii virtuților la treabă.

Nu este nimic altceva decât rodul minții noastre!!!

(Virtuți Adormite 2 – Cum ne legăm pietre de gât – toate drepturile rezervate)

 

 

 

 

Călătoria pe drumul vieții este marcată de o serie de evenimente menite a ne pune la încercare abilitățile noastre naturale care, de multe ori, zac prăfuite și uitate într-un sertar al creierului nostru. Măreția creierului uman este umbrită de faptul că acesta vine fără instructiuni de folosire, că îi lipsește manualul de utilizare, care ne-ar fi de real folos ținând cont că de felul în care ne folosim de setările creierului nostru depinde să stagnam, să rămânem pe loc, sclavi ai rutinelor sau să mergem către o evoluţie sau o revoluţie.

Astfel încât aceste evenimente din viață, care nu sunt altceva decât niște experimente, niște „lecții de viață”, ne vor ajuta să învățăm ceva… să învățăm cum să reacționăm în situația în care ne întâlnim cu un scenariu asemănător… să învățăm cum să alegem cea mai simplă rezolvare și cu cel mai mic consum energetic…

Esențial este să conștientizăm unicitatea noastră, să înțelegem că „lecțiile de viață” ale fiecăruia dintre noi sunt diferite, că modelul de rezolvare al problemelor lui Popescu nu este superpozabil pe modelul Ionescu. Devine foarte clar că dacă lecţiile fiecăruia diferă, vor fi diferite și poveştile de viață și din viaţa fiecăruia dintre noi. Scopul acestor lecții nu este altul decât să dobândim aptitudinile și înțelepciunea care să ne permită „să luăm taurul de coarne” și să trecem cu îndrăzneală prin vieţile noastre „pline de drame”, să lăsăm la o parte povestea noastră personală, plină de umbre ale trecutului şi să începem procesul de acceptare şi de iubire a tot ceea ce suntem şi a ceea ce nu suntem.

Ce poate fi mai înălțător decât conștientizarea abilităților noastre și dezvoltarea lor prin ore de muncă. Când vom realiza, că oamenii nu reușesc, pentru că atunci când obosesc, renunță, că limitele și temerile noastre sunt adesea o iluzie, vom înțelege că a venit „vremea schimbării”. Trăim cu speranța că prin abandonarea umbrelor trecutului și rescrierea poveștii noastre personale, vom asista la „schimbarea noastră la față”, la transfigurarea noastră, la ieșirea noastră din întuneric. Tocmai de aceea, trebuie să ne facem timp pentru a ne analiza fiecare capitol din viaţă, dezvăluind locurile în care suntem încă blocaţi, răniţi sau incompleţi. Trebuie să ne luăm angajamentul de a renunţa la resentimente şi la învinuirea celorlalţi pentru starea în care se află viaţa noastră. Trebuie să fim dispuşi să ne asumăm responsabilitatea pentru circumstanţele curente şi să dăm drumul la tot bagajul pe care încă îl mai purtăm din trecut. Trebuie să ne împăcăm pentru totdeauna cu poveştile noastre!

Trebuie să învățăm iertarea de sine, care nu înseamnă în nici un caz mai rău îngăduinţă faţă de propriile greşeli! Ea de fapt presupune o introspecție cotidiană, o scoatere a creierului din rutina obișnuinței zilnice și găsirea unor soluții adecvate pentru identificarea, corijarea și prevenirea ca în viitor să se repete aceste greșeli, care de fapt nu fac altceva decât să ne țină ancorați în reproșuri și nemulțumiri legate de modul cum jucăm „jocul vieții”.

Vom înțelege că recunoscând: „Da, am greşit”, devenim conștienți de asta, asumându-ne responsabilitatea faptelor și acceptând consecințele care decurg. Pentru că timpul nu poate fi dat înapoi, singurul lucru pe care-l putem face este SĂ NE IERTĂM. Abia așa vom fi liberi. Acesta este de fapt sensul conștientizării greșelilor… acela de a nu rămâne sclavii propriilor reproșuri pentru greșelile inerente din viață. Că doar „este omenesc să greșim”!

Aceasta este de fapt esența „lecțiilor de viață”. Libertatea și claritatea deciziilor pe care le luăm este reflectată de conștientizarea, acceptarea și găsirea soluțiilor de corectare și prevenire a repetării acelorași greșeli, dar mai ales de capacitatea de a ne detașa de evenimentele neplăcute ale trecutului.

Iertarea de sine ne va elibera de umbra paginilor negre ale poveștii noastre personale. Iar presiunea conjuncturală care „ne apasă” va dispărea atunci când… vom fi împăcați cu propria persoană.

Fără a mai fi nevoie să ne amăgim și să spunem că totul este bine!!!

„Eforturile tale constante de a da tot ce-i mai bun in orice intreprinzi sunt cele care te vor ajuta sa cuceresti cele mai inalte culmi ale succesului. Intotdeauna fa mai mult decat ce trebuie sa faci si poti sa ai, sa fii sau sa faci orice iti doresti. Fa un pic mai mult decat fac marea majoritate si din acel moment progresul tau se va multiplica intr-o proportie mai mare decat efortul pe care il depui. Poti sa faci zilnic un pic mai mult decat crezi tu ca poti. Intotdeauna exista un mod mai bun de a face totul. Gaseste-l! Pentru a te bucura de succes pe termen lung trebuie sa calatoresti un pic in avans fata de restul lumii. Adevaratul succes este dat de a obtine succese in lucrurile marunte. Fa o regula in viata ta de a da mereu tot ce-i mai bun.”

Wayne Dyer – Puterea Intentiei

Toți avem dorințe, aspirații sau visuri, și așteptăm nerăbdători ca ele să se transforme în realitate, o certitudine a prezentului în care trăim. Putem aștepta ca să se întâmple ceva magic, pentru ca dorințele noastre să devină realitate, sau putem face noi (doar noi și numai noi) ceva concret, pentru ca ele să devină o certitudine.

Una dintre condițiile esențiale, pentru ca dorințele noastre să devină realitate, este să fim informați, și asta deoarece „informația este cheia puterii”. Este bine știut, că nu poți fi un om de success dacă nu ești informat.

Numai așa vom putea asigura pacienților cu boli cronice, o calitate mai bună a vieții lor și o clarificare a abordării în ceea ce privește celelalte opțiuni terapeutice existente, pe lângă tratamentul medicamentos.

Se știe că că diminuarea, reducerea sau ameliorarea simptomelor, îmbunătățește calitatea vieții. Este foarte clar că singurul element care nu implică intervenția din exterior, depinzând în totalitate de pacient, este schimbarea stilului de viață, în cadrul căreia principalul element este schimbarea modului de gândire, a paradigmei sau a tiparului mental (cum mai este cunoscut), cu crearea unui nou mod de gândire, și a unei noi abordări a relației cu boala. Condiția esențială pentru reușită fiind ca pacientul să fie în cunoștință de cauză cu această posibilitate și să fie informat cu privire la modul cum se poate face această transformare. În absența informației pacientul nu va mai fi în măsură să depășească prezumția pesimistă, conform căreia „simptomele odată apărute vor evolua, starea pacientului deteriorându-se progresiv”, nerealizănd că boala este de fapt o criză în viața omului, cuvântul criză provenind din grecescul Krisys, care înseamnă decizie așadar un punct de cotitură.

Proiectul „Virtuți Adormite”, sau mai corect „trezirea virtuților adormite”, își propune ca plecând de la ideea că „dacă nu devii avocatul propriei tale vindecări, degeaba aștepți ca alții să facă treaba în locul tău” să sensibilizeze, pacienții, aparținătorii acestora și nu în ultimul rând, pe toți aceea care doresc o schimbare (în bine) în viața lor, asupra faptului că „schimbarea este în noi” și că se poate opta între a rămâne în pseudoconfortul cotidian, cu convingerea că „nu se poate face mai mult”, trăind cu angoasa că schimbarea și noul ar putea crea o drama în viața lor, sau să se debaraseze de „nu pot” sau „nu știu cum” și să le excludă din viață , și să conștientizeze că reinventarea este posibilă în fiecare zi. Pentru că fiecare zi ne oferă posibilitatea să devenim mai buni, mai recunoscători, mai sănătoși, reinventându-ne și rescriind scenariul vieții noastre, prin trezirea virtuților noastre adormite, aceste abilități pe care le avem toți în dotare, și pe care nu prea le punem la treabă. Activarea acestor abilități „neștiute” nu va face altceva decât să ne ajute să ne cunoaștem mai bine, ușurându-ne călătoria pe drumul schimbării și al vindecării, creând premisele unui nou mod de viață, a unei conviețuiri „în armonie cu boala.”.

Dar pentru a reuși să facem acest pas esențial, trebuie, după cum mai spuneam, „să fim informați”. Pentru a reuși să fim informați și să transmitem mai departe informația avem nevoie de un CENTRUL EDUCAȚIONAL. Stă în puterea noastră, a autorităților și a forurilor educaționale, să alegem între a-i privi cu nepăsare pe semenii noștri aflați în suferință și să trecem indiferenți pe lângă nevoile lor, pe care din nefericire nu și le pot satisface singuri datorită dizabilității lor, sau putem alege să le acordăm atenția cuvenită pentru a le arată că nu sunt singuri, și că ajutorul nostru poate să îi facă să redevină ceea ce au fost odată.

Proiectul „Virtuți Adormite”, și alte proiecte asemănătoare ajută pacienții (și nu numai pe ei), să își creeze un nou tipar mental, cu debarasarea de gândurile negative, pentru a putea privi eșecul primelor încercări ca pe o sursă de înțelepciune și ca pe un eveniment de multe ori prezent în viața, care să nu îi facă să renunțe, ci să „se ridice și să meargă mai departe”. Proiectul ne va ajuta să înțelegem că vindecarea ori schimbarea începe cu asumarea responsabilității pentru tot ceea ce se întâmplă în viața noastră și că suntem singurii care putem remedia așa zisul „dezastru” din viața noastră. Ne va ajuta să înțelegem că lucrurile bune din viață, și mai ales ameliorarea stării generale nu poate fi obținută fără implicarea noastră, fără a face un efort ca să schimbăm modul nostru de gândire, și că în momentul în care vom trezi și vom pune la treabă virtuțile adormine, ne vom demonstra că incurabilul și imposibilul, există… doar dacă noi le permitem să își facă loc în viața noastră.

Înainte de toate, proiectul, vrea să aducă informația absolut necesară cunoașterii bolilor și să prezinte soluțiile terapeutice existente pentru a reuși să ne concentrăm pe abilitățile noastre, pe ceea ce putem face, și nu focusarea pe dizabilitațile noastre. Stă în puterea fiecăruia dintre noi să facem lucrul acesta. Pentru a reuși să ne rupem de niște obieiuri nesănătoase, trebuie să fim informați cum putem face asta. De aceea este absolut necesar un Centru Educațional.

Să nu uităm și să avem mereu treze în gândurile și în conștiința noastră, cuvintele din Talmud care spun:„cel care salvează o viață, salvează întreaga lume”, dar mai ales să nu uităm că „valoarea fiecăruia dintre noi, este dată de faptele sale”.

Pentru că la sfârșit „putem avea scuze sau putem avea rezultate. Nu le putem avea pe amândouă.” Nu ne împiedică nimic și nimeni să contabilizăm la faptele noastre bune, implicarea în realizarea Centrului Național de Informare și Educație pentru pacienții cu Boli Cronice!

 

Undeva… la hotarul dintre real și ireal, într-o zonă în care cotidianul își pune continuu amprenta, într-un decor idilic cum numai în visele celor cu imaginație bogată se deșfășoară, loc und…

Sursă: MÂNDRIA… între „ÎNDRĂZNEALA DE A PĂCĂTUI”… și plăcerea conștientă a faptului că „AM PUTUT”

 

Undeva… la hotarul dintre real și ireal, într-o zonă în care cotidianul își pune continuu amprenta, într-un decor idilic cum numai în visele celor cu imaginație bogată se deșfășoară, loc unde fricile și temerile noastre nu au ce căuta, unde ego-ul se comportă ca și cum întreg Universul ar fi propria lui casă… există un loc ascuns rațiunii de a fi „un om că toți ceilalți”. Acela este locul unde…„PĂCATUL ATRAGE DUPĂ SINE ALTE PĂCATE”, unde iubirea de sine este primordială și unde separarea omului de propriul suflet duce încet la separarea de către Dumnezeu.

Da, acel loc există cu siguranță în fiecare dintre noi. Acesta este tărâmul MÂNDRIEI, primul dintre cele șapte păcate capitale, mama a păcatelor și a viciilor, sursa de alimentare a geniului lui Fidias, ilustrul sculptor, care sălășluiește în fiecare dintre noi, și care, mânat de dorința lăuntrică de a ne face chip cioplit, nu ne lasă să îi oferim creierului nostru răgazul pentru odihna binemeritată după o victorie. Pentru că, un succes fără adulație, fără preamărirea și preaslăvirea realizării deosebite este echivalent cu amuțirea ego-ului.

Pentru că… atunci când te abați de la misiunea pe care ai conștientizat că o ai de dus la bun sfârșit, atunci când îmbătat de clinchetul sprințar al arginților din pungă, atunci când ego‑ul îți dă senzația că lumea e la picioarele tale și că vorbele șoptite lasciv la ureche sau zgâriate pe pergamentul care contabilizează momentele deraierii tale… sunt purul adevăr … este cât se poate de sigur că una dintre legile care îți guvernează viața, este afirmația „AI DE CE… ȘI POȚI FI… FOARTE MÂNDRU DE TINE”. Și asta se insinuează în viața ta, fără ca să conștientizezi că presupusa adulație a lumii, care se revarsă asupra ta, este izvorul care îți alimentează motorul care te duce pe drumul ispitei, preamăririi și al alunecării către ÎNTUNERIC, deși erai convins, că mândria, cea plină de sine și care trebuie văzută de pretutindeni, este aceea care te va ridica la înălțimi amețitoare. Pentru că nu ai conștientizat că acest scenariu, se întâmplă, nu pentru dobândirea slavei deșarte, ci, în majoritatea cazurilor, pentru ca durerea și umilința resimțite datorită căderii de la acea amețitoare înălțime… să nu facă altceva decât SĂ TE TREZEASCĂ LA REALITATE.

Am convingerea că în viața fiecăruia dintre noi au existat și vor exista astfel de momente, pentru că oricât de perfecționiști și riguroși am fi, nu suntem decât niște oameni pentru care dictonul „este omenesc să greșești”, este una dintre legile vieții. Suntem doar niște creaturi imperfecte, în goană după perfecțiune, care deși stăm alături de semenii noștri, pe drumul mântuirii și al vindecării noastre, simțim de multe ori nevoia să fim altfel decât ceilalți și să încercăm, ca prin ceea ce facem, să ieșim din anonimat. Totul începe, în momentul în care o voce duioasă ne șoptește la ureche: „Fă o listă cu lucrurile de care ești mândru!” și scrie clar: „SUNT MÂNDRU CĂ…, SAU SUNT MÂNDRU DE…” Poate, poate… faptul că suntem mândri de… sau mândri că… ne va scoate din anonimat! Iar dacă ne scoate din anonimat, cu siguranță acea senzație că noi suntem centrul lumi… nu este decât o ILUZIE. Iluzie, alimentată de faptul că prea ușor uităm că măreția umana este dată de… RENUNȚAREA LA MÂNDRIE.

Pentru că „omul mândru” este doar un om chinuit de propriile angoase, rob al propriului ego, care nu își vede păcatele. Pentru că, în singurătatea lui, captiv în întunericul propriului eu, nu găsește și nu se poate raporta la nici o sursă de lumină.

Vindecarea și mântuirea noastră, presupune „ieșirea din întuneric” prin acceptarea faptului că mândria este una scumpele plăți pe care le facem pe drumul vieții… ca urmare a propriei noastre ignoranțe. Pentru că atunci când iei medicamente care îți modifică starea și funcțiile creierului ai o scuză și poți afirma liniștit „sunt mândru”, pentru că sunt momente (care ar fi bine să fie din ce în ce mai rare)… în care mai „RĂTĂCEȘTI ÎN ÎNTUNERIC!”

În schimb atunci când o faci în deplină cunoștință de cauza, când șoaptele admiratorilor duc la hipertrofierea ego-ului, nu pot spune decât că… slava deșartă și chipul cioplit sunt doar „niște păcate”, ascunse în spatele scuzei că nu există om „făr de păcat” care să nu fie tentat să spună, atunci când a realizat că succesul i-a bătut la ușă… SUNT MÂNDRU!!!

DOAR CĂ ACEL SENTIMENT DE MULȚUMIRE CAUZAT DE UN SUCCES… NU TREBUIE SĂ NE FACĂ SĂ ADOPTĂM O ATITUDINE DE SUPERIORITATE FAȚĂ DE SEMENII NOȘTRI!

Se întâmplă să apară în viața noastră momente când constatăm, cu surprindere, că ceva nu merge bine, că ceva a scăpat de sub control, că simțul critic asupra acțiunilor proprii nu lucrează cu randamentul maxim. Privind mai atent vom sesiza un aspect care, de multe ori, ne scapă din vedere. Astfel vom înțelege ca rezultatele noastre slabe sunt generate de lipsa de preocupare și concentrare asupra propriei vieți, asta atrăgând de la sine o „lipsă de conștientizare sau o lipsă a conștientizării propriilor acțiuni.”

Elementul major implicat în geneza acestui fenomen, pe care de multe ori îl arborăm ca pe o scuză, pretextul care ne împiedică să nu ne analizăm propria noastră existență și să nu ne vedem „bârna din ochii noștri”, este acela că… vizibil deranjați de „paiul din ochii celorlalți” ne transformăm în… JUDECĂTORII VIEȚII ALTORA!

Asta cu siguranță nu se întâmplă datorită faptului, așa cum spunea Hermann Hesse, că: „uiți să-i mai judeci și să-i mai critici pe ceilalți atunci când ești plin de îndoieli cu privire la tine însuți”. Se înțâmplă… atunci când, așa cum spuneam mai sus, există un deficit al simțului nostru autocritic.

Cultivarea îndoielilor în ceea ce privește posibilitățile noastre, lipsa aprecierii propriului nostru potential, nu vor face decât să apară și să se dezvolte germenii neîncrederii și apoi ai fricii de a nu fi decepționați de propria noastră persoană. Jim Morisson ne încânta cu versurile sale, în celebrului cântec „Severed Garden” (Grădina tunsă) șoptindu-ne: „M-am săturat de îndoială (sau, cu alte cuvinte – mi-e rău de atâta îndoială).” Pentru că puține concepte sunt mai demotivante decât îndoiala cu privire la propria persoană. Aceasta va genera un hipercriticism exagerat, tocmai pentru a nu ne da de gol lipsa capacității de autoevaluare. Transformându-ne în judecătorii sau în criticii vieții celorlalți, vom avea tendința să considerăm că de fapt noi suntem puşi la zid şi judecaţi de către semenii noştri, pentru cele mai mici greșeli. Și astă, pentru că nu mai vedem faptele bune. Darmite, să le mai și contabilizăm!

Ne este greu să acceptăm că orice fac și pot face cei pe care îi judecam putem face și noi, că orice facem și putem face noi pot face și alții. Uităm că toți suntem făcuți din aceeași materie, că mediul în care ne dezvoltăm este cel care ne creează convingerile și credințele, „facilitându-ne” comparația cu ceilalți. Uităm că lumea este aceeași pentru toți (doar că tiparele noastre mentale diferite ne fac să vedem lumea din diverse perspective), că există o singură realitate, și că prin comportamentul nostru, prin lipsa autocriticii personale și judecarea acțiunilor celorlalți, nu facem decît să STĂM PE LOC… în timp ce alții EVOLUEAZĂ.

Dacă ne-am evoca mereu, din memorie, celebrul citat din trilogia Stăpânul inelelor: „Chiar și persoana cea mai neînsemnată poate să schimbe cursul viitorului”, am conștientiza mai repede că mulţi dintre noi avem în jurul nostru persoane care au reuşit să realizeze lucruri de care nu-i credeam în stare. Că e vorba de reuşite minore sau cariere de succes, toate aceste lucruri se fac prin voinţă şi mai ales prin convingerea că putem reuşi să facem orice. Doar așa vom înțelege pe deplin cuvintele lui Platon, care spunea că: „… judecata este o invenţie umană, o modalitate de a compara, contrasta şi controla pe măsură ce ne judecăm pe noi înşine faţă de standarde artificiale şi deseori ideale de perfecţiune, moralitate sau adevăr. Pe măsură ce tinereţea trece şi timpul aduce schimbări, se poate ca şi noi să ne schimbăm multe din opiniile noastre prezente. Aşa că haideţi să ne abţinem din a ne plasa pe noi înşine ca judecători ai lucrurilor celor mai înalte.”

Nu e cazul să ne pierdem speranţa! Oricât de dificile ar fi momentele prin care trecem şi oricât de mult acestea ne întunecă judecata, ne frustrează şi ne fac să ne simţim dezamăgiți de propria persoană, să nu uităm că… oamenii care au o stimă de sine înaltă nu-și fac griji despre cum îi judecă ceilalți. Asta este încă o dovadă a faptului că nu este cazul să îi judecăm pe cei din jur atunci când descoperim că aceştia se comportă altfel.

Poate vom înțelege că ființa umană este valoroasă prin esenţa sa, că fiecare dintre noi avem capacitatea sau potenţialul de a face alegeri responsabile. Fiecare avem dreptul să luăm decizii asupra vieţii personale şi totodată avem responsabilitatea de a ne asuma propria viaţă, fără a–i critica și judeca pe alții, chiar dacă aceștia au exigențe mici de la propria lor persoană și… se consideră perfecți.

Nu îmi mai rămâne decât, ca în încheiere, să vă propun să ne reamintim de umanismul infinit din cuvintele poetului sufist Jalaluddin Rumi, „Cuprinde toate feţele umane în a ta, fără a le judeca.”

Viața este o eterna raportare la evenimente trecute, o comparație a ceea ce ni s-a întâmplat sau prin ceea ce am trecut cu… ceea ce ni s-ar fi putut întâmpla… DACĂ, „UNDEVA, CÂNDVA”… am fi făcut altfel, dacă într-un „moment anterior trecutului” am fi avut „o sclipire de genialitate” pentru a putea lua… o altă decizie, cu privire la destinul nostru.

Gândindu-ne la acest „moment anterior trecutului” nostru, moment care ar fi putut să ne schimbe destinul; încercând să îi facem o radiografiere completă, pentru a putea pătrunde pe deplin în miezul problemei spinoase a TIMPULUI, vom ajunge, după îndelungi și îndelungate „biciuiri inutile” ale creierului nostru, cu „aruncarea pe apa sâmbetei” a prețioșilor nostri neurotransmițători… la concluzia că acel moment… a fost inexistent în viața noastră! Și dacă acel moment a fost inexistent, sau cu alte cuvinte „noi nu am trecut prin acel moment”… cum puteam să ne schimbăm destinul???

Este cât se poate de clar că momentul „UNDEVA, CÂNDVA” există doar în imaginația noastră! Că, oricum, nici unul dintre momentele trecutului nu a însemnat momentul pasului definitiv, că singurul tren care a pornit în trecut pe drumul fără de întoarcere, este cel al excursiei fizice, care oricum este doar picătura dureroasă a vieții noastre, plină de boli, tumori, răceli, infarcte, leucemii. Care nu fac altceva decât să ne îngreuneze călătoria pe drumul vieții noastre.

Trăirile dureroase ale corpului nostru fizic, ne fac să ne întoarcem în trecut, spre acel „moment anterior trecutului” spre momentul dinaintea declanșării bolilor și a durerilor noastre fizice, plini de umilință și smeriți, pentru că doar așa vom putea conștientiza și recunoaște „SLĂBICIUNEA ȘI NEPUTINȚELE NOASTRE”, în căutarea acelui fără de întoarccere punct, numit „UNDEVA, CÂNDVA”, punct care rămâne moștenire în urmă noastră, peste care praful timpului se așterne încet, punct pe care iertarea de sine și a faptelor noastre, îl învăluie încet, încet… până când contururile lui se vor estompa, în memoria și în conștiința noastră, în așteptarea „uitării” care din nefericire… nu va veni niciodată.

Amintirile dureroase ale trecutului nostru, sunt cele care scriu itinerariul călătoriei noastre. Ele sunt absolut necesare pentru a înțelege drumurile pe care trebuie să o apucăm, pentru a înțelege că va veni momentul „CÂNDVA, UNDEVA” în care vom înțelege pe deplin cuvintele lui Franz Kafka, care spunea: „După un anumit punct nu mai există întoarcere. Acesta este punctual pe care trebuie să îl atingi”.

Și ca să îl poți atinge… trebuie ca lucrurile să se petreacă… ÎN MOMENTUL PREZENT. Trebuie să înțelegem ACUM și AICI… că viața este o călătorie cu SENS UNIC, care lasă în urmă bunele și relele pe care le-am trait și că… există o singură direcție în care putem merge… ÎNAINTE.

Pătrunderea în miezul problemei, conștientizarea și înțelegerea profunzimii acestui … ÎNAINTE, este cheia evoluției și a vindecării noastre!!!

Doar așa vom înțelege că existența noastră, are un nobil SCOP: SĂ DĂM UN SENS VIEȚII NOASTRE. Chiar dacă „momentul anterior trecutului” nostru… a uitat să ne bată la ușă!

 

  A le cere oamenilor sa se comporte asa cum vrei tu este nerealist. Intotdeauna vei intalni oameni care nu-ti vor urma regulile tale de comportament. Ce avem asadar de facut ? In primul rand, sa a…

Sursă: Sa acceptam oamenii asa cum sunt

 

Ne aflăm, în contextul evocat de carte, în faţa unui triunghi, format din medic, pacient şi boală, componente care alunecă, pe laturile triunghiului, se confundă şi se suprapun, relaţia de ordonare sau coordonare între acestea  fiind cea care intră în discuţie şi este analizată. Ca medici (şi ne aflăm la o importantă conferinţă medicală), nu conştientizăm întotdeauna suferinţa celui cu care interacţionăm (şi trebuie spus aici ca sistemul birocratic în care ne desfăşurăm activitatea are “grijă” să limiteze cât mai mult aceste canale de comunicare). Nu mai suntem pe vremea lui Paracelsus când medicii înghiţeau ei hapuri pentru a vedea cum reacţionează organismul sau, mai târziu,  realizau o procedură oarecare (se vaccinau, de exemplu) pentru a se convinge că nu fac rău celorlalţi, nefâcându-şi sieşi rău.

Cartea este scrisă, aparent, din punctul de vedere al pacientului, al celui aflat în suferinţă, dar care, totuşi, nu se poate separa de calitatea de medic. Dacă ar fi să o încadrăm în una din speciile literare, eu aş apropia-o mai mult de jurnal. Nu e, însă, un jurnal propriu-zis, meticulos, cronologic. Convingerea mea este că nu e carte tocmai uşoară. Spun asta pentru că ea trebuie citită cu creionul în mână (de altfel, ideile principale sunt subliniate, ca la cursuri şi sunt mai accentuate) şi într-o anumită stare spirituală. Nu e un roman, nu are nici suprapunerile de planuri ale lui Mircea Cărtărescu, nici parabolele lui Pleşu, dar încearcă (şi reuşeşte) să aibă puţin din fiecare. O carte ar trebui să aibă subiect, un fir narator, personaje. Din punctul de vedere al naraţiunii, lucrurile stau mai uşor, capitolele nu sunt neapărat legate între ele şi poţi citi liniştit, fără teama că ai pierdut ceva şi nu mai poţi înţelege acţiunea.

Există, totuşi, personaje. Unul, care nu este doar sugerat, este chiar boala, comparată când cu un călător clandestin în trenul vieţii (şi aici aş risca o apropiere cu “Cruciada copiilor” a Florinei Ilis), când cu un bagaj greu, nedorit, care trebuie susţinut pe creştet, sau cu o şină paralelă de cale ferată, de care eşti fixat prin traverse şi de care nu te poţi desprinde, ori cu un “dar” gratuit, însă nedorit. Motivul principal al cărţii este drumul acesta spre iluminare, spre acel “nosce te ipsum” (cunoaşte-te pe tine însuţi), care este reluat şi argumentat în mai multe capitole şi în mai multe feluri.

Mai e şi omul, doctorul, pacientul, cel care într-o zi de octombrie, în urmă cu 26 ani, a început o călătorie, credea el, paralelă cu cea proiectată în mintea sa până în acel moment. Aşa cum se întamplă ( şi nu se poate ca vreunul dintre noi să nu fi trăit experienţe asemănătoare cu apropiaţi sau măcar prieteni ori cunoştinţe), treci printr-o diversitate de sentimente, de la mirare, la neputinţă, ciudă , neacceptare şi speranţa într-o vindecare apropiată şi miraculoasă (e un scurt fragment care vorbeşte de lacrimile vărsate la Lourdes, locul de pelerinaj care, creedea el atunci, a fi putut să ii aducă vindecarea mult dorită). În fapt, lucrurile nu se întâmplă chiar aşa şi omul a început (şi a descoperit) în alta parte vindecarea. Dar nu vindecarea de suferinţa fizică, evidentă din exterior orice ai face (nu te poţi preface că auzi atunci când eşti surd, şi nu te poţi preface că vezi atunci când tu eşti orb), ci de cea mult mai profundă şi erodantă şi anume cea spirituală. Dacă poţi controla spiritul, poţi controla şi fizicul si de fapt, calitatea vieţii tale. În suferinţă, cred că mulţi se gândesc să încerce această aplecare spre analiză şi spiritualitate, unii chiar duc asta la extrem şi devin habotnici. Nu, nu este cazul colegului nostru . Ceea ce face el este să dialogheze, cu un presupus ascultător sau cu sine, să pună întrebări , să încerce să dea răspunsuri, nu neapărat savante, ci izvorâte dintr-o profundă credinţă în existenţa şi revigorarea a ceea ce el numeşte (şi care dă numele cărţii) virtuţi adormite. Trebuie să ai însă, o anumită calitate morală să le poţi identifica şi , de asemenea, cred, şi cititorul trebuie să fie pe masură, nu “un actor grăbit”, dacă ar fi să folosesc şi eu un citat, asemeni scriitorului. Citatele acestea, marea majoritate din literatura motivaţională, dar nu numai, abundă în carte; şi aici, cred că e un punct slab (mai trebuie să şi criticăm, nu-i aşa? aşa mergem înainte, nu numai lăudând, şi am argumente din carte). Nu ştiu dacă gândurile şi întâmplările analizate de scriitor pleacă de la aceste citate sau pur şi simplu, el le foloseşte pentru a-şi întări argumentaţia, pentru a spune cititorului: ”uite, în plus de ce ţi-am spus eu şi Sharma Robin sau Viktor Frankl au gândit la fel”. Citatele însă (chiar şi cele din filme, “Închisoarea îngerilor”, am reţinut, filmul preferat, sau din piesele formatiei “The Doors” sau chiar din Cenaclul Flacăra şi Adrian Păunescu, pe vremea cărora , ne aminteşte autorul, scria mici eseuri, unul citat despre condiţia bufonului), fac o buna legatură între părţi şi pot fi asemănate unui ciment de legatură.

Citatele, cum spuneam, îi întreţin şi solidifică argumentaţia. Camus spunea “ Important nu este să te vindeci, ci să trăieşti cu bolile pe care le ai” sau Viktor Frankl ; “Niciun animal nu îsi pune întrebarea dacă viaţa lui are sau nu sens, pe când omul o face”.

Nu o să mă apuc să vă povestesc cartea pentru că nu aş avea cum să o fac , nici dacă aş vrea. Dar e liniştitor şi plăcut să citeşti despre “uşi “care trebuie deschise cu cheia potrivită, despre Umbra pe care o purtăm cu noi, adică lucrurile care nu vrem să fie văzute şi percepute de alţii, despre rutina şi modul de schimbare a ei, despre regula celor 4 P referitor la Afirmaţie (să fie personală, să fie pozitivă, să fie la timpul prezent şi să fie pasională), despre FRICĂ (nu doar frica de eşec, dar şi frica de succes) sau despre clasificarea scuzelor.

Mi-au plăcut, de asemenea, şi exemplele de demonstraţii ştiinţifice asupra influenţei rugăciunilor asupra secreţiei hormonale (reduc secreţia hormonilor de stres) sau a cuvintelor frumoase (şi văd aici o apropiere cu Vişniec, preferatul meu) asupra cristalizarii apei.

Cred că Dan este un învingător, atât pentru că pare aş fi găsit CALEA (şi aici inspiraţia divină, amintită în mai multe capitole, nu trebuie eludată şi poate că acea vizită la Lourdes, despre care credea că a fost în zadar, a fost prima întâlnire cu divinitatea, care a acţionat, aşa cum se întamplă, în timp şi care a înfăptuit până la urmă minunea, adica VINDECAREA, în sensul descoperit şi de el, de acceptare şi de convieţuire cu boala), dar şi pentru faptul că a reuşit să scrie şi să împărtăşească celorlalţi (sau măcar să încerce să îi convingă) că vindecarea vine din interior. Şi cu ocazia asta, fie că a realizat, fie că nu, a mai descoperit o virtute adormită : aceea de bun povestaş, sau în termeni mai contemporani, de scriitor.

Dr. Daniel Gherasim

Sunt doar un om… care nu este singur! Pentru că m-am întors către mine și am ascultat atent… Am ascultat și iar am ascultat… Și am auzit… „EU SUNT ÎN TOT ȘI TOTUL ESTE ÎN… ” Atunci, am înțeles că… NU SUNT SINGUR. Singuri sunt doar aceia care îl caută pe Dumnezeu în afara lor! Singuri sunt doar aceia care așteaptă să vină ceva de undeva… și stau și așteaptă precum asteptarea lui Godot.

Pentru că atunci când voi conștientiza unicitatea mea, voi înțelege că „dincolo de mine sunt tot EU”. Pentru că fiecare dintre noi, suntem un EU. Iar diferența dintre EU-l meu și un alt EU nu este dată de nume, kilograme, coeficient intelectual sau culoare a pielii… Diferența o dă ACCEPTAREA faptului că „Dumnezeu este în tot și totul este în mine”.

Dacă spunem „Iartă-mă Doamne Dumnezeul meu pentru greșelile mele”, de fapt căutam o cale să ne iertam noi pe noi (tu pe tine). Că de fapt „a ne ierta noi pe noi (a te ierta tu pe tine)” înseamă să ne dăm ocazia să fim cei care putem fi cu adevărat. Pentru că putem fi mult mai mult decât credem că suntem în stare.

Pentru că atunci când ne iertăm, vom auzi cum vocea interioară ne șoptește: te simți singur… doar atunci când nu înțelegi că „Dumnezeu este în tot și totul este în tine”.

Trebuie doar să facem un mic efort. Să ne plecăm urechile, să le ciulim și să ascultăm.

Cu siguranță vei auzi! Trebuie doar să crezi și să ai convinerea că dincolo de tine sunt tot EU. Pentru că EU sunt în tot. Pentru că EU înseamnă cunoaștere iar ușile cunoașterii sunt larg deschise. Pentru că totul este în tine. Pentru că așa cum spunea un filozof: „cel mai greu este să te lupți cu tine însuți”. Atât timp cât te vei lupta tu cu tine, nu vei putea vedea „PACEA din TINE”. Pune armele jos, ACCEPTĂ și CREDE că POȚI.

Pentru că „EU Sunt în tot și totul este în mine”.

Sunt recunoscător că am înțeles că „EU SUNT…”

 

Viața trebuie privită ca o comparație continuă, pentru a fi în măsură să identificăm și să ne corectăm minusurile personale. Cu ce ne comparăm sau cu cine? Cu nimeni (ar fi de dorit)!!! Dacă ne comparăm cu semenii noștri vom găsi mereu diferențe pe care să dorim să le compensăm. Cu siguranță vom rămâne prizonieri sub mantia înghețată a frustrărilor și nemulțumirilor, pentru că așa cum bine știm, ne comparăm de obicei cu semeni de-ai noștrii care au realizat mai mult. Și bineînțeles că vom fi profund nefericiți și neîmpliniți făcând această comparație. Este cât se poate de clar că trebuie să ne comparăm CU CEEA CE AM PUTEA DEVENI dacă nu am „arde gazul degeaba”, împietriți în pseudoconfortul cotidian, îngroziți de frica de schimbare, de frică că ceea ce am putea deveni ne-ar putea copleși. Sau mai clar „CĂ NU VOM FACE FAȚĂ”. Pentru că uităm cuvintele marelui poet Rumi: „Privește în time; tot ceea ce vrei să fi: EȘTI”.

Așa că de multe ori ne îngrădim și presărăm cu spini drumul spre propria fericire, trăind fără un scop anume, fără idealuri, lăsându-ne duși de val, pentru că plecăm de la premisa că „fericirea este intangibilă” și că „viața nu are nici un sens”. Asta, atât timp cât noi trăim cu convingerea că suntem victimele unui sistem care ne oferă mai puțin decât merităm.

Că vrem, că nu vrem, trebuie să recunoaștem că viața este în continuă schimbare, că lumea evoluează și că nimeni nu ne obligă să fim părtași la asta dacă nu vrem, dacă „nu putem” ține pasul pentru că limitele pe care ni le-am fixat ne sufocă. Este tot alegerea noastră. Așa că participanți la petrecerea dată de fericire vor fi cei care au înțeles că fericirea înseamnă cunoaștere, acțiune și multă, multă iubire de semeni. Pentru că dacă nu dai… degeaba aștepți să primești. Pentru că puțini înțeleg că fericirea și sensul vieții nu este dat de „a avea” ci de „a fi”! Pentru că sunt cariere strălucite și averi mari făcute doar de faptul că cei care le-au dobândit sunt sclavii nevoii de a consuma, bazate pe absența cunoașterii de sine, sau a propriei valori, a celui în cauză. Și atunci de unde fericire și sens al vieții?

Ne intoxicăm cu întrebări de genul De ce? Sau Ce va urma? Pentru că „clipele de stagnare” apar tot mai des, pentru că drumul până la Xanax sau Prozac e tot mai scurt, pentru că ne reducem la atenuarea suferinței și a durerii fără să ne întrebăm care este rostul lor și de ce au apărut în viața noastră. Astea toate se întâmplă mereu sub ochiul vigilent al psihiatrului, care nu face decât să ne amputeze emoțiile, transformându-ne în legume umblătoare, „fericite” că afectul și trăirile, care aveau rol de mesager, au fost reduse la tăcere.

Așa că ne putem lua gândul de la bucuria și extazul care vin de obicei ca recompense pentru că am descoperit că dezvoltarea personală și descoperirea că Dumnezeu sălășluiește în fiecare dintre noi, ne apropie de acel „pod mult prea îndepărtat” numit „Extaz” sau „Evrika” date de revelația depășirii unui obstacol. Tocmai acest cuvint „Evrika” rostit la momentul potrivit ne-ar fi permis să accedem la un nivel superior, la descoperiea fericirii ascunse în conștientizarea descoperirii adevăratului sens al vieții noastre.

Pentru că „pacea” pe care ne-o aduce conștientizarea „împlinirii de sine” vine din interiorul nostru și nu trebuie așteptată să ne bată la ușă. Pentru că atunci când devenim mai buni, mai toleranți, mai altruiști, vom putea spune că parfumul de fericire este pe polița noastră.

Fericirea și adevăratul sens al vieții nu sunt generate de plăcerile legale sau ilegale pe care ni le oferim. Acestea sunt doar iluzii date de contactul cu lumea neliniștită și agitată, aflată într-o goană nebună a căutării contracronometru a unor „obiective care trebuie bifate în viață” și care sunt doar niște scopuri intermediare menite să înfrumusețeze o călătorie fără finalitate, fară gară terminus, făcută din dorința unui voiaj de ochii lumii.

Ce ar fi dacă ne-am întreba mai des: Ce ar fi dacă am conștientiza că „eu sunt” în curs de transformare de la „a avea”-ul de care suntem strâns legați și care se aplică la tot ce este atașat vieții noastre și cu care nu ne putem identifica, pe care astăzi le avem și mâine le-am putea pierde, la eternul „A FI”? Pentru că „EU SUNT” înseamnă a fi atașat doar de „faptele mele”, înseamnă să transcedem dincolo de individualitatea ego-ului nostru.

Înseamnă doar să înțelegem că găsirea adevăratului sens al vieții poate fi conștientizată de unul singur… dar fericirea pe care ne-o aduce acel moment TREBUIE ÎMPĂRTĂȘITĂ!

Pentru că în fiecare zi trebuie să găsim răspunsuri la multe întrebări, una în plus, nu poate să fie decât o provocare. Așa că…

De multe ori, când ne punem întrebarea: Cine sunt eu? dăm din umeri pentru că nu găsim răspunsul. De răspunsul pe care îl găsim la acestă întrebare (acel banal EU SUNT, sau EU POT FI…) depinde viața noastră. „Eu sunt” sau „Eu pot fi” este formula care ne schimbă viața.
În încerarea de a descoperi cine suntem, este bine să aflăm și cine vrem să fim… sau chiar mai mult… am putea afla ce am putea deveni și mai ales unde am putea ajunge. Numai așa vom putea găsi adevăratul sens al vieții noastre, adevărata noastră împlinire sau mai exact, calea spre vindecarea și mântuirea noastră. De noi, depinde ca aceste lucruri să devină o certitudine a vieții noastre de zi cu zi sau din contră, reinventarea noastră și găsirea sensului vieții noastre, pot să rămâna la fel de dificil de găsit precum „farul de la capătul lumii”.
Să nu uităm vorbele lui Freddie Mercury „you can be, anything you want to be..”

„Interesant este faptul că bazându-ne doar pe medicație, vom ajunge mai devreme sau mai târziu la concluzia lui Norman Cousins care spunea că: „medicamentele nu sunt întotdeauna necesare, dar credința în vindecare este necesară mereu.” Aș spune fiecarui bolnav de boala Parkinson… și nu numai lor: „e viața ta, corpul tău și simptomele tale. Ia comanda și schimbă lucrurile”. Tu poți alege să duci o viața mai sănătoasă. Când o vei face corpul tău se va însănătoși. Nu asculta de nimeni care crede că nu poți să reușesti.  Șterge-l pe „NU POT” din vocabular. TU POȚI să faci o schimbare dacă iei decizia asta.

Oricum noi avem tendința de a atinge starea de sănătate la care țintim și visăm. Mulți oameni cred că ei pot avea o stare puțin îmbunătățită și ei o ating. Mulți își spun: „dacă rămân așa voi fi fericit”, iar asta se și întâmplă. Starea lor nici nu se îmbunătățește dar nici nu se înrăutățește pentru ca asta au așteptat, la asta au țintit.  Este o veche zicală: „dacă vei continua să faci ce ai făcut mereu vei avea aceleași rezultate”. Trebuie să ne schimbăm vechiul stil de viață dacă avem de gând să mergem spre bine, spre vindecare, spre desăvârșire. Trebuie sa schimbăm totul: modul de a gândi, modul de viață, modul cum ne raportam la lume și la oamenii din jurul nostru.

Da, trebuie să ne schimbăm! Sănătatea este o responsabilitate individuala. „Virtuți Adormite” este o cale care ne poate ajuta să ne ameliorăm simptomele și să ne îmbunătățim calitatea vieții în cazul în care conviețuim cu boala Parkinson, cu o altă boală cronică… sau chiar dacă aparent nu avem nici o problemă de sănătate. Este doar una dintre multele posibilități care pot fi aplicate individual, ținând cont de unicitatea fiecăruia dintre noi. Da, este o alegere individuală! Fiecare dintre noi trebuie să ne punem o mulțime de întrebări și să facem o mulțime de autoobservații și introspecții, cu scopul de a decela ce ni se potrivește mai bine. Pentru ca în cele din urmă să putem alege cu ce rezonăm, cu ce ne simțim bine și cu ce găsim că ne este potrivit în procesul ameliorării, vindecării și desăvârșirii noastre. Cu alte cuvinte trebuie să găsim ceea ce exprimă bucuria și ne face să fim recunoscători pentru schimbarea în bine a vieții noastre.”

 

 

Care dintre noi nu dorește să cunoască succesul? Cu siguranță (chiar dacă unii nu vor să o recunoască), toți dorim să ne bucurăm de laurii victoriei, de adulația publicului, să bem șampanie din cupa victoriei și să hrănim acest animăluț feroce, numit EGO, care zace în noi și care ne tulbură mințile, făcându-ne adesea să uităm direcția spre care ar trebui să ne îndreptăm și să rămânem ancorați în deșertăciunea cotidiană, fără a conștientiza faptul că suntem robi ai conceptului că, NU TOATĂ LUMEA POATE FI PE LOCUL ÎNTÂI. Unul dintre asasinii succesului este comoditatea care sub masca pseudoconfortului zilnic, ne face să dorim totul, cu minim de efort, sau cu alte cuvinte „haideți să pornim în căutarea succesului” cu gândul sau și mai grav cu convingerea că „poate ne găsește el înainte”. Minunată ipoteză.. „să dea succesul peste noi” sau cu alte cuvinte „să avem rezultate înainte de a începe!!!”

Vrem succesul dar cu efort, cheltuială energetică, investiție etc. minimă. Vrem să nu ne obosim prea tare, pentru că de jur împrejur vedem figuri care nu fac nimic și care ar putea să râdă bine de noi, evocând în minte versurile:

„Cine-i harnic și muncește, are tot ce vrea,/Cine fură și nu îl prinde are tot așa!” … de parcă abilitățile unui hoț de succes vin fără muncă!!!!

Așa că, de ce să ne fie teamă că o să fim luați de proști că ne dăm prea mult silinţa?! Mai bine, ne consolăm la gândul că tocmai, în atmosfera de lâncezeala, nu mai suntem ultimii, pentru că „tocmai l-am depășit pe cel de pe ultimul loc”!… asta dacă o să fie vreodată posibil așa ceva.

Succesul de fapt, este o stare de spirit, o percepție proprie a stadializării propriilor realizări, pentru că de fapt ceea ce contează, pentru a reuși, este imaginea pe care o ai despre tine, sau „cum te vezi în oglindă”. Pentru că putem vinde doar două cutii de chibrituri, și pe scala valorilor personale, succesul să fie unul de proporții.

Câtă ambiţie ne trebuie să avem succes, să ne reușească planurile, să nu avem dezamăgiri, să mergem în vacanță și să stăm tolăniți la soare, să ne salute toată lumea, să primim felicitări și telefoane… !?

Ceea ce este impresionant, este că succesul bate la ușile tuturor! La fel de impresionant este faptul că starea de bine este starea naturală a individului iar succesul poate fi înţeles ca un acord între programele mentale pe care individul le utilizează în viaţă şi propria stare de bine ca destin ultim sau ca ultim obiectiv.

Vrem succesul? Trebuie să știm că ambiția și succesul nu fac casă bună cu lenea și căutatul de scurtături. Succesul este o cale mai lungă sau mai scurtă care trebuie parcursă pas cu pas. Așa că, pentru a duce la bun sfârșit ceea ce am început, sau ca să obținem ceea ce dorim, trebuie să lăsăm lenea și smecheriile ieftine deoparte, chiar dacă se spune că nu putem face totul… CU SIGURANȚĂ PUTEM FACE CEVA. Chiar mai mult…

Pentru că viața noastră, este ceea ce facem noi din ea. Pentru că… cheile succsului sunt în mâinile noastre. Pentru că… asumarea responsabilității ne va face să înțelegem că nimeni nu poate face nimic în locul nostru. Poate doar să ne păcălească și să ne ia banii. Pentru că… „dacă nu devenim avocații propriei noastre vindecări, degeaba îi plătim pe alții să ne trateze bolile.” Pentru că noi putem scrie scenariul vieții noastre.

Este cât se poate de clar că ziua în care vom înceta să cautăm și să invocăm scuze, pentru comoditatea noastră, este ziua în care vom începe călătoria pe drumul spre succes.

Mai puțin somn, mai multă strădanie și convingerea că și locul al doilea este un loc pe podium. Să fi pe locul doi…  nu înseamnă că ești primul care a pierdut! Înseamnă doar că ai conștientizat că… sunt puțini oameni ambițioși pe lume. Fi recunoscător! Faci parte dintre ei!

 

Cauza principală a acestui insucces este faptul că nu acceptăm măreția și unicitatea noastră, că ne autodevalorizăm, nerealizând că de fapt putem fi scenaristul, regizorul și actorul principal al vieții noastre. Implicându-ne activ și neacceptând să trăim după scenariile și regulile altora vom reuși să creăm viața pe care ne-o dorim, pentru că, de fapt, dacă avem puterea să ne asumăm responsabilitatea vieții, vom realiza că deținem întreaga putere asupra existenței noastre.

În schimb dacă alegem să trăim dependenți de alții, din cauza fricii, sau din cauză că visurile noastre ni se par imposibil de realizat, nu vom găsi împlinirea și bucuria de a trăi și vom căuta una sau unele dintre multele căi false de scăpare – muncă, băutura, drogurile, furia, proiecţia, reprimarea s.a.m.d. -, care nu ne vor elibera, ba chiar vor accentua durerea cauzată de gustul amar al neîmplinirii noastre.

Știm bine că nu putem face totul, dar putem face ceva, mult mai mult decât credem că suntem în stare. Asta se va întâmpla în momentul în care vom conștientiza că în mâinile noastre se află cheile succesului, când vom înțelege că aceste lucruri nu pot fi făcute de nimeni în locul nostru.

Când vom înțelege că puterea de a reuși este în mâinile noastre, vom accepta că subevaluarea posibilităților noastre nu are ce căuta în viața noastră și că de fapt orice vis este o nouă provocare, este de fapt o dovadă că vrem să facem mai mult. Cu cât dorim mai mult, cu cât vom avea mai multe provocări în viață și cu atât mai repede vom înțelege că doar pas cu pas vom reuși să construim ceea ce ne-am propus. Și asta pentru că suntem singurii în măsură (doar noi și nimeni altcineva) să ducem acest lucru la bun sfârșit.

Fiecare zi din viața noastră este o șansă de a ne reinventa, de a descoperi și pune la lucru potențialul ascuns și nebănuit al creierului și al corpului nostru. Cu implicare, cu efort, ceea ce ne putem imagina, putem tranforma în realitate, cu condiția să avem intenția să facem lucrul acesta. Să avem încredere că putem face ceea ce ne dorim și mai ales că putem să ne transformăm visele și visurile… în realitate!

Un cunoscut scriitor afirma: „De multe ori visurile noastre (aici cu sensul de idealuri, obiective, țeluri etc) sunt precum umbrele, au puterea de a ni se înfățișa mai mari decât sunt în realitate, atât de mari încat de frică să nu ratăm, preferăm să credem că sunt irealizabile și abandonăm.” Trist mesaj și mai ales demotivant. Pentru că acest cuvânt numit FRICĂ, este cel care face jocurile de multe ori. Pentru că frica este cea care ne limitează și ne dezarmează orice intenție de „a avea intenția să ne urmăm visurile”, bineînțeles ajutată din plin de niște convingeri adânc înrădăcinate, cum ar fi: „sunt ceea ce am”, „sunt ceea ce fac”, „sunt ceea ce cred alții despre mine” etc.

Visurile nu sunt altceva decât idealurile noastre, care nu fac decât să creeze scenariul asupra cum am vrea să arate viața noastră, sau mai corect, visurile ne arată ce am vrea să aducem bun în viața noastră (pentru că îmi este imposibil să cred că cineva dorește să își aducă răul în viață). Unii susțin că nu este bine să îți faci prea multe visuri, să te amăgești, că este o mare prostie să crezi că poți face lucruri mărețe, că te îmbeți cu apă rece și că nu va ieși așa cum ți-ai propus, sau chiar deloc. Dacă vei pleca urechea, vei ajunge să ai convingerea că dacă „nimeni nu a făcut lucrul acesta, nici tu nu vei putea”. Acest argument, de multe ori bazat doar pe niște convingeri negative, ne oprește din drumul realizării unor lucruri mărețe în viața noastră.

Cauza principală a acestui insucces este faptul că nu acceptăm măreția și unicitatea noastră, că ne autodevalorizăm nerealizând că de fapt putem fi scenaristul, regizorul si actorul principal al vietii noatre. Implicându-ne activ și neacceptând să trăim după scenariile și regulile altora vom reuși să creăm viața pe care ne-o dorim, pentru că, de fapt, dacă avem puterea să ne asumăm responsabilitatea vieții, vom realiza că deținem întreaga putere asupra existenței noastre.

Dan Fărcaș – Virtuți Adormite, 2016 . Toate drepturile rezervate

 

Preambul!

Una dintre legile lui Murphy afirmă că: „În fiecare secundă, pe glob se naște câte un fraier. Totul e să îl găsești!” Se pare că EPANTOFI.RO – PANTOFI DE MARCĂ, știe să îi găsească și să „îi incalțe”, așa cum știu ei cel mai bine!

Vă rog citiți și distribuiți!

„… recunoașterea, conștientizarea și asumarea faptelor noastre denotă maturitate și dorința de schimbare, dorința de evoluție pozitiva. (…) asumarea responsabilității faptelor noastre  (…) consfințește calitatea noastră umană, precum și integritatea și obiectivitatea conștientului nostru…” – este doar un fragment din cartea subsemnatului – Virtuți adormite.

Din păcate există pe piata virtuala, on line, o multitudine de „comercianți” care nici măcar acest nume nu îl merită și care, sub masca unei reclame strălucitoare, așteaptă ca niște rechini flămânzi să îl sfâsie de îndată și să îi ia banii, celui, numit cumpărător, care copleșit de măreția reclamei, decide că epantofi este cel care „îl va încălța” (la propriu e gândul clientului, care din păcate va fi „ÎNCĂLȚAT” cât se poate de bine!!! – dar la figurat)

Și asta, din cauza unei desconsiderări totale față de client, căruia i se toarnă „gogoși” la greu, pentru ca la final, CLIENTULUI SĂ I SE SPUNĂ CĂ RECLAMAȚIA E NEJUSTIFICATĂ ȘI CĂ PRODUSUL ESTE CORESPUNZĂTOR, DECI, CU ALTE CUVINTE, CEL CARE FACE RECLAMAȚIA, ADICĂ CLIENTUL, NU REALIZEAZĂ CĂ PRODUSUL CORESPUNDE… DEȘI DEFECTUL ESTE VIZIBIL DIN ELICOPTER ( citez:  „Vă informăm că reclamația dvs este nejustificată…”)

De unde eu, în calitate de client, „ÎNCĂLȚAT” de epantofi.ro, trag concluzia că probabil, pe undeva, este nevoie de un oftalmolog! 

Ceea ce uită, sau nici măcar nu iau în considerare acest gen de „comercianți” care… ne vând „blana ursului din pădure” fără să se gândească, că noi, acești „trecători prin viață” suntem cei care le asigură lor pâinea de zi cu zi, este că: „Multe studii de marketing arata ca este mai usor si mai ieftin sa vinzi clientilor existenti decat sa castigi unii noi. Desi acest lucru nu este constientizat de multi antreprenori, atragerea clientilor noi presupune costuri suplimentare pentru a le capta atentia si pentru a-i convinge sa scoata banii din buzunar. Aceste costuri sunt mai mari decat cele cu mentinerea satisfactiei unui client actual. Mai mult, fiecare client pierdut inseamna, de fapt, mai multi clienti potentiali pierduti care ar fi putut alege oferta ta datorita recomandarilor personale…”

Așa încât, acum la peste o lună de zile, după ce am comandat o pereche de ghete (de anotimp rece) cu care epantofi.ro- pantofi de marcă, magazin on line -„mi-a luat ochi” dar „mi-a luat și banii” deși sloganul „30 de zile pentru retur – garanția satisfacției” tronează la loc de cinste (Satisfacție pentru cine- pentru masochiști probabil… și pentru cei care au prea mult timp la dispoziție,  ca să scrie mail-uri, să scrie sesizări la OPC, să să povestească cu avocații), sunt pus în fața dilemei: „nu e bani, nu e retur, nu e pantofi”. Pentru că am avut ghinionul să cred în EPANTOFI.RO!!!

Acum, la ce mi-ar mai fi bune ghetele alea, pe care producatorul se laudă că le-a adus la conformitate, într-un interval de timp care depășeste cu mult prevederile legale, când tocmai a venit primăvara? Poate doar să le pun în vitrină și să îmi aduc aminte tocmai cu ce am început. Vorbele lui Murphy : „în fiecare secundă, pe glob se naște câte un fraier. Totul e să il găsești!” Se pare că epantofi.ro – pantofi de marcă, știe să îi găsească și să „îi incalțe” cum știu ei mai bine!

Să nu uităm că „ATITUDINEA” este cea care face muzica vieții!!!

În fiecare secundă avem libertatea de a alege, rezultantele acestor alegeri libere fiind deciziile noastre. Vă dați bine seama că nu mă refer aici la decizia de eliberare a unui prizonier încarcerat, sau la capacitatea de decizie a unui bolnav anesteziat, aflat în sala de operație.

Așa că atâta timp cât luarea acestor decizii nu s-a făcut la presiunea străzii sau cu pistolul la tâmplă, nu putem acuza pe nimeni că este vinovat sau responsabil de calitatea vieții noastre.

În cazul unor boli, situația se complică deoarece apariția și instalarea lor în corpul nostru nu este rezultatul alegerilor și hotărârilor noastre, ceea ce agravează situația, deoarece tulburați de dezechilibrul cauzat de evenimentul emoțional intens traumatizant, nu vedem, de multe ori, nici o ieșire din această situație, din acest conflict pe care aparent nu îl putem media. Mediatorul acestor stări, factorul de găsire al echilibrului interior și exterior este ACCEPTAREA

Dar despre ACCEPTARE și TERAPIA PRIN ACCEPTARE A „IMAGINII DIN OGLINDĂ” vom vorbi zilele următoare

(Dan Fărcaș – Cum ne legăm pietre de gât -Virtuți Adormite pentru a 2-a oară -2016, Toate drepturile rezervate)

Viata este o suma de alegeri si decizii, de experiente si experimente menite a ne largi orizontul cunoasterii, de schimbari mai mult sau mai putin dorite, uneori aparent impuse din exterior, alteori determinate de deciziile noastre. Si asta pentru ca lumea este intr-o continua transformare, pentru ca „nimic nu stagneaza, nimic nu se opreste.” De ce? Pentru ca oprirea inseamna STOP evolutie.

Te poti opri doar sa alimentezi, sa iti incarci bateriile, sa iei o gura de aer curat… Dar sa te opresti in plina schimbare, in toiul evolutiei tale, este echivalent cu….  ?????  Cu ce? Cu intoarcerea la origini si apoi iar de la capat? Pentru ca este ca atunci cand spargi un pahar? Oricat l-ai lipi, nu va mai fi ca inainte! Oprirea in plin proces de schimbare, nu este chiar sinucidere, dar nici pe depare nu e. E o negare a propriului potential, o autodevalorizare, o negare a propriei persoane. Asta pentru ca „doar mintea noastra se incapataneaza uneori sa refuze schimbarea, de frica”.

Schimbarile oricum se produc, fie ca vrem, fie ca nu vrem. Insa este foarte importanta atitudinea pe care o avem in fata schimbarii, fata de schimbare. Daca ne opunem noului, nu facem decat sa ne cufundam in frica si sa ne refuzam dreptul la cunoastere, evolutie si, in definitiv, dreptul divin de a ne experimenta potentialul la nivelul cel mai inalt. Asa ajungem sa ne complacem in postura de victime si nu facem decat sa ne plangem, sa judecam, sa acumulam resentimente.

In schimb, daca acceptam schimbarile, daca avem incredere in tot ce este, daca suntem angajati sa ne cunoastem si sa ne exploram fiinta, atunci vom accepta pe deplin schimbarea, vom accepta unicitatea noastra, vom constientiza maretia si potentialul fiecaruia dintre noi, si vom realiza ca in noi este amonia, pacea, libertatea, iubirea, puterea nemarginita… Totul este sa vrem. Pentru ca putem!

Pentru ca resemnarea nu are ce cauta in viata noastra. Pentru ca dupa cum spunea cineva „resemnarea este arma neputinciosului şi consolarea mincinosului…” Pentru ca te resemnezi atunci cand iti uiti propriile tale vise!

 

(Dan Farcas – Virtuti Adormite 2; Cum ne legam pietre de gat – 2016, Toate drepturile rezervate)

În fața bolii

Sursă: În fața bolii

Fiecare dintre noi simte nevoia de a deveni propriul său erou. Singurul mod de a face acest lucru este prin a lua înapoi acele părţi din noi care sunt conectate la altcineva, părţile din noi la care am renunţat. Atâta timp cât negăm existenţa în noi înşine a unor anumite trăsături, continuăm să perpetuăm mitul că alţii au ceva ce noi nu avem. Atunci când admirăm pe cineva, aceasta este o ocazie de a găsi încă un aspect al nostru înşine. Până când nu suntem în stare să ne retragem propriile noastre proiecţii, ne este imposibil să ne vedem potenţialul real şi să trăim experienţa totalităţii lui cine suntem noi cu adevărat. Nu putem să ne cunoaştem pe noi înşine dacă nu ne cunoaştem şi umbra, altfel ne va fi oglindită permanent de către celelalte persoane. Fiecare dintre noi trebuie să vrea să exploreze şi să scoată la lumină acest aspect al Sinelui. Ne place sau nu, suntem oameni şi avem o umbră. Noi credem că măştile pe care le purtăm ne ascund Sinele Nostru interior, dar orice refuzăm să recunoaştem în privinţa noastră se face cunoscut atunci când ne aşteptăm mai puţin.

http://portalspiritual.com/dezvoltare-spirituala-2/mintea-care-poate-vindeca/?utm_campaign=shareaholic&utm_medium=facebook&utm_source=socialnetwork

Presupunem că meciul s-a terminat deoarece am fost declarați invinși. S-a terminat un meci, iar această presupunere greșită poate termina o viață. Se termină tot în momentul în care noi decidem să renunțăm și nu găsim curajul să ne ridicăm și să ne menținem, într-o poziție competițională adecvată. Succesul presupune și impune perseverență și curaj. Și mai ales multă motivație și determinare. Dacă suntem convinși că drumul pe care am pornit este calea desăvârșirii noastre, atunci cu singuranță nu vom permite nimănui să ne abată din drum. Abaterea de la traseu și din drumul nostru se poate întâmpla doar cu voia noastră, cu acceptul nostru, pentru că oricât ar încerca cineva să facă lucrul acesta, fără acordul nostru, nu poate.

”Daca mi s-ar cere sa formulez cel mai util sfat pe care il pot da rasei umane, acesta ar suna dupa cum urmeaza: Asteapta-te la necazuri pentru ca sunt o parte inevitabila a vietii si, in momentul in care apar, tine capul sus, priveste-le drept in fata si rosteste: ,,Voi triumfa. Nu ma veti invinge.”     ANN LANDERS

 

Bate doar la ușa ta și într-o clipă, înainte de a apuca să îți tragi răsuflarea și să te dumirești cine e la ușă, a și pătruns înăuntru, ți-a invadat viața, liniștea, ți-a tulburat pacea interioară și te-a pus pe picior de război. Tristețea este manifestarea interioară a efectului secundar al unei cauze externe numită și necaz. Tristețea izvorăște din neacceptarea realității exterioare, de fapt din reflexia dureroasă a evenimentelor din viața noastre răsfrânte asupra propriei noastre persoane. „Mi-e dor de tine și sunt trist…” sunt versuri dintr-o celebră poezie. Tristețea te învăluie, te cuprinde, te face să fi „demn” de toată atenția anturajului. Tristețea se vede, pentru că suferința internă trebuie împărtășită.

De ce sunt triști oamenii? De ce atât de multă tristețe într-o lume aflată într-o alergare continua? Până cînd atâta tristețe? Până în ziua în care ne vom întoarce privirea către noi, vom privi „în noi” și vom conștientiza deșertăciunea eternei scuze „merge și așa”!

… Până când vom realiza că ar fi cazul să ne punem întrebarea: „Când a fost ultima data când am făcut ceva pentru prima data?” Când?… Pentru că este foarte ușor să ne spunem: „Doar asta îmi oferă viața!”, fără să înțelegem că rutina de a trăi în zona de confort (așa presupunem!!!) omoară creierul. Așa că ar fi cazul să conștientizăm că nu viața ne-a oferit tristețea, că nu ne-am născut cu „tristețea la purtător”, că de fapt evenimentele dureroase ale vieții noastre creează premisele necesare insinuarii tristeții, a căderii marginilor externe ale ochilor, a privirii „în pământ”. Cei care nu avem puterea să o dăm afară suntem noi! Pentru că noi cuantificăm semnificația evenimentelor din viața noastră! Pentru că noi suntem singurii care putem decide când ne facem curățenie în felia de creier! Pentru că de noi depinde să facem un pas și să ieșim afară! Pentru că „sunt ceea ce am” nu înseamnă doar deșertăcinea posesiunilor care ne definesc, înseamnă și „sunt trist, pentru că așa am hotărît eu”!

Ar trebui să ne bucurăm de viață în momentul prezent, ar trebui să acceptam ceea ce pare de neacceptat și nu poate fi schimbat (știm bine că de multe ori este extrem de dureros) și să înțelegem că în nici un caz mâine nu vom avea altă stare de spirit, dacă stăm și așteptăm.

Ne datorăm nouă înșine să ieșim din mulțime și să înțelegem la momentul prezent că viața merge înainte, că azi trăim și că acum e momentul luării deciziilor!

Să nu uităm că „sunt ceea ce fac” poate să însemne și… m-am reinventat, mi-am schimbat atitudinea! Abia atunci vom fi început „curățenia în felia de creier”!

Sursă: Acceptă-te, iubeşte-te! Ai pe tine semnătura lui Dumnezeu şi eşti deosebit, unic!

Cu toții avem temeri, multe și nejustificate în majoritatea lor, produse exclusiv de către gândirea noastră, care nu vor face decât să ne întârzie pașii prin care ne transformăm obiectivele vieții noastre în realitate. Pentru că temerile noastre ne vor face să cedăm la primul eșec și să căutăm vinovați pentru aceasta, convinși că noi suntem doar niște victime, care merită din plin atenția și compasiunea semenilor nosțtri, pentru rolul pe care îl jucăm în această nefericită dramă. Trebuie să înțelegem că puterile noastre sunt nelimitate că suntem capabili să ne rescriem scenariul vieții noastre fiind singurii în măsură că să ne transformăm, cu puțin efort și cu mare încredere în noi, visele și visurile în realitate. Cu siguranță că dacă privim aceste lucruri ca fiind imposibil de realizat, orice efort din partea noastră va fi inutil.

În sufletele oamenilor se petrec o serie de lucruri, se desfășoară epopei dramatice de multe ori, despre care aflăm uneori mult prea târziu, când nu se mai poate face nimic. Să fie oare adevărată această afirmație? Nu se mai poate face nimic sună de-a dreptul terifiant, înspăimântător! Nu se mai poate face nimic în cazul în care, pe cel în cauză l-a copleșit măreția dramei și negăsind nici o soluție a recurs la un gest extrem. Trist pentru cei din jurul lui, dramatic pentru apropiați, aparent simplu pentru cel în cauză, care nu a făcut decât să transmită misterul dispariției lui, aparținătorilor, care se vor lansa în speculații; cu excepția existenței unei note explicative. Problema din păcate nu se rezolvă, se transmite aparținătorilor și așa împovărați cu o problemă nou creată.

După cum spuneam mai sus, „sinuciderea” nu rezolvă problema, ba chia mai mult, o accentuează, o agravează. Datoria tot neplătită rămâne și bancherii sau cămătarii nu își vor dovedi mărinimia trimițând coroane de flori sau prescriind datoria, ci dimpotrivă…

Din fericire se pot face o mulțime de lucruri, se pot găsi soluții de rezolvare, chiar dacă pe moment nu se întrezărește luminița de la capătul tunelului. Pentru că toate aceste gesturi făcute în pripă, în grabă, sunt determinate de lipsa curajului de a ne asuma responsabilitatea faptelor noastre. Și dacă nu găsim nici un vinovat „potențial” sau suntem prea slabi pentru a ne asuma faptele ne pasc „gânduri necurate”. Așa că, dacă privim viața ca o „țeapă”, dacă ajungem să fim măcinați de refrenul: „De ce mi s-a întâmplat tocmai mie?”, dacă avem senzația și convingerea că „nu se mai poate face nimic”, avem toate șansele să devenim potențiali „sinucigași”!

Când am ajuns atât de aproape de „sfârșit”, când simțim că nu mai este nici o soluție, când credem că ziua este prea scurtă și așteptăm învăluirea straniei nopți polare, când imaginea din oglindă este de nerecunoscut, când propria noastră imagine ne face să plângem… când muzica s-a sfârșit… NU PUNE MÂNA PE ÎNTRERUPĂTOR… Nu stinge lumina!!!

PENTRU CĂ TOTUL ESTE DOAR… ÎN CAPUL NOSTRU. Pentru că Goethe a spus, când lumânarea pâlpâia „Mai multă lumină”. Pentru că nimic nu este inutil în viață!

Înainte de a ne scufunda în „somn” să nu uităm că somnul naște vise ce se vor a fi transformate în realitate. ȘI ASTA CERE… PREZENȚA NOASTRĂ!!!

Fiecare zi din viaţa noastră este o şansă de a ne reinventa, de a descoperi şi de a pune la lucru potenţialul ascuns şi nebănuit al creierului şi al corpului nostru. Nu trebuie să aşteptăm să apară în viaţa noastră un eveniment emoţional major, cum ar fi o problemă de sănătate, pierderea partenerului, pierderea locului de muncă, sau un alt eveniment pe care îl putem încadra în această categorie, pentru a descoperi cât de minunaţi suntem și ce potențial nebănuit are creierul și corpul nostru.

Fiecare zi ne dă şansa să alegem între a deveni mai buni sau mai răi, mai ignoranţi sau mai învăţaţi.

Să nu uităm că că gândurile noastre dau (sau nu) depresia sau exuberanţa, utilitatea sau inutilitatea noastră. Să înțelegem, să acceptăm și să folosim această putere minunată care există în viața noastră și cu care suntem înzestrați.

Asta… pentru că noi suntem cei care cuantificăm semnificația și dăm valoarea evenimentelor din viața noastră. Pentru că putem alege să stăm pe loc sau să evoluăm. Pentru că putem alege între a trăi și a muri.

Decizia ne aparține !!!

 

Soarta mea ar fi fost să rămân unul dintre cei peste 70000 de pacienți cu boala Parkinson, dacă nu aș fi luat decizia că „POT” face ceva cu viața mea, că pot să scot incurabilul și imposibilul afară. Pentru că, prea mulți ani m-am considerat „o victimă a sorții”. Și asta, pentru că am crezut că asta e destinul meu. Până când… poetul Rumi mi-a șoptit la ureche: „Privește în tine; tot ceea ce vrei să fii, Ești.”

EU AM ALES SĂ TRĂIESC!!!

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2015 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 12,000 times in 2015. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 4 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Ce ne însuflețește? (9)

Privim boala, sau mai corect apariția unei boli, ca pe o dramă care ne-a dezechilibrat fragilul nostru echilibru cotidian și care ne tulbură liniștea, fără să ne gândim (decât foarte târziu sau unii niciodată) să ne punem întrebările: „Ce știm și mai ales ce ar trebui să știm despre boală?” sau „De ce se îmbolnăvește lumea?”. Plecăm de multe ori de la premisa că suntem vinovați fără vină. Cinismul răspunsului la întrebarea: „De ce mi s-a întâmplat mie” (acel – de ce nu!) ar trebui să ne întărească convingerea că de fapt nu suntem niste „iepurași inocenți” și că ar trebui să privim boala ca pe un punct de cotitură în viața noastră, care să ne facă să ne concentrăm pe abilitățile noastre, pe posibilitățile ascunse ale corpului nostru, pentru a găsi soluția dar mai ales ca să găsim cheia cu care să deschidem ușile închise ale cunoașterii. Gândul nostru este de fapt, mult dorita cheie care ne deschide ușa care dă în drumul fericirii și al liniștii, sau ce ne transformă viața într un calvar.

Stăm și așteptăm în continuare acea Salvare care refuză să vină, sau care poate a venit și noi nu am recunoscut-o, pentru ca s-au perindat destui mesageri tăcuți sau zgomotoși pe lângă noi, pe care noi – concentrați pe Salvare, pe acel Godot pe care nu l-am văzut niciodată, pe acel medicament minune pe care nici măcar nu îl cunoaștem – orbiți de spectrul incurabilității suferinței noastre, puteam cu mare probabilitate să o fi ratat. Și asta, pentru că orbiți de iluzia că ziua de mâine ar putea să aducă medicamentul minune, refuzăm să căutăm soluții pașnice de rezolvare a conflictului cu boala, acest intrus, nechemat și nedorit, care ne-a invadat trupul, și mintea, devenind încet eticheta vieții noastre, deoarece este mai interesant să „sufăr de boala mea” decât să acceptăm că schimbarea este în noi, pentru că aceasta este de fapt esența mesagerilor: să ne vestească că „e vremea schimbării”.

“Citește asimilând, nu simplu citind – că nu-i vorba de-a împlini o normă, ci un canon – aceasta-i norma sau principiul. Citește trăind, nu memorizând. A citi trăind, bucurându-te de frumusețea unei idei, te construiește conștient și subconștient, iar timpul scoate cele sădite acolo așa, cândva, ca pe ale tale. Ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai citit aceea îți aparține cu adevărat; aceea ai asimilat. Deci nu te îndrum de-a citi ca să-ți încarci memoria, aceasta e bibliografie și slavă deșarta; ci de a crește sufletul și pe aripile artei mântuirii.”

Trăind în umbra confortului nostru zilnic ne mulțumim de multe ori cu ceea ce suntem, fără a lua în considerare sacrificarea celui ce suntem acum, astăzi, la momentul prezent, pentru cel care am putea deveni. Ne creăm în încercarea de a da un sens vieții noastre o poveste care ne ajută să ne agățăm de ceea ce credem că suntem făcându-ne să uităm sau să nu luăm în considerare că „nu pot”… există în capul nostru atâta timp cât ne gândim doar la lucrurile pe care nu le putem face.

Bună dimineața prieteni dragi
Se spune despre mine că aș fi “cardiologul care a înfrant boala Parkinson” sau “medicul care a învins boala Parkinson”. Nu am înfrânt nimic, nu este o compețitie, nu este vorba despre vreo luptă în care “sabia lui Dan Farcaș e mai lungă decât sabia bolii”. Vă spuneam cândva că a fost nevoie de aproape 25 ani, ca să învăt, că cea mai mare biruintă împotriva bolii, este însăși ACCEPTAREA ei.
Tocmai de aceea mi-am propus să vă spun câteva cuvinte despre ACCEPTARE, pentru că nu spune nimeni că este ușor de acceptat o boală cu tot ce înseamnă ea (tratamente medicale, stil de viață schimbat) însă este foarte important să ne trăim viața până la final, să nu ne lăsăm învinși.
Deepak Chopra spunea “Lucrurile trebuie acceptate aşa cum sunt, nu aşa cum am dori noi să fie în momentul prezent. Este foarte important să înţelegem acest principiu. Noi putem dori ca lucrurile să stea altfel în viitor, dar în acest moment trebuie să le acceptăm aşa cum sunt.”
Mulți oameni duc o viață redusă și fără eficacitate pentru că nu s-au acceptat niciodata pe ei înșisi, cu limitele și calitățile lor. Ești limitat în tine, în jurul tău și te gândești adesea: dacă aș fi sănătos, aș face, dacă aș avea …aș face, dacă, dacă, dacă…. Filozoful Michel Quoist spunea “atat timp cat nu vei fi acceptat cu adevarat limitele tale, nu vei putea construi nimic solid, căci îti petreci timpul dorind instrumentele care sunt în mâna celorlalți, fără să îți dai seama că le posezi deja, diferite, dar la fel de valabile. Nu le mai privi pe cele ale celorlalți, privește-le pe ale tale, ia-le și lucrează.”
A te accepta nu este sinonim cu a te resemna cum mulți au tendința să creadă. Resemnarea este de fapt renunțare sau capitulare în fața momentului prezent, înseamnă a nu mai încerca să înțelegi încotro te îndrepți și ceea ce este de făcut, acceptarea în schimb îți va aduce liniștea, îți va înlatura starea de tensiune, îți va aduce confirmarea faptului că circumstanțele se schimbă în bine.
Ne place sau nu să recunoaștem, toți suntem “hoți de cuvinte”, unele ne plac, ne impresionează ne creeaza senzații, ne inspiră să creem, ne place să ne folosim de citatele pline de înțelepciune care știm că pot schimba în bine viată unui om. Cel mai des decupăm cuvintele din diverse surse mai mult sau mai puțin cunoscute și le folosim spre a ne face cunoscuți, spre a ne exprima trăirile, emoțiile, dorințele sau …chiar mai mult, spre a ne creea o masca, aparent impenetrabilă care să ne ascundă frustrările, refulările și alte trăiri pe care am vrea să le aruncăm la gunoi, să le desprindem de noi.
Mereu îmi spun: există un singur Dan, cu care ești împreună 24 ore din 24, în prezent nu există altul, și nici nu e nevoie să fie altul. Nu știu de cât timp aș avea nevoie să mă acomodez cu un alt Dan Fărcaș. Așa că … ACCEPTAREA ESTE ÎN NOI, pentru că nu sunt nici mai mult, nici mai puțin valoros decât oricine altcineva, indiferent de punctele tari sau slabe pe care le am.
Nu pot încheia fără să citez din marele Osho, pentru că vă spuneam că nu suntem decât niște..hoți de cuvinte. “Primul lucru este acela de a te accepta în mod profund pe tine însuţi. Fiecare se simte inferior într-un fel sau altul. Motivul este neacceptarea faptului că fiecare este unic. Nu se pune problema superiorităţii sau a inferiorităţii. Fiecare face parte dintr-o categorie care îi este proprie şi din acest lucru nu rezultă nicio comparaţie. Şi nu pot să-mi închipui o fiinţă care să aibă totul în această lume. Unii nu au ezitat să încerce, dar au eşuat lamentabil. Fii doar tu însuţi şi va fi suficient.”
Rămân același…Dan

Gândurile, aceste elemente specifice minții umane, sunt doar ale noastre și le purtăm cu noi adânc înrădăcinate și ascunse în subconștientul nostru, acest hard al creierului, care respiră odată cu noi și care acceptă drept adevăr absolut, ceea ce noi în furnizăm ca adevăr, ceea ce mintea noastră conștientă percepe și acceptă ca fiind litera de lege a adevărului. Ceea ce gândim și ceea ce credem, este ceea ce va deveni adevăr pentru noi. Acesea sunt elementele care ne modelează viața. Pentru a întări valoarea gândurilor și a puterii acestora ar trebui să avem în permanență în fața ochilor răspunsul la întrebarea: „Ce ne mai rămâne dacă o catastrofă ne distruge tot, dacă o boală ne trântește la pat? Ce mai rămâne?… Ce? Doar… GÂNDURILE NOASTRE. Doar NOI și Gândurile Noastre…

Ne alimentăm cu presupuneri, și uităm „de câte ori am renunțat în viața noastră”, pentru că nu am găsit răspunsul potrivit la întrebarea: „De ce mi s-a întâmplat tocmai mie acest lucru?”. Și asta, pentru că nu am privit „eșecul ca pe o sursă de înțelepciune”, pentru că am căutat „soluții complicate la probleme simple”, pentru că de multe ori nu știm „încotro ne îndreptăm”. De ce? Răspunsul este covârșitor de simplu: „suntem prizonierii unei realități prefabricate”, pentru că „de când mă știu am fost așa”. Folosim mult prea des cuvintele imposibil sau incurabil, de parcă actiunile pe care le avem de întreprins și evenimentele care apar în viața noastră stau sub comanda neputinței sau eșecului. Vrem să părem modești exact atunci când circumstanțele cer exact contrariul. În loc să scoatem la suprafața și să punem la treabă abilitățile noastre ascunse ca să valorificăm potențialul nelimitat al creierului nostru, acest far care luminează prin ceața lăsată în subconștientul nostru de „nu pot”, „nu știu”, „nu vreau” sau alte formulări asemănătoare, rămânem prizonierii ideii că schimbarea este un „pod mult prea îndepărtat”. Căutând vinovați pentru eșecurile noastre, ne transformăm în niște victime ale vieții, făcând ca gustul amar al eșecului să se transforme într-o dramă. Așteptând compasiunea anturajului și a celor cu care venim în contact nu vom putea scăpa prea ușor din ghearele frustrărilor apărute ca și consecință directă a neîmplinirilor noastre.

Plecăm în călătoria noastră convinși că știm (ce bine ar fi!) „încotro ne îndreptăm” și ne mândrim că am găsit bilete la clasa întâi până la stația terminus. Urcăm în trenul vieții fără să știm cine va fi tovarășul nostru de călătorie. Ne vine greu să înțelegem că esența acestei călătorii este să conștientizăm unicitatea noastră ca indivizi, că drumul până la gara terminus, este de fapt găsirea sensului vieții noastre și că asta implică printre altele „acceptarea imaginii din oglindă”, ceea ce ne va asigura cu siguranță o călătorie la clasa întâi. Despre cât de lung și anevois este drumul acceptării noastre, nu este nevoie de un jurnal al evenimentelor, derulate pe fundalul timpului, această invenție a omului, care de fapt ne face să asistăm neputincioși cum se scurge ireversibil împreună cu întreaga noastră viață. Ne este greu să credem că au fost de-a lungul istoriei oameni, care confruntați cu situații de-a dreptul dramatice, care le-au răscolit profund viața, și-au găsit liniștea acceptând inacceptabilul.

 

via Poti avea scuze sau poti avea rezultate . Nu le poti avea pe amandoua.

Dacă tot nu putem schimba nimic din trecutul nostru, dacă nu are sens să ne ascundem de umbra noastră, lăsând pagini albe în povestea noastră personală (ah! ce iluzie – pagini albe în arhiva subconștientului – bine ar fi – ce ușurate!!!!!), dacă amintirile evenimenelor demult apuse cu conotație presupus negativă în viața noastră  (evenimente cărora obișnuim să dorim să le dăm delete) încă ne urmăresc și ne dau fiori reci… ce mai putem face???

Să  înțelegem și să realizăm cât de importantă este… și cât de aproape de Divin, de sublim, cât de aproape de armonie și de pace ne aduce IERTAREA… ȘI MAI ALES ÎNGĂDUINȚA. Singurele virtuți deaspra Iertării… fiind Recunoștința și Credința.

Imperfecțiunea umană cere Îngăduință, cere Toleranță, cere Cunoaștere… dar mai presus de toate cere Iubire, da… cere Iubire de Sine, pentru că fără Iubire de Sine, nu există Iubire de Semeni. „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” ne învață Biblia! Și cine este cel mai aproape de noi? Bineînțeles că e Sinele Nostru.

Să fi Îngăduitor, înseamnă să transcezi deasupra tuturor trăirilor negative, înseamnă să-ți purifici mintea și să înțelegi că „imperfecțiunea umană” este omniprezentă, că este o caracteristică generală și chiar mai mult… înseamnă că atunci când treci pe lângă gardianul care te-a torturat și biciuit… să poți să te golești de resentimente și în loc să îți vină să îl scuipi între ochi și să îi tragi un pumn în figură… să ai puterea să îi zâmbești și să îi întinzi mâna, întocmai precum Nelson Mandela.

Îngăduința cere multă iubire de semeni, cere altruism, cere cunoașterea naturii umane, dar înainte de toate cere autocunoaștere, cere introspecție, cere răspuns la: Cine sunt eu? Pentru că dacă găsim răspunsul la această întrebare vom înțelege că atunci când dăm frâu liber emoțiilor și trăirilor negative… scuipatul între ochi și pumnul în figură… le încasăm noi.

Să fim Îngăduitori cu semenii noștrii și să îi iubim, nu este altceva decât reflexia „acceptării imaginii noastre din oglindă”. Și ce poate fi mai sublim decât să înțelegi că „errare humanum est”?

SĂ ÎNTELEGEM CĂ PUTEREA DE A NE IERTA PE NOI ÎN PRIMUL RÂND și a nu ne considera VICTIME ALE GRESELILOR NOASTRE… NE FACE SĂ DEVENIM MAI BUNI!!!

 

Auzim frecvent in jurul nostru afirmatii de genul: “daca as fi fost mai tanar”, “sunt prea bolnav sa fac asta”, “familia nu ar intelege”, “sunt prea batran, sti bine”, “ultima data, nu a iesit bine”, “ei, azi nu ma simt prea grozav”, “nu as putea face lucrul acesta”, “mi-e sortit sa traiesc o viata in mizerie”, “nu este adevarat ca as putea face lucrul acesta”, “sunt mult prea ocupat ca sa fac lucrul acesta”, “de cand ma stiu am fost asa” sau …multe, multe alte expresii cu aceeasi semnificatie, care de fapt toate inseamna acelasi lucru: SCUZE. Conform Dex scuza este sinonim cu justificare, motivare, sau dezvinovatire.
Suntem experti in a gasi motive pentru a lasa lucrurile asa cum sunt, sau cu alte cuvinte: SA GASIM SCUZE, care de fapt nu fac decat SA IMPIEDICE TRANSFORMAREA NOASTRA. Odata aparuta SCUZA aceasta nu face decat sa creeze un pseudoconfort, deoarece a sta pe loc si a nu evolua e sinonim cu “ a te imbata cu apa rece” . Luule Vilma in cartea “Sa stagnezi sau sa evoluezi” abordeaza filozofic cu lux de amanunte aceasta problema.
Intreaga realitate este un proces dinamic, da semne ca lucrurile se misca, evolueaza, deci situatia cere transformare din partea participantilor. Nimeni nu va putea face niciodata transformarea in locul nostru si nici nu ne va putea invata cum sa o facem, pentru ca sursa transformarii este in interiorul nostrum. Lipsa de incredere in noi nu va face decat sa intirzie si sa ingreuneze procesul transformarii si implicit al evolutie noastre.
Persoanele care realizeaza cel mai mult in orice activitate sunt cele care au cea mai scazuta tendinta de a prezenta scuze. Deci ceea ce te impidica sa accelerezi spre rezultate bune este SCUZA. Wayne Dyer in cartea “Fara scuze. Naravul din fire …are lecuire” aduce in prim plan “catalogul scuzelor”. Tot el afirma: “Nu exista scuze pe care sa merite sa la aparam, chiar daca au facut parte dintotdeauna din viata noastra”.
Am invatat ca de fapt evaluarea noastra se face prin prisma rezultatelor pe care le-am obtinut. Scuzele nu fac decat sa ne distraga de la treaba pe care o avem de facut.
Cea mai buna zi din viata noastra va fi atunci cand vom renunta la scuze, cand vom inceta sa ne mai argumentam inactivitatea sau imobilitatea, cand ne vom decide sa acceptam responsabilitatea si vom admite cand gresim.
Inceputul sfarsitului scuzelor nu este altceva decat inceputul trasformarii noastre.

Schimbarea începe cu asumarea responsabilității. Când nu vom mai fugi de noi, când nu ne vom mai ascunde în spatele unor măști, menite a ne crea o pseudoimagine, care doar în viziunea noastră ne oferă o siguranță, o impenetrabilitate către fragilitatea noastră dar care ne permite să negam umbra noastră, vom constata prezența a multor pagini albe în istoria noastră personală. Negarea trecutului, a unor evenimente și experimente trecute, care ne trezesc amintiri neplăcute, nu face decât să creeze premisele instalării sindromului de neadaptare. Respingerea trecutului înseamnă negarea propriei noastre persoane iar neacceptarea propriei noastre imagini din oglindă ar trebui să creeze premisele conștientizării și a înțelegerii faptului că este obligatoriu să ne asumăm faptele noastre și responsabilitatea lor, generând astfel elementele necesare demarării „schimbării noastre” (la față), a transfigurării noastre și a abandonării măștilor.  Ce înseamnă să ne asumam 100% responsabilitatea pentru absolut tot ce se întamplă în viața noastră? Înseamnă să acceptam faptul că noi suntem creatorii a tot ceea ce experimentăm, al tuturor evenimentelor pe care le trăim. Aceasta pare o idee foarte greu de digerat, într-o societate în care ne-am obișnuit să ne găsim scuze la tot pasul, să dăm vina pe alții pentru ce nu merge în viața noastră, să cultivăm asiduu o mentalitate de victimă, convinși fiind că cineva ne bagă bețe-n roate.

În ziua în care ne vom asuma în întregime responsabilitatea, pentru propria noastră persoană și pentru faptele noastre, vom avea o mare surpriză. Vom constata, că nu mai avem nevoie de scuze față de noi, pentru faptele noastre, deoarece acțiunile noastre vor face parte din ceea ce numim drumul spre succes. Și atunci, când suntem pe drumul spre succes, este cât se poate de clar, că nu prea facem greșeli.

Clubul Pacienților cu Boala Parkinson Mureș, posesor al mărcii „Virtuți Adormite” lansează concursul „DE CE VREAU SĂ CITESC „VIRTUȚI ADORMITE”?”, oferind prin tragere la sorți un număr de 5 exemplare cărți, celor care vor răspunde la întrebarea de mai sus. Concursul se va încheia joi 26 noiembrie 2015 la orele 23:59:59

O altă alternativă este răspunsul la une din întrebările: „DE CE MERITĂ SĂ CITEȘTI „VIRTUȚI ADORMITE”?” sau „CE REPREZINTĂ „VIRTUȚI ADORMITE”?”

Împreună suntem mai puternici!

Vă mulțumim!

„Virtuti Adormite” este medicamentul miraculos oferit de dr. Dan Mircea Farcas, noua celor care dorim sa nu ignoram dizabilitatile cu care am fost „inzestrati” si pe care le-am considerat „dusmanul nostru de nedespartit”, pana in momentul in care am constientizat ca ar fi bine sa incercam sa ne „imprietenim” cu ele. Acest lucru s-a intamplat pe parcursul lecturii, iar faptul ca imi doresc enorm sa recitesc „Virtuti Adormite” si sa dau mai departe se datoreaza autorului, care pe langa faptul ca prin metoda prezentata m-a ajutat sa-mi descopar dizabilitatile din propria-mi fiinta, mi-a pus la indemana instrumentele pentru a-mi mentine viata sub control si a-mi remedia anumite defecte.

Dr. Dan Farcas a reusit cu usurinta sa „trezeasca” cititorul din mine, si astfel o sa ramana in mintea si sufletul meu, pana la „sfarsitul calatoriei”. Ii multumesc din suflet!

Anamaria Sfintean – Bistrita

Obișnuim să spunem „suntem oameni și suntem muritori” ascunzându-ne în spatele eternei scuze „este omenesc să greșim”, de parcă asta ar fi natura umană. De parcă noi oameni, deși știm că suntem supuși greșelilor, căutăm această cale, a minimei utilizări a abilităților noastre naturale, știute sau neștiute, active sau aflate în hibernare, tocmai pentru „a comite o nouă greșeală” (de cele mai multe ori, cu consecințe neprevăzute), pentru că „merge și așa”, omițând de multe ori cu bună știința,  faptul că s-ar cuveni să ne întoarcem privirea către noi și să ne punem întrebarea „Până când?”. Toate acestea se întâmplă pentru că este mai confortabil să stăm în spatele scuzelor, nefiindu-ne prea clar, de multe ori, cum stau lucrurile cu scuzele și cu rezultatele, deoarece prea puțini conștientizăm că între scuze și rezultate există o relație invers proporțională.

Ce poate fi mai înălțător, decât conștientizarea abilităților noastre și dezvoltarea lor prin ore de muncă. Iar când vom realiza, că oamenii nu reușesc pentru că atunci când obosesc, renunță, când vom conștientiza că limitele și temerile noastre sunt adesea o iluzie, vom înțelege că a venit „vremea schimbării”. Ca orice visători, trăim utopic cu speranța că schimbarea ne va ajuta să luptăm pentru creerea unei lumi mai bune, că prin schimbare, prin abandonarea umbrelor trecutului și rescrierea poveștii noastre personale, vom asista la „schimbarea noastră la față”, la transfigurarea noastră; fără să înțelegem că aruncând măștile, suntem pe cale să ne transformăm în „salvatorii lumii”. Pentru că „cel care salvează o viață, salvează o lume întreagă” spunea Oscar Schindler. Pentru că abia într-un târziu realizăm despre ce viață este vorba. Pentru că schimbarea vieții noastre vine la pachet cu ieșirea noastră din întuneric. Mai avem dubii despre ce viața salvată este vorba? Că noi suntem de fapt termenul pe care nu l-am recunoscut în această ecuație! Că propria noastră viață, abia acum ne aparține cu adevărat!

Uităm că oricât de intensă ar fi, durerea este temporară, trebuie doar să „găsim cel mai bun analgetic”, pentru că după un timp, oricât de lung ar fi acesta, ea va trece, poate chiar vom uita episodul dureros. Ceea ce nu vom uita în schimb niciodată și nu trece, este gustul amar al renunțării la luptă, al eternității deciziei de a trăi în continuare în iadul imposibilului și incurabilului, subjugați de o voce care ne-a spus că „nu se mai poate face nimic”. Și, chiar dacă nu se mai poate face nimic, pentru că așa ni s-a spus și noi am  preluat aceste cuvinte ca pe o literă de lege, e păcat să murim în anonimat, pradă sorții „care fuse crudă cu noi, și de astă dată”. Pentru că… oricine are dreptul la o a doua șansă!

„Dan Mircea Fărcaș este Omul medic-pacient. Îi simți puterea și verticalitatea din simpla sa prezență. Te privește curios și critic, te întreabă cu o privire amuzată dacă știi să trăiești fiecare clipă și mai ales, să te bucuri de ea. Cartea sa este la fel de sinceră ca el. Te pune pe gânduri, te face să te întrebi de ce și de cât ai nevoie ca să obții acel echilibru simplu, cu tine și cu cei din jur. Îți împărtășeste experiențele lui, lupta dusă, nopțile nedormite și zâmbetul soluției găsite. Omul care a scris această carte este de un altruism rar întâlnit. Medicul cardiolog care a scris această carte a studiat mult până să se arate lumii și în scris. Persoana cu boala Parkinson care a scris această carte a așteptat până când a creat un model care poate fi urmat de oricine. Sunt multe citate în carte, poate vă vor părea prea multe. Și totuși, fiecare dintre ele are rolul său pe care merită să îl descoperiți. Între citate sunt descrise trăirile autorului, subtil, elegant, demn. Citind cartea, cred că atât persoanele cu boli cronice cât și cele care se consideră sănătoase, au multe de învățat și mai ales, de dat mai departe. Și asta înseamnă menirea unei cărți. Și asta înseamnă rolul unui Om-Medic-Pacient.”

Dr. Maria Szerac, CEO Houston NPA

Stau cuprinsă de admirație, acum, după ce am citit cartea „Virtuți Adormite”, invitându-vă la lecturarea ei, și „poate la o relecturare cu creionul în mână”, cum ne sfătuiește, autorul cărții, cardiologul Dan Mircea Fărcaș. Lăsând la o parte activitatea profesională a doctorului Dan Mircea Fărcaș, aș scoate în evidență, faptul că acest Om „conviețuiește cu domnul Parkinson” de peste un sfert de veac; acest Om care s-a împrietenit cu o maladie teribilă, a reușit să dea un sens extraordinar suferinței prin care trece în fiecare zi într-un mod poate prea puțin imaginat de noi.

Aduc un distins omagiu pentru toate realizările domniei sale și pentru felul în care abordează fiecare zi din viața sa. Un astfel de exemplu mă motivează și mai mult în viața profesională să îmi urmez calea cu și mai multă dăruire pentru a crea contexte favorabile schimbărilor de paradigmă.

Pe de altă parte, Omul Dan Mircea Fărcaș și-a asumat boala și responsabilitatea acesteia și nu a făcut din aceasta o etichetă a vieții lui. Își poartă boala, alături de el, cu o demnitate ieșită din comun, dovedind o motivație și o voință remarcabilă și o intenție mereu activă care l-au ajutat să își transforme visurile în realitate.

Cartea „Virtuți Adormite” nu este altceva decât o torpilă, care pleacă de la o bază teoretică bine documentată, la care se adaugă experiența deprinsă în acest sfert de veac, de când doctorul Dan Fărcaș este prieten cu domnul Parkinson. Torpila se îndreaptă către ținta, care este formată din cititorii cărți, unde cu siguranță se va produce explozia acesteia.

„Virtuți Adormite” este o carte de excepție pe care am avut onoarea de a o parcurge si care mă îndreptățește să o recomand tuturor celor care doresc să își reamintească de Virtuțile lor Adormite pentru a-și rescrie scenariul propriei vieți.

Autorul acestei cărți, dl. doctor Dan Mircea Farcaș ne dăruiește astfel nouă tuturor crâmpeie din propria experiență și cunoaștere ca un balsam de speranță pentru trup, suflet si spirit.

Sunt fericită când particip, direct si indirect, dincolo de timp și spații, la bucuria revelării acestor „Virtuți Adormite” care reprezintă împlinirea concretă a celor mai profunde năzuințe, dorinte, vise și speranțe personale.

Când vorbim si ne dorim acele „vindecări miraculoase” la nivelul trupului, extraordinarul exemplu personal al autorului și această carte atât de frumos scrisă pot reprezenta un pas mare în revelarea de Sine pentru fiecare dintre noi.

Cuvintele chiar îmi par insuficiente în a-mi exprima recunoștința, în fața mesajului transmis de cartea „Virtuți Adormite”. Cuvintele simple, dar cu deosebită rezonanță, parcă desprinse din filmul „Închisoarea îngerilor”: „Poți să alegi să mori sau să trăiești. Decizia îți aparține” sau din filmul „Discursul regelui”: „Ceea ce contează în viață, este să nu te lași”, țin loc de orice alt comentariu legat de cartea domniei sale, astfel încat voi spune doar un simplu: Vă mulțumesc domnule doctor pentru ceea ce ați reușit să transpuneți pe hârtie!

Dr. Alina Irina Mircea

Creierul uman, această minunată mașinărie, pe care o avem cu toții în dotare, care deţine controlul total asupra organismului și care este construit pentru a nu face mereu acelaşi lucru, este făcut să nu devină o victimă a rutinelor zilnice, a automatismelor cotidiene care, deși fac viața mai confortabilă, duc invariabil la involuția creierului.

Din păcate măreția creierului uman este umbrită de faptul că acesta vine fără instructiuni de folosire, că îi lipsește manualul de utilizare, care ne-ar fi de real folos ținând cont că de felul în care ne folosim de setările creierului nostru depinde să stagnam, să rămânem pe loc, sclavi ai rutinelor sau să mergem către o evoluţie sau o revoluţie.

Prinşi în vâltoarea rutinelor cotidiene, a serviciului nostru, a freneziei acestei lumi – compusă din magazine, facturi, plimbatul animalelor de companie, pregătitul mesei, mersul la doctor, socializarea, mersul la sală şi alte nenumărate exemple – ajungem ca acestea să ne intoxice existenţa, iar intersectarea cu un eveniment intens emoţional să ne prindă, cum s-ar spune, pe picior greşit. Pentru că în majoritatea situaţiilor, nu suntem pregătiţi să facem faţă contactului cu un eveniment care ne scoate din rutina zilnică. Una dintre cauzele principale este că nu ne acordăm nouă timp pentru noi, pentru a ne cunoaşte noi pe noi, pentru a avea o relaţie bună cu propria noastră persoană.

Trăind în umbra confortului nostru zilnic ne mulțumim de multe ori cu ceeea ce suntem, fără a lua în considerare sacrificarea celui ce suntem acum, astăzi la momentul prezent, pentru cel care am putea deveni, pentru că este clar că dacă ne punem întrebarea: „Cine sunt eu?”, s-ar putea să depunem eforturi serioase în căutarea răspunsului. De răspunsul pe care îl găsim la această întrebare (acel banal EU SUNT, sau EU POT FI) depinde viaţa noastră. „Eu sunt” şi „Eu pot” sunt formulele care ne schimbă viaţa. Trebuie să acceptăm că porţile cunoaşterii şi ale înţelepciunii sunt întotdeauna deschise şi că este obligatoriu să îl excludem pe „nu pot” din viaţa noastră.

Ne gândim foarte des la ceea ce nu putem face! De fapt, la ceea ce credem că nu putem face. De ce? Pentru că nu credem că putem trece dincolo de… limitele limitărilor noastre! Pentru că suntem prizonieri în închisoarea minții noastre, crezând că: „nu putem face asta” și că „este prea greu pentru noi”. Deoarece: „nu pot”… există în capul nostru atâta timp cât ne gândim doar la lucrurile pe care nu le putem face.

Concluzia este cât se poate de clară: cei care se concentrează pe ceea ce nu au şi/sau nu pot face, din pricina unor dizabilităţi sau a unor limitări cauzate de convingeri negative, nu vor reuşi niciodată să se ridice la înălţimea aşteptărilor lor. Proiectele lor de viitor rămân îngheţate în faza de vise, pentru că mulţi dintre ei, prin autolimitările pe care şi le creează, nu sunt capabili să-şi facă visuri. Şi asta pentru că viaţa lor se desfăşoară în spectrul şi sub sceptrul lui „NU POT”.

În încercarea de a descoperi cine suntem, este bine să aflăm şi cine vrem să fim sau, chiar mai mult, am putea afla ce am putea deveni şi mai ales unde am putea ajunge. Numai aşa vom putea găsi adevăratul sens al vieţii noastre, adevărata noastră împlinire sau, mai exact, calea spre vindecarea şi mântuirea noastră. De noi depinde ca aceste lucruri să devină o certitudine a vieţii noastre de zi cu zi sau, din contră, reinventarea noastră şi găsirea sensului vieţii noastre pot să rămână la fel de dificil de găsit precum farul de la capătul lumii.

Fiecare zi din viaţa noastră este o şansă de a ne reinventa, de a descoperi şi de a pune la lucru potenţialul ascuns şi nebănuit al creierului şi al corpului nostru. Nu trebuie să aşteptăm să apară în viaţa noastră un eveniment emoţional major, cum ar fi o problemă de sănătate, pierderea partenerului, pierderea locului de muncă, sau un alt eveniment pe care îl putem încadra în această categorie, pentru a descoperi cât de minunaţi suntem și ce potențial nebănuit are creierul și corpul nostru.

Fiecare zi ne dă şansa să alegem între a deveni mai buni sau mai răi, mai ignoranţi sau mai învăţaţi.

Asta… pentru că noi suntem cei care cuantificăm semnificația și dăm valoarea evenimentelor din viața noastră. Pentru că putem alege să stăm pe loc, să evoluăm sau să ne reinventăm!. Pentru că putem alege între „a trăi și a muri!”

Decizia ne aparține !!!

Sursă: Medicul cardiolog Dan Mircea Farcas lanseaza cartea ,,Virtuti Adormite’ 2862431 – Index-Stiri.ro

Citesc ”Virtuţi adormite”, a doua carte pe care ne-o dăruieşte Dan Fărcaş. Mă las prinsă de lectură şi-mi dau seama că timpul a trecut, aproape fără de mine. Aşez cartea pe birou şi încerc să-mi amintesc unde am citit ceva asemănător. Se vorbea despre un tânăr, aflat în grădina casei sale, printre smochinii înfloriţi, într-un zbucium sufletesc care îi umplea ochii de lacrimi. Dintr-odată, se simţi iubit de tot ce-l înconjura sau, mai bine zis, frumuseţea cu care era înconjurat începea să-i vorbească despre o mare Iubire, lăsând în sufletul său răvăşit o sete adâncă. La început i-a vorbit cu voce firavă, abia şoptită. Apoi, vocea s-a conturat, devenind asemenea celei unui copil. În cele din urmă, i-a poruncit limpede ”tolle lege” (ia şi citeşte). Citind, tânărul s-a luminat, şi-a schimbat felul de a vedea lumea, şi-a curăţat privirile asupra sinelui, iar mai târziu, a devenit episcop. A cunoscut Iubirea şi a deschis ochii celor din jurul său, făcându-i şi pe ei vrednici de Iubire. Acesta era Sfântul Augustin de Ipona, iar episodul este parte din ”Confesiunile” sale (Cap. VIII, 12, 28 – 29). Pe Dan Fărcaş, o voce l-a îndemnat să caute tocmai atunci când părea că boala l-ar fi supus. ”Cel mai zguduitor am plâns atunci când Dumnezeu m-a luminat şi mi-a trimis mesajul: CAUTĂ!” (p. 58). Nu a fost o voce oarecare, pentru că aceste voci care schimbă destine nu vin din neant. Ele vin la momentul oportun, în starea de spirit cea mai potrivită, trimise anume spre a chema către un drum mai frumos. Iar cel ce scrie s-a lăsat chemat şi condus spre o victorie care l-a întărit în faţa suferinţei şi l-a învăţat că suntem cu atât mai frumoşi, cu cât ne-am ridicat mai des după căzături.  Mă urmăreşte această asemănare între povestirea Sfântului Augustin şi cea a doctorului Fărcaş. Cel dintâi, simţindu-se copleşit de iubirea Dumnezeului care s-a dăruit pe cruce pentru ca fiecare dintre noi să se poată împărtăşi din iubirea divină, renunţă la viaţa mizeră pe care a dus-o până în acel moment şi devine unul dintre cei mai profunzi doctori ai Bisericii Catolice. Cel de-al doilea, doctor de trupuri, descoperă prin experienţa propriei persoane că omul nu e făcut pentru a fi redus la materia ce-l compune, ci e mult mai mult, o fiinţă chemată să-şi depăşească condiţia şi să se înalţe mereu. Unde? Spre ce anume? Pe acest tărâm, autorul e încă timid. Mai puţin timid devine atunci când îşi ia inima în mâini, şi-o pune pe palme, şi aşa descoperită înaintea cititorului, o lasă să-şi spună deschis povestea de suferinţă, căderi, lacrimi şi mai ales pe aceea de lumină, bucurie şi soare, aşa cum face în volumul ”Virtuţi adormite”. Aş fi fost înclinată să cred că autorul scrie din dorinţa de a se elibera de ceva apăsător. Dar nu e aşa. Volumul nu are rol eliberator de catharsis, ci este o tandră mărturisire a unei experienţe, făcută pentru a da speranţă celor căzuţi de-a lungul drumului, curaj celor care se clatină şi prilej de meditaţie asupra fragilităţii, celor care se consideră intangibili.  Nu cred că prin volumul ”Virtuţi adormite” autorul ar dori să-şi revendice vreo specială calitate literară. Nu răzbate o asemenea dorinţă din rândurile pe care le-am parcurs. Cartea doreşte să aducă ”lumină şi optimism celor care au conştientizat necesitatea schimbării” (p. 32) generând o solidaritate virtuală a celor care luptă. Dar, întreb eu, cine nu luptă pe acest pământ? Cu toţii avem problemele noastre, mai mărunte sau mai mari. Fiecare dintre noi am putea să ne numim greutatea boală şi să citim, cu inima liniştită şi deschisă, rândurile scrise de cardiologul Dan Fărcaş în cartea pe care singur o defineşte drept un ”ghid de supravieţuire”, cu atât mai credibil cu cât autorul scrie în urma (mai bine, pe marginea) unei experienţe trăită în prima persoană. Nimic nu poate fi mai preţios decât împărtăşirea unei asemenea experienţe acum, când sunt în vogă cursurile speciale de formare a personalităţii, de auto-cunoaştere şi auto-control, unde ”mentorii” vorbesc ades (dacă nu mereu) din teorie şi nu din experienţa trăită. Atunci când vorbeşte despre reinventarea propriei persoane şi descoperirea virtuţilor adormite, autorul face de fapt o invitaţie la un soi de isihasm lumesc, contemporan, având drept scop pacificarea cu sine însuşi, prin autocunoaştere. Această temă este predilectă părinţilor Bisericii şi folosită în toate noviciatele ordurilor călugăreşti. Fără să ştie, când scrie, doctorul Fărcaş se îndreaptă spre isihasm cu mâinile întinse, chiar dacă îşi află izvor de inspiraţie în autori mai mult sau mai puţin creştini – precum Aldous Huxley, Anthony Hopkins, John Coleman, Khalil Gibran – şi ocoleşte izvoarele ecleziastice. El îşi îndeamnă cititorul, dornic să afle calea pentru a-şi învinge boala, la igienă spirituală, spunându-i că: ”Spiritualitatea este acea parte nefizică din noi, ascunsă în profunzimea noastră, pe care nu o putem vedea sau atinge, care ne face viaţa şi care dă valoare vieţii noastre.” (p. 134). M-aş bucura ca, într-o nouă apariţie editorială, să pot afla că această spiritualitate umană îşi găseşte împlinirea în eternitatea transcendentală a iubirii divine, în bucuria de a ne şti iubiţi de Dumnezeu. Altfel, toată strădania pământeană ar fi de prisos şi efemeră. Aş priva cititorul de surpriza unei revelaţii plăcute şi utile dacă aş dezvălui şi celelalte părţi frumoase şi ademenitoare ale cărţii cardiologului Dan Fărcaş, acest om în care inima de carne şi cea spirituală îşi găsesc leac şi sfat şi alinare.  Doresc să încurajez la lectură pe toţi cei care se simt purtători ai unei greutăţi, de orice fel, dar şi pe cei care vor să înveţe cum să-şi împărtăşească o bucurie sau o clipă de înălţătoare uimire. Înlocuiţi cuvântul ”boală”, pe care îl veţi afla în carte, cu numele problemei care vă apasă şi lăsaţi-vă călăuziţi cu încredere de sfaturile doctorului Fărcaş.

Adriana MOLDOVAN, teolog
Cartea va fi prezentată joi, 29 octombrie de la ora 18.00 în cadrul Book Fest de la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu-Mureş. De altfel, Book Fest, una dintre cele mai interactive manifestări din cadrul proiectului UMF70,  se va desfăşura în perioada 27-30 octombrie. La eveniment, marcă a University Press Tîrgu Mureş, vor fi prezenţi reprezentanţi ai editurilor din Mureş, Cluj, Braşov, Sibiu, Bistriţa şi Alba.

Mures | Citesc ”Virtuţi adormite”, a doua carte pe care ne-o dăruieşte Dan Fărcaş. Mă las prinsă de lectură şi-mi dau seama că timpul a trecut, aproape fără de mine. Aşez cartea pe birou şi

Sursă: Mures | O carte bună pentru fiecare – GOLD FM ROMANIA

,,Virtuti adormite” este o carte a metamorfozei, o calatorie spirituala in slove atent mestesugite care te surprinde prin franchetea destainuirilor, miracolul transformarii si mesajul profund, intens, repetat staruitor parca pentru a deschide ochii tuturor asupra posibilitatilor noastre. ,,De ce eu?” „De ce mi se intampla mie toate acestea?” sunt intrebari pe care ni le punem adesea, dar putini avem puterea ta, dr. Dan Farcas – ,,trecator prin viata”, de a sta fata in fata, ochi in ochi, cu ,,dusmanul”, cu arme inegale, dar pregatiti pentru victorie. Am inteles citind aceasta carte ca singura ,,boala” de care suferim sau vom suferi vreodata este ,,somnul adanc” si unicul remediu, nascut din framantari, zbateri sufletesti si in cele din urma din lumina intelegerii, remediu pe care ni-l dezvalui cu atata generozitate in paginile ,,Virtutilor Adormite” este ,,Trezirea”. Multumim, Dan Farcas!

Se presupune că fiecare dintre noi avem o viaţă secretă. Ceea ce facem, ceea ce vorbim, felul în care reacţionăm – este de multe ori diferit faţă de ceea ce gândim. Şi tot la dualitate, polaritate, plus-minus, sus-jos, noapte-zi, viaţă-moarte, dr jekyl and mr hyde, divin-diabolic, sacru-profan, sfânt-păcătos sau, mai corect, la 2 în 1 ajungem. Se spune că adevărata personalitate este dată de comportamentul nostru atunci când nu ne vede nimeni. Dacă ar fi o cameră ascunsă, tot timpul după noi, am deveni, din distinsul domn, un animal nesimţit. De ce e nevoie de măşti în această lume plină de contradicţii şi incertitudini? Pentru că… de, dă bine. Pentru că: „Masca este elementul esenţial al spectacolului tragic…”, după cum spunea Gabriel Liiceanu. Şi cât de multă „tragedie” este şi se creează în jurul nostru! Pentru că oscilăm între apolinic şi dionisiac. Pentru că vrem să fim amândouă, precum încerca şi Hamlet.

Să ne oprim puţin la subiectul mască sau măşti, să îl disecăm puţin şi să discutăm despre sensul şi formele măştilor noastre. În primul rând, când ne punem o mască, plecăm de la ideea unei ascunzători, şi asta fără să ne gândim că această ascunzătoare ar putea deveni închisoarea noastră. Măştile noastre devin închisorile noastre pentru că, din dorinţa de a ascunde cât mai mult din imperfecţiunea noastră, ne creăm o mască cât mai strălucitoare, pentru a da iluzia de perfecţiune. Credem că ascunzând cât mai multe detalii creăm iluzia, pentru noi în primul rând (pentru alimentarea ego-ului nostru), dar şi pentru cei din jurul nostru (aspect foarte important pentru că imaginea contează), că suntem ceea ce am dori să fim şi ceea ce, în realitate, nu suntem. Avem nevoie de măşti pentru a ne proteja imperfecţiunile până în momentul când înţelegem şi acceptăm că putem fi cu adevărat cine dorim să fim. Trebuie să avem curajul să lepădăm masca şi să pornim pe „golgota” schimbării noastre. Avem doar iluzia că în faţa celorlalţi suntem invulnerabili, că nu avem slăbiciuni, că masca ne protejează şi că reuşim să îngropăm adânc şi foarte bine tot ceea ce respingem şi refuzăm să credem despre noi. Uităm că „lucrurile cu care nu putem trăi nu ne vor lăsa să trăim” şi că, oricât am crede că masca este perfectă (în perfecțiunea măștii noastre), gândurile că trăim o viaţă virtuală (şi care, în niciun caz, nu sunt gânduri pozitive) vor da naştere la frustrări pe care le vom resimţi din plin. Gândul neîmplinirii noastre, nemulţumirea că avem o viaţă dictată de regulile impuse de mască vor duce la grave tulburări şi manifestări, care, în loc să ne amelioreze calitatea vieţii, cum credeam când am recurs la mască, ne vor scufunda şi mai adânc în mlaştina neîmplinirii noastre.

O parte din viata ta

Sursă: Povestea „Virtuților Adormite”, spusă de Dan Fărcaș

Prin viața noastră oamenii vin și pleacă, se perindă ca trenurile prin gară. Singurul  care rămâne cu noi când toți au plecat, este propria noastră persoană, Sinele nostru. Din păcate, trebuie să trecem printr-o serie de experimente și evenimente, majoritatea neplăcute, ca să înțelegem că singura persoană care este cu noi în permanență, pe care putem conta, și de la care putem avea așteptări, indiferent că e soare sau ploaie, că e război sau pace, suntem ….doar noi. Și asta o conștientizăm doar în momentul când ne asumăm responsabilitatea pentru tot ceea ce se întâmplă în viața noastră. Și atunci de ce nu avem încredere în noi? Pentru că ne „uităm în curtea vecinului”. Pentru că ne este greu să ne acceptăm pe noi. Pentru că ne comparăm mereu cu alții și avem o mulțime de așteptări. De ce facem toate acestea? … când nici măcar … nu ne cunoaștem adevăratul potențial, când habar nu avem de ce suntem în stare.

Este cât se poate de clar că … așteptările pe care le avem noi de la noi sunt strâns legate de evoluția noastră, de calitatea călătoriei noastre și a vieții noastre și, mai ales, depind exclusiv de noi. Așteptările pe care le avem de la exterior, de la semenii noștri, pot, și chiar ne vor da mereu noi și noi dezamăgiri. Asta datorită faptului că noi credem că sunt la fel ca noi, că sunt responsabili și că apreciază ce facem noi. Atâta timp cât noi nu avem încredere în noi, nu ne vom învăța minte. Și asta pentru că nouă ne este greu să ne acceptam pe noi așa cum suntem. Dacă ne este greu să ne întelegem noi pe noi, cum putem avea pretenția ca alții să facă lucrul acesta. De ce ar face-o? De ce ne-ar pune alții pe noi la adăpost de Dezamăgiri?

Poate vom înțelege că singura persoană de la care putem avea așteptări … suntem noi. Niciodată nu vom face lucruri mari, niciodată nu vom putea depăși starea de tren de marfă pentru a deveni un tren expres, dacă așteptările pe care le avem de la noi, sunt mici. Atâta timp cât ne spunem „se putea și mai rău” motivația și voința de a face ceva ne lipsesc cu desăvârșire. Pentru că noi avem o mare, mare frică numită … dezamăgire. Dezamăgirile nu vin din cauza atitudinii și a comportamentului celor din jurul nostru. Dezamăgirile vin din cauza faptului că noi avem așteptatări prea mari, probabil mult mai mari decât capacitatea semenilor noștri de a ne oferi, fără să realizăm că fiecare dintre noi este un alt individ, cu alte standarde și alte scale de valori.

Impulsul inițial de a începe acțiunea și scopul pe care vrem să îl atingem sunt date de motivație. Cea care mobilizează resursele pentru atingerea scopului, este voința. Între ele, foarte bine definită, prietenul nostru adevărat în generarea acțiunii, este intenția. Intenția odată activată poate pune în mișcare mecanismul de acțiune pentru atingerea scopului și realizarea așteptărilor noastre. Nu putem face ceva măreț, grandios, epocal… sau cum vrem să îi spunem, dacă așteptările noastre sunt mici, dacă ne este frică de dezamăgiri. Asta înseamnă ca nu avem încredere în noi. E mai bine să avem încredere în alții? Să îi lăsăm să ne facă viața așa cum cred ei de cuviință? … De ce aceste întrebări? Pentru că avem convingerea că în cazul acesta vom fi dezamăgiți noi de noi. Și asta, pentru că nu avem nici o așteptare … de la noi. E mult mai simplu să ieșim din gară, să trecem stradă, să intrăm în primul bar și să ne raportăm doar la senzațiile primare. După primul pahar dispare anxietatea … ce minunat. După încă câteva pahare, dispare tot, dispar așteptările, dispare inhibiția … dar apare ceața. Chiar dacă dimineața „ne trezim, noi suntem tot în ceață” și asta deoarece noi nu mai așteptăm nimic de la noi.

Și atunci la ce bun să mai trăiești când viața ta nu îti aparține?