Chiar nu. Nu vreau sa imi arati nimic. Imi arati ochii tai? Nu? Dar ce vrei? Vrei sa ne lipim de un ecran si sa facem dragoste? „Ce tare, ce tare, arata bestial!”. Eu iti arat tie, tu imi arati mie, dar noi nu ne aratam nicicand.

Nimeni nu se mai arata, nu isi mai aminteste cum, nu mai sunt ochi care sa il vada.

As vrea sa imi spui ceva… tu, tu, si oricare altul…

Daca ar fi sa vopsesc masca invizibila pe care oamenii o poarta, am vedea mii si mii de franturi.

De cand nu am mai scris aici.

Dar pentru cine scriu? De ce scriu?

Ma arunc in lumea bitilor fara sa ma supun regulii nescrise de a da altcuiva sa citeasca. E eliberator faptul ca scriu fara sa am teama ca o alta pereche de ochi imi va judeca aceste cuvinte, cu exceptia ochilor mei desigur, care si asa sunt destul de critici.

Poate intr-o zi cineva va citi.

Si poate ce scriu e doar o refulare, sau poate o frantura din adevar. E blogul cu numele meu si de aceea ma diseminez in el. Prin el, catre ceilalti, nu.

Citesc ca si cum cineva va citi ce am scris, desi nu vreau acest lucru. E doar un simplu exercitiu de dedublare, scriu imaginandu-mi ca tu vei citi. Tu, care de fapt sunt tot eu. E doar un joc naiv, sau…?

Toate au un sens.

Poate ca cel mai puternic lucru care se poate gasi in mine este credinta. Credinta mea pare ca va trai mai mult decat mine. Cand ea se zguduie si din temelie cad caramizi, ma intorc si reconstruiesc. Aceste cuvinte simple definesc evolutia spirituala. Ma bucura cutremurele. In timp, credinta imi va cuprinde mintea si trupul pana in punctul in care acestea vor fi unelte ale ei.

E o luminita acolo care nu imi da pace, dar careia ii dau eu tacere. Si atunci imi da si ea pace.

Cea mai buna pentru toti oamenii din lume si pentru totdeauna!Nu pun problema astfel incat sa descopar aceasta idee, asta daca e ceva de descoperit, ci imi propun sa descriu acest ideal, ca abordare a lui din exterior catre interior si pentru a realiza unde se termina firul rosu.

In primul rand, ce este o idee:
IDÉE, idei, s.f. 1. Termen generic pentru diferite forme ale cunoasterii logice; notiune, concept. 2. Principiu, teză cuprinzătoare, teză fundamentală, conceptie, gândire, fel de a vedea. ♦ Opinie, părere, gând, convingere, judecată. ♢ Expr. A avea idee = a avea cunostintele (sumare), a fi informat (despre ceva). Ce idee! = exclamatie de dezaprobare. Dă-mi o idee = ajută-mă cu o sugestie sau să găsesc o solutie. ♦ Intentie, plan, proiect. 3. (În expr.) Idee fixă = imagine, gând delirant izolat, intens si durabil, lipsit de ratiune. ♦ Teamă, grijă cu privire la ceva, panică. ♢ Expr. (Fam.) A băga (pe cineva) sau a intra la (o) idee (sau la idei) = a face să se îngrijoreze, să se teamă sau a se îngrijora, a se teme. 4. (În expr.) O idee (de…) = o cantitate mică, redusă etc. O idee mai mare. – Din fr. idée, lat. idea
(Sursa: DEX, 1998)

Definitia ajuta doar ca temelie larg acceptata.Oscar Wilde spunea ca „o idee care nu este destul de periculoasa nu merita sa se numeasca idee”.Cu alte cuvinte, ideea este o eruptie a constiintei imbinate cu mediul, care propune o modificare de orice fel.Toti avem idei.Un om fara idei nu ar putea exista decat ca experiment mental.Dar o idee care sa ne multumeasca pe toti si sa fie atemporala?
Ideea de Dumnezeu (imi permit exprimarea de dragul subiectului) ar fi cea mai aproape de atemporal si universal.Dar realitatea indica faptul ca nu e.Sunt cativa care nu cred in ea.Deci intr-o idee universala, toti oamenii trebuie sa creada.Fiecare din cei (in curand) 7 miliarde de oameni trebuie sa creada.Prima caracteristica.

Idee atemporala? Daca ideea e nascuta de om si in „ecuatia” omului intra negresit si mediul social, care social se transforma deja de la deceniu la deceniu…sansele unei idei atemporale scad vertiginos.Sunt totusi elemente sociale arhetipale, care exista de la primele triburi si vor exista mereu, la fel cum sunt elemente ontogenetice care exista dintodeauna in om.Esentiale.Deci o idee atemporala nu poate fi altfel decat profund esentiala, mai mult decat atat, trebuie sa fie esenta insasi.A doua caracteristica.

Astfel, esenta in care cred toti oamenii de pe pamant, indiferent de timpul in care ne aflam, este cea mai buna idee din lume.Esenta insa e de necuprins in cuvant, pentru ca daca ar fi, ar putea fi contrazisa, deci nu s-ar mai crede in ea.

Cea mai buna idee din lume nu va fi niciodata gandita.De aceea in adancul unor filosofii asiatice sta respectul pentru taina.Ei stiu ca daca nu pot cuprinde constient aceasta idee (cum incearca de secole europenii), pot insa sa o respecte si sa traiasca in si prin ea.Si asta inseamna mult mai mult decat isi poate imagina un european.

Am ajuns astfel la un paradox, ideea fiind conform definitiei, „termen generic pentru diferite forme ale cunoasterii logice; notiune, concept” – elemente gandite si eventual rostite, ceea ce face ca automat ideea sa nu poata fi unanim acceptata.Deci o idee atotcuprinzatoare si atemporala nu poate exista decat in mintea fiecaruia, pentru cel ce o gandeste.Pentru toti oamenii, o idee in sensul dictionarului, nu.

Raspunsul la aceasta intrebare este ceea ce ne uneste pe toti.Ca si in cazul koan-urilor japoneze, ratiunea se blocheaza, e depasita, intelegerea conceptuala se devalorizeaza.E greu pentru noi, europenii, sa acceptam ca mintea se va invarti mereu in jurul aceluiasi punct si ca nu il va putea atinge.Noi vrem ceea ce nu putem avea tocmai pentru ca vrem.Ce vrem, avem deja, doar ca nu e pentru ganduri.Si pana si asta e un concept, o idee…

Heidegger:

Oare atunci cand punem intrebarea privitoare la esenta, nu ne ratacim ridicandu-ne in vidul generalului, acel vid care taie respiratia oricarei gandiri?Nu cumva intrebarea privitoare la esenta este cea mai lipsita de esenta si cea mai gratuita intrebare din toate cate pot fi puse?

Lao-Te:

Cuvintele adevarului par intoarse pe dos.

As compara Romania acestui moment cu un yo-yo manevrat de cine apuca (nici nu mai conteaza cine, yo-yo-ul e yo-yo oricine l-ar folosi si indiferent cat de cunoscator ar fi).Ne luam avant, ne rostogolim, ne invartim cu viteza, avem brusc un punct de oprire dupa care ne schimbam sensul si directia.Ne intoarcem insa diferiti, a mai trecut un ciclu.Obositi, slabiti, parca impotriva voiintei noastre, pornim o noua calatorie catre cine stie unde.Sus-jos, sus-jos.Problema e atunci cand din uzura actiunii, nu se mai uita decat poate o mana de oameni la schimbarile ce ar trebui aduse mecanismului inainte ca jucaria sa fie aruncata pentru ca in final sa se intoarca mai rau decat a plecat.Sa incepem asa: „Stop joc, pauza, piua! Ce pot eu sa fac sa scot Romania din ciclul absurd in care se misca?”.Eu, vanzatorul la aprozar, as putea sa vorbesc frumos cu oamenii cand vin la cumparaturi.Eu, politistul, as putea sa explic cu adevarat oamenilor de ce trebuie sa respecte legea.Eu, artistul, as putea sa caut sa fac oamenii fericiti.Eu, medicul, as putea sa acord mai multa atentie pacientilor.
Eu, omul, as putea sa actionez in conformitate cu faptul ca imi pasa.Imi pasa de mecanismul uzat al vietii romanesti.E utopic sa credem ca 23 de milioane de romani ar spune intr-un glas: „Da, chiar imi pasa”.Ar fi o schimbare bulversant de rapida.Dar e realista increderea in faptul ca 100 de oameni ar putea spune ca le pasa.Chiar 1000…10000…si bulgarele a fost lansat.
Le pasa tinerilor plecati in strainatate, organizati in „noii pasoptisti”.Incearca sa readuca ceva din spiritul celor care spuneau cu o singura voce „imi pasa”.Dar a-ti pasa sau nu e o emotie impachetata cu un gand.De ce doar romanii de peste hotare simt ca le pasa, cand noi, cei de aici, avem cele mai multe motive sa ne pese…
Concluzia: Cand ne plictisim de o jucarie ori o aruncam ori ii reinventam regulile pentru a deveni din nou atragatoare.Sa nu uitam, vorbeam despre Romania.

Lucian Blaga – Către Cititori

Aici e casa mea. Dincolo soarele si gradina cu stupi.
Voi treceti pe drum, va uitati printre gratii de poarta
si asteptati sa vorbesc. – De unde sa-ncep?
Credeti-ma, credeti-ma,
despre orisice poti sa vorbesti cât vrei:
despre soarta si despre sarpele binelui,
despre arhanghelii cari ara cu plugul
gradinile omului,
despre cerul spre care crestem,
despre ura si cadere, tristete si rastigniri
si înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
asa de mult sa plânga si n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea – lasati-ma
sa umblu mut printre voi,
sa va ies în cale cu ochii închisi.

Despre competitie ca fenomen psihosociologic s-a scris mult si se va mai scrie.Privita ca actiune a evolutiei, sau ca simplu risc al integritatii pentru obtinerea unui succes, competita pare sa dispara din contextul social cand cei care il compun nu se cunosc.Este o observatia, pe care poate nu ar trebui sa o generalizez fara sa o verific statistic.Fiind insa elementul care face nota discordanta de la o regula intarita de-a lungul vietii mele prin repetitie, imi iau libertatea sa il subliniez.
Intr-o sala de examen, x oameni au de dat acelasi examen.Pentru fiecare nota este de la 0 la 10.Nimeni nu cunoaste pe nimeni, mai exact nu exista relatii de amicitie care sa fi nascut in prealabil un conflict.Sa nu complic, nimeni nu cunoaste pe nimeni.La un moment dat, de la un necunoscut, apare o foaie cu raspunsurile intrebarilor din examen, foaie care incepe sa circule pe la toti necunoscutii din sala.Cei care vor sa se evalueze sincer, dau biletul mai departe.Cei care nu au invatat, il folosesc si il dau mai departe.Nu aduc in discutie moralitatea indoielnica a gestului, remarc insa intrajutorarea.Acest fenomen intr-o sala de necunoscuti denota un liant nascut dintr-un scop comun:acela de a lua nota cat mai mare.Frumusetea consta in faptul ca este un scop individual transferat de cate un „eu” fiecarui alt „eu” de acolo… „Cine nu ar vrea sa ia nota mare?Toti ar vrea!”. „Eu am invatat, am rezolvat, am terminat de ce sa nu ii ajut si pe ceilalti?”.
Chiar, de ce nu?”Nu, pentru ca il stiu pe ala si stiu ce a zis despre mine, nu pentru ca vreau sa arat ca sunt cel mai bun, nu pentru ca m-a enervat, nu pentru ca mi-e lene si nu merita nimeni de aici ajutor, nu pentru ca nici ei nu m-au ajutat pe mine, nu pentru ca…”. In cazul de fata nu putea fi vorba de acest „nu, pentru ca…”.Competitia nu exista.
Precum concluzie, cand competitia nu e folosita pentru a te ambitiona constient si lucid sa iti darami bariere (asta e competitia sportiva), aceasta nu isi are rostul, devine daunatoare.In competitie exista castigatori si invinsi.Dar exista competitii in care castigi daca intinzi mana dupa cel ce pare invins invins.Asta e viata.

Eu vad meseria ca pe un mod de expresie personala.Intrebarea mea pe care trebuie sa o dau repede afara ca sa nu intru in bucla absurdului sartrian este: De ce e oare atat de greu de acceptat de societate ca daca iti alegi o cale intr-o meserie, peste (nu foarte) mult timp iti dai seama ca acea cale nu ti se mai potriveste.Pentru simplul fapt ca ne transformam in fiecare secunda, cu fiecare gand si experienta traita.Desi este acelasi eu, este un eu transformat, aproape schimbat.La momentul alegerii, acela erai tu, in momentul indoielii, acela esti tu.Poate fi acuzat unul din cei doi „tu”?Daca atunci simti ca specializarea pe o anumita ramura va crea puntea intre tine si lume, acel atunci trebuie sa ramana pentru totdeauna? Ei bine, din punct de vedere social asa pare.
Singura meseria pe care o avem de cand ni se dezvolta constiinta pana murim este aceea de a cauta raspunsuri, de a descoperi, de a experimenta, intr-un cuvant, de a trai.Aceasta ne este „meseria” primordiala.Cea pe care nu o alegi, cea pe care o ai pur si simplu.Daca supraspecializarea acestei activitati primordiale nu curge in directia eului fiecaruia, apar angoasele, nefericirile, indoielile.Si dupa momentul alegerii, datorita timpului, albia raului se largeste, directia poate chiar fi schimbata.Culmea, de nenumarate ori in viata!Pare dificil de acceptat.
Unii au norocul (sau nu?) de a gasi din prima incercare aceasta supraspecializare a idealurilor proprii adanc implementate in eul lor.Altii nu.

Paul Henry Chombart de Lauwe, sociolog si psiholog, a scris in „Cultura si putere”:

Ce este individul?Pe de o parte, ca fiinta umana total distincta de mediul sau social, el este o pura abstractiune, deoarece viata sa e de neconceput in afara oricarei relatii cu ceilalti.Pe de alta parte, redus la un sistem de relatii, el isi pierde orice existenta proprie.Notiunea de individ nu este utilizabila decat pentru a desemna o fiinta umana avand o caracteristica sau mai multe, bine determinate, care permit situarea lui intr-o categorie (de exemplu, un inginer, un medic, un economist).

Textul contureaza apoi creara persoanei, printr-un nume si o istorie personala, urmand ca in adancime sa se afle personalitatea, dezvoltata prin cunostinte, experiente, antrenarea abilitatilor innascute etc.
Altceva mi-a atras insa atentia.

„Eu” nu poate exista decat in raport cu „tu”.Daca nu ar exista altceva la care sa ne raportam, despre ‘un anume eu’ nici nu s-ar putea gandi.Copilul, intre 6 si 12 luni se dezvolta printr-o miscare catre celalalt: se invata cu atitudinile comandate de privirea altuia.Abia catre al treilea an apare primul val de egocentrism constient. Ideea e destul de simpla: suntem o imbinare dinamica intre o „substanta” interioara si una exterioara.In fiecare moment.Doua fete ale aceleiasi monede care trebuie ingrijite ca moneda sa nu se deterioreze.E logic, simplu, tezist si de un asemenea elementarism incat se uita sau se neglijeaza.Este o informatie care poate schimba vieti.Cand incepi sa actionezi in oricare dintre cele doua directii, unitatea va fi afectata avand calitatea actiunii inititate.E de dorit astfel o calitate pozitiva a actiunii, tinand cont de scopul fiecaruia de a fi fericit.Schimbarile se produc imediat, ca prin magie, alteori in timp, dar mereu, mereu apar rezultate.

In incheierea ideeii, aduc si celebrul silogism descartian:

Mă îndoiesc deci gândesc, gândesc deci exist, exist deci Dumnezeu este (sau : deci este un dumnezeu).

Ultima concluzie se refera la Dumnezeu, o alta notiune decat cea a eului, fiecare concept fiind temelie pentru celalalt.Desi spunem ca este in noi, in tot si in toate, nu putem afirma ca eul este Dumnezeu/sau ca Dumnezeu este eul, pentru ca daca Dumnezeu ar fi eul, fiecare eu ar fi la fel, ceea ce inseamna ca individualitatea personalitatii nu ar mai exista, eul fiind nucleul acesteia.
Sa exista atunci Dumnezei, cate unul pentru fiecare personalitate, Dumnezei individuali apropiati (confundati) in cate o religie datorita dezvoltarii socio-culturale a individului?

Cam acesta a fost demersul…ma indoiesc – gandesc – exist – …Dumnezeu

Si inca un mic detaliu…Carl Gustav Jung:

Pot să afirm că toţi clienţii mei sub 35 de ani sunt bolnavi de nervi pentru că au fost lipsiţi de cunoştinţe religioase. Cei care nu au regăsit credinţa nu s-au mai putut vindeca.

Categoria numita ‘universal’ ascunde idei, obiecte, persoane, fantasme care nu ne apartin.Universalul nu apartine nimanui, daca ar acesta ar apartine omenirii nu s-ar mai numi astfel.Poate s-ar numi ‘farama de univers’.Universale sunt cele mai inalte si cele mai joase concepte, devenite cliseu deja, caci toti se arunca direct spre ele, de pe un pod mult prea inalt ca sa mai poata trai dupa impactul cu pamantul.Cati sunt cei care nu ar manca ambrozie si nu ar bea nectar?
Dumnezeu e universal?Materia si spiritul sunt?Poate respiratia?Nevoile fiziologice?Baza si varful piramidei par a fi universale.Intre, suntem noi.Innotam, spre baza si spre varf, mijlocul nu place nimanui.Ne omoram intre noi pentru mancare si idei.Nu sunt aceste doua elemente care stau la baza tuturor razboaielor? Mancare si idei.Cineva care sta pe un scaun in fata unui monitor sau mai bine cu fata spre o fereastra, se foloseste de baza pentru varf.Mancam ca sa gandim cat putem de sus/bine/corect/logic/inovativ/construtiv/s.a.m.d.
Sa nu uitam stiinta!Pornind de la Aristotel, se considera ca stiinta este universala prin legile sale.Cu timpul s-au schimbat si aceste dogme (incepand din secolul XIX), incadrarea unui domeniu sub ‘umbrela’ stiintei liberalizandu-se.In plus, fie ele stiinte ale naturii, fie ale spiritului, acestea sunt doar unelte ale omului de care acesta se foloseste pentru a sapa in exterior, in interior, fiecare dupa cum se pricepe mai bine.
Si acum ceva care sa zguduie biroul pe care sta monitorul.Nu exista niciun varf, nu exista nicio baza, nu exista nicio piramida.Existe doar niste scheme care sa ne faca sa ne punem problema existentei.Un act enorm in sine.
Schemele nu sunt universale, sunt doar acceptate cu o mai mare sau mai mica majoritate.
Nu exista nimic decat totul din capul fiecaruia.
Universal? Un nimic din totul fiecaruia.

Milioane de directii se invart in jurul nostru.Mult mai multe chiar.Alegem una din ele care naste alte milioane de posibilitati.La cele vechi nu ne putem intoarce, sta scris in decretul timpului.Dar daca intr-o singura alegere sta plenitudinea tuturor celorlalte in afara chiar de cea aleasa care ascunde o multitudine?Toate celelalte par a fi in armonie in afara de ce alegem noi sa schimbam.Altfel, toate merg de la sine.Gandul nostru ravaseste si vrea sa dea o ordine personala.Rasturnam, rescriem, cautam sa ne armonizam alegerea drumului cu celelalte milioane de posibilitati.Integram si derivam, dar pare ca se petrec in acelasi timp.Devin difuz.Voi alege imediat sa dau un click pe un buton pe care scrie „Publica”.Cine stie unde ajungeam daca alegeam sa apas pe oricare alt buton.Vointa ma face sa aleg.Vointa mea sau a mediului meu, nici nu conteaza…Mi-as cere, ca sa termin intr-o cheie oarecum absurda, dreptul la milioanele de directii.