Pictor de timp

Publicat pe de david ionel romulus3 comentarii

Sunt drumuri în noi, hărți nesfârșite,
Pe care destinul le-a scris cu răbdare,
Secundele acolo par altoite
De anotimpuri ce s-au scurs frumos pe cărare.

Nu caut răspunsuri în semnele spuse,
Căci timpul e-un pictor ce nu vrea să stea,
Ne lasă doar amprente din fostele vise
Și-o urmă de speranță pe o pleoapă de nea.

Dar uită-te bine: sunt fluvii de munte
Ce-au spart izolarea în stânca cea grea,
Nu-s doar cicatrici desenate pe frunte,
Ci urme prin care am pășit cândva.

Asaltul acesta e calea spre tine,
Un refugiu de mir când afară e ger,
Iubit-o, ești ancora mea în ape străine
Și singura poartă deschisă spre cer.

În poarta aceasta se va mai naște un tunet,
O poftă de lume, de zbor, de înalt,
Unde inima-mi să bată în ultimul sunet
Ce-mi cere din umbră un ultim asalt.

Am întrebat o stea

Publicat pe de david ionel romulusLasă un comentariu

Azi am întrebat o stea cum e drumul la apus,
Câți pași sunt necesari să urc, să aflu ce are de spus?
Ea mi-a șoptit încet, cu glasul ei de tutelar,
Cât inima-ți arată calea, niciun pas nu e-n zadar.

Câți pași? — a repetat ea din nou, tremurând pe boltă lin,
Tu numeri clipe în nisip, când orele-n taină țin
Drumul spre un asfințit ce nu e măsurat în pași
Ci-n urma de lumină pe care-n lume tu o lași.

Am înțeles atunci că steaua nu era doar un decor,
Ci-mi arăta că viața este-un zbor de trecător;
Că apusul nu e capăt, ci un prag spre infinit,
Unde se nasc, din vise, noi fragmente sub un cer nemărginit.

Nu caut capătul de drum, nici timpul ce s-a scurs lent,
Ci câtă viață am pus în pașii ce-au dus spre-acest prezent.
Căci nu contează timpul, nici cât drum a mai rămas,
Ci câtă cerneală-n suflet punem în fiecare pas.

Așa că am să merg prin viață fără teamă de ce vine,
Cu iubita drept busolă și cu liniștea în mine.
Voi adormi la ea în brațe, de basmul nostru mângâiat,
Să mai trăim, iubito, cum nu s-a mai trăit vreodat’.

Ucenic la masa luminii

Publicat pe de david ionel romulus2 comentarii

O mie de vieți și încă una,
Mai adaug o noapte și adun
Bătăile inimii întruna
Și-un semn din alt timp, presupun.

Alături o șoaptă la tâmplă
Îmi urcă prin vene la cer
Plutind pe un foşnet de sticlă
Ce curge din pahar în eter.

O alta mă aşteaptă confuză,
Din geam să o privesc zi de zi,
Cercetătorii de patimi se amuză
Cum pe cerul de sticlă se-ntrupesc poezii.

Le descriu cu emoție în cuvinte lucioase
Pe care le strâng în palme, tăcut.
Al lor ecou între pagini zburase
Prin labirintul din zăpadă țesut.

Și-n ultima viață, din cele promise,
Când paharul ce curge în eter va fi gol,
Voi scrie cu rouă pe porți interzise
Despre iubirea de viață, suprem protocol.

Dar cine măsoară cu raze și linii,
Ardoarea ce arde sub pleoapa de fier?
Sunt doar ucenic la masa luminii,
Furând scântei să le prind la rever.

Iar șoaptele au devenit voce,
O dorință de bine, un semn sideral,
Ce-mi învață destinul să nu mai invoce
Un foşnet de sticlă, ci zborul final.

Un altfel de toamnă

Publicat pe de david ionel romulusLasă un comentariu

Mai bătrân cu o noapte, pe lângă alte fapte,
Păstrez un gând mai tânăr să-mi murmure-n geam,
Privind la pomii goi cu frunzele plecate
Aud în mine toamna, iubito, atunci când mă priveam.

​Probabil ai văzut că timpul s-a decis să fugă
Pășind în pas alert peste trupul meu,
Poate că-i târziu, chiar de mă intrigă
Am să-l rog să treacă și pe la Dumnezeu.

​Sufletele noastre acum compun o altă rugă,
Mă simt cu o zi și o noapte mai bogat.
Să nu te miri, iubito, când un verb o va la fugă
De lângă o ursitoare ce mi-a descântat.

​Mă declar nebunul ce oprește o planetă
Cu un pumn de stele fără un motiv,
Ca din părul tău, iubito, din flăcări de cometă
Să-mi croiesc cămașă și-un dor definitiv.

​Pe trei cărări de toamnă și cu mari dureri de șale
Voi privi în oglindă amintiri ce ochii mei adună,
Ca un nebun scăpat de prin spitale,
Iubito, iți voi trăi iubirea pe-un pătrat de lună.

Atunci când treci prin fața mea

Publicat pe de david ionel romulusLasă un comentariu

Se aud la uşă norii
cum clocotesc șoptit, desculți,
împăturând sub aripi zorii
pe fruntea țiglelor cuminți.


Au indicii vagi
c-un strop de suflet în venă,
îi ascult cum aleargă pe străzi
cocoțați pe un trup de sirenă.


Cerul îmi cântă de toate,
are un zâmbet, aproape, uman,
dispare singur în șoapte
și–mi prinde privirea în tavan.


Iubito, tu mă privești a mirare
pe sub lampa cu abajur,
ploaia în rochie de seară
mă strigă și-mi spune: – bonjour!


Apoi ne lasă cuvinte
să rodească în metafore noi,
în timp ce apar amănunte
pe carnea albelor foi.


Iubito ploaia asta ești tu,
o ploaie de vis pentru mine,
mă chemi cu- n surâs să mă-nveți
cum să te iubesc zi de zi și mi-e bine!

Sursa foto: internet

De vorbă cu gândul

Publicat pe de david ionel romulusLasă un comentariu

Un gând îmi coboară emfatic din timp,
Întins lângă o carte ce versu-mi animă,
Privindu-mă alb, tandru, uneori tâmp,
Și murmurându-mi la tâmplă despre o lume mai bună.

Pretinde un rol în scenariul acesta,
La protest mă îndeamnă, nocturn, disperat.
În carne mă arde și îmi contestă
Trosnetul lung al anilor care au zburat.

Paradoxal îmi strigă, făcând semnul crucii,
Ce note de plată mă mai rod la genunchi.
Mă ceartă în zadar, mă anchetează de vicii,
Din pântecul vieții noi baricade croșetându-mi prin trunchi.

Răscolit pare în ochi de cearcănele vieții,
Îmi șoptește strategic, drag de tăcut.
În dribling acut dă șpagă sorții
Să pot fi iarăși în trend și nepriceput .

Polenizat este gândul, adânc, până în oase,
Migrând în șuvoaie ierni fără nea.
Mă întreabă atipic, căci tocmai plecase,
Dacă se va naște din nou de ziua mea.

Un gând îmi coboară emfatic din timp,
Întins lângă o carte ce versu-mi animă,
Privindu-mă alb, tandru, uneori tâmp,
Și murmurându-mi la tâmplă despre o lume mai bună.

Azi, mâine și în fiecare zi

Publicat pe de david ionel romulusLasă un comentariu

Iubito, ne murmură iar ploaia în geamuri,
Un tren protestează, încet, printre nori,
Aleargă și un înger cu luna pe dealuri,
Din viață și moarte împletește la sfori.

E drept, atâtea cuvinte au vârfuri de spadă,
Stau prinse de cer cu aripi de lemn,
Lăsate strategic, pe-o clipă, grămadă,
Ca niște răvașe croite într-un semn.

E timpul iubito sa le punem capcane,
Sa batem la uși, subtil, amândoi.
Să emitem propriri pe cuvinte fără canoane
Ca și credite, posibil, pentru viața de apoi.

Apoi, fericiți vom face demersuri la medici,
La Dumnezeu, astrologi, chiar și poeți,
Că din toate aceste rugi și predici
Iubirea să ne rămână leac pân’la adânci bătrâneți.

Poate-i devreme să-ți spun că e seară,
Că din tine în mine secundele vor fi,
Nu e un mister, nu-i prima oară,
Pendulul care bate azi, mâine și în fiecare zi.

Iubito, ne murmură iar ploaia în geamuri,
Un tren protestează, încet, printre nori.
Aleargă și un înger cu luna pe dealuri,
Din viață și moarte împletește la sfori.

Sursa foto : GoodFon.com

Gândul cel bun

Publicat pe de david ionel romulusLasă un comentariu

Timpul ne trece mult prea grăbit,
Vise-ntrupate gonesc alte vise,
Gândul cel bun, puțin obosit,
Îmi bate în geam, mult mai albise.

Mă întreabă de azi, mă întreabă de ieri,
Ce mă mai miră, ce mă mai doare,
Ce fel de cookie-uri duc nicăieri
Atunci când o frunză învață să zboare.

S-așează o brumă pe valurile vremii,
De-atâtea ori am încercat să o cuprind.
E-un „ nu știu cum ” trecut-au anii
Și câți se vor duce așteptând la rând.

Mai presus de cuvinte știri literare
Susțin că urmează o iarnă pe rol.
Fără zăpezi, pe munți de ziare,
Bacovia împodobește lerul cu sufletul gol.

Cântecul iernii are în bagaje iluzii,
Alături de friguri se zbat îndoieli,
Că va ninge cu fulgi plini de contuzii
Și vara ce vine va ploua cu urzeli.

Toți vor să conducă lumea, asta se-ntâmplă.
Tristețea-i o boală, lupii urlă de dor.
O rugă îmi crește, senin, lângă tâmplă
Hrănind cu speranțe un ultim decor.

Scenariul acesta importă demersuri,
Prin gândul cel bun mă ning, mă adun.
Mă doare că lumea e plină de mofturi,
Însă, în mine iubito te am și te pun!

Sursa foto : GoodFon.com