S-a asezat cu capul pe pieptul lui. Vroia sa ii asculte inima. Vroia sa ii simta mirosul si sa ii atinga pielea.
Cum statea atunci in picioare langa pat, trangand hainele pe ea dupa o partida de sex. Nu avea timp sa faca dus si se imbraca iar el statea dezbracat in pat. Ii spunea „Iubita” in acea perioada. Era atat de multa caldura intre ei, atat de multa pofta de viata si de viu incat aveau impresia ca infloreau ghioceii atunci cand treceau ei pe langa mormanele de zapada jegoasa de Bucuresti. Ea isi punea un maieu gri fara nici o forma pe ea in timp ce el statea in trantit in pat, inconjurat de soarele rece de iarna, care facea transpiratia sa luceasca pe pielea lui.
–Iubita mea, viata e atat de frumoasa! Ce bine e cu tine! Ce cacat am facut pana acum?!?! Iti dai seama cat timp am pierdut?
Ea mereu il lua peste picior cand ii spunea lucruri de genul, era sigura ca se abereaza si oricum nu il credea niciodata si oricum i se parea ca le spunea prea des. Dar atunci a crezut. S-a asezat pe pat, in fund, langa el, l-a luat de mana cu sabii in priviri. Atunci l-a pus sa promita ca o va face fericita, ca va face ceea ce va fi necesar. Si el a promis. Si ea a jurat o singura data ceva. Stia ca nu are alta alternativa si nici nu isi dorea una. Ea isi tine intotdeauna juramintele. Isi aduce aminte cum mirosea vantul si cum lucea soarele cand ea a jurat ca nu il va parasi nicodata, in aceeasi iarna, doar ca pe malul marii.
Ii placea sa isi plimbe mana prin parul lui si sa ii mangaie urechile. Se potriveau ca doua piese de lego si le placea asta. Ea a stiut ca asta e. Nu va mai exita nimic dupa. Oare cand s-au rupt? Incearca sa isi dea seama unde s-a intrerupt firul povestii care ducea catre eternitate? Ce nu a fost de ajuns? Cand nu si-au mai apartinut? E ciudat cu semntimentele astea, stii mereu cand incep, insa finalul e pierdut in ceata sau in negura vietii cotidiene. Stia clar seara cand stateau amandoi in pat si si-a dat seama ca ar putea sa stea cu el asa pana la finalul timpului, ca nu mai are nevoie de nimic, ca asta e tot ceea ce se putea intampla. De acum restul e nimic, binele a fost trait atunci.
Acum sunt ca doi straini, nici macar nu mai pot purta o discutie normala. Unul dintre ei se va supara invariabil, unul va tacea iar celalt va plange. Amandoi simt cum se rupe cev de fiecare data, cum nimic nu are rost. Fiecare isi promite siesi ca va fi mai bun, ca nu va mai lovi in sufletul celuilalt. Ea stie acum ca oamenii sunt facuti sa fie traiasca solitari. Stia si inainte. Insa nu s-a putut opri. Cand a urcat cu el in carusel, atunci cand s-au luat prima data de mana, a stiut ca nu mai exista cale de intoarcere. Toate teoriile ei despre relatii au disparut si nu a mai ramas decat el. Asteptand sa fie salvat de ea. Ea a redevenit un copil speriat care simte ca explodeaza, care nu mai stie sa iubeasca impacat. Care s-a pierdut in el. Care inainte stia ca viata e mult mai simpla cand esti singur. Care radea zilnic datorita mintii ei, care acum plange aproape in fiecare zi, pentru ca stie ca alta cale nu a existat. Decat sa traiasca cu el cat de mult a putut. Ii place sa isi plimbe degetul pe marginea buzei lui de jos.
A ales sa fie puternica, unul dintre ei trebuia sa fie. Si oricum ea a fost mereu cea voluntara, cea incapatanata, cea care era practica si eficienta, care avea mereu un plan si alte cateva alternative. Care stia ce vrea sa faca cu viata ei. Ce bine ca s-a lasat de fumat si a ales sa traiasca. Ea era supravietuitoarea desi el trecuse prin atatea iaduri. Ea supravietuise pentru ca s-a luptat parte in parte cu viata. El a supravietuit pentru ca nu i-a pasat prea mult niciodata. Iubea asta la el. Relaxarea lui. Faptul ca era mereu calm. Stia ca il iubea si totusi unde a disparut asta? Disparuse deja cand a ales sa fie puternica. Sa isi intareasca pielea si sa isi invete inima sa traiasca singura iarasi. A ales sa fie ea cea care va termina. El nu ar fi putut. Ea a fost mereu cea puternica. Asa ca a ales cat de bine a putut. A facut ce trebuia facut.
Se facuse frig acum. Ea s-a pierdut in visare, iar el deja se racise de ceva vreme. Stia ca abia acum e libera. Isi tinuse juramantul. Nu il parasise. Practic el o parasise pe ea.
S-a ridicat din pat. Era mult mai bine acum. Nu avea de ce sa mai planga, lucrurile erau simple. Nimeni nu avea sa stie ce a facut, era totul pregatit de atat de mult vreme, inclusiv scrisoarea lui de adio. Oare cum se simteau cei din epoca romantica? Ea era doar impacata. Ce bine e sa traiesti si sa te poti bucura de soarele de afara fara sa iti mai pese de altceva? Inca ii mai simtea umbra mainii lui in jurul umerilor ei. E normal. Asa au stat prea multa vreme.
Se duce la geam si il deschide. Rade in gura mare si miroase toamna. Unii copaci sunt deja galbeni, altii aramii, ar fi dragut sa se duca in parc acum. Sa se uite dupa pasari calatoare. Oare mai sunt unele care nu au plecat? O sa vada cand ajunge in parc. Are pofta sa rada, in sfarsit e fericita din nou. Asa ca miroase florile de langa ea, ultimele flori primite de la el. Se imbraca si se duce sa priveasca iarasi pe fereastra deschisa cand fumeaza tigara, inainte de a pleca. E atat de frumos soarele asta de toamna. Atat de multa bucurie in natura desi totul e pe moarte. Aparent traiesti mai intens atunci cand mori. Ce bine ca ea e in viata. Ce bine ca ea este cea care a supravietuit. Stinge tigara. Zambeste unui porumbel ce zboara prin fata ferestrei si face saltul. A jurat ca nu o sa il paraseasca niciodata.
Daydie's Blog 