Despre știință

Dacă ar exista o ştiinţă proprie a unui “a fi”, atunci umanitatea ar rămâne repetentă zi de zi, an de an şi secol de secol.

După îndelungi căutări de cuvinte, de propoziţii cu sens, de nonsensuri, de porniri, de opriri, de începuturi şi sfârşituri, neuronii s-au repoziţionat şi sinapsele s-au reaprins precum beculeţele de Crăciun din vitrinele străzilor.

După îndelungi căutări, am ajuns aici. Am ajuns în neştiinţă unui „a fi” înveşmântată clipă de clipă cu rochii lungi şi vaporoase, stiletto cu sclipici, băuturi scumpe şi zorzoane ieftine. Neştiinţa este mai greu de cuprins decât orice ştiinţă în sine. Este mai scumpă, mai greu de întreţinut, mai greu de păstrat şi aproape imposibil de….ignorat. Ironia constă în faptul că există o ştiinţă a unui „a fi” – una care nu se preda în clădiri comuniste, care nu se scrie pe tăblii zgâriate de timp şi care nu cere un examen la final de an sau de semestru. Cere un examen clipă de clipă. Probabil de aceea şi umanitatea a rămas şi rămâne repetentă în continuare. Cine poate fi mereu pregătit pentru un examen? Un test cere zile de studiu, săptămâni de aprofundare şi luni de cercetare. Umanitatea nu are timp pentru aşa ceva – e mai la îndemână…neştiinţa. E mai colorată, mai ameţitoare, mai bogată în dulcegării, mai…preţioasă. Se scaldă într-un banal confort în care „banii aduc fericirea” (există posibilitatea să…da) şi în care sclavia nu a fost vreodată abolita.

În tot acest timp, ştiinţa lui „a fi” rămâne pe o bărcuţă cu 2 vâsle rupte, uitată în mijlocul oceanului; o bărcuţă a cărui căpitan se gândeşte în aceeași clipă de clipă dacă timpul se scurge în vid sau dacă rechinii preferă mai mult carnea arsă de soare sau albă. „A fi” rămâne mereu la graniţă. Graniţa dintre lumină şi întuneric, graniţa dintre clişeul poetico – filosofic şi banalul de zi cu zi – fie el îngheţat, fie el însorit. Ştiinţa doare. Posibil, de aceea, instinctul primordial de conservare al umanităţii a pus piciorul în prag şi a ales într-o dimineaţă oarecare…să nu mai fie. E mai simplu, mai la îndemână. Neştiinţa vinde, ştiinţa se chinuie.

În perpetuarea călduroasă a zilelor, mi-am adus aminte de…mine şi cât de mult îmi place să învăţ. Nu, nu pentru că aş fi fost vreo tocilară ci pentru că „de ce?-urile” mi-au măcinat existenţa şi curiozitatea a spart mereu oglinzile camerelor împrumutate.

Acum mi-aş dori să învăţ să înot mai bine – pentru că orice căpitan merită să mai atingă o dată ţărmul înainte să se înnece în propriile…neputințe.

Vorbeam cu…tine

Acum câteva luni, înainte ca soarele să demisioneze de la singurul job pe care îl are şi înainte ca picăturile reci de apă să îşi facă simţită prezenţa mai mult decât este…legal, am primit „în dar” o întrebare. Desigur, obişnuiesc să primesc destul de des întrebări, afirmaţii, observaţii sau critici din exterior. Desigur, nu sunt unică. Desigur, le răspund. Uneori cu nonşalanţă, uneori cu o încredere în sine ruptă parcă din filmele cu supereroi (şi eu sunt Catwoman), alteori cu o poveste despre zâne şi zâni. De cele mai multe ori – arunc pe mese zaruri colorate şi aşternuturi satinate – arunc impresii şi acumulez şi mai multe semne de întrebare. În traducere liberă: o joc. În traducere şi mai liberă: o mint cu încrederea unui Hannibal Lecter (că doar de la americani am tot auzit că „fake it until you make it”. Nu?).

Acum câteva luni, o altă literă din alfabetul existenţei risipit prin cotloane, litera V (mai exact), mi-a aruncat la fileu acea vestită întrebare pe care o tot azvârl pe fereastra copilăriei de când mă ştiu: „Tu….cu cine vorbeşti? “.

Recunosc. M-a blocat puţin şi asta din următoarele motive şi scenarii de ordinea….existenţei risipite prin cotloane:

1.Literele nu au păreri, opinii, întrebări, răspunsuri. Literele rămân doar litere – şi asta am hotărât în luna Decembrie a anului 2019.

2.Răspunsul clasic de fugă îmbibat în ironii şi miştouri demne de un premiu….Zmeura de aur, ar fi fost: „în general împărtăşesc cuvinte cu….oamenii, că doar suntem singurii care au dialect. Nu?”

3.De ce mă întrebi cu cine vorbesc eu? De ce te interesează? Te-a apucat interesul acum? Stai cuminte că din V devii…W (şi la propriu şi la figurat).

4. Cu mine – şi nu, la Obregia sau Socola nu mai sunt locuri şi am concediat până la această vârstă 3 terapeuţi şi vreo 2 psihiatri – nici medicaţia şi nici ideea de „mă duc să vorbesc pe banii mei că nu am cu cine” nu mai funcţionează. Sincer, cinstit şi onest – vorbesc cu mine însămi. Mă întreb, îmi răspund şi cam atât.

„Cu pagina de word” – adică cu această pagină.

Răspuns pe jumătate adevărat pe jumătate…gol. Ce îi pot spune unei pagini de word? Cam cât de multe litere de la A la V pot să arunc, cam câte nopţi nedormite pot să amestec într-un ceaun plin cu o smoală care nu se va topi vreodată?

5.Cu nimeni.

Însă nu am să îi spun asta vreodată unei…litere şi nu am să îi spun asta vreodată unui omuleţ.

Acum câteva luni, înainte ca efectul tulburării „bipolaritatea începe în casa altcuiva şi se termină cu mine” să ia sfârşit, ţopăiam pe mesele adolescenţei gândindu-mă la….litere, borcane de piper şi sare (să mai condimentăm puţin….existenţa) şi la….azi. Gândeam un azi fără litere (poate am gândit prea mult). Însă sarcasmul interior mereu se zbate într-o realitate deloc amuzantă şi deloc ironică. Una simplă – una în care literele dispar; în care dacă vorbeşti cu tine – primești o cămaşă de forţă; una în care judecata de ieri mereu se transformă în judecata de mâine şi una în care, da, omuleţii au acel dialect pe care îmi e din ce în ce mai greu să îl descifrez (poate pentru că nu mi-a plăcut matematica sau D-zeu ştie ce….).

„Tu cu cine vorbeşti?”

Atunci…vorbeam cu tine. Sau cel puţin, asta…jucam.

Infidelităţi îngropate în satine scumpe

Aveam 21 de ani atunci când am cunoscut-o pe Liz.

Trăgeam de cea mai proastă cafea a existenţei, la o măsuţă din colţul unui bistro de cartier şi tot mâzgăleam de zor o pagină de ziar care îmi foşnea neuronii zi de zi.

“Angajăm vânzătoare la super super marketul…..”

“Angajăm coafeză la salonul….”

“Companie serioasă angajează secretară….”

“Îţi doreşti o carieră în modeling? Nu mai sta pe gânduri….”

Foşneau. Mâzgăleam şi foşneam. Mă tot jucăm cu paharul de carton din care lichidul negru parcă se evapora şi speram că dacă aveam să recitesc fiecare propoziţie din acea pagină, literele aveau să se repoziționeze şi o scânteie de speranţă avea să se nască.

Să îmi caut un loc de muncă, la 21 de ani, într-un oraş străin, înconjurată de 0 oportunităţi şi 0 motivaţie – nu era unul din planurile de viitor pe care mi-l imaginasem. Desigur, nici nu prea îmi imaginasem vreun viitor concret sau…coerent. Şi eu, ca şi Dorothy, zburdam printr-un ţinut Oz imaginar în speranţa de a găsi un transport pentru a ajunge într-o….acasă.

Aveam 21 de ani şi minus o mină de pix atunci când mâzgăleam cu putere ultima pagină a ziarului. În secret, îmi doream să mă ajute totuşi cineva cu un creion, o mină, o altă pagină de ziar. Surprinzător, m-a ajutat. Din întâmplare sau nu, o dată ce o siluetă blondă mi-a umbrit colţul însorit al măsuţei, parcă am respirat.

„Păstrează-l. Nu mai am nevoie de el.”

Nu obişnuiam să subliniez ziarele cu pastă roşie. De fapt nu obişnuiam să folosesc roşu în viaţa de zi cu zi de până atunci. Era prea mult. Prea intens. Prea apăsător. Prea….roşu.

„Pot să mă aşez o clipă? E ocupat peste tot…”

Aveam 21 de ani când am ridicat privirea din foşnetul ziarului şi am dat peste o cantitate de material verde, scump, perfect poziţionat pe o siluetă cu un păr blond şi ondulat. Parcă priveam, atunci, una din acele păpuşi Barbie originale pe care ai mei părinţi nu avuseseră vreodată bani să mi-o cumpere.

Am dat din cap aprobator. Cum era să îi spun unei Barbie – nu, nu te aşeza aici. Păpuşilor mereu le răspunzi cu Da şi cu zâmbetul pe buze.

„Eu sunt Liz….”

Tot aprobator am făcut și cunoştinţă. Fără să mă mişc. Fără să vorbesc. Doar zâmbind.

„Vorbeşti?”

Cum îi vorbeşti unei păpuşi? Ce îi spui? Cum să îi răspunzi când tu eşti atât de…înghesuită într-un colţ al unui bistro atât de ieftin?

„Vorbesc…” – şi am înghiţit în sec.

Liz a început să îmi zâmbească şi să se uite tacticos peste fiecare cerculeţ al ziarului. Parcă începuse o analiză meticuloasă a anunțurilor de angajare pe care încercăm să le prind. Măcar în foşnet.

În liniştea espressoului de cafea şi a zumzetului urban, ceva m-a deranjat. Nu era bistro-ul, nu mai era cafeaua, nu mai era ziarul. Era ea. Cum poate totuşi să te enerveze o păpuşă?

„Mulţumesc pentru pix dar….te pot ajuta?”

Preţiozitatea garderobelor fine, a încălţămintei scumpe şi a machiajului aproape perfect….începuse atunci să mă irite teribil. Aveam totuşi 21 de ani şi 0 motivaţie să….orice.

„Da. Vrei să te angajezi? Mai căutăm…o colegă.”

Aveam atât de puţini ani atunci când o păpuşă Barbie mi-a întins o carte de vizită îmbibată în arome de de Channel no5, la un bistro ieftin de cartier. Părea atunci o glumă proastă. Un film american siropos în care săraca fată devine bogată peste noapte sau măcar mai supravieţuieşte câţiva ani de zile cu un job prost plătit.

„Sună-mă. O să te pricepi.”

Păpuşile te lasă să visezi. Mereu îţi livrează parfumuri extravagante, mine de pix roşii şi te lasă acolo. Te leagănă între vis şi realitate. Între decizii şi….nevoi.

Liz avea o firmă de recrutare. Practic pe acea carte de vizită aruncată timp de săptămâni dintr-un colţ în altul a singurei valize pe care o posedam, scria roşu pe alb: „Noi te ajutăm să faci curăţenie o dată şi pentru totdeauna”. La prima vedere părea desigur un anunţ de marketing prost însă parfumat. La prima vedere….

După fix 3 săptămâni de la întâlnirea clandestină din cafenea, monedele se jucau în buzunarele ultimei rochii curate pe care o mai aveam. Aşa că am sunat. Aveam 21 de ani şi 4 luni când am folosit ultimii cenţi pe un telefon public pentru a găsi din nou…acea păpuşă Barbie….satinată. Şi am găsit-o. M-a invitat la o discuţie la acelaşi bistro şi la aceeaşi masă. De data aceea însă singura diferenţa era garderoba ei şi minus foşnetul propriilor neuroni. M-a angajat atunci şi acolo. Dacă învăţasem să fac ceva foarte bine în ultimii 5 ani de existenţă, era să…. „fac curat”.

În suburbiile orăşelului în care mă mutasem, numărul căsniciilor şi al nevestelor tinere şi suspicioase crescuse onorabil în ultimii 5 ani. Atunci când Liz a hotărât să îşi deschidă firma de curăţenie, rata divorţurilor începuse să crească considerabil, natalitatea să fie în descreştere iar numărul burlăcițelor bogate sub 40 de ani să explodeze.

Aveam 22 de ani atunci când am câştigat primii 5000 de dolari în mai puţin de 2 săptămâni şi… primul divorţ.

Elizabeth are 40 şi un pic de ani şi doar 3 angajaţi în propria firmă: ea, prietena ei din liceu şi cu mine – fata cu ziarul şi 0 ambiţii în viaţă. Are un business de „plasat menajare” soţiilor tinere şi neexperimentate din suburbii. Are un business de „plasat momeli”: menajerele nu există – suntem tot noi. Nevestele sună, noi plecăm la interviu cu jumătăţile masculine, ne întoarcem cu orice fel de probă (indiferent de calitatea sau cantitatea ei) iar fericirea începe să se măsoare în vile cu etaj, maşini scumpe şi veşminte îmbibate în comisioane consistente.

Elizabeth avea 21 de ani când a învăţat că la un divorţ, probele sunt cele mai importante şi că infidelităţile mereu se îngroapă în satine….scumpe.