[C.J.U.E.]: TVA. Servicii care nu pot fi calificate ca fiind „necesare în mod direct”, atunci când, deși sunt necesare, nu sunt legate exclusiv de activitatea scutită de taxa pe valoarea adăugată, din cauza naturii lor generale. Risc de denaturare a concurenței.

Posted on ianuarie 22, 2026 by Demis-M. Sparios

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

22 ianuarie 2026

„ Trimitere preliminară – Fiscalitate – Sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE – Prestarea de servicii de către grupuri independente de persoane care efectuează o activitate scutită – Servicii necesare în mod direct desfășurării activității scutite – Risc de denaturare a concurenței – Servicii de curățenie în sectoarele sănătății și educației – Reglementare națională care impune ca serviciile să fie legate direct și exclusiv de activitatea scutită și necesare desfășurării acesteia ”

În cauzele conexate C‑379/24 și C‑380/24,

având ca obiect două cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunal Superior de Justicia de Cataluña (Curtea Superioară de Justiție din Catalonia, Spania), prin deciziile din 22 și 29 aprilie 2024, primite de Curte la 28 mai 2024, în procedurile

Agrupació de Neteja Sanitària, AIE (C‑379/24),

Educat Serveis Auxiliars, SCCL (C‑380/24)

împotriva

Tribunal Económico‑Administrativo Regional de Cataluña (TEARC),

CURTEA (Camera a doua),

compusă din doamna K. Jürimäe, președintă de cameră, domnul K. Lenaerts, președintele Curții, îndeplinind funcția de judecător al Camerei a doua, și domnii F. Schalin (raportor), M. Gavalec și Z. Csehi, judecători,

avocat general: doamna J. Kokott,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul spaniol, de P. Pérez Zapico, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Europeană, de A. Cabrera Ruiz și P. Carlin, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatei generale în ședința din 10 iulie 2025,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO 2006, L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7, denumită în continuare „Directiva TVA”).

2        Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii distincte privind respingerea de către Tribunal Económico‑Administrativo Regional de Cataluña (Tribunalul Economic Administrativ Regional din Catalonia, Spania) a contestațiilor formulate de Agrupació de Neteja Sanitària, AIE (denumită în continuare „ANS”) și, respectiv, de Educat Serveis Auxiliars, SCCL (denumită în continuare „Educat”) împotriva deciziilor de recuperare a taxei pe valoarea adăugată (TVA) care le privesc.

 Cadrul juridic 

 Dreptul Uniunii

3        Considerentele (25) și (35) ale Directivei TVA au următorul cuprins:

„(25)      Baza de impozitare se armonizează astfel încât aplicarea TVA operațiunilor taxabile să conducă la rezultate comparabile în toate statele membre.

[…]

(35)      Este necesar a se elabora o listă comună a scutirilor, astfel încât resursele proprii ale Comunităților să poată fi colectate într‑un mod uniform în toate statele membre.”

4        Titlul IX din această directivă, intitulat „Scutiri”, conține capitolul 1, intitulat „Dispoziții generale”, în care figurează articolul 131, care prevede:

„Scutirile prevăzute la capitolele 2-9 se aplică fără să aducă atingere altor dispoziții comunitare și în conformitate cu condițiile pe care statele membre le stabilesc în scopul de a asigura aplicarea corectă și directă a acestor scutiri și de a preveni orice posibilă evaziune, fraudă sau abuz.”

5        Sub același titlu IX, capitolul 2, intitulat „Scutiri pentru anumite activități de interes general”, conține articolul 132, care la alineatul (1) prevede:

„Statele membre scutesc următoarele tranzacții:

[…]

(b)      spitalizarea și îngrijirea medicală și activitățile conexe asigurate de organisme de drept public sau, în condiții sociale comparabile celor aplicabile organismelor de drept public, asigurate de spitale, centre de tratament medical sau diagnoză și alte instituții de natură similară recunoscute în mod corespunzător;

[…]

(f)      prestarea de servicii de către grupuri independente de persoane, care efectuează o activitate scutită de TVA sau pentru care nu sunt persoane impozabile, în scopul prestării către membrii lor a serviciilor necesare în mod direct desfășurării activității respective, atunci când grupurile în cauză se rezumă să solicite membrilor lor rambursarea exactă a părții lor din cheltuielile comune, cu condiția ca scutirea respectivă să nu fie susceptibilă de a cauza denaturări ale concurenței;

[…]

(i)      educația copiilor și a tinerilor, […]”

 Dreptul spaniol 

6        Articolul 20 alineatul 1 din Ley 37/1992 del Impuesto sobre el Valor Añadido (Legea 37/1992 privind taxa pe valoarea adăugată) din 28 decembrie 1992 (BOE nr. 312 din 29 decembrie 1992, p. 44247), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiile principale, prevede:

„Următoarele operațiuni sunt scutite de [TVA]:

[…]

6.o      Serviciile prestate direct membrilor de către asociații, grupări sau entități autonome, inclusiv Grupuri de Interes Economic, constituite exclusiv de persoane care desfășoară o activitate scutită de TVA sau nesupusă taxei care nu dă naștere dreptului la deducere, atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții:

a)      aceste servicii sunt utilizate direct și exclusiv în cadrul unei astfel de activități și sunt necesare pentru exercitarea acesteia;

b)      membrii se limitează la rambursarea părții care le revine din cheltuielile efectuate în comun.

Scutirea se aplică de asemenea atunci când, fiind îndeplinită condiția prevăzută la litera b) de mai sus, prorata de deducere nu depășește 10 %, iar serviciul nu este utilizat în mod direct și exclusiv în cadrul operațiunilor care dau naștere dreptului de deducere.

Scutirea nu se aplică serviciilor prestate de societățile comerciale.

[…]”

 Litigiile principale și întrebările preliminare

7        ANS, reclamanta în litigiul principal în cauza C‑379/24, a fost constituită la 11 februarie 2017 în calitate de Agrupación de Interés Económico (AIE) (grup de interes economic), al cărei obiectiv era crearea unei infrastructuri comune în vederea furnizării unor servicii complete de curățenie în spitale, centre și clădiri în general, în care membrii ANS își desfășoară activitățile în domeniul îngrijirilor medicale și sociosanitare.

8        Educat, reclamanta în litigiul principal în cauza C‑380/24, a fost constituită la 15 iulie 2010 în calitate de Sociedad Cooperativa Catalana Limitada (SCCL) (societate cooperativă catalană cu răspundere limitată), al cărei obiectiv era crearea unei infrastructuri comune în vederea furnizării unor servicii de curățenie complete în unitățile și spațiile membrilor Educat în care aceștia desfășoară activități educaționale precum grădinițe, școli primare, colegii, licee și instituții de formare profesională.

9        Fiecare dintre cele două reclamante din litigiile principale au încheiat contracte cu terți privind gestionarea personalului pe care îl angajau. Astfel, acești terți repartizau personalul în spațiile de lucru și alocau sarcinile, selectau personalul, întocmeau statele de salarii, gestionau incidentele (inclusiv monitorizarea și încetarea raporturilor de muncă), asigurau formarea corespunzătoare în conformitate cu cerințele legale și furnizau materialul necesar îndeplinirii acestor sarcini. Aceste contracte justificau recurgerea la subcontractarea activității de curățenie prin faptul că terții aveau experiența și cunoștințele necesare și dispuneau de resursele necesare pentru a asigura gestionarea serviciilor de curățenie pe care reclamantele din litigiile principale le furnizau membrilor lor.

10      În urma unor controale fiscale în materie de TVA, Dependencia Regional de Inspección de la Agencia Española de Administración Tributaria (Biroul regional de inspecție al administrației fiscale spaniole) a supus Educat și ANS la plata TVA‑ului pentru operațiunile pe care le efectuau prin furnizarea de servicii de curățenie fiecăruia dintre membrii lor. S‑a considerat că scutirea prevăzută la articolul 20 alineatul 1 punctul 6 din Legea 37/1992 nu se aplica pentru motivul că reclamantele din litigiile principale nu au furnizat în mod direct aceste servicii, ci au recurs la întreprinderi externe care efectuaseră în mod concret o parte substanțială a prestațiilor respective. Aceste controale au evidențiat, pe de altă parte, că serviciile de curățenie în cauză nu erau legate în mod direct și exclusiv de activitatea scutită desfășurată de fiecare dintre membrii ANS și Educat, astfel încât aplicarea scutirii putea determina denaturări ale concurenței.

11      Tribunal Económico‑Administrativo Regional de Cataluña (Tribunalul Administrativ Economic Regional din Catalonia) a confirmat cele două decizii de recuperare a TVA‑ului adoptate împotriva ANS și a Educat. Fiecare dintre ele a introdus o acțiune împotriva acestor decizii la Tribunal Superior de Justicia de Cataluña (Curtea Superioară de Justiție din Catalonia, Spania), care este instanța de trimitere. Ele arată că scutirea de TVA în cauză nu poate fi refuzată din cauza împrejurării că gestionarea personalului a fost încredințată unei întreprinderi terțe, împrejurare care este conformă cu spiritul și cu finalitatea acestei scutiri.

12      În aceste condiții, Tribunal Superior de Justicia de Cataluña (Curtea Superioară de Justiție din Catalonia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, redactate în termeni identici în cauzele C‑379/24 și C‑380/24:

„1)      Se opune sensului și scopului comunitar al scutirii prevăzute la articolul 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva [TVA] o dispoziție națională – articolul 20 alineatul 1 punctul 6 din [Legea 37/2002] – care prevede cerința ca serviciile în cauză să fie direct și exclusiv legate de activitatea scutită […] atunci când această cerință este interpretată pentru prestarea în cauză (curățenie în sectorul medical [C‑379/24] sau în sectorul educației [C‑380/24]) ca nefiind exclusivă pentru domeniul scutit, deși prestarea este unică, tehnică și complexă în organizarea și configurația sa […], precum și absolut necesară?

2)      Se opune sensului și scopului comunitar al scutirii prevăzute la articolul 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva [TVA] o interpretare a articolului 20 alineatul 1 punctul 6 din [Legea 37/1992] care asimilează caracterul neexclusiv al prestării cu activitatea care provoacă denaturarea concurenței în scopul refuzului scutirii în conformitate cu limitele comunitare, combinând astfel limitele naționale și comunitare de refuz? Conținutul noțiunii de «nedenaturare a concurenței» implică refuzul scutirii, indiferent de gradul de efectivitate a acestei denaturări a concurenței, în ipoteza în care aceasta nu este contestată de părți [Hotărârea din 20 noiembrie 2003, Taksatorringen, C‑8/01, EU:C:2003:621, punctul 48], având în vedere că orice scutire reprezintă o încălcare a principiului general – recunoscut de Curte – al supunerii la plata taxei?”

13      Prin decizia președintelui Curții din 10 iulie 2024, cauzele C‑379/24 și C‑380/24 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazelor scrisă și orală ale procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima întrebare

14      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva TVA trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale potrivit căreia prestările de servicii efectuate de un grup independent de persoane nu pot fi calificate drept servicii „necesare în mod direct”, în sensul acestei dispoziții, atunci când prestările respective sunt necesare activității scutite de TVA desfășurate de aceste persoane, dar nu sunt legate exclusiv de această activitate din cauza naturii lor generale.

15      Trebuie să se arate, cu titlu introductiv, că din considerentele (25) și (35) ale Directivei TVA reiese că ea urmărește armonizarea bazei de impozitare a TVA‑ului și că scutirile de la plata acestei taxe reprezintă noțiuni autonome de drept al Uniunii care, așa cum Curtea s‑a pronunțat deja în acest sens, trebuie replasate în contextul general al sistemului comun de TVA instituit de această directivă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 noiembrie 2019, Infohos, C‑400/18, EU:C:2019:992, punctul 29).

16      Conform unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acestei dispoziții, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte aceasta (Hotărârea din 17 noiembrie 1983, Merck, 292/82, EU:C:1983:335, punctul 12, precum și Hotărârea din 1 august 2025, Alace și Canpelli, C‑758/24 și C‑759/24, EU:C:2025:591, punctul 91).

17      În ceea ce privește modul de redactare a articolului 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva TVA, această dispoziție scutește de TVA prestarea de servicii de către grupuri independente de persoane, care efectuează o activitate scutită de TVA sau pentru care nu sunt persoane impozabile, în scopul prestării către membrii acestor grupuri a serviciilor necesare în mod direct desfășurării activității respective, atunci când grupurile în cauză se rezumă să solicite membrilor lor rambursarea exactă a părții lor din cheltuielile comune, cu condiția ca scutirea respectivă să nu fie susceptibilă de a cauza denaturări ale concurenței.

18      În această privință, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că termenii utilizați pentru a desemna scutirile de TVA prevăzute la articolul 132 din Directiva TVA sunt de strictă interpretare, întrucât aceste scutiri constituie excepții de la principiul general potrivit căruia fiecare serviciu prestat cu titlu oneros de o persoană impozabilă este supus acestei taxe. Totuși, interpretarea acestor termeni trebuie să fie conformă cu obiectivele urmărite de scutirile respective și să respecte cerințele principiului neutralității fiscale inerent sistemului comun de TVA. Astfel, această normă de strictă interpretare nu înseamnă că termenii utilizați pentru a defini scutirile prevăzute la articolul 132 menționat trebuie să fie interpretați într‑un mod care ar priva aceste scutiri de efecte. Jurisprudența Curții nu are ca obiectiv să impună o interpretare care ar face scutirile prevăzute cvasiinaplicabile în practică (Hotărârea din 11 decembrie 2008, Stichting Centraal Begeleidingsorgaan voor de Intercollegiale Toetsing, C‑407/07, EU:C:2008:713, punctul 30, Hotărârea din 4 mai 2017, Comisia/Luxemburg, C‑274/15, EU:C:2017:333, punctul 50, și Hotărârea din 18 noiembrie 2020, Kaplan International colleges UK, C‑77/19, EU:C:2020:934, punctul 37).

19      Mai trebuie arătat că, deși articolul 132 alineatul (1) literele (a)-(q) din Directiva TVA enumeră „operațiuni” scutite de statele membre, articolul 132 alineatul (1) litera (f) din această directivă vizează, mai precis, prestarea de servicii ce sunt, pe de o parte, efectuate de grupuri independente de persoane în beneficiul membrilor lor, care desfășoară o activitate scutită de TVA sau pentru care nu sunt persoane impozabile, și, pe de altă parte, „necesare în mod direct” acestei activități.

20      Astfel, este necesar să se constate că, deși modul de redactare a articolului 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva TVA impune o legătură între prestarea de servicii furnizată de grupul independent de persoane și activitatea scutită a membrilor acestuia, dispoziția menționată nu impune ca serviciile respective să fie servicii specifice care să constituie un aport indispensabil pentru această activitate sau pentru o anumită operațiune. Într‑adevăr, este suficient ca prestarea de servicii efectuată de un asemenea grup să fie necesară în mod direct pentru desfășurarea activității scutite a membrilor acestuia.

21      În ceea ce privește contextul în care se înscrie articolul 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva TVA, această dispoziție figurează în capitolul 2 al titlului IX al acestei directive, capitol în care figurează și articolul 134 litera (a), potrivit căruia „livrarea de bunuri sau prestarea de servicii nu este scutită, în temeiul articolului 132 alineatul (1) literele (b), (g), (h), (i), (l), (m) și (n) atunci când livrarea sau prestarea nu este esențială pentru operațiunile scutite”. Acest articol 134 litera (a) supune astfel în mod explicit prestările de servicii vizate în cuprinsul dispozițiilor enumerate condiției ca ele să fie esențiale pentru operațiunile scutite. Trebuie să se constate în această privință că prestările de servicii vizate la articolul 132 alineatul (1) litera (f) din această directivă nu figurează printre cele enunțate la articolul 134 litera (a) amintit.

22      Rezultă că, așa cum arată doamna avocată generală la punctul 27 din concluzii, nu se poate avea în vedere ca prestații vizate la articolul 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva TVA să fie atât de specifice încât să constituie un aport esențial activității scutite sau chiar unora dintre operațiunile scutite. Pe de altă parte, simplul fapt că activitățile scutite, în discuție în litigiile principale, sunt vizate la articolul 132 alineatul (1) literele (b) și (i) din directiva menționată nu este de natură să infirme această interpretare.

23      În schimb, nu pot intra în sfera scutirii prevăzute la articolul 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva TVA prestările de servicii care nu contribuie direct la exercitarea activităților de interes general vizate la acest articol 132, ci la exercitarea altor activități (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2017, Comisia/Germania, C‑616/15, EU:C:2017:721, punctul 50).

24      Interpretarea articolului 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva TVA enunțată la punctele 20 și 22 din prezenta hotărâre este de asemenea conformă cu finalitatea acestei dispoziții, care urmărește scutirea de TVA a anumitor activități de interes general în vederea facilitării accesului la anumite prestații, precum și a livrării anumitor bunuri, evitând costurile suplimentare care ar apărea ca urmare a supunerii lor la plata acestei taxe (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 noiembrie 2019, Infohos, C‑400/18, EU:C:2019:992, punctul 37). Astfel, prestările de servicii efectuate de un grup independent de persoane intră în sfera scutirii prevăzute de dispoziția menționată atunci când prestările respective contribuie în mod direct la exercitarea activităților de interes general vizate la articolul 132 din această directivă (Hotărârea din 21 septembrie 2017, Comisia/Germania, C‑616/15, EU:C:2017:721, punctul 48).

25      O atare situație există efectiv atunci când serviciile sunt prestate în mod obișnuit de un asemenea grup membrilor săi, în măsura în care sunt necesare pentru exercitarea activității scutite. În această privință, servicii „generale” precum curățenia ar putea fi considerate ca fiind direct necesare atât pentru sectorul îngrijirilor medicale, cât și pentru cel al educației, în care, în plus, există cerințe specifice în materie de igienă ce sunt în sarcina operatorilor din aceste sectoare. Instanța de trimitere precizează de altfel că serviciile de curățenie în discuție în litigiile principale ar fi unice, tehnice și complexe în raport cu activitățile în cauză.

26      Ținând seama de motivele care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva TVA trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale potrivit căreia prestările de servicii efectuate de un grup independent de persoane nu pot fi calificate drept servicii „necesare în mod direct”, în sensul acestei dispoziții, atunci când prestările respective sunt necesare activității scutite de TVA desfășurate de aceste persoane, dar nu sunt legate exclusiv de această activitate din cauza naturii lor generale.

 Cu privire la a doua întrebare 

27      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva TVA trebuie interpretat în sensul că se opune unei interpretări a unei reglementări naționale potrivit căreia există, în principiu, o denaturare a concurenței sau un risc de denaturare a concurenței atunci când prestările de servicii efectuate de un grup independent de persoane în favoarea membrilor săi pot, din cauza naturii lor generale, să fie utilizate pentru o activitate impozabilă oarecare, iar nu exclusiv pentru activitatea scutită pe care o desfășoară.

28      Potrivit dispoziției naționale în discuție în litigiile principale, scutirea de TVA prevăzută la articolul 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva TVA este supusă cerinței ca serviciile furnizate în mod direct membrilor grupurilor independente de persoane, constituite de persoane care desfășoară o activitate scutită sau neimpozabilă ce nu dă drept de deducere, să fie utilizate în mod direct și exclusiv în scopul acestei activități și să fie necesare desfășurării ei.

29      În această privință, din răspunsul la prima întrebare reiese că dispoziția menționată se opune unei reglementări naționale potrivit căreia prestările de servicii efectuate de un grup independent de persoane nu pot fi calificate drept servicii „necesare în mod direct”, în sensul dispoziției menționate, atunci când prestările respective sunt necesare activității scutite de TVA desfășurate de aceste persoane, dar nu sunt legate exclusiv de această activitate din cauza naturii lor generale.

30      Guvernul spaniol arată însă că această dispoziție nu se opune cerinței de exclusivitate impuse de reglementarea în discuție în litigiile principale, în măsura în care prin cerința amintită se urmărește să se asigure ca această condiție referitoare la inexistența unor denaturări ale concurenței, prevăzută la articolul 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva TVA, să poată fi aplicată în mod simplu și corect.

31      În consecință, trebuie să se examineze chestiunea dacă un stat membru are posibilitatea, având în vedere condiția referitoare la inexistența unor denaturări ale concurenței, să limiteze, prin intermediul legislației naționale, prestările de servicii care dau dreptul la scutirea prevăzută de această dispoziție.

32      Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că statele membre nu au obligația de a transpune această condiție în mod literal în dreptul lor național (Hotărârea din 21 septembrie 2017, Comisia/Germania, C‑616/15, EU:C:2017:721, punctul 64).

33      În plus, cu scopul de a determina dacă aplicarea scutirii vizate la articolul 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva TVA poate provoca denaturări ale concurenței, legiuitorul național poate prevedea reguli gestionate și controlate ușor de autoritățile competente. Astfel, în temeiul articolului 131 din Directiva TVA, statele membre stabilesc condițiile cărora le sunt supuse scutirile în scopul de a asigura aplicarea corectă și directă a acestora și de a preveni orice posibilă evaziune, fraudă sau abuz. Totuși, condițiile respective nu pot viza definirea conținutului scutirilor prevăzute de această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, Comisia/Franța, C‑197/12, EU:C:2013:202, punctul 31, Hotărârea din 25 februarie 2016, Comisia/Țările de Jos, C‑22/15, EU:C:2016:118, punctele 28 și 29, precum și Hotărârea din 21 septembrie 2017, Comisia/Germania, C‑616/15, EU:C:2017:721, punctul 65).

34      Or, tocmai acesta este efectul legislației naționale în discuție, prin intermediul căreia legiuitorul național intenționează să excludă toate serviciile furnizate de grupuri independente de persoane care pot fi utilizate în egală măsură pentru activități care nu sunt legate exclusiv de activitatea scutită pe care o desfășoară membrii acestor grupuri.

35      În plus, trebuie amintit că finalitatea scutirii prevăzute la articolul 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva TVA constă în a se evita ca persoana care oferă anumite servicii să fie supusă plății TVA‑ului în cazul în care a fost în situația de a colabora cu alți profesioniști prin intermediul unei structuri comune care se ocupă de activitățile necesare pentru îndeplinirea serviciilor menționate (Hotărârea din 11 decembrie 2008, Stichting Centraal Begeleidingsorgaan voor de Intercollegiale Toetsing, C‑407/07, EU:C:2008:713, punctul 37, și Hotărârea din 21 septembrie 2017, Comisia/Germania, C‑616/15, EU:C:2017:721, punctul 56). Această dispoziție urmărește, așadar, așa cum s‑a amintit la punctul 24 din prezenta hotărâre, să scutească de TVA anumite activități de interes general în vederea facilitării accesului la anumite prestații, precum și a livrării anumitor bunuri, prin evitarea costurilor suplimentare care ar decurge din supunerea lor la plata TVA‑ului.

36      Or, faptul de a refuza unui grup independent de persoane, care îndeplinește toate condițiile prevăzute la articolul 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva TVA, beneficiul scutirii prevăzute de această dispoziție pentru simplul motiv că prestarea de servicii furnizată membrilor acestui grup este o prestare de servicii de natură generală ce poate fi furnizată și altor persoane ar avea ca efect limitarea domeniului de aplicare al dispoziției menționate prin excluderea, în principiu, de la beneficiul scutirii de TVA a prestațiilor furnizate de acest grup membrilor săi, o asemenea limitare a domeniului de aplicare nefiind confirmată de finalitatea acestei directive, astfel cum a fost amintită la punctul precedent din prezenta hotărâre (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 decembrie 2008, Stichting Centraal Begeleidingsorgaan voor de Intercollegiale Toetsing, C‑407/07, EU:C:2008:713, punctele 36 și 37, precum și Hotărârea din 20 noiembrie 2019, Infohos, C‑400/18, EU:C:2019:992, punctul 40).

37      În schimb, așa cum arată doamna avocată generală la punctul 49 din concluzii, o denaturare a concurenței se poate produce în cazul unui abuz în sensul articolului 131 din Directiva TVA. Un asemenea abuz nu se poate întemeia însă pe o prezumție generală și irefragabilă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 noiembrie 2019, Infohos, C‑400/18, EU:C:2019:992, punctul 53).

38      Având în vedere cele ce precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva TVA trebuie interpretat în sensul că se opune unei interpretări a unei reglementări naționale potrivit căreia există, în principiu, o denaturare a concurenței sau un risc de denaturare a concurenței atunci când prestările de servicii efectuate de un grup independent de persoane în favoarea membrilor săi pot, din cauza naturii lor generale, să fie utilizate pentru o activitate impozabilă oarecare, iar nu exclusiv pentru activitatea scutită pe care o desfășoară.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

39      Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

1)      Articolul 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată

trebuie interpretat în sensul că

se opune unei reglementări naționale potrivit căreia prestările de servicii efectuate de un grup independent de persoane nu pot fi calificate drept servicii „necesare în mod direct”, în sensul acestei dispoziții, atunci când prestările respective sunt necesare activității scutite de taxa pe valoarea adăugată desfășurate de aceste persoane, dar nu sunt legate exclusiv de această activitate din cauza naturii lor generale.

2)      Articolul 132 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2006/112

trebuie interpretat în sensul că

se opune unei interpretări a unei reglementări naționale potrivit căreia există, în principiu, o denaturare a concurenței sau un risc de denaturare a concurenței atunci când prestările de servicii efectuate de un grup independent de persoane în favoarea membrilor săi pot, din cauza naturii lor generale, să fie utilizate pentru o activitate impozabilă oarecare, iar nu exclusiv pentru activitatea scutită pe care o desfășoară.

Sursa: C.J.U.E.

Filed under: Curtea de Justitie a Uniunii Europene, Directiva 2006/112, Directive, Drept fiscal, Dreptul Uniunii Europene, TVA | Leave a comment »

[C.J.U.E.]: Achiziții publice. Utilizarea capacităților altei entități. Cazul unei filiale al cărei capital este deținut integral de societatea-mamă. Posibilitatea îndreptării ofertei în cazul omisiunii de atașare a DUAE pentru filială. Condiții.

Posted on ianuarie 22, 2026 by Demis-M. Sparios

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)

22 ianuarie 2026

„Trimitere preliminară – Achiziții publice de servicii, de bunuri sau de lucrări – Directiva 2014/24/UE – Atribuirea contractelor – Articolul 2 alineatul (1) punctul 10 – Noțiunea de «operator economic» – Includerea unei filiale deținute în proporție de 100 % de societatea‑mamă – Articolul 63 – Utilizarea capacităților altor entități ale persoanelor asociate – Articolul 59 alineatul (1) – Libertatea probei privind punerea la dispoziție a capacităților altor entități – Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2016/7 – Anexa 1 și anexa 2 partea II punctul C – Prezentarea mai multor documente europene de achiziție unice (DEAU) – Finalitatea DEAU”

În cauza C‑812/24,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Supremo Tribunal Administrativo (Curtea Administrativă Supremă, Portugalia), prin decizia din 12 septembrie 2024, primită de Curte la 26 noiembrie 2024, în procedura

LIPOR – Associação de Municípios para a Gestão Sustentável de Resíduos do Grande Porto,

PreZero Portugal, S. A.

împotriva

Semural Waste & Energy, S. A,

CURTEA (Camera a șaptea),

compusă din domnul F. Schalin, președinte de cameră, și domnii M. Gavalec (raportor) și Z. Csehi, judecători,

avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru LIPOR – Associação de Municípios para a Gestão Sustentável de Resíduos do Grande Porto, de M. Fernandes, R. Maia Magalhães și R. P. Pinto, advogados;

–        pentru PreZero Portugal, S. A., de A. Tinoco, advogado;

–        pentru guvernul portughez, de P. Barros da Costa, F. Batista și M. J. Ramos, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul ceh, de L. Halajová, M. Smolek și J. Vláčil, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de A. Biolan, G. Wils și I. Melo Sampaio, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 63 alineatul (1) din Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE (JO 2014, L 94, p. 65).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între LIPOR – Associação de Municípios para a Gestão Sustentável de Resíduos do Grande Porto (Asociația municipalităților pentru gestionarea durabilă a deșeurilor din Porto, Portugalia) (denumită în continuare „LIPOR”) și PreZero Portugal S.A. (denumită în continuare „PreZero”), pe de o parte, și Semural Waste & Energy S. A. (denumită în continuare „Semural”), pe de altă parte, în legătură cu atribuirea de către LIPOR a unui contract privind transportul și depozitarea deșeurilor în favoarea PreZero.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

 Directiva 2014/24

3        Considerentele (14) și (84) ale Directivei 2014/24 enunță:

„(14)      Ar trebui să se clarifice faptul că noțiunea «operatori economici» ar trebui interpretată în sens larg, pentru a include orice persoane și/sau entități care asigură executarea de lucrări, furnizarea de produse sau de servicii pe piață, indiferent de forma juridică în baza căreia au ales să funcționeze. Prin urmare, firmele, sucursalele, filialele, parteneriatele, societățile cooperative, societățile cu răspundere limitată, universitățile, publice sau private, și alte tipuri de entități, în afara persoanelor fizice, ar trebui să fie toate cuprinse în noțiunea de operator economic, indiferent dacă sunt sau nu «persoane juridice» în toate circumstanțele.

[…]

(84)      Numeroși operatori economici, și cu precădere [întreprinderile mici și mijlocii (IMM‑urile)], constată că un obstacol major în calea participării lor la achizițiile publice îl reprezintă sarcinile administrative care decurg din necesitatea de a produce un număr semnificativ de certificate sau alte documente legate de criteriile de excludere și de selecție. Limitarea acestor cerințe, de exemplu prin utilizarea documentului european de achiziție unic (DEAU), constând într‑o declarație pe propria răspundere actualizată, ar putea duce la o simplificare considerabilă în beneficiul atât al autorităților contractante, cât și al operatorilor economici.

[…]

Ar trebui să se precizeze în mod explicit că DEAU ar trebui să furnizeze, totodată, informații relevante cu privire la entitățile la capacitățile cărora recurge operatorul economic, astfel încât verificarea informațiilor cu privire la aceste entități să poată fi efectuată în același timp și în aceleași condiții cu verificarea referitoare la principalul operator economic.”

4        Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede la alineatul (1):

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

10.      «operator economic» înseamnă orice persoană fizică sau juridică sau o entitate contractantă sau grup de astfel de persoane și/sau entități, inclusiv orice asociere temporară de întreprinderi, care oferă execuția de lucrări și/sau o lucrare, furnizarea de produse sau prestarea de servicii pe piață;

[…]”

5        Articolul 56 din directiva menționată, care stabilește „[p]rincipii[le] generale” aplicabile alegerii participanților și atribuirii contractului, prevede la alineatul (3):

„În cazul în care informațiile sau documentele care trebuie depuse de către operatorii economici sunt sau par a fi incomplete sau eronate, sau în cazul în care lipsesc anumite documente, autoritățile contractante pot, cu excepția unor dispoziții contrare din dreptul intern de punere în aplicare a prezentei directive, să solicite operatorilor economici în cauză să prezinte, să suplimenteze, să clarifice sau să completeze informațiile sau documentele relevante într‑un termen adecvat, cu condiția ca astfel de solicitări să fie realizate respectând pe deplin principiile egalității de tratament și transparenței.”

6        Intitulat „Criterii de selecție”, articolul 58 din Directiva 2014/24 are următorul cuprins:

„(1)      Criteriile de selecție se pot referi la:

(a)      capacitatea de exercitare a activității profesionale;

(b)      situația economică și financiară;

(c)      capacitatea tehnică și profesională.

[…]

(3)      În ceea ce privește situația economică și financiară, autoritățile contractante pot impune cerințe care să asigure faptul că operatorii economici dispun de capacitatea economică și financiară necesare pentru a executa contractul. […]

[…]

(4)      În ceea ce privește capacitatea tehnică și profesională, autoritățile contractante pot impune cerințe care să asigure faptul că operatorii economici dețin experiența și resursele umane și tehnice necesare pentru a executa contractul la un standard de calitate corespunzător.

[…]”

7        Intitulat „Documentul european de achiziție unic”, articolul 59 din această directivă prevede la alineatul (1):

„La momentul depunerii cererilor de participare sau a ofertelor, autoritățile contractante acceptă [DEAU], constând într‑o declarație pe propria răspundere actualizată ca dovadă preliminară în locul certificatelor eliberate de către autoritățile publice sau de către terțe părți care confirmă că operatorul economic în cauză îndeplinește oricare dintre următoarele condiții:

(a)      nu se află în una dintre situațiile menționate la articolul 57 în care operatorii economici sunt sau pot fi excluși;

(b)      îndeplinește criteriile de selecție relevante care au fost stabilite în conformitate cu articolul 58;

(c)      dacă este cazul, respectă regulile și criteriile obiective care au fost stabilite în conformitate cu articolul 65.

În cazul în care operatorul economic se bazează pe capacitățile altor entități, în conformitate cu articolul 63, DEAU include de asemenea informațiile menționate la primul paragraf de la prezentul alineat cu privire la entitățile respective.

DEAU constă într‑o declarație oficială a operatorului economic, potrivit căreia nu se aplică motivul relevant de excludere și/sau este îndeplinit criteriul de selecție relevant, și furnizează informațiile relevante solicitate de către autoritatea contractantă. Pe lângă acestea, DEAU identifică autoritatea publică sau partea terță responsabilă cu întocmirea documentelor justificative și conține o declarație oficială care să ateste că operatorul economic va putea să furnizeze, la cerere și fără întârziere, documentele justificative respective.

[…]”

8        Intitulat „Mijloace de probă”, articolul 60 din directiva menționată prevede la alineatul (1):

„Autoritățile contractante pot solicita certificatele, declarațiile și celelalte mijloace de probă menționate la alineatele (2), (3) și (4) din prezentul articol și în anexa XII ca dovadă pentru absența motivelor de excludere astfel cum sunt menționate la articolul 57 și pentru îndeplinirea criteriilor de selecție în conformitate cu articolul 58.

Autoritățile contractante nu solicită alte mijloace de probă decât cele menționate în prezentul articol și la articolul 62. În ceea ce privește articolul 63, operatorii economici se pot baza pe orice mijloace corespunzătoare pentru a demonstra autorității contractante că vor avea la dispoziție resursele necesare.”

9        Intitulat „Utilizarea capacităților altor entități”, articolul 63 din Directiva 2014/24 prevede la alineatul (1):

„În ceea ce privește criteriile referitoare la situația economică și financiară stabilite în conformitate cu articolul 58 alineatul (3) și criteriile privind capacitatea tehnică și profesională stabilite în conformitate cu articolul 58 alineatul (4), un operator economic poate, dacă este cazul și pentru un anumit contract, să recurgă la capacitățile altor entități, indiferent de natura juridică a legăturilor pe care le are cu acestea. În ceea ce privește criteriile referitoare la calificările educaționale și profesionale stabilite la anexa XII partea II litera (f) sau la experiența profesională relevantă, operatorii economici pot, cu toate acestea, să se bazeze doar pe capacitățile altor entități atunci când acestea din urmă vor desfășura activitățile sau serviciile pentru îndeplinirea cărora sunt necesare respectivele capacități. În cazul în care un operator economic dorește să se bazeze pe capacitățile altor entități, acesta dovedește autorității contractante că va avea la dispoziție resursele necesare, de exemplu prin prezentarea unui angajament din partea respectivelor entități în acest sens.

Autoritatea contractantă verifică, în temeiul articolelor 59, 60 și 61, dacă entitățile pe a căror capacitate operatorul economic intenționează să se bazeze îndeplinesc criteriile de selecție relevante și dacă există motive de excludere în temeiul articolului 57. Autoritatea contractantă solicită ca operatorul economic să înlocuiască o entitate care nu îndeplinește un criteriu de selecție relevant sau în legătură cu care există motive obligatorii de excludere. Autoritatea contractantă poate solicita, sau statul membru îi poate impune să solicite, ca operatorul economic să înlocuiască o entitate în legătură cu care există motive neobligatorii de excludere.

În cazul în care un operator economic se bazează pe capacitățile altor entități în ceea ce privește criteriile referitoare la situația economică și financiară, autoritatea contractantă poate solicita ca operatorul economic și acele entități să fie răspunzătoare solidar pentru executarea contractului.

În aceleași condiții, un grup de operatori economici prevăzut la articolul 19 alineatul (2) se poate baza pe capacitățile membrilor grupului sau ale altor entități.”

10      Articolul 65 din această directivă se referă la „[r]educerea numărului de candidați care urmează să fie invitați să participe”.

 Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2016/7

11      Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2016/7 al Comisiei din 5 ianuarie 2016 de stabilire a formularului standard pentru documentul european de achiziție unic (JO 2016, L 3, p. 16) enunță în considerentul (1):

„Unul dintre principalele obiective ale Directivei [2014/24] și ale Directivei 2014/25/UE [a Parlamentului European și ale Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile efectuate de entitățile care își desfășoară activitatea în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale și de abrogare a Directivei 2004/17/CE (JO 2014, L 94, p. 243)] este reducerea sarcinii administrative pentru autoritățile contractante, entitățile contractante și operatorii economici, mai ales pentru întreprinderile mici și mijlocii. Un element‑cheie al acestui efort este [DEAU]. Prin urmare, formularul standard pentru DEAU ar trebui să fie elaborat în așa fel încât să se evite necesitatea de a produce un număr semnificativ de certificate sau alte documente legate de criteriile de excludere și de selecție. Având în vedere același obiectiv, formularul standard ar trebui să furnizeze, totodată, informații relevante cu privire la entitățile pe ale căror capacități se bazează operatorul economic, astfel încât verificarea informațiilor respective să poată fi efectuată în același timp cu verificarea referitoare la principalul operator economic și în aceleași condiții.”

12      Intitulată „Instrucțiuni”, anexa 1 la acest regulament de punere în aplicare enunță la al optsprezecelea paragraf:

„Un operator economic care participă pe cont propriu, dar se bazează pe capacitățile uneia sau mai multor alte entități trebuie să se asigure că autoritatea contractantă sau entitatea contractantă primește propriul său DEAU împreună cu un DEAU separat care cuprinde informațiile relevante […] pentru fiecare dintre entitățile pe care se bazează.”

13      Intitulată „Formular standard pentru [DEAU]”, anexa 2 la regulamentul menționat cuprinde o parte II cu privire la „[i]nformații referitoare la operatorul economic”, al cărei punct C, intitulat, la rândul său, „Informații privind utilizarea capacităților altor entități”, prevede:

 Dreptul portughez

14      Intitulat „Documentele ofertei”, articolul 57 din Código dos Contratos Públicos (Codul privind contractele de achiziții publice), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „CCP”), prevede la alineatul 1:

„1.      Oferta este compusă din următoarele documente:

a)      declarația care figurează în anexa I la prezentul cod, din care face parte integrantă;

b)      documentele care, ținând seama de obiectul contractului care urmează să fie încheiat și de aspectele executării acestuia care sunt supuse concurenței în caietul de sarcini, conțin elementele ofertei în conformitate cu care ofertantul este pregătit să atribuie un contract;

c)      documentele cerute în anunțul de participare sau în invitația de participare la procedura de ofertare, care conțin termenii sau condițiile referitoare la aspecte ale executării contractului care nu sunt supuse concurenței în caietul de sarcini, la care autoritatea contractantă intenționează să îl oblige pe ofertant.”

15      Intitulat „Analiza ofertelor”, articolul 70 din CCP prevede la alineatul 2 litera a):

„Sunt excluse ofertele a căror analiză arată:

a)      că încalcă în mod vădit obiectul contractului care urmează să fie încheiat sau care nu prezintă unul dintre elementele sau unul dintre termenii sau condițiile prevăzute la articolul 57 alineatul 1 litera b) și, respectiv, litera c).”

16      Intitulat „Clarificări și corectarea ofertelor și a candidaturilor”, articolul 72 din CCP prevede la alineatul 3 litera a):

„Comisia de evaluare solicită candidaților și ofertanților să corecteze, în termen de cel mult cinci zile, neregulile de formă ale candidaturilor și ale ofertelor lor care trebuie remediate, în măsura în care această corectare a neregulilor nu este susceptibilă să îi modifice conținutul însuși și nu încalcă principiile egalității de tratament și concurenței; aceste nereguli includ printre altele:

a)      neprezentarea sau prezentarea incorectă a documentelor care doar dovedesc fapte sau calități anterioare datei de depunere a candidaturii sau a ofertei, inclusiv declarațiile care figurează în anexele I și V la prezentul cod sau [DEAU]”.

17      Intitulat „Raport preliminar”, articolul 146 din CCP prevede la alineatul 2 litera d):

„În raportul preliminar menționat la alineatul precedent, comisia de evaluare propune de asemenea motivat excluderea ofertelor:

[…]

d)      care nu conțin toate documentele cerute în temeiul articolului 57 alineatele 1 și 2 și al articolului 57a alineatul 1”.

18      Intitulat „Documentele candidaturii”, articolul 168 din CCP prevede la alineatul 4:

„Atunci când, pentru a îndeplini cerințele minime de capacitate tehnică, candidatul recurge la terți, indiferent de legăturile pe care le are cu aceștia din urmă, în special cea a subcontractării, candidatura corespunzătoare cuprinde și o declarație prin care acești terți se angajează fără rezerve să execute anumite servicii care fac obiectul contractului care se va încheia.”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

19      Printr‑o decizie din 29 mai 2023, consiliul de administrație al LIPOR a lansat o procedură de cerere de ofertă cu publicitate internațională pentru atribuirea unui contract de servicii privind transportul și depozitarea într‑o instalație pentru deșeuri nepericuloase a 75 000 de tone de deșeuri provenite dintr‑o centrală de valorificare energetică.

20      Articolul 9 din cererea de ofertă, intitulat „Documentele ofertei”, prevedea la alineatul 1 literele a)-c) și l) că, în conformitate cu articolul 57 din CCP, ofertele trebuie să cuprindă DEAU, o declarație care să indice prețul propus, o declarație pe propria răspundere privind respectarea obligațiilor legale în materie de încadrare în muncă a lucrătorilor imigranți și, respectiv, în cazul recurgerii la subcontractanți, o declarație în care se precizează prestațiile subcontractate, însoțită de un angajament al subcontractanților de a executa lucrările care le sunt încredințate.

21      În temeiul articolului 15 din această cerere de ofertă, referitor la „Precizări cu privire la oferte”, autoritatea contractantă poate, în temeiul articolului 72 alineatul 1 din CCP, să solicite ofertanților clarificările pe care le consideră necesare pentru analiza și evaluarea ofertelor.

22      Se prevede în plus, în temeiul articolului 72 alineatul 2 din CCP, că precizările aduse de un ofertant fac parte integrantă din ofertă, cu condiția ca acestea să nu contrazică elementele pe care le conține oferta, să nu modifice și nici să nu completeze elementele acesteia și să nu urmărească îndreptarea omisiunilor care pot determina excluderea ofertei în temeiul articolului 70 alineatul 2 litera a) din CCP.

23      Din cererea de decizie preliminară reiese că PreZero a prezentat o ofertă în valoare de 4 800 000 de euro, în timp ce oferta prezentată de Semural se ridica la un cuantum de 4 794 500 de euro.

24      LIPOR a admis aceste două oferte, după ce a invitat PreZero, în conformitate cu articolul 72 alineatul 3 din CCP, să corecteze o neregulă anterioară prezentării ofertei sale, constând în faptul că DEAU fusese completat incorect. PreZero a efectuat această îndreptare în termenul acordat.

25      În raportul său preliminar, LIPOR a clasat pe primul loc oferta depusă de PreZero, înaintea celei a Semural.

26      Semural a contestat această clasificare în fața LIPOR. Ea a susținut că PreZero ar fi trebuit să fie exclusă din procedura de atribuire în discuție în litigiul principal pentru nerespectarea articolului 9 alineatul 1 litera l), a normelor din cererea de ofertă, precum și a articolului 57 alineatul 1 litera c) din CCP. Semural a susținut, pe de o parte, că PreZero nu prezentase nici o declarație de subcontractare referitoare la Valor RIB – Indústria de Resíduos Lda. (denumită în continuare „Valor RIB”), nici o declarație de angajament din partea acesteia din urmă, deși neprezentarea unei asemenea declarații ar constitui, în temeiul articolului 146 alineatul 2 litera d) din codul amintit, un motiv de excludere a ofertei prezentate de PreZero. Semural arată, pe de altă parte, că PreZero nu anexase la oferta sa nici DEAU al Valor RIB sau al oricărui alt subcontractant, ceea ce ar constitui de asemenea un motiv de excludere a ofertei sale care nu poate fi îndreptat.

27      În raportul său final din 21 iulie 2023, LIPOR a apreciat că ar fi vădit excesiv ca Valor RIB să fie calificată drept subcontractant, din moment ce PreZero a indicat în oferta sa că deține integral capitalul social al Valor RIB. Ea a arătat că aceste informații erau publice și puteau fi verificate printr‑o consultare rapidă a actelor societății care sunt puse la dispoziție de Ministerul Justiției. LIPOR a dedus de aici că, deși Valor RIB constituie în mod formal o entitate juridică distinctă de PreZero, ar fi excesiv să se considere că este vorba despre o situație de subcontractare. Potrivit LIPOR, ar fi de altfel neobișnuit să se impună unei simple filiale să se angajeze să execute lucrările care îi sunt încredințate de societatea sa mamă. În practică, PreZero nu ar recurge la un terț pentru executarea unei părți din contractul în cauză, ci ar mobiliza pur și simplu resurse care îi aparțin integral, fie și indirect.

28      LIPOR a adăugat că obligația de a prezenta declarații de angajament ale subcontractanților urmărește să prevină riscul ca ofertanții să desemneze subcontractanți fără a dispune, de la început, de garanții referitoare la participarea lor efectivă la executarea prestațiilor. Un asemenea risc ar fi în speță înlăturat, întrucât, în opinia sa, ar fi de neconceput ca Valor RIB să refuze să depoziteze deșeurile aduse de PreZero, dat fiind că aceasta din urmă deține integral capitalul său social și, în consecință, puterea de decizie în cadrul Valor RIB.

29      Astfel, ținând seama de legăturile de capital dintre PreZero și Valor RIB, prezentarea unei declarații de angajament a acesteia din urmă, anexată la ofertă, nu ar constitui decât o formalitate neesențială, a cărei lipsă nu s‑ar opune verificării conformității ofertei cu cerințele cererii de ofertă.

30      Pe baza acestor considerații, LIPOR a respins cererea formulată de Semural, a menținut clasamentul inițial al ofertelor și a propus atribuirea contractului în cauză în favoarea PreZero.

31      În cadrul reuniunii sale din 31 iulie 2023, consiliul de administrație al LIPOR a aprobat concluziile raportului final din 21 iulie 2023 și a atribuit contractul în favoarea PreZero.

32      Semural a sesizat Tribunal Administrativo e Fiscal do Porto (Tribunalul Administrativ și Fiscal din Porto, Portugalia) cu o cale de atac precontractuală împotriva LIPOR având ca obiect, în primul rând, anularea deciziei prin care contractul în discuție în litigiul principal a fost atribuit în favoarea PreZero, în al doilea rând, excluderea ofertei acesteia din urmă, în al treilea rând, atribuirea contractului în favoarea Semural și, în al patrulea rând, cu titlu subsidiar, constatarea nelegalității modelului de evaluare.

33      Prin hotărârea din 9 noiembrie 2023, această instanță a admis calea de atac formulată de Semural. Hotărârea amintită a fost confirmată în apel prin hotărârea din 16 februarie 2024 a Tribunal Central Administrativo Norte (Tribunalul Central Administrativ din Nord, Portugalia).

34      LIPOR a formulat ulterior recurs împotriva acestei hotărâri la Supremo Tribunal Administrativo (Curtea Administrativă Supremă, Portugalia), care este instanța de trimitere. Aceasta susține că o entitate deținută în proporție de 100 % de ofertant nu poate fi considerată subcontractant și că, în consecință, nu îi sunt aplicabile cerințele legale proprii situațiilor de subcontractare.

35      Instanța de trimitere subliniază că PreZero deține integral capitalul social al Valor RIB și că autorizația de exploatare a depozitului de deșeuri, autorizația de mediu și licența de exploatare a Valor RIB au fost depuse la dosar. Ea arată de asemenea că, în Hotărârea din 10 noiembrie 2022, Taxi Horn Tours (C‑631/21, EU:C:2022:869, punctul 60), Curtea a statuat că, dacă, pentru executarea unui contract de achiziții publice, o întreprindere comună consideră că trebuie să solicite resursele proprii ale anumitor asociați, atunci trebuie să se considere că aceasta utilizează capacitățile altor entități, în sensul articolului 63 din Directiva 2014/24, și trebuie să prezinte nu numai propriul DEAU, ci și pe cele ale fiecăruia dintre asociații ale căror capacități intenționează să le utilizeze.

36      Respectiva instanță ridică totuși problema dacă această interpretare poate fi transpusă într‑o situație în care un operator economic intenționează să utilizeze, pentru executarea unui contract, echipamentele și serviciile unei alte societăți al cărei capital social îl deține în proporție de 100 %, al cărei asociat unic este și în care unul dintre administratori este de asemenea propriul administrator.

37      În aceste condiții, Supremo Tribunal Administrativo (Curtea Administrativă Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 63 alineatul (1) din Directiva [2014/24] trebuie interpretat în sensul că o situație în care un operator economic dorește să utilizeze, în executarea unui contract, echipamentul unei societăți (persoană juridică distinctă) al cărei capital social îl deține în proporție de 100 % și în care unul dintre administratori este de asemenea administrator al operatorului economic reprezintă o «utilizare a capacităților altor entități»?

2)      În cazul în care cerința legală privind utilizarea capacităților altor entități este considerată a fi îndeplinită, faptul că operatorul economic nu a prezentat, împreună cu oferta, [DEAU] al societății pe care o deține în proporție de 100 % trebuie să fie sancționat cu excluderea din procedura de atribuire?”

38      Prin decizia președintelui Curții din 24 februarie 2025, cererea instanței de trimitere de judecare a prezentei cauze potrivit procedurii accelerate a fost respinsă.

 Cu privire la prima întrebare

39      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 63 alineatul (1) din Directiva 2014/24 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere că o societate‑mamă recurge la capacitățile altor entități, în sensul acestei dispoziții, atunci când intenționează să utilizeze, pentru executarea unui contract de achiziții publice, capacitățile unei filiale al cărei capital îl deține integral.

40      Articolul 63 alineatul (1) primul paragraf prima teză din această directivă conferă unui operator economic dreptul să recurgă, pentru un anumit contract, la capacitățile altor entități, indiferent de natura juridică a legăturilor pe care le are cu aceste entități, în vederea îndeplinirii atât a criteriilor referitoare la situația economică și financiară enunțate la articolul 58 alineatul (3) din directiva menționată, cât și a criteriilor privind capacitatea tehnică și profesională prevăzute la articolul 58 alineatul (4) din aceeași directivă (a se vedea printre altele Hotărârea din 3 iunie 2021, Rad Service ș.a., C‑210/20, EU:C:2021:445, punctul 30, precum și Ordonanța din 10 ianuarie 2023, Ambisig, C‑469/22, EU:C:2023:25, punctul 23).

41      Din moment ce dreptul unui operator economic de a recurge la capacitățile altor entități se poate exercita, potrivit articolului 63 alineatul (1) primul paragraf prima teză din Directiva 2014/24, „indiferent de natura juridică a legăturilor pe care le are cu aceste [entități]”, recurgerea la capacitățile unei filiale, inclusiv în cazul în care societatea‑mamă deține 100 % din capitalul său, ține de recurgerea la capacitățile „altor entități”, în sensul acestei dispoziții.

42      Această interpretare este confirmată de articolul 2 alineatul (1) punctul 10 din directiva menționată, care definește „operatorul economic” ca fiind „orice persoană fizică sau juridică sau o entitate publică sau grup de astfel de persoane și/sau entități, inclusiv orice asociere temporară de întreprinderi, care oferă execuția de lucrări și/sau o lucrare, furnizarea de produse sau prestarea de servicii pe piață”. Or, considerentul (14) al directivei menționate, care clarifică domeniul de aplicare al acestei definiții, arată că noțiunea de „operator economic” trebuie „interpretată în sens larg” și menționează în mod explicit filialele.

43      Pe de altă parte, argumentația formulată de PreZero, care constă în transpunerea în domeniul achizițiilor publice a noțiunii de „unitate economică” elaborată de Curte în jurisprudența sa referitoare la articolul 101 TFUE, nu poate fi reținută.

44      Reiese, așadar, dintr‑o jurisprudență constantă că personalitatea juridică proprie a unei filiale nu se opune, în sine, imputării comportamentului său societății‑mamă, în special atunci când această filială, deși are personalitate juridică distinctă, nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică în esență instrucțiunile societății sale mamă. Având în vedere unitatea grupului astfel format, acțiunile filialelor pot, în anumite împrejurări, să fie atribuite societății‑mamă. În aceste condiții, separarea formală dintre respectivele societăți, rezultată din personalitatea lor juridică distinctă, nu se opune caracterului unitar al comportamentului lor pe piață în vederea aplicării normelor de concurență (a se vedea printre altele Hotărârea din 14 iulie 1972, Imperial Chemical Industries/Comisia, 48/69, EU:C:1972:70, punctele 132, 133, 135 și 140, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctele 41 și 43).

45      Curtea a precizat de asemenea, la punctul 60 din Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel ș.a./Comisia (C‑97/08 P, EU:C:2009:536), că, atunci când o societate‑mamă deține 100 % din capitalul unei filiale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii Europene, există o prezumție relativă potrivit căreia societatea‑mamă respectivă exercită o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale.

46      Această jurisprudență nu poate fi însă transpusă în domeniul achizițiilor publice, din moment ce noțiunea de „unitate economică”, în sensul acestei jurisprudențe, are ca finalitate principală asigurarea efectivității punerii în aplicare a normelor de concurență ale Uniunii de către autoritățile publice (public enforcement), evitând ca marile grupuri să recurgă la crearea de filiale pentru a evita sancțiuni severe în cazul încălcării acestor norme. Or, o astfel de finalitate nu are legătură cu dreptul Uniunii în materia achizițiilor publice.

47      Efectul util al normelor care reglementează achizițiile publice impune, dimpotrivă, ca autoritatea contractantă să cunoască cât mai exact și mai complet posibil situația fiecărui operator economic care solicită să participe la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice sau care intenționează să depună o ofertă pentru a se asigura de integritatea și de fiabilitatea sa și, prin urmare, de lipsa ruperii legăturii de încredere cu operatorul economic în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 noiembrie 2022, Taxi Horn Tours, C‑631/21, EU:C:2022:869, punctul 49).

48      Astfel, atunci când o societate‑mamă indică în oferta sa că intenționează să încredințeze executarea contractului de achiziții publice în cauză uneia dintre filialele sale identificată în mod precis, autoritatea contractantă trebuie să fie în măsură să verifice, pe de o parte, capacitatea acestei filiale în sensul articolului 58 din Directiva 2014/24 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 aprilie 1994, Ballast Nedam Groep, C‑389/92, EU:C:1994:133, punctele 15 și 16) și, pe de altă parte, lipsa, în privința sa, a unor motive de excludere în temeiul articolului 57 din această directivă.

49      Rezultă că, spre deosebire de abordarea reținută în dreptul concurenței Uniunii, dreptul Uniunii în materie de achiziții publice și în special articolul 63 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2014/24 se bazează pe o concepție a noțiunii de „alte entități” întemeiată în principal pe personalitatea juridică a operatorilor economici în cauză. Or, prin definiție, o unitate economică în sensul articolului 101 TFUE se compune din mai multe persoane fizice sau juridice și nu determină dispariția identității juridice a fiecăreia dintre ele. Prin urmare, pentru aplicarea Directivei 2014/24, o filială deținută în proporție de 100 % de societatea sa mamă rămâne o „altă entitate” distinctă de aceasta.

50      Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 63 alineatul (1) din Directiva 2014/24 trebuie interpretat în sensul că o societate‑mamă recurge la capacitățile altor entități atunci când intenționează să utilizeze, pentru executarea unui contract de achiziții publice, capacitățile unei filiale al cărei capital îl deține integral.

 Cu privire la a doua întrebare

51      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 56 alineatul (3) din Directiva 2014/24 trebuie interpretat în sensul că o societate‑mamă care intenționează să recurgă la capacitățile unei filiale al cărei capital îl deține integral și în care unul dintre administratori este de asemenea administrator al societății‑mamă trebuie exclusă de la o procedură de cerere de ofertă pentru simplul motiv că nu a anexat la oferta sa DEAU al acestei filiale.

52      Din articolul 59 alineatul (1) din directiva amintită rezultă că DEAU poate urmări, după caz, alternativ sau cumulativ, una sau mai multe dintre următoarele trei finalități. Acest document constituie astfel o declarație pe proprie răspundere actualizată care înlocuiește, ca dovadă preliminară, certificatele eliberate de autorități publice sau de terți pentru a stabili că operatorul economic în cauză nu este vizat de unul dintre motivele de excludere de la procedura de atribuire a contractului de achiziții publice menționat la articolul 57 din directiva menționată, că îndeplinește criteriile de selecție stabilite în conformitate cu articolul 58 din directiva menționată și, dacă este cazul, că respectă normele și criteriile obiective stabilite în conformitate cu articolul 65 din aceeași directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 noiembrie 2022, Taxi Horn Tours, C‑631/21, EU:C:2022:869, punctul 48).

53      Trebuie însă arătat că a doua întrebare se bazează pe ipoteza că un operator economic care intenționează să recurgă la capacitățile altor entități este obligat să prezinte DEAU pentru fiecare dintre aceste entități.

54      Or, după cum rezultă din articolul 60 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2014/24 coroborat cu articolul 63 alineatul (1) primul paragraf din aceasta, operatorii economici se pot baza pe orice mijloace corespunzătoare pentru a demonstra autorității contractante că vor avea la dispoziție resursele necesare pentru executarea contractului de achiziții publice în cauză, printre altele prin prezentarea angajamentului respectivelor entități în acest sens.

55      Întrucât principiul aplicabil este cel al libertății probei, nu se poate impune unui candidat sau unui ofertant să prezinte autorității contractante un DEAU pentru sine, precum și un DEAU pentru fiecare dintre entitățile la capacitățile cărora intenționează să recurgă.

56      Este adevărat că, așa cum enunță considerentul (1) al Regulamentului de punere în aplicare 2016/7, DEAU constituie un element esențial al demersului urmărit de legiuitorul Uniunii, printre altele prin intermediul Directivei 2014/24, constând în reducerea sarcinii administrative atât pentru autoritățile contractante, cât și pentru operatorii economici, mai ales pentru IMM‑uri.

57      Din această perspectivă, prevăzând că, la momentul depunerii cererilor de participare sau a ofertelor, autoritățile contractante „acceptă” DEAU, articolul 59 alineatul (1) primul paragraf din această directivă se limitează să aibă în vedere ipoteza, de altfel cea mai frecventă, în care candidatul sau ofertantul a ales să recurgă la un asemenea mijloc de probă (a se vedea în acest sens Ordonanța din 10 ianuarie 2023, Ambisig, C‑469/22, EU:C:2023:25, punctul 24).

58      Un operator economic poate însă decide să prezinte, în locul DEAU, certificatele eliberate de autorități publice sau de terți care dovedesc printre altele că nu numai el însuși, ci și entitățile la capacitățile cărora intenționează să recurgă nu sunt vizate de un motiv de excludere menționat la articolul 57 din directiva menționată și/sau că îndeplinesc criteriile de selecție stabilite în conformitate cu articolul 58 din aceasta.

59      Rezultă în speță că, deși autorizația de exploatare a depozitului de deșeuri, autorizația de mediu și licența de exploatare ale Valor RIB pe care PreZero le‑a anexat la oferta sa erau suficiente pentru a demonstra că această filială îndeplinea criteriile de selecție calitativă stabilite în conformitate cu articolul 58 din Directiva 2014/24, PreZero nu era obligată să furnizeze un DEAU pentru a demonstra respectarea acestor criterii. Pe de altă parte, în măsura în care gestionarea filialei este asigurată de un administrator unic care este și administratorul societății‑mamă, DEAU al acesteia din urmă poate dovedi că respectiva persoană nu este vizată de unul dintre motivele de excludere prevăzute la articolul 57 din directiva amintită. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice dacă aceasta este situația în speță.

60      În schimb, dacă documentele menționate la punctele 35 și 59 din prezenta hotărâre nu erau suficiente pentru a compensa lipsa DEAU al Valor RIB, revenea PreZero, în temeiul punctului C din partea II din anexa 2 la Regulamentul de punere în aplicare 2016/7 coroborat cu al optsprezecelea paragraf din anexa 1 la acest regulament de punere în aplicare, precum și cu considerentul (84) al treilea paragraf și cu articolul 59 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2014/24, sarcina de a transmite autorității contractante un DEAU distinct care să conțină informațiile relevante pentru fiecare dintre entitățile a căror capacitate intenționa să o utilizeze.

61      În orice caz, rezultă în mod clar din articolul 56 alineatul (3) din această directivă că, „în cazul în care informațiile sau documentele care trebuie depuse de către operatorii economici sunt sau par a fi incomplete sau eronate, sau în cazul în care lipsesc anumite documente, autoritățile contractante pot, cu excepția unor dispoziții contrare din dreptul intern de punere în aplicare a prezentei directive, să solicite operatorilor economici în cauză să prezinte, să suplimenteze, să clarifice sau să completeze informațiile sau documentele relevante într‑un termen adecvat, cu condiția ca astfel de solicitări să fie realizate respectând pe deplin principiile egalității de tratament și transparenței”.

62      În această privință, trebuie arătat, în primul rând, că articolul 72 alineatul 3 litera a) din CCP oferă în mod explicit candidaților și ofertanților posibilitatea de a îndrepta neregulile de formă care afectează candidaturile sau ofertele lor, atunci când această îndreptare nu este susceptibilă să îi modifice conținutul însuși și atunci când nu încalcă principiile egalității de tratament și concurenței. În plus, această dispoziție menționează, printre neregulile care pot fi îndreptate, neprezentarea sau prezentarea incorectă a unor documente care au ca obiect doar stabilirea unor fapte sau calități anterioare datei de depunere a candidaturii sau a ofertei, printre altele DEAU.

63      Din moment ce este astfel posibil să se îndrepte netransmiterea de către un candidat sau de către un ofertant a propriului DEAU, situația trebuie să fie aceeași atunci când omisiunea privește transmiterea DEAU al unei filiale la capacitățile căreia candidatul sau ofertantul intenționează să recurgă.

64      În al doilea rând, aplicarea unei astfel de îndreptări ar fi conformă cu principiile egalității de tratament și transparenței, din moment ce, pe de o parte, candidatul sau ofertantul a indicat în candidatura sau în oferta sa că intenționa să recurgă la entitatea al cărei DEAU nu a fost transmis și, pe de altă parte, că este vorba, astfel cum prevede articolul 72 alineatul 3 litera a) din CCP, despre a se face dovada unor fapte sau calități anterioare datei depunerii candidaturii sau a ofertei.

65      Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 56 alineatul (3) din Directiva 2014/24 trebuie interpretat în sensul că o societate‑mamă care intenționează să recurgă la capacitățile unei filiale al cărei capital îl deține integral și în care unul dintre administratori este de asemenea administrator al societății‑mamă nu poate fi exclusă de la o procedură de cerere de ofertă pentru simplul motiv că nu a anexat la oferta sa DEAU al acestei filiale, o astfel de omisiune putând face obiectul unei îndreptări, cu condiția ca nicio dispoziție a dreptului național să nu se opună la aceasta și ca respectiva îndreptare să fie pusă în aplicare cu respectarea principiilor egalității de tratament și transparenței.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

66      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară:

1)      Articolul 63 alineatul (1) din Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE

trebuie interpretat în sensul că

o societate‑mamă recurge la capacitățile altor entități atunci când intenționează să utilizeze, pentru executarea unui contract de achiziții publice, capacitățile unei filiale al cărei capital îl deține integral.

2)      Articolul 56 alineatul (3) din Directiva 2014/24

trebuie interpretat în sensul că

o societate‑mamă care intenționează să recurgă la capacitățile unei filiale al cărei capital îl deține integral și în care unul dintre administratori este de asemenea administrator al societății‑mamă nu poate fi exclusă de la o procedură de cerere de ofertă pentru simplul motiv că nu a anexat la oferta sa documentul european de achiziție unic (DEAU1) al acestei filiale, o astfel de omisiune putând face obiectul unei îndreptări, cu condiția ca nicio dispoziție a dreptului național să nu se opună la aceasta și ca respectiva îndreptare să fie pusă în aplicare cu respectarea principiilor egalității de tratament și transparenței.

  1. De regulă, se folosește acronimul DUAE pentru acest document (cum am procedat în titlu), dar în versiunea oficială de pe pagina C.J.U.E. a acestei hotărâri este, iată, folosit acronimul DEAU. ↩︎

Sursa: C.J.U.E.

Filed under: Achizitii publice, Curtea de Justitie a Uniunii Europene, Directive, Dreptul Uniunii Europene, Trimiteri (intrebari) preliminare, Uniunea Europeană | Leave a comment »

[CtEDO]: Violență domestică. Durata excesivă a procedurilor penale de tragere la răspundere a soțului pentru agresiuni împotriva soției încalcă art. 3 din Convenție, sub aspectul neîndeplinirii obligațiilor pozitive ce revin statului pârât. Hotărârea din 22 ianuarie 2026, pronunțată în cauza J.S. împotriva Slovaciei

Posted on ianuarie 22, 2026 by Demis-M. Sparios

Cauza are la origine cererea nr. 35767/23, prin care petenta a reclamat că statul pârât nu ar fi investigat și nu ar fi urmărit penal în mod eficient actele de violență domestică pe care se presupune că le-a suferit din partea soțului ei de la acea vreme și la impactul discriminatoriu al violenței bazate pe gen asupra femeilor din Slovacia, fiind invocată incidența articolelor 3, 8, 13 și 14 din Convenție.

În ceea ce privește pretinsa violare a arat. 3 din Convenție, CtEDO a reținut că reclamanta invocă supunerea sa la tratamente inumane și degradante din partea fostului său soț, precum și că instanțele naționale nu au investigat prompt și temeinic acuzațiile sale în această privință, deoarece, printre altele, evaluarea probelor a fost încărcată de prejudecăți și stereotipuri împotriva femeilor victime ale violenței domestice.
Ea a invocat articolul 3 din Convenție, care prevede că „Nimeni nu va fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”

După ce a reținut că cererea reclamantei este admisibilă, Curtea a constatat că reclamanta a susținut că a fost supusă unor tratamente inumane și degradante din partea fostului ei soț, T., care i-au cauzat suferințe fizice și psihologice pe termen lung. Declarațiile sale făcute în fața autorităților interne au fost coroborate de mai mulți martori și de un expert în psihologie, care au constatat că aceasta suferea de sindromul femeii agresate și tulburare de stres posttraumatic, precum și de condamnarea penală a lui T. ca urmare a atacului violent asupra ei din 5 iulie 2014.

    Argumentând că autoritățile nu și-au respectat obligația de a investiga în mod eficient violența bazată pe gen și de a-i proteja integritatea fizică și psihologică, reclamanta a susținut că instanțele interne au minimalizat violența pe care a suferit-o și au refuzat să acorde importanța cuvenită declarațiilor sale, celor ale copiilor săi și concluziilor experților. În opinia sa, evaluarea probelor a fost încărcată de prejudecăți și stereotipuri împotriva femeilor care au suferit violență; în plus, interogatoriile repetate la care a fost supusă au contribuit la victimizarea sa secundară.

    Referindu-se la hotărârea Tribunalului Districtual care a constatat că, în comportamentul lui T., nu au fost prezente elementele constitutive ale violenței domestice și că atacurile dintre foștii soți au fost reciproce, Guvernul a susținut că nu s-a demonstrat că reclamanta a fost supusă unor rele tratamente care să atingă pragul de gravitate cerut de articolul 3.

    Guvernul a susținut, de asemenea, că autoritățile interne nu au rămas inactive, subliniind că ancheta penală a fost deschisă de poliție din oficiu la 24 septembrie 2014, ceea ce a dus la emiterea rechizitoriului împotriva lui T. la data de 19 iunie 2015. Admițând că procedurile în fața instanțelor de la două niveluri de jurisdicție au durat până la 15 noiembrie 2022, Guvernul a susținut că mai multe ședințe în fața Tribunalului Districtual au fost amânate sau anulate din cauza absenței lui T. sau a reprezentantului reclamantului, a unor citații defectuoase sau a neprezentării martorilor sau din cauza pandemiei de COVID-19.

    În ceea ce privește victimizarea secundară invocată de reclamantă, Guvernul a susținut că, în cadrul procedurii premergătoare procesului, aceasta nu a fost audiată în prezența lui T. și că în fața instanței a fost audiată doar de două ori în prezența lui T.. Mai mult, aceasta nu a folosit posibilitatea, prevăzută de Codul de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor, de a solicita aplicarea unor măsuri de protecție sau de a solicita președintelui camerei să îl excludă pe T. din sala de judecată.

    În cele din urmă, Guvernul a susținut că instanțele naționale au obținut probe ample în vederea stabilirii faptelor cauzei, după ce au audiat pe T., pe reclamantă, pe mai mulți martori și experți și au examinat probele documentare adunate în cadrul procedurii premergătoare procesului. Reclamanta a avut suficiente oportunități de a participa la procedură și de a-și exercita drepturile și nu a contestat amploarea probelor. În opinia Guvernului, constatarea instanțelor conform căreia vinovăția lui T. nu a fost dovedită dincolo de orice îndoială a fost motivată în mod corespunzător, logic și convingător. De asemenea, acestea au subliniat, referindu-se la jurisprudența M.T. și S.T. împotriva Slovaciei (nr. 59968/09, §§ 84-85, 29 mai 2012), că criteriul crucial pentru evaluarea prezentei cauze a fost eficacitatea generală a protecției acordate de Statul în temeiul Convenției drepturilor reclamantului și faptul că procedurile penale împotriva lui T., coroborate cu condamnarea sa penală din 5 iulie 2014 și ordinul de restricție din 6 martie 2015, au avut un anumit efect descurajant.

      În evaluarea sa, CtEDO a reținut că relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidența articolului 3. Evaluarea dacă acest nivel minim a fost atins depinde de numeroși factori, inclusiv natura și contextul tratamentului, durata acestuia, efectele sale fizice și mentale și, în unele cazuri, sexul victimei și relația dintre victimă și autorul tratamentului.

      Chiar și în absența unei vătămări corporale reale sau a unei suferințe fizice sau mentale intense, un tratament care umilește sau degradează o persoană, demonstrând o lipsă de respect pentru demnitatea sa umană sau diminuând-o, sau care trezește sentimente de frică, angoasă sau inferioritate capabile să înfrângă rezistența morală și fizică a unei persoane, poate fi caracterizat ca fiind degradant și, de asemenea, intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 3.

      De asemenea, CtEDO a subliniat că poate fi suficient ca victima să fie umilită în propriii ochi, chiar dacă nu și în ochii altora (a invocat jurisprudența anterioară din Bouyid împotriva Belgiei [MC], nr. 23380/09, §§ 86-87, CEDO 2015, și Volodina împotriva Rusiei, nr. 41261/17, § 73, 9 iulie 2019). Obligația de a garanta tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Convenție, coroborate cu articolul 3, impune statelor membre ale Convenției să ia măsuri menite să garanteze că persoanele aflate sub jurisdicția lor nu sunt supuse relelor tratamente, inclusiv relelor tratamente aplicate de către persoane private. În plus, absența oricărei răspunderi directe a statului pentru acte de violență de o asemenea gravitate încât să angajeze articolul 3 din Convenție nu absolvă statul de toate obligațiile care decurg din această dispoziție. În astfel de cazuri, articolul 3 impune autorităților să efectueze o anchetă oficială eficientă cu privire la presupusele rele tratamente, chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate de persoane private.

      CtEDO a mai invocat din jurisprudența sa anterioară că s-a recunoscut că, în funcție de circumstanțele cauzei, violența domestică poate fi considerată rele tratamente care intră sub incidența articolului 3 (Valiulienė împotriva Lituaniei, nr. 33234/07, § 69, 26 martie 2013; Volodina, § 74; și M.S. împotriva Italiei, nr. 32715/19, § 110, 7 iulie 2022). Fenomenul violenței domestice nu este considerat a fi limitat la exclusivul fapt al violenței fizice, ci este considerat a include, printre alte aspecte, violența psihologică și urmărirea (Buturugă împotriva României, nr. 56867/15, § 74, 11 februarie 2020), amenințările (Tunikova și alții împotriva Rusiei, nr. 55974/16 și alte 3 cauze, § 119, 14 decembrie 2021) și teama de noi agresiuni (Eremia împotriva Republicii Moldova, nr. 3564/11, § 54, 28 mai 2013, și T.M. și C.M. împotriva Republicii Moldova, nr. 26608/11, § 41, 28 ianuarie 2014). Într-adevăr, impactul psihologic constituie un aspect important al violenței domestice.

      Curtea a reiterat, de asemenea, că obligația de a efectua o anchetă eficientă asupra tuturor actelor de violență domestică este un element esențial al obligațiilor statului în temeiul articolului 3 din Convenție. Pentru a fi eficientă, o astfel de anchetă trebuie să fie promptă și amănunțită; aceste cerințe se aplică întregii proceduri, inclusiv fazei de judecată. Autoritățile trebuie să ia toate măsurile rezonabile pentru a obține probe privind incidentul, inclusiv probe criminalistice. Este necesară o diligență deosebită în tratarea cazurilor de violență domestică, iar natura specifică a violenței domestice trebuie luată în considerare în cursul procedurilor interne. Obligația statului de a investiga nu va fi îndeplinită dacă protecția oferită de dreptul intern există doar în teorie; mai presus de toate, aceasta trebuie să funcționeze eficient și în practică, iar acest lucru necesită o examinare promptă a cazului, fără întârzieri inutile. Principiul eficacității înseamnă că autoritățile judiciare interne nu trebuie în niciun caz să fie dispuse să lase nepedepsite suferințele fizice sau psihologice cauzate. Acest lucru este esențial pentru menținerea încrederii și a sprijinului publicului în statul de drept și pentru prevenirea oricărei aparențe de toleranță sau de complicitate a autorităților la acte de violență .
      CtEDO a mai reținut că, În contextul violenței domestice, autoritățile trebuie să depună întotdeauna eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat și nu ar trebui să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a încheia ancheta . Mai mult, atunci când ancheta oficială a condus la inițierea unei proceduri în instanțele naționale, procedura în ansamblu, inclusiv faza procesului, trebuie să îndeplinească cerințele articolului 3 din Convenție. În acest sens, Curtea a statuat deja că mecanismele de protecție disponibile în temeiul dreptului intern ar trebui să funcționeze în practică într-un mod care să permită examinarea fondului unei anumite cauze într-un termen rezonabil (de exemplu, W. împotriva Sloveniei, nr. 24125/06, § 65, 23 ianuarie 2014, și M.C. și A.C. împotriva României, § 112).

      În plus, aspectul important pe care Curtea a constatat că trebuie să îl examineze este dacă și în ce măsură se poate considera că instanțele, atunci când au ajuns la concluziile lor, au supus cauza unei examinări atente a tuturor considerațiilor relevante legate de aceasta, astfel încât efectul disuasiv al sistemului judiciar existent și importanța rolului pe care acesta trebuia să îl joace în prevenirea încălcărilor interdicției relelor tratamente să nu fie subminate.

      Curtea a constatat, de asemenea, încălcări ale obligației procedurale a statelor într-o serie de cazuri de disproporție vădită între gravitatea unui act și rezultatele obținute la nivel intern, ceea ce a alimentat sentimentul că actele de rele tratamente au fost ignorate de autoritățile competente și că a existat o lipsă de protecție eficientă împotriva actelor de rele tratamente.

      Aplicând liniile directoare enunțate, Curtea a reținut că Guvernul a contestat faptul că reclamanta a fost supusă unui tratament care contravine articolului 3 din Convenție. Reclamanta, pe de altă parte, a susținut că a fost expusă la abuzuri fizice și psihologice, care au cuprins – așa cum a descris în mod constant în timpul anchetei și al procesului – pălmuiri, strangulare, lovituri cu piciorul, insulte, umilințe, amenințări cu moartea, frică, angoasă și control coercitiv. Procurorul a considerat aceste declarații suficient de grave pentru a justifica punerea sub acuzare a lui T. pentru abuz comis de o persoană apropiată victimei într-un mod grav și a observat că acestea au fost coroborate de mai multe declarații ale martorilor, un raport de expertiză, rapoarte medicale și ordonanța penală din 8 decembrie 2014.

      Curtea a mai reținut că părțile nu i-au prezentat rapoarte medicale și că reclamanta a declarat în fața instanței de fond că, de frică, nu a solicitat niciodată asistență medicală, iar rapoartele medicale aflate la dispoziția instanței respective se refereau la tratamentul aplicat reclamantei de către un psihiatru, la spitalizarea sa pentru dislocare de maxilar în mai 2014 și la un examen psihologic al copiilor săi.

      Curtea a reținut că interzicerea relelor tratamente în temeiul articolului 3 acoperă toate formele de violență domestică, fără excepție, iar fiecare astfel de act declanșează obligația de a investiga. Chiar și o singură lovitură poate stârni sentimente de frică și angoasă la victimă și poate încerca să îi înfrângă rezistența morală și fizică. Amenințările sunt o formă de violență psihologică, iar o victimă vulnerabilă poate experimenta frică indiferent de natura obiectivă a unui astfel de comportament intimidant.

      Curtea a subliniat că T. a recunoscut că a pălmuit-o ocazional pe reclamantă, lucru confirmat de copiii lor, că psihiatrul reclamantei a declarat că reclamanta se temea de el și, mai presus de toate, că expertul psihologic era convins că aceasta fusese expusă la atacuri și control coercitiv timp de mai mult de un an și suferea de sindromul femeii abuzate.

      În acest context, Curtea a considerat că nu există niciun motiv să se îndoiască de faptul că reclamanta se temea de agresiuni din partea lui T. și nu poate ignora faptul că temerile sale s-au materializat în cele din urmă în incidentul din 5 iulie 2014, care a dus la condamnarea penală a lui T. .

      În lumina celor de mai sus, Curtea a considerat că tratamentul, așa cum este descris de reclamantă, la care a fost supusă și care a fost îndreptat împotriva identității sale și i-a subminat integritatea și demnitatea, trebuie să fi trezit în mod necesar în ea sentimente de frică, angoasă și nesiguranță, atingând pragul de severitate necesar pentru a intra sub incidența articolului 3 din Convenție. astfel că un astfel de tratament poate fi considerat „degradant”. Prin urmare, reclamanta a invocat o plângere argumentabilă de rele tratamente care declanșează obligația pozitivă a statului în temeiul acestei prevederi.

      Din jurisprudența Curții reiese că obligațiile pozitive ale autorităților în temeiul articolului 3 din Convenție cuprind, în primul rând, obligația de a institui un cadru legislativ și de reglementare de protecție; în al doilea rând, în anumite circumstanțe bine definite, obligația de a răspunde prompt la rapoartele de violență domestică și de a lua măsuri operaționale pentru a proteja anumite persoane împotriva riscului de rele tratamente; și, în al treilea rând, obligația de a efectua o anchetă eficientă asupra plângerilor argumentabile referitoare la fiecare caz de astfel de rele tratamente.

      În general, primele două aspecte ale acestor obligații pozitive sunt clasificate drept „substantive”, în timp ce al treilea aspect corespunde obligației „procedurale” pozitive a statului.

      Deși se observă lipsa din legislația slovacă a unei definiții specifice a violenței domestice ca infracțiune, Curtea reține că un caracter adecvat al cadrului juridic stabilit în temeiul articolului 208 din Codul penal, care viza protejarea împotriva violenței domestice, și al prevederilor Codului penal privind urmărirea penală nu a fost contestat de părți. Prin urmare, nu vede necesitatea de a aborda această problemă din oficiu.

      În plus, CtEDO a reținut că reclamanta nu a susținut nici că autoritățile slovace nu și-au îndeplinit obligația de a efectua o evaluare imediată și proactivă a riscului de recurență a violenței împotriva sa sau de a lua măsuri operaționale și preventive pentru a atenua acest risc, pentru a o proteja și pentru a cenzura conduita lui T. În acest context, Curtea notează că reclamanta însăși nu a depus nicio plângere la poliție și nici nu a solicitat măsuri de protecție. Cu toate acestea, din dosarul cauzei reiese că, de îndată ce autoritățile interne au luat cunoștință de violența la care fusese supusă din partea soțului ei de atunci la 5 iulie 2014, au intentat proceduri penale împotriva acestuia din urmă, ceea ce a dus la condamnarea sa în decembrie 2014. Între timp, în septembrie 2014, poliția a început, din proprie inițiativă, o nouă anchetă penală privind comportamentul lui T. până în iulie 2014, a cărei eficacitate face obiectul prezentei cereri, iar când T. a fost eliberat din închisoare, în martie 2015, judecătorul a adoptat un ordin de restricție care i-a interzis să o contacteze sau să o abordeze pe reclamantă (a se vedea paragraful 9 de mai sus). Reclamanta nu a susținut că T. și-a continuat comportamentul abuziv față de ea după aplicarea acestor măsuri. Prin urmare, Curtea nu vede niciun motiv pentru a concluziona că autoritățile au rămas pasive în fața riscului de rele tratamente la adresa reclamantei sau că nu au luat măsuri adecvate de descurajare.

      Prin urmare, și în conformitate cu argumentele reclamantei, sarcina Curții în prezenta cauză este de a examina modul în care mecanismele de drept penal disponibile au fost implementate în speță, adică dacă autoritățile interne și-au îndeplinit obligația „procedurală” pozitivă de a efectua o anchetă eficientă cu privire la afirmațiile argumentabile ale reclamantei referitoare la relele tratamente la care a fost supusă.

      Sensibilă la natura subsidiară a sarcinii sale, Curtea a reiterat că trebuie să fie precaută în asumarea rolului unui tribunal de fond atunci când acest lucru nu este inevitabil din cauza circumstanțelor unei anumite cauze. Nu este chemată să examineze dacă instanțele naționale au evaluat în mod corespunzător faptele relevante; nu poate acționa ca o instanță penală internă sau să soluționeze apelurile împotriva deciziilor instanțelor naționale și nu îi revine sarcina de a se pronunța asupra vreunei chestiuni de răspundere penală. Cu toate acestea, în cazul în care se formulează acuzații în temeiul articolului 3 din Convenție, Curtea trebuie să aplice un control deosebit de amănunțit, chiar dacă anumite proceduri și anchete interne au avut deja loc.

      Astfel, observând că reclamantul nu a formulat nicio plângere specifică cu privire la ancheta poliției, care a permis într-adevăr strângerea unui volum substanțial de probe și punerea în judecată rapidă a presupusului autor, Curtea s-a concentrat asupra aspectului dacă și în ce măsură cazul reclamantei a fost supus unui control atent într-un termen rezonabil de către instanțele interne

      În acest sens, Curtea a luat act de abordarea formalistă a circumstanțelor cauzei reclamantei de către instanțele naționale, având în vedere că acestea au refuzat să ia în considerare o serie de elemente relevante pentru evaluarea generală a cauzei.

      În primul rând, Curtea observă că principalul motiv al instanțelor naționale pentru achitarea lui T. a fost acela că niciunul dintre martori nu a confirmat că T. s-a comportat în modul descris în rechizitoriu. Cu toate acestea, această constatare pare să fie în contrast puternic cu numeroasele probe care susțin acuzațiile împotriva lui T., pe care instanțele le-au ignorat fără nicio explicație a motivelor pentru care au procedat astfel. În primul rând, au existat declarațiile copiilor reclamantei, audiați în cadrul procedurii premergătoare procesului, care au vorbit despre comportamentul violent al tatălui lor, la care fuseseră martori și la care fuseseră, de asemenea, expuși. În plus, declarațiile reclamantei par să fi fost confirmate de mai mulți martori, printre care rudele și vecinii acesteia, mama și sora acesteia, tatăl lui T. și psihiatrul curant, care i-au văzut rănile.

      Curtea observă, de asemenea, că expertul psiholog a constatat că reclamanta suferea de sindromul femeii abuzate și de tulburare de stres posttraumatic și a constatat, de asemenea, că nu exista niciun motiv de îndoială că reclamanta fusese expusă unor situații de violență. Cu toate acestea, și deși expertul a explicat că tratamentul psihiatric urmat de reclamantă în 2010 nu a avut nicio legătură cu sindromul menționat mai sus, care evident se dezvoltase ulterior, instanța de fond a hotărât – destul de arbitrar, în opinia Curții – că faptul că reclamanta consultase un psihiatru începând cu 2010 a pus la îndoială afirmația expertului conform căreia problemele ei fuseseră legate de conflictele sale cu T. după septembrie 2012. Cu atât mai frapant pare faptul că instanța de fond a considerat că opinia expertului a fost infirmată de declarațiile profesorilor copiilor, care nu aveau nicio legătură cu reclamanta însăși. Mai mult, instanța de fond a ignorat și constatările experților conform cărora T. era instabil emoțional, înclinat spre reacții agresive și dependent de alcool și a păstrat tăcerea cu privire la faptul că reclamanta își exprimase teama față de el.

      Curtea a mai observat că, în ciuda acestor probe ample care coroborează declarațiile reclamantei, instanța de fond a pus accentul pe mărturiile destul de limitate ale martorilor care au declarat că nu știau despre evenimentele descrise în rechizitoriu. Mai mult, instanța nu a explicat de ce faptul că T. a recunoscut că a pălmuit-o ocazional pe reclamantă și a hărțuit-o verbal nu a fost considerat un factor reprezentând reproșul său, cel puțin pentru o infracțiune mai mică de comportament periculos și amenințător, așa cum a indicat instanța de apel în a doua hotărâre, ci mai degrabă ca un motiv pentru respingerea acuzațiilor din cauza caracterului reciproc al comportamentului violent al soților. Prin urmare, deși a admis că a existat violență, instanța s-a bazat pe presupusa reciprocitate a acesteia pentru a exclude caracterul penal al acesteia, demonstrând astfel lipsa unei abordări sensibile la gen în prezenta cauză.

      Prin urmare, Curtea consideră că, deși instanța de fond a descris în detaliu toate probele, aceasta a fost excesiv de formalistă în a ajunge la concluziile sale și nu a demonstrat nicio conștientizare a caracteristicilor particulare ale cazurilor de violență domestică, nereușind să analizeze circumstanțele cauzei dintr-o perspectivă a violenței bazate pe gen și să efectueze o evaluare contextuală a credibilității diferitelor declarații. În special, declarațiile reclamantei nu par să fi fost plasate într-un context relevant, în special în ceea ce privește alte mărturii care coroborează versiunea sa a evenimentelor și expertiza, iar elementele contextuale, cum ar fi istoricul, modelul continuu și dinamica violenței lui T. împotriva reclamantei, stabilite în ordonanța penală din 8 decembrie 2014, au fost complet ignorate.

      În ceea ce privește acest ultim punct, Curtea recunoaște că fiecare cauză penală trebuie soluționată pe baza faptelor care fie confirmă, fie infirmă acuzațiile. Consideră, totuși, că în cazurile de violență domestică, neluarea în considerare a incidentelor interconectate care se încadrează în același tipar de comportament agresiv echivalează cu o ignorare a obligației de a supune aceste cazuri examinării atente cerute instanțelor naționale în temeiul Convenției

      În cele din urmă, Curtea reiterează că, atunci când examinează eficacitatea unei anchete în temeiul articolului 3, aceasta ia în considerare și celeritatea procedurilor, o cerință care ar trebui examinată împreună cu alți parametri care afectează (in)eficacitatea anchetei. Curtea ia în considerare nu numai durata totală a procedurilor, ci și dacă deciziile au fost declarate în mod repetat nule din cauza omisiunilor instanțelor inferioare .

      În acest sens, Curtea a observat deja că, în ceea ce privește stadiul anchetei polițienești, autoritățile interne au demonstrat celeritatea necesară. Într-adevăr, T. a fost pus sub acuzare la nouă luni după ce poliția a inițiat proceduri penale împotriva sa la 24 septembrie 2014.

      Cu toate acestea, au apărut întârzieri substanțiale odată ce T. a fost adus în fața instanței, din cauza faptului că achitările de primă instanță au fost anulate de două ori și că, după prima anulare, Tribunalul Districtual (care s-a într-o altă cameră) a avut nevoie de aproape cinci ani pentru a pronunța o nouă hotărâre, în care și-a repetat pur și simplu raționamentul anterior. În general, procedurile din fața instanțelor naționale au durat mai mult de șapte ani, expunând-o pe reclamantă unei stări prelungite de incertitudine și altor implicații negative ale procedurilor îndelungate. În special, aceasta a trebuit să retrăiască evenimentele dureroase de mai multe ori în timpul a trei rejudecăți, ceea ce trebuie să-i fi cauzat suferințe și frustrări inutile și care ar fi putut fi evitate dacă mecanismele de drept penal care vizau descurajarea și pedepsirea actelor criminale de abuz ar fi fost aplicate într-un mod eficient și prompt. 63. În concluzie, Curtea constată că modul în care autoritățile au gestionat efectiv problema – în special deficiențele grave descrise mai sus, și anume neefectuarea unei evaluări contextuale a cauzei și ritmul lent al procedurilor penale împotriva lui T. – a relevat o neîndeplinire din partea acestora a obligațiilor pozitive care le revin în temeiul articolului 3 din Convenție.

      Considerațiile anterioare au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că a avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenție.

      În ceea ce privește art. 8 din Convenție, Curtea a considerat că, în lumina constatărilor sale privind încălcarea articolului 3 din Convenție, plângerea în temeiul articolului 8 și al articolului 13 coroborat cu articolele 3 și 8 trebuie declarată admisibilă, dar nu este nevoie să le examineze, deoarece nu ridică nicio problemă separată.

      Referitor la art. 14 raportat la art. 3 și 8 din Convenție, Curtea a apreciat că nu a existat o discriminare a reclamantei, aceasta nefiind probată.

      Textul integral al hotărârii, în limba engleză, poate fi accesat AICI.

                Filed under: C.E.D.O., Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Drepturi fundamentale, Obligații pozitive ale statelor, Violența domestică | Leave a comment »

                [CtEDO]: Refuzul instanțelor naționale de a încuviința efectuarea unei expertize judiciare, în circumstanțe în care erau necesare evaluări specializate, încalcă dreptul la un proces echitabil. Hotărârea din data de 22 ianuarie 2026, pronunțată în cauza Rizzetto și alții împotriva Italiei

                Posted on ianuarie 22, 2026 by Demis-M. Sparios

                În cauza inițiată prin cererea 40209/23, CtEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) a avut de analizat dacă a existat o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție, privind dreptul la un proces echitabil, ca urmare a refuzului instanțelor italiene de a încuviința efectuarea unei expertize judiciare, refuz care ar fi condus la o soluție arbitrară a acestora cu privire la cererea de acordare a daunelor morale pentru prejudiciile aduse atât prin vătămările produse direct reclamanților, cât și ca urmare a decesului persoanei careia i-au fost părinți și frate (R.M.).

                S-a reținut în cauză că reclamanții au depus la doar o expertiză extrajudiciară din care rezulta că au suferit prejudicii morale ca urmare a accidentului rutier căruia i-au fost victime (reclamanții au suferit vătămări corporale, iar R.M. a decedat).

                Raportul a evidențiat faptul că primul și al doilea reclamant sufereau de o tulburare depresivă cronică de la decesul lui R.M., pentru care participaseră la ședințe de psihoterapie și li s-au prescris medicamente anxiolitice și hipnotice prin intermediul Serviciului Național de Sănătate. Ambii reclamanți au fost diagnosticați cu vătămări corporale permanente, cu o reducere de 20% a parametrilor de funcționare. În ceea ce-l privește pe al treilea reclamant, raportul nu a menționat niciun tratament specific pentru afecțiuni psihologice, dar a menționat că acesta a dezvoltat anxietate și o tulburare de adaptare în urma decesului fratelui său și că avea nevoie de tratament medical pentru insomnie. Expertul a concluzionat că acesta a suferit daune permanente care au dus la o reducere cu 7% a parametrilor de funcționare.

                În primă instanță, s-a stabilit că reclamanții au suferit daune din cauza pierderii unei rude apropiate și li s-a acordat, cu titlu de daune morale rezultate în ansamblu din decesul lui R.M., suma de 340.000 de euro (EUR) fiecăruia dintre primul și al doilea reclamant și 144.130 EUR celui de-al treilea reclamant. Sumele au fost ulterior reduse cu 25%, având în vedere faptul că neglijența lui R.M. ar fi fost un factor care a contribuit la accident.

                Reclamanții au declarat apel, susținând că au solicitat instanței inferioare să numească un expert pentru a evalua daunele pe care le-au suferit, dar că cererea lor a fost respinsă și, prin urmare, a fost imposibil să se obțină o evaluare specifică a vătămării corporale a acestora.

                Instanța de apel a confirmat hotărârea de fond în ceea ce privește cererea reclamanților de numire a unui expert, hotărând că, în absența unor dovezi clare privind vătămarea corporală, cererea nu era suficient justificată („meramente explorativa”) și, prin urmare, nu putea fi admisă. Cu toate acestea, instanța de apel s-a îndepărtat de hotărârea de fond în sensul că a făcut referire la raportul de expertiză prezentat de reclamanți pentru a evalua amploarea vătămării corporale. Bazându-se pe jurisprudența Curții de Casație, instanța de apel a considerat că vătămarea corporală poate fi evaluată doar pe baza unor dovezi clinice obiective și a unor teste diagnostice (cum ar fi tomografia computerizată sau RMN). Întrucât reclamanții nu au prezentat astfel de dovezi (în ciuda raportului de expertiză care atestă că au participat la ședințe de psihoterapie prin intermediul Serviciului Național de Sănătate), cererea lor privind vătămarea corporală a fost respinsă. Cu toate acestea, cererea lor privind prejudiciul rezultat din pierderea legăturii de familie a fost admisă, la fel ca și sumele acordate.

                În urma unui recurs formulat de reclamanți, Curtea de Casație a recunoscut că, în cauză, raționamentul adoptat de Curtea de Apel era discutabil („discutibile„), subliniind că reclamanților nu li se putea solicita în mod rezonabil să prezinte dovezi clinice obiective în susținerea cererii lor de numire a unui expert, având în vedere că afecțiunile în cauză nu puteau fi evaluate în mod obiectiv (de exemplu, prin intermediul unei tomografii computerizate sau RMN). Mai mult, a constatat că necesitatea de a furniza dovezi clinice obiective privind vătămarea corporală nu a fost stabilită ca un criteriu de jurisprudența internă citată de instanța de apel și a subliniat că este, de fapt, posibil să se admită un raport de expertiză judiciară atunci când „evaluarea trebuie efectuată utilizând cunoștințe tehnice specializate”. Cu toate acestea, a concluzionat că punctul de vedere exprimat de instanța inferioară, deși discutabil, nu a avut niciun impact asupra esenței raționamentului său, care a condus-o la concluzia corectă că reclamanții nu au suferit vătămări corporale. Într-adevăr, prejudiciul suferit de reclamanți a fost încadrat corect drept prejudiciu rezultat din pierderea legăturii de familie, care, deși incontestabil grav, nu a fost de așa natură încât să depășească caracterul său inerent și să îndeplinească criteriile pentru o altă categorie de prejudiciu moral, și anume vătămarea corporală sub forma unei boli mintale.

                Considerând cererea admisibilă, CtEDO a observat, în primul rând că cererea de despăgubire formulată de reclamanți a privit atât pierderea legăturii de familie, cât și vătămarea corporală, acestea fiind motive separate, fiecare putând sta la baza unui prejudiciu moral. Pentru a dovedi cererea de despăgubire privind vătămarea corporală suferită, aceștia au angajat un expert pentru a evalua prejudiciul adus integrității lor psihologice și au prezentat raportul rezultat. Ulterior, aceștia au solicitat efectuarea unei a doua evaluări de către un expert numit de instanță, cerere care a fost respinsă de instanțele naționale.

                În aceste condiții, CtEDO a reținut că, în ciuda faptului că evaluarea a necesitat cunoștințe tehnice specializate și că reclamanții au depus un raport de expertiză care să constate că au suferit într-adevăr vătămări corporale, instanțele naționale nu au numit un expert în scopul evaluării medicale a amplorii pretinsei vătămări corporale și totuși au concluzionat că prejudiciul suferit de reclamanți nu a fost suficient de grav pentru a se încadra în acea categorie specifică de prejudicii morale.

                În plus, deși Curtea de Casație a recunoscut că era într-adevăr posibil să se admită cererea de expertiză tehnică, aceasta nu s-a asigurat că reclamanților li s-a oferit efectiv posibilitatea de a utiliza o astfel de evaluare. CtEDO a observat totodată că, în absența unei astfel de evaluări, rămâne neclar ce factori au luat în considerare instanțele naționale pentru a ajunge la concluzia lor, în special în lumina constatărilor medicale incluse în raportul de expertiză prezentat de reclamanți, care au indicat că prejudiciul pretins le-a afectat semnificativ integritatea psihologică.

                Având în vedere cele de mai sus, CtEDO a considerat că reclamanții nu au beneficiat de un proces echitabil în ceea ce privește refuzul instanțelor de a obține probele propuse. În aceste condiții, Curtea, fără a specula asupra posibilului rezultat al procedurii interne în cazul obținerii unui raport întocmit de un expert numit de instanță, a concluzionat că a avut loc o încălcare a articolului 6 par. 1 din Convenție.

                Textul integral al hotărârii, în limba engleză, poate fi accesat AICI.

                    Filed under: C.E.D.O., Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Drept procesual civil, Drepturi fundamentale, Probe în procesul civil, Procedura civila | Leave a comment »

                    [Î.C.C.J. – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii]: în cazul sumelor de restituit rezultate în urma anulării actelor administrative prin care au fost impuse creanţe bugetare din nereguli privind fonduri europene, nu se datorează dobânda prevăzută de art. 174 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare – Decizia nr. 24/24.11.2025, publicată în M.O. nr. 44 din 21 ianuarie 2026

                    Posted on ianuarie 21, 2026 by Demis-M. Sparios

                    În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit, prin Decizia sa nr. 24/24.11.2025, publicată astăzi 21 ianuarie 2026 în M.O. nr. 44, că „…în cazul sumelor de restituit rezultate în urma anulării actelor administrative prin care au fost impuse creanţe bugetare rezultate din nereguli, nu se datorează dobânda prevăzută de art. 174 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare„. Decizia este obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

                    Înalta Curte a fost învestită prin sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați la 3 iulie 2025, înregistrată pe 8 iulie 2025, dosar 1496/1/2025.

                    Textul complet al deciziei (format pdf, extras din M.O.) este redat mai jos:

                    Decizia 24 ICCJDescarcă

                    Sursa: e-monitor

                    Filed under: Contencios administrativ/fiscal, Drept administrativ, Drept fiscal, Fonduri Europene, I.C.C.J., Inalta Curte de Casatie si Justitie, Recurs in interesul legii, Unificare jurisprudenta | Leave a comment »

                    Noile praguri valorice din achizițiile publice, în vigoare de la 1 ianuarie 2026

                    Posted on ianuarie 19, 2026 by Demis-M. Sparios

                    Potrivit art. 6 alin. (1) din Directiva 2014/24/UE (privind achizițiile publice „clasice”), art. 17 alin. (1) din Directiva 2014/25/UE (privind achizițiile publice sectoriale) și art. 9 alin. (1) din Directiva 2014/23/UE (privind concesiunile), Comisia Europeană revizuiește, din doi în doi ani, pragurile valorice de la care se aplică dispozițiile acestor directive în dreptul național al statelor membre.

                    Începând cu data de 1 ianuarie 2026 sunt aplicabile pragurile valorice stabilite pentru perioada 2026-2027, prin Regulamentele delegate (UE) nr. 2025/2150, nr. 2025/2151, nr. 2025/2152 ale Comisiei Europene. Prin Comunicarea Comisiei Europene nr. C/2025/5732 sumele reprezentând noile praguri valorice sunt exprimate și în RON, aceste informații fiind centralizate și în Notificarea emisă la data de 10 decembrie 2025 de Agenția Națională pentru Achiziții Publice, după cum urmează:

                    I. Potrivit Regulamentului delegat 2025/2152, pragurile valorice prevăzute de art. 4 din Directiva 2014/24/UE (corespunzătoare valorilor prevăzute în dreptul național prin Legea nr. 98/2016, art. 7 alin. 1), valabile de la 1 ianuarie 2026, sunt următoarele:

                    1. pentru achiziții publice de lucrări: 26.960.556 lei (5.404.000 EUR);
                    2. pentru achiziții publice de produse și servicii: 698.460 lei (140.000 EUR);
                    3. pentru achiziții publice de produse și servicii regionale/locale: 1.077.624 lei (216.000 EUR);
                    4. pentru achiziții publice de servicii sociale și alte servicii specifice: 3.741.750 lei (750.000 EUR).

                    II. Același Regulament prevede următoarele praguri valorice prin modificarea celor menționate în art.13 din Directiva 2014/24/UE (art. 6 din Legea nr. 98/2016):

                    1. pentru achiziții publice de lucrări: 26.960.556 lei (5.404.000 EUR);
                    2. pentru achiziții publice de servicii: 1.077.624 lei (216 000 EUR).

                    III. Pentru pragurile valorice prevăzute de art. 5 alin. (10) din Directiva 2014/24/UE (art. 19 lit. a) din Legea nr. 98/2016) se prevăd următoarele cuantumuri actualizate:

                    1. pentru achiziții publice de produse și servicii în loturi: 399.120 lei (80.000 EUR);
                    2. pentru achiziții publice de lucrări în loturi: 4.989.000 lei (1.000.000 EUR).

                    IV. Regulamentul delegat 2025/2150 prevede actualizarea pragurilor valorice menționate de art. 15 și art. 16 alin. (10) din Directiva 2014/25/UE (corespunzătoare valorilor prevăzute în dreptul național prin Legea nr. 99/2016, art. 12 alin. 1 și art. 24 alin. 1 lit. a), după cum urmează:

                    1. pentru achiziții publice sectoriale de produse și servicii: 2.155.248 lei (432.000 EUR);
                    2. pentru achiziții publice sectoriale de lucrări: 26.960.556 lei (5.404.000 EUR);
                    3. pentru achiziții publice sectoriale de servicii sociale și alte servicii specifice: 4.989.000 lei (1.000.000 EUR).
                    4. pentru achiziții publice sectoriale de produse și servicii în loturi: 399.120 lei (80.000 EUR);
                    5. pentru achiziții publice de lucrări în loturi: 4.989.000 lei (1.000.000 EUR).

                    V. În fine, Regulamentul delegat 2025/2151 prevede actualizarea pragurilor valorice menționate de art. 8 alin. (1) din Directiva 2014/23/UE (corespunzătoare valorilor prevăzute în dreptul național prin Legea nr. 100/2016, art. 11 alin. 1), după cum urmează:

                    • concesiuni de lucrări și/sau servicii: 26.960.556 lei (5.404.000 EUR).

                    Filed under: Achizitii publice, Comisia Europeană, Contracte, Directive, Uniunea Europeană | Leave a comment »

                    [C.J.U.E.]: Contract de achiziții publice care face obiectul unei atribuiri directe unei persoane juridice controlate în comun de autoritățile contractante. Condiții referitoare la cifra de afaceri a filialelor grupului a cărui societate‑mamă este persoana juridică controlată, raportat și la legislația contabilă a Uniunii.

                    Posted on ianuarie 15, 2026 by Demis-M. Sparios

                    HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

                    15 ianuarie 2026

                    „Trimitere preliminară – Achiziții publice – Directiva 2014/24/UE – Articolul 12 alineatul (3) – Contract de achiziții publice care face obiectul unei atribuiri directe unei persoane juridice controlate în comun de autoritățile contractante – Condiții – Pragul activităților persoanei juridice controlate care sunt efectuate în vederea îndeplinirii atribuțiilor care îi sunt încredințate de către autoritățile contractante – Articolul 12 alineatul (5) – Luarea în considerare a cifrei de afaceri a filialelor grupului a cărui societate‑mamă este persoana juridică controlată – Legislația contabilă a Uniunii – Directiva 2013/34/UE – Articolele 22 și 24 – Întocmirea situațiilor financiare consolidate”

                    În cauza C‑692/23,

                    având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Gerechtshof Den Haag (Curtea de Apel din Haga, Țările de Jos), prin decizia din 14 noiembrie 2023, primită de Curte la 17 noiembrie 2023, în procedura

                    AVR‑Afvalverwerking BV

                    împotriva

                    NV BAR‑Afvalbeheer,

                    Gemeente Barendrecht,

                    Gemeente Albrandswaard,

                    Gemeente Ridderkerk,

                    NV Irado,

                    Afvalsturing Friesland NV,

                    CURTEA (Camera a cincea),

                    compusă din doamna M. L. Arastey Sahún, președintă de cameră, și domnii J. Passer, E. Regan (raportor), D. Gratsias și B. Smulders, judecători,

                    avocat general: domnul A. Rantos,

                    grefier: doamna A. Lamote, administratoare,

                    având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 5 februarie 2025,

                    luând în considerare observațiile prezentate: 

                    –        pentru AVR‑Afvalverwerking BV, de P. F. C. Heemskerk și E. L. Vos, advocaten;

                    –        pentru BAR‑Afvalbeheer NV BAR‑Afvalbeheer, Gemeente Barendrecht, Gemeente Albrandswaard și Gemeente Ridderkerk, de L. Bozkurt, advocate;

                    –        pentru Irado NV Irado, de D. B. Zieren, advocaat;

                    –        pentru Afvalsturing Friesland NV, de L. E. J. Korsten și M. van Wanroij, advocaten;

                    –        pentru guvernul italian, de S. Fiorentino și G. Palmieri, în calitate de agenți, asistați de M. Cherubini și C. Colelli, avvocati dello Stato;

                    –        pentru guvernul austriac, de A. Posch și J. Schmoll, în calitate de agenți;

                    –        pentru Comisia Europeană, de A. Biolan, L. Malferrari și G. Wils, în calitate de agenți,

                    după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 30 aprilie 2025,

                    pronunță prezenta

                    Hotărâre

                    1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) și a articolului 12 alineatul (5) din Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE (JO 2014, L 94, p. 65).

                    2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între AVR‑Afvalverwerking BV (denumită în continuare „AVR”), pe de o parte, și NV BAR‑Afvalbeheer (denumită în continuare „BAR”), Gemeente Barendrecht (municipalitatea Barendrecht, Țările de Jos), Gemeente Albrandswaard (municipalitatea Albrandswaard, Țările de Jos), Gemeente Ridderkerk (municipalitatea Ridderkerk, Țările de Jos) (denumite în continuare împreună „municipalitățile BAR”), BAR‑Afvalbeheer NV (denumită în continuare „BAR”), NV Irado și Afvalsturing Friesland NV (denumită în continuare „AF”), pe de altă parte, în legătură cu unele contracte de achiziții publice de colectare și de prelucrare a deșeurilor menajere reziduale din municipalitățile BAR care au făcut obiectul unor atribuiri directe unor persoane juridice controlate în comun de autoritățile contractante.

                     Cadrul juridic

                     Dreptul Uniunii

                     Directiva 2013/34/UE

                    3        Considerentul (31) al Directivei 2013/34/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind situațiile financiare anuale, situațiile financiare consolidate și rapoartele conexe ale anumitor tipuri de întreprinderi, de modificare a Directivei 2006/43/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivelor 78/660/CEE și 83/349/CEE ale Consiliului (JO 2013, L 182, p. 19) enunță:

                    „Situațiile financiare consolidate ar trebui să prezinte activitățile societății‑mamă și ale filialelor acesteia ca o entitate economică unică (un grup). Întreprinderile controlate de o societate‑mamă ar trebui considerate filiale. Controlul ar trebui să se bazeze pe deținerea majorității drepturilor de vot, însă acesta poate exista și în cazul încheierii unor acorduri cu alți acționari sau asociați. În anumite circumstanțe, controlul poate fi exercitat efectiv și dacă societatea‑mamă deține o participație minoritară sau nicio participație în cadrul filialei. Statele membre ar trebui să aibă dreptul de a solicita ca întreprinderile care nu fac obiectul unui control, dar care sunt conduse pe o bază unificată sau au un organ de administrație, de conducere sau de supraveghere comun să fie incluse în situațiile financiare consolidate.”

                    4        Articolul 22 din Directiva 2013/34, intitulat „Obligația de a întocmi situații financiare consolidate”, prevede:

                    „(1)      Statele membre impun oricărei întreprinderi reglementate de dreptul lor intern obligația de a întocmi situații financiare consolidate și un raport consolidat al administratorilor dacă întreprinderea respectivă (societatea‑mamă):

                    (a)      deține majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau asociaților într‑o altă întreprindere (filială);

                    (b)      are dreptul de a numi sau revoca majoritatea membrilor organelor de administrație, de conducere sau de supraveghere ale unei alte întreprinderi (filiale) și este simultan acționar sau asociat al acesteia;

                    (c)      are dreptul de a exercita o influență dominantă asupra unei întreprinderi (filiale) al cărei acționar sau asociat este, în temeiul unui contract încheiat cu întreprinderea în cauză sau al unei clauze din actul constitutiv sau din statutul întreprinderii în cauză, dacă dreptul intern aplicabil filialei permite ca aceasta să fie supusă unor astfel de contracte sau clauze.

                    Statele membre pot să nu impună ca societatea‑mamă să fie acționar sau asociat al filialei sale. Statele membre ale căror legislații nu prevăd astfel de contracte sau clauze nu sunt obligate să aplice această dispoziție; fie

                    (d)      este acționar sau asociat al unei întreprinderi și:

                    (i)      majoritatea membrilor organelor de administrație, de conducere sau de supraveghere ale întreprinderii (filialei) respective care au îndeplinit aceste funcții în cursul exercițiului financiar curent, în cursul exercițiului precedent și până la momentul întocmirii situațiilor financiare consolidate, au fost numiți doar ca urmare a exercitării drepturilor sale de vot; fie

                    (ii)      deține singură controlul asupra majorității drepturilor de vot ale acționarilor sau asociaților la entitatea respectivă, ca urmare a unui acord încheiat cu alți acționari sau asociați ai întreprinderii (filialei). Statele membre pot adopta dispoziții mai detaliate privind forma și conținutul acestor acorduri.

                    Statele membre impun cel puțin reglementările de la punctul (ii). Statele membre pot condiționa aplicarea literei (i) de cerința ca drepturile de vot să reprezinte cel puțin 20 % din total.

                    Cu toate acestea, litera (i) nu se aplică dacă o parte terță deține drepturile menționate la litera (a), (b) sau (c) în ceea ce privește întreprinderea respectivă.

                    (2)      Pe lângă cazurile menționate la alineatul (1), statele membre pot impune oricărei întreprinderi reglementate de dreptul lor intern obligația de a întocmi situații financiare consolidate și un raport consolidat al administratorilor, în cazul în care:

                    (a)      respectiva întreprindere (societatea‑mamă) deține puterea de a exercita sau exercită efectiv o influență dominantă sau controlul asupra unei alte întreprinderi (filială); fie

                    (b)      respectiva întreprindere (societatea‑mamă) și o altă întreprindere (filială) au o bază comună de gestionare, asigurată de societatea‑mamă.

                    (3)      În aplicarea alineatului (1) literele (a), (b) și (d), drepturile de vot și drepturile de numire sau de revocare ale oricărei alte filiale, precum și cele ale oricărei persoane care acționează în nume propriu, dar în contul societății‑mamă sau al unei alte filiale, se adaugă la cele ale societății‑mamă.

                    (4)      În aplicarea alineatului (1) literele (a), (b) și (d), dintre drepturile menționate la alineatul (3) se elimină drepturile:

                    (a)      aferente acțiunilor deținute în contul unei persoane care nu este nici societatea‑mamă, nici o filială a acesteia; fie

                    (b)      aferente acțiunilor

                    (i)      deținute ca garanție, cu condiția ca aceste drepturi să fie exercitate în conformitate cu instrucțiunile primite, sau

                    (ii)      deținute pentru acordarea unor împrumuturi ca parte a activităților obișnuite, cu condiția ca drepturile de vot să fie exercitate în interesul persoanei care oferă garanția.

                    (5)      În aplicarea alineatului (1) literele (a) și (d), numărul total al drepturilor de vot ale acționarilor sau asociaților în filială se reduce cu numărul drepturilor de vot aferente acțiunilor deținute de întreprinderea în cauză, de către o filială a acesteia sau de către o persoană care acționează în nume propriu, dar în contul acelor întreprinderi.

                    (6)      Fără a aduce atingere articolului 23 alineatul (9), o societate‑mamă și toate filialele sale sunt întreprinderi care trebuie consolidate, indiferent de locul unde sunt situate sediile sociale ale filialelor.

                    […]”

                    5        Articolul 23 din această directivă prevede, în conformitate cu titlul său, exceptări de la obligația de a întocmi situații financiare consolidate și un raport consolidat al administratorilor, menționată la articolul 22.

                    6        Articolul 24 din directiva menționată cuprinde, în conformitate cu titlul său, un ansamblu de norme care reglementează întocmirea situațiilor financiare consolidate.

                     Directiva 2014/24 

                    7        Considerentele (31) și (32) ale Directivei 2014/24 enunță:

                    „(31)      Există un nivel considerabil de incertitudine juridică cu privire la măsura în care contractele încheiate între entități din sectorul public ar trebui să facă obiectul normelor privind achizițiile publice. Jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene face obiectul unor interpretări divergente între statele membre și chiar între autoritățile contractante. Prin urmare, este necesar să se clarifice cazurile în care contractele încheiate în cadrul sectorului public nu sunt supuse aplicării normelor privind achizițiile publice.

                    Această clarificare ar trebui să fie ghidată de principiile stabilite în jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Simplul fapt că ambele părți la un acord sunt autorități publice nu exclude în sine aplicarea normelor privind achizițiile publice. Cu toate acestea, aplicarea normelor privind achizițiile publice nu ar trebui să interfereze cu libertatea autorităților publice de a‑și îndeplini atribuțiile de serviciu public atribuite acestora prin utilizarea resurselor proprii, care include posibilitatea cooperării cu alte autorități publice.

                    Ar trebui garantat faptul că situațiile de cooperare public‑public scutite nu au ca rezultat o denaturare a concurenței în raport cu operatorii economici privați în măsura în care situează un furnizor privat de servicii într‑o poziție de avantaj față de concurenții săi.

                    (32)      Contractele de achiziții publice atribuite persoanelor juridice controlate nu ar trebui să facă obiectul aplicării procedurilor prevăzute de prezenta directivă dacă autoritatea contractantă exercită un control asupra persoanei juridice în cauză similar cu cel pe care îl exercită asupra departamentelor proprii, cu condiția ca persoana juridică controlată să își desfășoare peste 80 % din activități în vederea efectuării sarcinilor care i‑au fost atribuite de către autoritatea contractantă de control sau de către alte persoane juridice controlate de respectiva autoritate contractantă, indiferent de beneficiarul executării contractului.

                    Scutirea nu ar trebui să se extindă asupra situațiilor în care există participație directă a unui operator economic privat la capitalul persoanei juridice controlate, deoarece, în aceste situații, atribuirea contractului de achiziții publice fără procedură competitivă ar asigura operatorului economic privat care participă la capitalul persoanei juridice controlate un avantaj nemeritat față de concurenții săi. Cu toate acestea, având în vedere caracteristicile speciale ale organismelor publice cu apartenență obligatorie, cum sunt organizațiile care răspund de gestionarea sau exercitarea anumitor servicii publice, această scutire nu ar trebui să se aplice în situațiile în care participația operatorilor economici privați specifici la capitalul persoanei juridice controlate este obligatorie în baza unei dispoziții din legislația națională, în conformitate cu tratatele, cu condiția ca această participație să nu implice o capacitate de control sau de blocare a fondurilor și să nu aibă o influență decisivă asupra deciziilor persoanei juridice controlate. Prin urmare, ar trebui să se clarifice că elementul decisiv este doar participația privată directă la persoana juridică controlată. Prin urmare, în cazul în care există participație privată la capitalul autorității contractante de control sau al autorităților contractante de control, aceasta nu împiedică atribuirea contractelor de achiziții publice persoanei juridice controlate, fără aplicarea procedurilor prevăzute de prezenta directivă, întrucât astfel de participații nu afectează în mod negativ concurența între operatorii economici privați.

                    De asemenea, ar trebui să se clarifice că autoritățile contractante, cum sunt organismele de drept public, care pot avea participație privată la capital, ar trebui să fie în măsură să beneficieze de scutire pentru cooperarea orizontală. Prin urmare, în cazul în care sunt întrunite toate celelalte condiții legate de cooperarea orizontală, scutirea pentru cooperarea orizontală ar trebui să se extindă asupra autorităților contractante respective în cazul în care contractul este încheiat în mod exclusiv între autorități contractante.”

                    8        Articolul 12 din această directivă, intitulat „Contracte de achiziții publice încheiate între entități din sectorul public”, prevede la alineatele (3) și (5):

                    „(3)      O autoritate contractantă care nu exercită asupra unei persoane juridice de drept privat sau public un control în sensul alineatului (1) poate să atribuie un contract de achiziție publică respectivei persoane juridice, fără a aplica prezenta directivă, dacă sunt îndeplinite toate condițiile următoare:

                    (a)      autoritatea contractantă exercită în comun cu alte autorități contractante asupra respectivei persoane juridice un control similar celui pe care îl exercită asupra propriilor servicii;

                    (b)      peste 80 % din activitățile respectivei persoane juridice sunt efectuate în vederea îndeplinirii atribuțiilor care îi sunt încredințate de către autoritățile contractante care o controlează sau de către alte persoane juridice controlate de aceleași autorități contractante și

                    (c)      nu există participare privată directă la capitalul persoanei juridice controlate, cu excepția formelor de participare nemajoritare sau nedecisive ale capitalului privat cerute de dispozițiile legislative naționale, în conformitate cu tratatele, care nu exercită o influență decisivă asupra persoanei juridice controlate.

                    […]

                    (5)      Pentru determinarea procentajului de activități menționat mai sus la alineatul (1) primul paragraf litera (b), la alineatul (3) primul paragraf litera (b) și la alineatul (4) litera (c), se ia în considerare cifra medie de afaceri totală sau o alternativă adecvată bazată pe activitate, precum costurile suportate de persoana juridică relevantă sau de autoritatea contractantă în legătură cu servicii, produse și lucrări din ultimii trei ani precedenți atribuirii contractului.

                    […]”

                     Dreptul neerlandez

                    9        Articolele 22-24 din Directiva 2013/34 au fost transpuse în ordinea juridică neerlandeză prin dispoziții care figurează în cadrul cărții 2 din Burgerlijk Wetboek (Codul civil), care este intitulată „Persoanele juridice”.

                    10      Directiva 2014/24 a fost transpusă în ordinea juridică neerlandeză de Aanbestedingswet (Legea privind contractele de achiziții publice) din 1 noiembrie 2012 (Stb. 2012, nr. 542), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea privind contractele de achiziții publice”).

                     Litigiul principal și întrebările preliminare

                    11      În cursul anului 1995, municipalitățile din provincia Frizia (Țările de Jos) au înființat AF, o organizație comună pentru prelucrarea deșeurilor. După această dată, alte municipalități neerlandeze care nu sunt situate în această provincie au devenit de asemenea acționare ale acesteia.

                    12      Instanța de trimitere precizează că AF este societatea‑mamă a unui grup de filiale, dintre care unele își desfășoară activitatea în alt domeniu decât îndeplinirea atribuțiilor care au fost încredințate AF sau filialelor sale de către municipalitățile sale acționare.

                    13      În conformitate cu reglementarea națională care a transpus articolele 22-24 din Directiva 2013/34, AF întocmește conturi anuale consolidate care, în conformitate cu această reglementare națională, includ propriile date financiare și pe cele ale filialelor sale, ale celorlalte societăți din grup și ale celorlalte persoane juridice asupra cărora poate exercita un control sau care se află sub conducerea sa unică. Un element al acestor conturi anuale consolidate este contul de profit și pierdere în care AF integrează, pe partea de produse, cifra de afaceri consolidată a acestor entități, cu excepția operațiunilor efectuate între ele.

                    14      Pe de altă parte, AF exploatează ea însăși un depozit de deșeuri (denumit în continuare „depozitul de deșeuri”) pentru municipalitățile din provincia Frizia. În acest depozit sunt depozitate deșeuri reziduale nemenajere, printre altele deșeuri industriale și deșeuri provenite din proiecte municipale, cum ar fi decontaminarea solului în cadrul construcției de clădiri sau îndepărtarea azbestului.

                    15      În cursul anului 2000, trei municipalități din provincia Olanda de Sud (Țările de Jos) au înființat Irado pentru a asigura printre altele realizarea gestionării deșeurilor. În cursul anului 2017, Irado a devenit acționară a AF și, de la 1 februarie 2017, asigură prelucrarea de către aceasta din urmă a deșeurilor menajere reziduale pe care le colectează din aceste trei municipalități din provincia Olanda de Sud.

                    16      Municipalitățile BAR sunt de asemenea situate în această provincie. În cursul anului 2015, acestea au înființat BAR pentru a asigura realizarea gestionării deșeurilor.

                    17      Până la 31 decembrie 2019, fiecare dintre municipalitățile BAR avea un acord cu diferite societăți de prelucrare a deșeurilor și, pe baza acestor acorduri, AVR, o societate comercială specializată în acest sector, prelucra deșeurile menajere reziduale din aceste municipalități, în parte în calitate de subcontractant.

                    18      În cursul anului 2019, municipalitățile BAR au decis că BAR va participa la Irado și că acesteia din urmă îi va fi încredințată colectarea, precum și prelucrarea deșeurilor lor menajere reziduale.

                    19      La 13 decembrie 2019, Irado și AF au încheiat un contract pentru livrarea, transportul și prelucrarea deșeurilor menajere reziduale din municipalitățile BAR începând cu 1 ianuarie 2020.

                    20      La 20 decembrie 2019, BAR și Irado au încheiat un contract de prestări de servicii care privea de asemenea prelucrarea deșeurilor menajere reziduale din municipalitățile BAR.

                    21      La 31 decembrie 2019, BAR a devenit acționară a Irado.

                    22      AVR a introdus o acțiune la rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga, Țările de Jos), prin care solicita, cu titlu principal, anularea sau, cu titlu subsidiar, rezilierea sau interdicția de punere în aplicare a contractelor menționate la punctele 19 și 20 din prezenta hotărâre, încheiate, pe de o parte, între BAR și Irado, precum și, pe de altă parte, între Irado și AF, pentru motivul că nu erau îndeplinite condițiile în care o autoritate contractantă poate, atunci când exercită, în comun cu alte autorități contractante, un control asupra persoanei juridice în cauză, să procedeze la o atribuire directă a unui contract de achiziții publice acestei persoane juridice. Această acțiune avea de asemenea ca obiect să se dispună inițierea unei proceduri de cerere de ofertă pentru aceste contracte în cazul în care municipalitățile BAR mai doreau să le atribuie.

                    23      În urma respingerii acțiunii sale de către rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga), AVR a declarat apel la Gerechtshof Den Haag (Curtea de Apel din Haga, Țările de Jos), care este instanța de trimitere.

                    24      Această instanță precizează că părțile nu contestă faptul că contractul atribuit de BAR societății Irado și cel atribuit AF de Irado fac în principiu obiectul obligației de a recurge la o procedură concurențială prevăzute de Directiva 2014/24, cu excepția cazului în care pot face obiectul unei atribuiri directe ca urmare a controlului exercitat de autoritatea contractantă, în comun cu alte autorități contractante, asupra persoanei juridice adjudecatare.

                    25      În consecință, instanța menționată apreciază că, în vederea soluționării litigiului pendinte în fața sa, trebuie să se aprecieze printre altele dacă AF îndeplinește, în raportul său cu autoritățile contractante care o controlează, condiția prevăzută la articolul 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din această directivă coroborat cu articolul 12 alineatul (5) primul paragraf din directiva menționată, potrivit căreia peste 80 % din activitățile persoanei juridice controlate trebuie să fie efectuate în vederea îndeplinirii atribuțiilor care îi sunt încredințate de autoritățile contractante care o controlează, procentaj determinat în speță potrivit criteriului cifrei de afaceri.

                    26      În această privință, instanța de trimitere precizează că pârâtele din litigiul principal susțin că, având în vedere că aceste dispoziții vizează în mod expres activitățile persoanei juridice căreia îi este atribuit contractul de achiziții publice, cifra de afaceri relevantă nu poate fi decât cea a acestei persoane juridice înseși.

                    27      În schimb, AVR susține că cifra de afaceri a grupului căruia îi aparține această persoană juridică este cea care trebuie luată în considerare, întrucât este vorba despre singurul mijloc de a ține seama de realitatea economică. În caz contrar, o persoană juridică controlată de autorități contractante ar putea eluda cerința prevăzută la articolul 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din Directiva 2014/24 prin divizarea artificială a activităților sale, astfel încât ar realiza ea însăși, în cadrul grupului, peste 80 % din acestea în beneficiul acestor autorități contractante, lăsând totodată una sau mai multe societăți din acest grup să funcționeze pe piața liberă.

                    28      Instanța de trimitere ridică, așadar, problema cifrei de afaceri care trebuie reținută atunci când procentajul activităților prevăzut de aceste dispoziții este determinat pe baza criteriului cifrei de afaceri, iar persoana juridică controlată conduce un grup, pentru a se aprecia dacă este îndeplinită condiția prevăzută la articolul 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din această directivă.

                    29      În această privință, ea precizează că, în cadrul litigiului pendinte în fața sa, această condiție este îndeplinită dacă se reține numai cifra de afaceri a AF și nu este îndeplinită dacă este apreciată în lumina cifrei de afaceri consolidate a grupului condus de AF.

                    30      Astfel fiind, instanța de trimitere menționează de asemenea posibilitatea, astfel cum arată AVR, de a reține, dacă este cazul, ca cifră de afaceri relevantă pe cea a entităților cu care aceeași persoană juridică constituie o unitate economică, în sensul noțiunii de „întreprindere” în dreptul concurenței al Uniunii.

                    31      În al doilea rând, această instanță apreciază că, în cazul în care Curtea ar statua că numai cifra de afaceri a persoanei juridice controlate trebuie luată în considerare, ar trebui atunci să se stabilească dacă, în speță, pârâtele din litigiul principal au ținut seama în mod întemeiat de cifra de afaceri realizată de AF pentru exploatarea depozitului de deșeuri.

                    32      În aceste condiții, Gerechtshof Den Haag (Curtea de Apel din Haga) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

                    „1)      Criteriul activităților prevăzut la articolul 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din Directiva 2014/24 coroborat cu articolul 12 alineatul (5) din această directivă

                    trebuie interpretat în sensul că,

                    atunci când procentajul activităților menționat în aceste dispoziții este determinat pe baza cifrei de afaceri, iar persoana juridică controlată face parte dintr‑un grup,

                    trebuie luată în considerare numai cifra de afaceri a înseși persoanei juridice controlate sau și cifra de afaceri a societăților din cadrul grupului care sunt sau nu afiliate, cum ar fi de exemplu:

                    (i)      cifra de afaceri consolidată, în care cifra de afaceri a persoanei juridice în cauză trebuie adăugată la cea a celorlalte entități din grup, în temeiul transpunerii naționale a articolelor 22 și 24 din Directiva 2013/34, sau

                    (ii)      cifra de afaceri a entităților împreună cu care persoana juridică controlată formează o entitate economică în sensul noțiunii de întreprindere din dreptul Uniunii în materie de concurență?

                    2)      În cazul în care răspunsul la prima întrebare este că trebuie luată în considerare numai cifra de afaceri a persoanei juridice controlate, criteriul activităților menționat în această întrebare

                    trebuie interpretat în sensul că

                    cifra de afaceri realizată de la utilizatorii terți care depozitează deșeuri într‑un depozit pe care persoana juridică controlată îl exploatează pentru autoritățile contractante care o controlează trebuie calificată drept cifră de afaceri obținută din îndeplinirea sarcinilor încredințate respectivei persoane juridice de către acele autorități contractante care o controlează, ținând cont că, în cadrul acelei activități de exploatare, persoana juridică controlată este printre altele în concurență cu operatori privați?”

                     Cu privire la întrebările preliminare

                     Cu privire la prima întrebare

                    33      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din Directiva 2014/24 coroborat cu articolul 12 alineatul (5) primul paragraf din această directivă trebuie interpretat în sensul că condiția ca peste 80 % din activitățile persoanei juridice controlate să fie efectuate în vederea îndeplinirii atribuțiilor care îi sunt încredințate de autoritățile contractante care o controlează, atunci când această condiție este determinată potrivit criteriului cifrei de afaceri, iar această persoană juridică controlată este societatea‑mamă a unui grup, impune luarea în considerare și a cifrei de afaceri a celorlalte entități care fac parte din acest grup, eventual pe baza cifrei de afaceri consolidate pe care persoana juridică menționată este obligată să o stabilească în conformitate cu articolele 22 și 24 din Directiva 2013/34 sau pe baza cifrei de afaceri cumulate a entităților cu care aceeași persoană juridică constituie o unitate economică, în sensul noțiunii de „întreprindere” din dreptul concurenței al Uniunii.

                    34      Articolul 12 alineatul (3) din Directiva 2014/24 se referă la situația în care o autoritate contractantă nu exercită singură, ci în comun cu alte autorități contractante un control asupra unei persoane juridice reglementate de dreptul privat sau de dreptul public și precizează condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca această autoritate contractantă să poată proceda în mod valabil la atribuirea directă a unui contract de achiziții publice acestei persoane juridice.

                    35      Dintre condițiile cumulative de care depinde posibilitatea unei astfel de atribuiri, instanța de trimitere solicită interpretarea Curții numai în ceea ce o privește pe cea referitoare la procentajul de activități pe care persoana juridică controlată trebuie să le desfășoare în cadrul atribuțiilor care îi sunt încredințate de autoritățile contractante care o controlează, având în vedere articolul 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din această directivă coroborat cu articolul 12 alineatul (5) primul paragraf din directiva menționată.

                    36      În consecință, pentru a răspunde la întrebările instanței de trimitere, trebuie, în primul rând, să se stabilească dacă aprecierea aspectului dacă o astfel de condiție este îndeplinită impune luarea în considerare, pe lângă cifra de afaceri a persoanei juridice controlate, a cifrei de afaceri a celorlalte entități care fac parte din grupul a cărui societate‑mamă este această persoană juridică.

                    37      Conform unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții a dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama însă nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul ei și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (a se vedea Hotărârea din 17 noiembrie 1983, Merck, 292/82, EU:C:1983:335, punctul 12, și Hotărârea din 22 decembrie 2022, Sambre & Biesme și Commune de Farciennes, C‑383/21 și C‑384/21, EU:C:2022:1022, punctul 54, precum și jurisprudența citată).

                    38      Primo, în ceea ce privește termenii dispozițiilor în cauză, trebuie să se observe, pe de o parte, că articolul 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din Directiva 2014/24 impune ca peste 80 % din „activitățile” persoanei juridice controlate să fie efectuate în vederea îndeplinirii atribuțiilor care îi sunt încredințate de autoritățile contractante care o controlează sau de către alte persoane juridice controlate de aceleași autorități contractante.

                    39      Astfel, din modul de redactare a acestui articol 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) nu rezultă că condiția prevăzută de această dispoziție trebuie să fie apreciată în mod necesar numai în temeiul activităților persoanei juridice controlate înseși.

                    40      Astfel, criteriul prevăzut la acest articol 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) nu se referă la această persoană juridică în sine, ci la activitățile desfășurate de aceasta. Astfel, nu este exclus ca activitățile relevante pentru a se aprecia dacă condiția prevăzută de această dispoziție este îndeplinită să le poată include atât pe cele desfășurate în mod direct de persoana juridică respectivă, cât și pe cele desfășurate de celelalte entități care fac parte din grupul a cărui societate‑mamă este aceeași persoană juridică.

                    41      Pe de altă parte, articolul 12 alineatul (5) primul paragraf din Directiva 2014/24 prevede că procentajul de activități menționat la articolul 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din aceasta se determină în special în funcție de cifra de afaceri totală medie, fără a impune ca cifra de afaceri aptă să reprezinte în mod adecvat astfel de activități să fie limitată la cea care rezultă din activitățile persoanei juridice controlate.

                    42      Termenii acestei dispoziții confirmă, așadar, că, pentru a aprecia dacă este îndeplinită condiția prevăzută la articolul 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din această directivă, criteriul relevant nu se limitează la activitățile proprii ale persoanei juridice controlate, ci se extinde și la cele care pot fi legate mai larg de aceasta. Astfel, dacă, după cum permite articolul 12 alineatul (5) primul paragraf din directiva menționată, criteriul cifrei de afaceri totale medii este reținut în vederea unei asemenea aprecieri, această cifră de afaceri trebuie să fie aptă să reprezinte în mod adecvat asemenea activități. Rezultă din acestea că cifra de afaceri a celorlalte entități care fac parte din grupul a cărui societate‑mamă este persoana juridică controlată este de asemenea relevantă în vederea unei astfel de aprecieri.

                    43      Secundo, această interpretare este confirmată de contextul în care se înscriu aceste dispoziții. Astfel, în temeiul condițiilor cumulative de care depinde aplicarea articolului 12 alineatul (3) din Directiva 2014/24, dispoziția menționată prevede, la primul paragraf litera (c), că în principiu trebuie să nu existe participare privată directă la capitalul persoanei juridice controlate.

                    44      În această privință, considerentul (32) al acestei directive precizează că, în special în cazul în care o autoritate contractantă exercită, în comun cu alte autorități contractante, un control asupra persoanei juridice în cauză, scutirea de la aplicarea procedurilor prevăzute de aceeași directivă nu ar trebui să se extindă la situațiile în care un operator economic privat deține o participație directă la capitalul persoanei juridice controlate, deoarece, în aceste situații, atribuirea contractului de achiziții publice fără procedură competitivă ar asigura operatorului economic privat care participă la capitalul persoanei juridice controlate un avantaj nemeritat față de concurenții săi.

                    45      Rezultă că legiuitorul Uniunii a intenționat ca posibilitatea de a proceda la atribuirea directă a unui contract de achiziții publice să fie apreciată ținând seama de contextul economic în care se înscrie ansamblul entităților vizate de o astfel de atribuire. În consecință, pe lângă problema relațiilor dintre persoana juridică controlată și autoritățile contractante care exercită în comun un control asupra acesteia, este necesar să se ia în considerare contextul economic mai larg în care această persoană juridică însăși evoluează. În acest cadru, existența unui grup condus de persoana juridică menționată nu poate fi neglijată.

                    46      Astfel, o interpretare contextuală a articolului 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din Directiva 2014/24 coroborat cu articolul 12 alineatul (5) primul paragraf din aceasta tinde să confirme că, în vederea aplicării acestor dispoziții, este necesar să se ia în considerare cifra de afaceri a entităților care fac parte din grupul a cărui societate‑mamă este persoana juridică în cauză.

                    47      Tertio, considerațiile care precedă sunt confirmate de geneza articolului 12 alineatul (3) din directiva menționată.

                    48      Astfel, această directivă a codificat și a precizat, la articolul 12, jurisprudența dezvoltată de Curte în materie de atribuire directă a contractelor de achiziții publice (Hotărârea din 22 decembrie 2022, Sambre l’Biesme și Commune de Farciennes, C‑383/21 și C‑384/21, EU:C:2022:1022, punctul 44, precum și jurisprudența citată).

                    49      Astfel cum reiese din considerentul (31) al Directivei 2014/24, deși evidențiază existența unui nivel considerabil de incertitudine juridică cu privire la măsura în care contractele încheiate între entități din sectorul public ar trebui să facă obiectul normelor privind achizițiile publice și deci necesitatea de a aduce clarificări în această privință, legiuitorul Uniunii a considerat că această clarificare ar trebui să fie ghidată de principiile stabilite în jurisprudența relevantă a Curții și, prin urmare, nu a intenționat să repună în discuție această jurisprudență (a se vedea în acest sens 22 decembrie 2022, Sambre l’Biesme și Commune de Farciennes, C‑383/21 și C‑384/21, EU:C:2022:1022, punctul 66, precum și jurisprudența citată).

                    50      În această privință, trebuie amintit că, anterior adoptării acestei directive, Curtea a statuat că, în scopul atribuirii directe a unui contract de achiziții publice unei entități controlate, această entitate trebuie să desfășoare partea cea mai importantă a activităților sale în beneficiul autorității sau al autorităților contractante care o dețin, ceea ce trebuie apreciat luând în considerare toate circumstanțele speței, atât calitative, cât și cantitative (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 decembrie 2016, Undis Servizi, C‑553/15, EU:C:2016:935, punctele 31 și 32, precum și jurisprudența citată).

                    51      În consecință, atunci când a stabilit, la articolul 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din directiva menționată, la 80 % procentajul activităților care trebuie efectuate de persoana juridică controlată în vederea îndeplinirii atribuțiilor care îi sunt încredințate de autoritățile contractante care o controlează, legiuitorul Uniunii a intenționat să precizeze criteriul care figurează, în acest sens, în jurisprudența Curții. Cu toate acestea, din dispozițiile aceleiași directive nu reiese că legiuitorul respectiv a considerat că aprecierea care urma să fie efectuată în această privință nu mai trebuia efectuată ținând seama de ansamblul circumstanțelor speței.

                    52      Or, asemenea circumstanțe includ faptul că persoana juridică controlată este societatea‑mamă a unui grup, astfel încât, pentru a aprecia activitățile acesteia din urmă, este necesar să se țină seama de activitățile pe care le desfășoară prin intermediul celorlalte entități care fac parte din acest grup și, prin urmare, de cifra lor de afaceri atunci când, în conformitate cu articolul 12 alineatul (5) primul paragraf din Directiva 2014/24, este vorba despre criteriul reținut pentru a se determina dacă este îndeplinită condiția stabilită la articolul 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din aceasta.

                    53      Quarto, această interpretare a articolului 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din Directiva 2014/24 coroborat cu articolul 12 alineatul (5) primul paragraf din aceasta este confirmată de obiectivul urmărit prin aceste dispoziții.

                    54      În această privință, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 52 din concluzii, dispozițiile menționate urmăresc să prevină denaturările concurenței, în sensul că au ca obiect să garanteze că Directiva 2014/24 rămâne aplicabilă atunci când o persoană juridică controlată este activă pe piață și, prin urmare, poate intra în concurență cu alte întreprinderi. Astfel, o asemenea persoană juridică nu este în mod necesar privată de libertatea de acțiune doar pentru motivul că deciziile care o privesc sunt controlate de entitatea sau de entitățile care o dețin, dacă aceasta poate totuși să exercite o parte importantă a activității sale economice pe lângă alți operatori. În schimb, atunci când îndeplinește condițiile prevăzute de aceleași dispoziții, ea nu intră sub incidența constrângerilor directivei menționate, acestea fiind impuse de preocuparea de a prezerva o concurență care în acest caz nu își mai are rațiunea de a fi (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 decembrie 2016, Undis Servizi, C‑553/15, EU:C:2016:935, punctul 33 și jurisprudența citată).

                    55      Or, faptul că activitatea economică a persoanei juridice controlate desfășurată pe lângă astfel de operatori este realizată direct de această persoană juridică sau prin intermediul celorlalte entități care fac parte din grupul a cărui societate‑mamă este nu prezintă relevanță în ceea ce privește atingerea obiectivului privind prevenirea denaturărilor concurenței. În consecință, pentru a stabili care este partea din activitățile pe care persoana juridică controlată o consacră autorităților contractante care o controlează, trebuie să fie luate în considerare activitățile celorlalte entități care fac parte din grupul a cărui societate‑mamă este și, prin urmare, cifra de afaceri a acestora, atunci când este vorba despre criteriul reținut pentru a determina dacă este îndeplinită condiția stabilită la articolul 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din Directiva 2014/24.

                    56      O asemenea constatare este confirmată de faptul că, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 56 și 57 din concluzii, pe de o parte, nu este exclus ca entitățile care fac parte dintr‑un grup să poată beneficia indirect de contractele de achiziții publice atribuite fără o procedură concurențială societății‑mamă a acestui grup, ceea ce, în mod analog considerațiilor expuse la punctul 44 din prezenta hotărâre, ar avea ca efect să le acorde un avantaj necuvenit în raport cu concurenții lor. Pe de altă parte, realizarea obiectivelor menționate la articolul 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din Directiva 2014/24, astfel cum au fost amintite la punctul 54 din prezenta hotărâre, nu poate depinde de structura acestui grup, situație care s‑ar regăsi dacă nu ar fi luate în considerare activitățile celorlalte entități care fac parte din grupul a cărui societate‑mamă este persoana juridică controlată. Astfel, aceasta ar avea drept consecință faptul că această persoană juridică controlată ar putea eluda cu ușurință dispoziția menționată și condiția pe care o impune prin divizarea artificială a activităților sale și prin încredințarea unora dintre acestea societăților din grupul a cărui societate‑mamă este.

                    57      În al doilea rând, trebuie să se răspundă la întrebările instanței de trimitere referitoare la modalitățile care permit stabilirea cifrei de afaceri a grupului a cărui societate‑mamă este persoana juridică controlată pentru a aprecia dacă aceasta îndeplinește condiția prevăzută la articolul 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din Directiva 2014/24 și în special în ceea ce privește relevanța care poate fi acordată cifrei de afaceri consolidate stabilite în temeiul Directivei 2013/34.

                    58      În această privință, din considerentul (31) al Directivei 2013/34 reiese că situațiile financiare consolidate ar trebui să prezinte activitățile unei întreprinderi‑mamă și ale filialelor sale care corespund întreprinderilor controlate de întreprinderea‑mamă, ca o entitate economică unică.

                    59      În acest scop, articolul 22 din această directivă prevede circumstanțele în care statele membre sunt obligate să supună, sub rezerva derogărilor prevăzute la articolul 23, anumite întreprinderi reglementate de dreptul lor intern obligației de a întocmi printre altele situații financiare consolidate, întocmire ce face obiectul articolului 24 din directiva menționată.

                    60      În această privință, astfel cum a subliniat în esență domnul avocat general la punctul 62 din concluzii, atunci când o societate are obligația de a întocmi situații financiare consolidate, în temeiul acestor dispoziții, cifra de afaceri consolidată stabilită în acest temei este în măsură să reflecte în mod fidel activitățile efectuate de o societate în cadrul grupului pe care îl conduce și, prin urmare, permite să se aprecieze în mod adecvat dacă această societate‑mamă, atunci când este adjudecatarul atribuirii directe a unui contract de achiziții publice, îndeplinește condiția prevăzută la articolul 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din Directiva 2014/24 coroborat cu articolul 12 alineatul (5) primul paragraf din aceasta.

                    61      În speță, instanța de trimitere arată că AF conduce un grup de filiale și că, în conformitate cu obligația de a întocmi situații financiare consolidate care i se aplică în temeiul reglementării naționale care transpune Directiva 2013/34, ea stabilește printre altele o cifră de afaceri consolidată care o include pe cea a filialelor sale.

                    62      Rezultă că, pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, nu este necesar să se abordeze pertinența pe care o pot prezenta alte criterii, precum cel al existenței unei unități economice, în sensul noțiunii de „întreprindere” din dreptul concurenței al Uniunii, la care se referă și instanța de trimitere, având în vedere că, date fiind informațiile furnizate de această instanță, se poate constata, pe baza unei asemenea cifre de afaceri consolidate, că condiția prevăzută la articolul 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din Directiva 2014/24 coroborat cu articolul 12 alineatul (5) primul paragraf din aceasta nu este îndeplinită.

                    63      Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din Directiva 2014/24 coroborat cu articolul 12 alineatul (5) primul paragraf din Directiva 2014/24 trebuie interpretat în sensul că condiția potrivit căreia peste 80 % din activitățile persoanei juridice controlate trebuie să fie efectuate în vederea îndeplinirii atribuțiilor care îi sunt încredințate de autoritățile contractante care o controlează, atunci când această condiție este determinată potrivit criteriului cifrei de afaceri, iar această persoană juridică controlată este societatea‑mamă a unui grup, impune luarea în considerare și a cifrei de afaceri a celorlalte entități care fac parte din acest grup, eventual pe baza cifrei de afaceri consolidate pe care persoana juridică menționată este obligată să o stabilească în conformitate cu articolele 22 și 24 din Directiva 2013/34.

                     Cu privire la a doua întrebare

                    64      Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

                     Cu privire la limitarea în timp a efectelor hotărârii

                    65      În ședința în fața Curții, AF a solicitat acesteia să limiteze efectele în timp ale prezentei hotărâri în ipoteza în care ar statua că articolul 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din Directiva 2014/24 coroborat cu articolul 12 alineatul (5) primul paragraf din aceasta trebuie interpretat în sensul că condiția referitoare la activitățile persoanei juridice controlate trebuie apreciată ținând seama și de cifra de afaceri a celorlalte entități care fac parte din grupul a cărui societate‑mamă este această persoană juridică.

                    66      În susținerea cererii sale, AF a arătat că această interpretare era, în opinia sa, imprevizibilă și că nici nu era obligată să prevadă o astfel de interpretare.

                    67      Trebuie amintit în această privință că, în conformitate cu o jurisprudență constantă, interpretarea pe care Curtea o dă unei norme a dreptului Uniunii în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la data intrării sale în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată de instanță raporturilor juridice născute și constituite înainte de pronunțarea hotărârii asupra cererii de interpretare dacă, pe de altă parte, sunt întrunite condițiile care permit sesizarea instanțelor competente cu un litigiu referitor la aplicarea normei respective (Hotărârea din 16 martie 2023, Towercast, C‑449/21, EU:C:2023:207, punctul 56 și jurisprudența citată).

                    68      Numai în mod cu totul excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să considere necesar să limiteze posibilitatea oricărei persoane interesate de a invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o în scopul de a contesta raporturi juridice stabilite cu bună‑credință. Pentru a putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna‑credință a mediilor interesate și riscul unor perturbări grave (Hotărârea din 16 martie 2023, Towercast, C‑449/21, EU:C:2023:207, punctul 57 și jurisprudența citată).

                    69      Or, în această privință, este necesar să se constate că AF nu a furnizat niciun element concret de natură să justifice temeinicia cererii sale, limitându‑se să invoce caracterul pretins imprevizibil al interpretării menționate la punctul 65 din prezenta hotărâre.

                    70      În aceste condiții, nu este necesară limitarea în timp a efectelor prezentei hotărâri.

                     Cu privire la cheltuielile de judecată

                    71      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

                    Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

                    Articolul 12 alineatul (3) primul paragraf litera (b) din Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE, coroborat cu articolul 12 alineatul (5) primul paragraf din Directiva 2014/24, 

                    trebuie interpretat în sensul că

                    condiția potrivit căreia peste 80 % din activitățile persoanei juridice controlate trebuie să fie efectuate în vederea îndeplinirii atribuțiilor care îi sunt încredințate de autoritățile contractante care o controlează, atunci când această condiție este determinată potrivit criteriului cifrei de afaceri, iar această persoană juridică controlată este societatea‑mamă a unui grup, impune luarea în considerare și a cifrei de afaceri a celorlalte entități care fac parte din acest grup, eventual pe baza cifrei de afaceri consolidate pe care persoana juridică menționată este obligată să o stabilească în conformitate cu articolele 22 și 24 din Directiva 2013/34/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind situațiile financiare anuale, situațiile financiare consolidate și rapoartele conexe ale anumitor tipuri de întreprinderi, de modificare a Directivei 2006/43/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivelor 78/660/CEE și 83/349/CEE ale Consiliului.

                    Sursa: C.J.U.E.

                    Filed under: Achizitii publice, Contracte, Curtea de Justitie a Uniunii Europene, Directive, Dreptul Uniunii Europene | Leave a comment »

                    [Curtea Europeană a Drepturilor Omului]: Mutarea unui judecător, fără consimțământul său, între două secții ale aceleiași instanțe, are potențialul de a submina principiile inamovibilității și independenței judecătorilor. Constatarea încălcării art. 6 par. 1 din Convenție, pentru lipsa unei căi de atac efective în fața unei instanțe independente și imparțiale împotriva deciziei de mutare (Hotărârea din 15 ianuarie 2026, în cauza Biliński împotriva Poloniei)

                    Posted on ianuarie 15, 2026 by Demis-M. Sparios

                    În cauza inițiată prin cererea înregistrată sub nr. 13278/20, care face parte dintr-o serie de litigii determinate de implementarea unei reforme a sistemului judiciar din Polonia, inițiată în anul 2017, CtEDO a avut de analizat presupusa încălcare a art. 6 par. 1 din Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în cazul unui judecător mutat de pe o secție pe alta a aceleiași instanțe, fără consimțământul său.

                    Reclamantul, judecător în cadrul unei secții penale a instanței districtuale din Varșovia-Śródmieście, a cerut președintelui instanței ca, dată fiind desființarea secției în care a funcționat și în care soluționa litigii contravenționale, să fie mutat într-o altă secție cu aceeași specializare. După ce inițial președintele instanței a dispus mutarea provizorie a reclamantului pe o secție penală, acesta a revenit asupra deciziei sale și a dispus mutarea reclamantului, cu data de 1 iulie 2019, pe secția a III-a pentru minori și familie, fără ca reclamantul să își dea consimțământul pentru o astfel de mutare, ce presupunea schimbarea specializării în care urma să judece.

                    Împotriva deciziei președintelui, de mutare a sa pe secția pentru minori și familie, reclamantul a formulat o contestație adresată Consiliului Național Judiciar („Krajowa Rada Sądownictwa”). Consiliul a respins contestația reclamantului, deși intre timp decizia președintelui instanței districtuale fusese anulată de președintele instanței regionale (instanță superioară). Reclamantul a rămas să judece pe secția pentru minori și familie, fiind singurul dintre judecătorii de pe secția penală desființată care a fost mutat pe o secție cu altă specializare decât cea penală.

                    În analiza cauzei, după declararea admisibilității cererii, CtEDO a reținut ca pertinentă și corectă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în sensul că mutarea unui judecător, fără consimțământul său, între două secții ale aceleiași instanțe, are potențialul de a submina principiile inamovibilității și independenței judecătorilor (Hotărârea CJUE din 6 octombrie 2021, pronunțată în cauza C-487/19, par. 114 și urm).

                    De asemenea, CtEDO a reținut că reclamantul nu a avut acces efectiv la o instanță independentă și imparțială în sensul Convenției și al jurisprudenței Curții, având în vedere, printre altele, că s-a constatat anterior (Hotărârea Curții din 8 noiembrie 2021 în cauza Dolińska-Ficek și Ozimek împotriva Poloniei, par. 290-320; Hotărârea Curții din 23 noiembrie 2023 în cauza Wałęsa împotriva Poloniei, par. 169) că organismul intitulat Consiliul Național Judiciar („Krajowa Rada Sądownictwa”) nu mai prezintă, după actul normativ modificator din anul 2017, garanțiile de independență față de puterea executivă.

                    În consecință, Curtea a constatat că a fost încălcat art. 6 par. 1 din Convenție în ceea ce privește lipsa unei căi de atac efective a reclamantului împotriva deciziei de mutare pe altă secție și a obligat statul pârât la plata unor despăgubiri către reclamant.

                    Notă: Textul integral al hotărârii, în limba engleză, este disponibil pe pagina Curții, la următorul link: APASĂ AICI

                    Filed under: C.E.D.O., Inamovibilitatea judecătorilor, Independența justiției, Justitie, Statutul judecătorilor | Leave a comment »

                    Pagina de internet a Curții de Justiție a Uniunii Europene sub o nouă prezentare

                    Posted on ianuarie 13, 2026 by Demis-M. Sparios

                    Curtea de Justiție a Uniunii Europene anunță ameliorarea aspectului și funcționalităților paginii sale de internet.

                    Potrivit curia.europa.eu:

                    „Site‑ul internet în noua sa prezentare este un punct de referință esențial care permite cetățenilor din întreaga Uniune și din afara ei să intre în contact cu activitatea Curții și cu instituția în sine.

                    Modernizarea site‑ului prin adaptarea la cele mai recente standarde web aduce o modalitate de utilizare clară și accesibilă tuturor vizitatorilor – practicieni ai dreptului, cercetători, studenți sau cetățeni care doresc să afle mai multe despre Curte. Regândirea site‑ului are în vedere trei modificări esențiale:

                    1. o arhitectură a informației care este în prezent intuitivă și ușor de utilizat;
                    2. un design modern care facilitează navigarea și respectă standarde înalte de accesibilitate și
                    3. un conținut rescris într‑un limbaj clar și ușor de înțeles atât de experți, cât și de cei care nu sunt experți.

                    Vizitatorii pot să exploreze acum:

                    • conținutul anterior, care a fost actualizat și reorganizat acoperind aspecte variate, de la modalitățile de vizitare a Curții până la ocuparea forței de muncă;
                    • un conținut nou, care include îndrumări privind procedura în fața Curții de Justiție și a Tribunalului, precum și secțiuni referitoare la istoria Curții, la modul în care jurisprudența Curții influențează viața cetățenilor Uniunii și indicații privind modalitățile de acces la informațiile publice;
                    • informații despre cum funcționează Curtea, despre valorile care o ghidează și despre politicile sale instituționale, permițând cetățenilor să înțeleagă mai bine funcționarea internă a Curții.

                    Site‑ul este totodată punctul de acces către două resurse importante: InfoCuria –baza de date a jurisprudenței – și noul său motor de căutare, precum și noua platformă audiovizuală a Curții, Curia Web TV.

                    Site‑ul Curia, disponibil în toate cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii, asigură accesul cetățenilor din întreaga Uniune la informații în limba proprie. Pentru paginile care nu sunt accesibile în toate limbile există un instrument de traducere automată.

                    Prin aceste ameliorări, site‑ul Curia reafirmă angajamentul Curții față de principiile transparenței și deschiderii, principii fundamentale ale Uniunii. El oferă publicului o imagine mai clară asupra rolului Curții și facilitează accesul la informații cu privire la sistemul judiciar al Uniunii, contribuind la apropierea justiției europene de public„.

                    Sursa informației: https://curia.europa.eu/site/jcms/p1_1000064941/ro/noul-site-internet

                    Filed under: Uncategorized | Leave a comment »

                    [C.J.U.E.]: Compatibilitatea cu dreptul Uniunii a termenului pentru introducerea cererilor de restituire a sumelor încasate de Stat cu titlu de timbru de mediu

                    Posted on octombrie 18, 2020 by Demis-M. Sparios

                    HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)

                    14 octombrie 2020

                    „Trimitere preliminară – Principiile dreptului Uniunii – Principiul cooperării loiale – Principiile echivalenței și efectivității – Restituirea unor taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii – Termen prevăzut pentru introducerea cererilor de restituire a unor astfel de taxe – Lipsa unui termen similar pentru restituirea unor sume încasate de acest stat membru cu încălcarea dreptului național”

                    În cauza C‑677/19,

                    având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Vâlcea (România), prin decizia din 25 aprilie 2019, primită de Curte la 11 septembrie 2019, în procedura

                    SC Valoris SRL

                    împotriva

                    Direcției Regionale a Finanțelor Publice Craiova – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea,

                    Administrației Fondului pentru Mediu,

                    CURTEA (Camera a șasea),

                    compusă din domnul L. Bay Larsen, președinte de cameră, și domnii M. Safjan și N. Jääskinen (raportor), judecători,

                    avocat general: domnul G. Hogan,

                    grefier: domnul A. Calot Escobar,

                    având în vedere procedura scrisă,

                    luând în considerare observațiile prezentate:

                    –        pentru guvernul român, de E. Gane, R. I. Hațieganu și L. Lițu, în calitate de agenți;

                    –        pentru Comisia Europeană, de C. Perrin și A. Armenia, în calitate de agenți,

                    având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

                    pronunță prezenta

                    Hotărâre

                    1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea unor principii ale dreptului Uniunii, și anume principiile cooperării loiale, echivalenței și efectivității.

                    2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între SC Valoris SRL (denumită în continuare „Valoris”), pe de o parte, și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea (România) (denumită în continuare „Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea”) și Administrația Fondului pentru Mediu (România), pe de altă parte, în legătură cu restituirea unei sume plătite de această societate cu titlu de timbru de mediu pentru autovehicule, taxă declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii ulterior plății ei.

                     Cadrul juridic

                     OUG nr. 9/2013

                    3        Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 din 19 februarie 2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 4 martie 2013, denumită în continuare „OUG nr. 9/2013”) a fost în vigoare de la 15 martie 2013 până la 31 ianuarie 2017.

                    4        Articolul 4 din OUG nr. 9/2013 prevedea:

                    „Obligația de plată a timbrului [de mediu pentru autovehicule] intervine o singură dată, astfel:

                    (a)      cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;

                    […]”

                     OUG nr. 52/2017

                    5        Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2017 din 4 august 2017 privind restituirea sumelor reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și timbrul de mediu pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 7 august 2017, denumită în continuare „OUG nr. 52/2017”) a intrat în vigoare la 7 august 2017.

                    6        Potrivit articolului 1 din OUG nr. 52/2017:

                    „(1)      Contribuabilii care au achitat taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, prevăzută la articolele 2141-214³ din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, taxa pe poluare pentru autovehicule, prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, aprobată prin Legea nr. 140/2011, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, prevăzută de Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, cu modificările ulterioare, și timbrul de mediu pentru autovehicule, prevăzut de [OUG] nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 37/2014, cu modificările și completările ulterioare, și care nu au beneficiat de restituire până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență pot solicita restituirea acestora, precum și a dobânzilor datorate pentru perioada cuprinsă între data perceperii și data restituirii, prin cerere adresată organului fiscal central competent. Nivelul dobânzii este cel prevăzut la articolul 174 alineatul (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare.

                    (2)      Dreptul contribuabililor prevăzuți la alineatul (1) de a cere restituirea se naște la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, indiferent de momentul la care s‑a perceput taxa, iar prin derogare de la prevederile articolului 219 din Legea nr. 207/2015 [privind Codul de procedură fiscală], cu modificările și completările ulterioare, cererile de restituire se depun, sub sancțiunea decăderii, până la data de 31 august 2018.

                    […]”

                     Codul de procedură fiscală

                    7        Articolul 168 din Legea nr. 207/2015 din 20 iulie 2015 privind Codul de procedură fiscală (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, denumită în continuare „Codul de procedură fiscală”) prevede:

                    „(1)      Se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată.

                    […]”

                    8        Articolul 219 din Codul de procedură fiscală prevede:

                    ,,Dreptul contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la restituire.”

                     Litigiul principal și întrebarea preliminară

                    9        La 25 august 2014, Valoris, societate de drept român, a achitat, în vederea primei înmatriculări în România a unui autovehicul second hand provenit din Țările de Jos, o taxă de 2 451 de lei românești (RON) (aproximativ 510 euro) cu titlu de „timbru de mediu pentru autovehicule”, în conformitate cu articolul 4 litera (a) din OUG nr. 9/2013.

                    10      La 7 august 2017 a intrat în vigoare OUG nr. 52/2017. Din preambulul ei reiese că acest act normativ a fost adoptat în urma pronunțării Hotărârii din 9 iunie 2016, Budișan (C‑586/14, EU:C:2016:421), a Hotărârii din 30 iunie 2016, Câmpean (C‑200/14, EU:C:2016:494), precum și a Hotărârii din 30 iunie 2016, Ciup (C‑288/14, nepublicată, EU:C:2016:495), în care Curtea a considerat contrare dispozițiilor dreptului Uniunii, în special articolului 110 TFUE, mai multe taxe pe poluare aplicabile autovehiculelor care au fost instituite de România, printre care figurează taxa percepută cu titlu de timbru de mediu menționată anterior.

                    11      OUG nr. 52/2017 a acordat contribuabililor, în temeiul articolului 1 alineatul (1) din aceasta, dreptul de a solicita restituirea sumelor pe care le‑au plătit drept contravaloare a oricăreia dintre cele patru taxe menționate în titlul acestui act normativ care au fost considerate contrare dreptului Uniunii (denumite în continuare, împreună, „taxele românești pe poluare”), pe lângă plata dobânzilor legale datorate pentru perioada cuprinsă între data încasării și data restituirii. Însă, potrivit alineatului (2) al aceluiași articol 1, prin derogare de la dispozițiile articolului 219 din Codul de procedură fiscală, astfel de cereri trebuiau adresate organului fiscal competent, sub sancțiunea decăderii, până la 31 august 2018.

                    12      La 6 decembrie 2018, Valoris a introdus o cerere de restituire a sumei pe care o plătise cu titlu de timbru de mediu pentru autovehicule la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, care a respins această cerere, prin scrisoarea din 7 ianuarie 2019, pentru motivul că fusese depusă după expirarea termenului.

                    13      La 30 ianuarie 2019, Valoris a introdus o acțiune la instanța de trimitere, Tribunalul Vâlcea (România), pentru ca autoritățile române chemate în judecată să fie obligate să îi ramburseze taxa în litigiu, împreună cu dobânzile de întârziere la rata legală aferente acesteia, chiar dacă nu a respectat termenul de decădere prevăzut la articolul 1 alineatul (2) din OUG nr. 52/2017. În susținerea acțiunii formulate, Valoris a arătat, pe de o parte, că acest termen ad‑hoc încalcă dreptul Uniunii întrucât limitează posibilitatea contribuabililor de a obține restituirea unor taxe considerate contrare acestui drept și, pe de altă parte, că un termen cu o durată între trei și cinci ani pentru a putea recurge la o asemenea posibilitate a fost considerat un termen rezonabil în jurisprudența Curții.

                    14      În această privință, instanța de trimitere arată că termenul special de decădere prevăzut pentru restituirea taxelor vizate de OUG nr. 52/2017 a fost de aproximativ un an, și anume de la 7 august 2017, data intrării în vigoare a acestui act, până la 31 august 2018, data expirării termenului menționat, în timp ce termenul general de prescripție prevăzut pentru restituirea creanțelor fiscale este, potrivit articolului 219 din Codul de procedură fiscală, de cinci ani începând de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în a luat naștere dreptul la restituire.

                    15      În primul rând, această instanță ridică problema compatibilității cu principiul cooperării loiale care decurge din articolul 4 alineatul (3) TUE, astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții, și cu principiul echivalenței, astfel cum este definit de Curte, a termenului de decădere prevăzut la articolul 1 alineatul (2) din OUG nr. 52/2017 pentru restituirea unor taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, în condițiile în care nu există un termen similar pentru restituirea unor sume percepute cu încălcarea dreptului național.

                    16      În al doilea rând, instanța de trimitere evocă principiul efectivității, astfel cum este definit de Curte, subliniind că termenul de un an prevăzut la articolul 1 alineatul (2) din OUG nr. 52/2017 este mai scurt decât termenele în care pot fi formulate acțiuni, sub sancțiunea decăderii, pe care Curtea le‑a considerat ca având o durată rezonabilă și le‑a declarat compatibile cu principiul menționat.

                    17      În aceste condiții, Tribunalul Vâlcea a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

                    „Principiile cooperării loiale, echivalenței și efectivității trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum cea cuprinsă în articolul 1 alineatul (2) din [OUG] nr. 52/2017, care a fixat un termen de decădere de aproximativ un an pentru formularea cererilor de restituire a unor taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, în condițiile în care legislația națională nu prevede un termen similar pentru exercitarea dreptului la restituirea sumelor încasate cu încălcarea normelor interne?”

                     Cu privire la întrebarea preliminară

                    18      Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă:

                    –        pe de o parte, principiul efectivității coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii care are o durată de aproximativ un an și care începe să curgă de la intrarea în vigoare a acestei reglementări ce vizează remedierea încălcării dreptului menționat și

                    –        pe de altă parte, principiul echivalenței coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen de aproximativ un an pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii în condițiile în care un astfel de termen nu a fost prevăzut de acest stat membru pentru cereri de restituire similare care se întemeiază pe o încălcare a dreptului intern.

                    19      Trebuie arătat că, deși litigiul principal privește în mod specific restituirea unei sume achitate cu titlu de „timbru de mediu pentru autovehicule”, care a fost instituit în România prin OUG nr. 9/2013, întrebarea adresată de instanța de trimitere menționează totuși, într‑o manieră mai generală, restituirea „unor taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii”. Această generalizare este justificată de împrejurarea că termenul stabilit de dispoziția vizată în întrebare este aplicabil și restituirii celorlalte trei taxe românești pe poluarea autovehiculelor care intră sub incidența OUG nr. 52/2017, care au o natură similară timbrului de mediu și care au fost de asemenea declarate de Curte contrare dreptului Uniunii. Astfel, după cum s‑a arătat la punctele 10 și 11 din prezenta hotărâre, OUG nr. 52/2017 a fost adoptată tocmai pentru a pune capăt încălcării dreptului Uniunii care rezultă din instituirea fiecăreia dintre aceste taxe.

                    20      În susținerea cererii sale de decizie preliminară, instanța de trimitere subliniază faptul că, în dreptul român, termenul „general” de prescripție prevăzut la articolul 219 din Codul de procedură fiscală este „considerabil mai generos” decât termenul „ad‑hoc” de decădere prevăzut la articolul 1 alineatul (2) din OUG nr. 52/2017. Prin urmare, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea acestei din urmă reglementări naționale cu principiile cooperării loiale, echivalenței și efectivității, astfel cum sunt definite de Curte.

                    21      În această privință trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în temeiul principiului cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE, statele membre sunt ținute să elimine consecințele ilicite ale unei încălcări a dreptului Uniunii și să prevadă modalități procedurale aplicabile acțiunilor care urmăresc să asigure protecția drepturilor pe care dreptul Uniunii le conferă justițiabililor care să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare de natură internă (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2019, Inter‑Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, C‑411/17, EU:C:2019:622, punctele 170 și 171, precum și Hotărârea din 11 septembrie 2019, Călin, C‑676/17, EU:C:2019:700, punctul 30). Mai precis, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie de restituire a unor taxe naționale percepute fără a fi datorate, este de competența fiecărui stat membru să stabilească modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor care decurg din dreptul Uniunii, cu condiția însă ca modalitățile respective să respecte atât principiul echivalenței, cât și principiul efectivității (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 1998, Edis, C‑231/96, EU:C:1998:401, punctul 19, și Hotărârea din 11 aprilie 2019, PORR Építési Kft., C‑691/17, EU:C:2019:327, punctul 39), mai ales în ceea ce privește stabilirea unor termene de decădere sau de prescripție aplicabile unor astfel de acțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Caterpillar Financial Services, C‑500/16, EU:C:2017:996, punctul 37, și Hotărârea din 19 decembrie 2019, Cargill Deutschland, C‑360/18, EU:C:2019:1124, punctul 46).

                    22      Curtea a precizat că respectarea acestor cerințe trebuie analizată ținând seama de locul pe care îl ocupă normele în cauză în ansamblul procedurii, de desfășurarea respectivei proceduri și de particularitățile acestor norme în fața diferitor instanțe naționale (a se vedea printre altele Hotărârea din 24 octombrie 2018, XC și alții, C‑234/17, EU:C:2018:853, punctul 24, Hotărârea din 11 septembrie 2019, Călin, C‑676/17, EU:C:2019:700, punctul 31, precum și Hotărârea din 9 iulie 2020, Vueling Airlines, C‑86/19, EU:C:2020:538, punctul 40).

                    23      În plus, Curtea a statuat în mod repetat că din principiul cooperării loiale reiese că un stat membru nu poate adopta dispoziții care supun rambursarea unui impozit care a fost declarat contrar dreptului Uniunii printr‑o hotărâre a Curții sau a cărui incompatibilitate cu acest drept rezultă dintr‑o astfel de hotărâre unor condiții care privesc în mod specific acest impozit și care sunt mai puțin favorabile decât cele care s‑ar fi aplicat, în lipsa lor, unei asemenea rambursări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 februarie 1999, Dilexport, C‑343/96, EU:C:1999:59, punctul 39, Hotărârea din 30 iunie 2016, Câmpean, C‑200/14, EU:C:2016:494, punctul 40, precum și Hotărârea din 30 iunie 2016, Ciup, C‑288/14, nepublicată, EU:C:2016:495, punctul 27).

                     Cu privire la principiul efectivității

                    24      Potrivit unei jurisprudențe constante, în absența unor norme armonizate care să reglementeze rambursarea taxelor impuse cu încălcarea dreptului Uniunii, statele membre își mențin posibilitatea de a aplica modalitățile procedurale prevăzute de ordinea lor juridică internă, în special în materie de termene de prescripție sau de decădere, cu condiția însă ca, în conformitate cu principiul efectivității, aceste modalități să nu fie concepute astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii. În această din urmă privință este necesar să se ia în considerare nu numai criteriile generale de apreciere amintite la punctul 22 din prezenta hotărâre, ci și principiul protecției dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii, după caz (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, Cargill Deutschland, C‑360/18, EU:C:2019:1124, punctele 46, 47 și 51, precum și jurisprudența citată).

                    25      În ceea ce privește în mod specific termenele de prescripție sau de decădere, Curtea a statuat că stabilirea unor termene rezonabile de introducere a unei acțiuni îndeplinește în principiu cerința efectivității, în măsura în care aceasta constituie o aplicare a principiului fundamental al securității juridice, care protejează în același timp persoana interesată și administrația vizată, chiar dacă expirarea unor asemenea termene este susceptibilă, prin natura sa, să împiedice persoanele vizate să își valorifice drepturile în tot sau în parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Caterpillar Financial Services, C‑500/16, EU:C:2017:996, punctul 42, Hotărârea din 11 septembrie 2019, Călin, C‑676/17, EU:C:2019:700, punctul 43, precum și Hotărârea din 19 decembrie 2019, Cargill Deutschland, C‑360/18, EU:C:2019:1124, punctul 52).

                    26      În prezenta cauză, instanța de trimitere arată că termenul de aproximativ un an care decurge din articolul 1 alineatul (2) din OUG nr. 52/2017 este „mai scurt decât celelalte termene [considerate] compatibile” cu principiul efectivității pe care le‑a identificat în jurisprudența Curții. Decizia de trimitere vizează în special Hotărârea din 15 septembrie 1998, Edis (C‑231/96, EU:C:1998:401, punctul 35), și Hotărârea din 17 noiembrie 1998, Aprile (C‑228/96, EU:C:1998:544, punctul 19 și jurisprudența citată), în care termene naționale cu o durată de trei ani care încep să curgă de la data plății contestate au fost considerate rezonabile.

                    27      Cu toate acestea, Curtea a considerat deja că, în funcție de cazurile analizate, un termen cu o durată de un an impus pentru introducerea unor cereri sau a unor acțiuni întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii nu este în sine nerezonabil, cu condiția însă ca momentul de la care începe să curgă acest termen să nu fie stabilit astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea de către persoana în cauză a drepturilor conferite de dreptul Uniunii. Astfel, printre altele, a fost considerat conform cu principiul efectivității un termen de un an pentru introducerea unei acțiuni având ca obiect repararea unui prejudiciu suferit ca urmare a transpunerii tardive a unei directive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2009, Visciano, C‑69/08, EU:C:2009:468, punctele 45-50).

                    28      În speță este necesar să se considere că principiul efectivității coroborat cu principiul cooperării loiale nu se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii care are o durată de aproximativ un an și care începe să curgă de la intrarea în vigoare a acestei reglementări ce urmărește remedierea încălcării dreptului menționat.

                     Cu privire la principiul echivalenței

                    29      În conformitate cu o jurisprudență constantă, respectarea principiului echivalenței presupune ca statele membre să nu prevadă modalități procedurale mai puțin favorabile pentru cererile de rambursare a unei taxe care sunt întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât cele care sunt aplicabile acțiunilor similare, din punctul de vedere al obiectului, al cauzei și al elementelor lor esențiale, întemeiate pe o încălcare a dreptului intern. Revine exclusiv instanței naționale, care cunoaște direct modalitățile procedurale destinate să asigure în dreptul intern protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, sarcina de a verifica dacă aceste modalități sunt conforme cu principiul echivalenței. Curtea poate însă, în vederea aprecierii pe care instanța națională va trebui să o efectueze, să îi furnizeze acesteia anumite elemente legate de interpretarea dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 iunie 2016, Câmpean, C‑200/14, EU:C:2016:494, punctele 45 și 46, Hotărârea din 31 mai 2018, Sziber, C‑483/16, EU:C:2018:367, punctele 35, 41 și 42, precum și Hotărârea din 9 iulie 2020, Raiffeisen Bank și BRD Groupe Société Générale, C‑698/18 și C‑699/18, EU:C:2020:537, punctele 76 și 77).

                    30      În prezenta cauză, instanța de trimitere efectuează ea însăși comparația dintre, pe de o parte, termenul de decădere de aproximativ un an, pe care această instanță îl califică drept „termen special”, prevăzut la articolul 1 alineatul (2) din OUG nr. 52/2017 pentru cererile de restituire a sumelor plătite fără a fi datorate cu titlu de taxe românești pentru poluare considerate incompatibile cu dreptul Uniunii și, pe de altă parte, termenul de prescripție de cinci ani, pe care îl califică drept „termen general” și „considerabil mai generos”, prevăzut la articolul 219 din Codul de procedură fiscală pentru restituirea creanțelor fiscale.

                    31      Guvernul român, deși contestă temeinicia acestei comparații, menționează că adoptarea respectivului „termen special” avea ca scop tocmai să evite ca bugetul României să fie grevat de plata unor dobânzi într‑un cuantum global care ar fi riscat să fie prea ridicat în ipoteza în care cererile de restituire a taxelor ce intră în domeniul de aplicare al OUG nr. 52/2017 ar fi fost supuse termenului general de cinci ani prevăzut de Codul de procedură fiscală, iar nu unui termen special de un an precum cel instituit prin acest act normativ.

                    32      În plus, articolul 1 alineatul (2) din OUG nr. 52/2017 prevede în mod expres că termenul de decădere instituit se aplică cererilor de restituire care intră sub incidența acestui act normativ „prin derogare de la prevederile articolului 219 [din Codul de procedură fiscală]”, care privește cererile de „restituire a creanțelor fiscale” de orice natură. Astfel cum arată în mod întemeiat Comisia Europeană în observațiile sale scrise, chiar dacă dreptul român nu prevede un termen de decădere, ci un termen de prescripție, care poate fi întrerupt sau suspendat în anumite condiții, pentru restituirea sumelor percepute cu încălcarea dreptului național, obiectul unei cereri formulate în temeiul articolului 1 din OUG nr. 52/2017 constă în solicitarea restituirii unei taxe, ceea ce pare să constituie și obiectivul articolului 219 din Codul de procedură fiscală. Rezultă, așadar, că cererile formulate în temeiul celei dintâi dintre aceste dispoziții și cererile formulate în temeiul celei de a doua au un obiect și o cauză asemănătoare. Totuși, numai instanța de trimitere este în măsură să verifice acest aspect.

                    33      Prin urmare, sub rezerva ca similitudinea cererilor în cauză să fie dovedită, trebuie să se examineze dacă aspectele procedurale ale acțiunilor întemeiate pe OUG nr. 52/2017, precum cea din litigiul principal, care urmărește să remedieze o nerespectare a normelor dreptului Uniunii, sunt mai puțin favorabile decât cele ale acțiunilor întemeiate în exclusivitate pe încălcarea normelor dreptului național.

                    34      În această privință este suficient să se constate că, astfel cum au arătat în esență atât instanța de trimitere în decizia sa, cât și Comisia în observațiile sale scrise, cererile având ca obiect restituirea taxelor menționate de OUG nr. 52/2017, întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii, sunt supuse unui termen procedural de aproximativ un an, care este considerabil mai scurt și, prin urmare, mai puțin avantajos decât termenul de cinci ani aplicabil cererilor având ca obiect restituirea unor creanțe fiscale întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.

                    35      Această constatare nu poate fi repusă în discuție în mod valid de argumentele guvernului român potrivit cărora, pe de o parte, OUG nr. 52/2017 a acordat un nou termen contribuabililor pentru care, conform legislației anterioare, termenul de prescripție de cinci ani aplicabil dreptului lor la restituirea unor taxe expirase sau era pe punctul să expire și, pe de altă parte, sistemul instituit prin această ordonanță pentru taxele românești pe poluare se poate aplica și restituirii acestora, în măsura în care ele ar contraveni dreptului național.

                    36      Astfel, cu toate că adoptarea OUG nr. 52/2017, care impune data de 31 august 2018 ca dată limită pentru a solicita restituirea taxelor românești pe poluare plătite, dar nedatorate din perspectiva dreptului Uniunii, a avut ca efect favorabil prelungirea termenului de restituire aplicabil unora dintre contribuabilii care au plătit aceste taxe, este cert că această adoptare a avut de asemenea ca efect dezavantajos reducerea termenului de restituire aplicabil altor contribuabili, care au pierdut beneficiul deplin al perioadei de cinci ani prevăzute la articolul 219 din Codul de procedură fiscală, dispoziție care a rămas, în schimb, pe deplin aplicabilă în ceea ce privește creanțele fiscale achitate, dar nedatorate din perspectiva dreptului național. Or, principiul echivalenței nu permite compensarea unui dezavantaj suferit de un grup de contribuabili cu un avantaj acordat unui alt grup care se află într‑o situație similară.

                    37      În aceste împrejurări, este necesar să se considere că principiul echivalenței coroborat cu principiul cooperării loiale se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen de aproximativ un an pentru introducerea cererilor de rambursare a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii în condițiile în care un astfel de termen nu a fost prevăzut de acest stat membru în ceea ce privește cererile de restituire similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.

                    38      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată după cum urmează:

                    –        principiul efectivității coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii care are o durată de aproximativ un an și care începe să curgă de la intrarea în vigoare a acestei reglementări ce vizează remedierea încălcării dreptului menționat;

                    –        principiul echivalenței coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen de aproximativ un an pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii în condițiile în care un astfel de termen nu a fost prevăzut de acest stat membru în ceea ce privește cererile de restituire similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.

                     Cu privire la cheltuielile de judecată

                    39      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

                    Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:

                    Principiul efectivității coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii care are o durată de aproximativ un an și care începe să curgă de la intrarea în vigoare a acestei reglementări ce vizează remedierea încălcării dreptului menționat.

                    Principiul echivalenței coroborat cu principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că se opune ca o reglementare a unui stat membru să stabilească, sub sancțiunea decăderii, un termen de aproximativ un an pentru introducerea cererilor de restituire a unor taxe considerate incompatibile cu dreptul Uniunii în condițiile în care un astfel de termen nu a fost prevăzut de acest stat membru în ceea ce privește cererile de restituire similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.

                    Sursa: C.J.U.E.

                    Filed under: Curtea de Justitie a Uniunii Europene, Drept administrativ, Drept fiscal, Dreptul Uniunii Europene, Taxa auto, Uniunea Europeană | Leave a comment »

                    Pagina următoare »
                    Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
                    Începe