și sunt așa stări când îți pierzi liniștea.

când te scoli dimineața, mergi, pleci, vii, faci, nu faci, tot așa îndeplinind verbe cu gândul la acel moment de liniște în care te vei încolăci îndată ce se va termina totul.

dar uneori starea de până la liniște durează zile, luni, ani. te zbați, încerci, înnebunești, te iei din nou în mâini, zici că de data asta vei ajunge la ea, dar nu, liniștea nu vine. sau tu nu ajungi la ea.

frustrare, zbucium, luptă, supraviețuire, ultimile puteri, nervi, lipsă de înțelegere, îndepărtare, vid, țiuit în urechi, priviri în gol, gânduri, renunțare?

te scoli dimineața, mergi, pleci, vii, faci, nu faci și… liniște. liniște?

prea multe gânduri negative în ultimul timp. începînd cu propria lume și continuând cu cea ce mă înconjoară.
vreau să lupt cu asta.

mă uitam azi dimineață la femeia care mătura în fața magazinului ăla drăguț (o pată de culoare în acest oraș mofturos) de pe Alecsandri. acum toți copacii își aruncă florile pe jos și, amestecate cu niște ploaie, nu e cea mai plăcută combinație.
dar ea le mătura atent și le strângea într-o urnă.

și deși ea putea să se enerveze și să înjure peste acel gunoi, eu cred că ea mătura cu plăcere și se gândea că uite, copacii se trezesc la viață, împrejur totul e din ce în ce mai verde și la vară vom avea umbră.

totul depinde de cum alegi să gândești și pe care parte a baricadei te acomodezi.
și desigur e mai ușor să te frustrezi decât să te impui să vezi partea bună a lucrurilor.

dar hai să facem un efort.

sursă foto [x]

M-am săturat de rândurile de la poştă. Deja a treia dimineaţă încerc să iau de la ei un colet mic şi acolo-s rânduri de câte 10-15 oameni. Babe, în mare parte. Procedura de a-mi ridica coletul durează fix 2 minute, poate chiar mai puţin. Se presupune că eu ar trebui să aştept ca toate babele să îşi primească pensia, apoi din ea să îşi achite facturile. Şi pe lângă toate astea, eu să îmi iau coletul şi să nu întârzii la lucru. La oficiul poştal sunt două gherete, dar funcţionează doar una. Oare cât e de greu să faci o gheretă pentru babe şi alta să deservească celelalte servicii poştale? Ei, da’ cum să nu! În ţara proştilor toţi au de lucru, toţi pleacă capurile şi stau în rânduri.

M-am săturat de microbuzele din Chişinău. Îmi place să merg cu troleul, dar nu am posibilitatea să vin la lucru cu vreo unul, deoarece nu-i nici o rută apropiată pe care aş putea să o folosesc. M-am săturat ca atunci când stau în picioare în transport mi se dau coate în spate fără a mi se cere scuze ulterior. M-am săturat de bărbaţi care îşi presează organele de umărul meu. Şi, mai ales, m-am săturat de babe care văd că e plin microbuzul, dar oricum urcă în el, având mai apoi pretenţia ca cineva să îi ofere locul. Mai mult de atât, nu spune nimic, dar îţi pune geanta în faţă sau se apasă în tine, crezând din tot egoismul lor că asta mă va face să le ofer locul. NU!

Ca să nu fiu înţeleasă greşit, eu sunt o persoană tolerantă şi sunt pentru pace în lume. Când este cazul, ofer locul femeilor însărcinate, femeilor cu copii, unei persoane tinere care are talpa bandajată şi chiar dacă zice că e ok să stea în picioare, eu insist să ofer locul. Am o slăbiciune apartea faţă de oamenii bătrâni, dar nu faţă de babele grase, care tot timpul aşteaptă respect pentru că au nişte ani. Ofer locul când văd că persoana chiar are nevoie. Dar în rest, suntem egali. Alegerea de a urca în transportul plin ţi-o asumi şi eu nu am nici o tangenţă cu ea.

Anume babele astea îşi cer pasiv dreptul la locul în transportul public, dar sunt foarte active când se duc să voteze partidele care duc ţara asta de râpă. Şi dacă nu există dreptate, atunci cred că e corect să nu existe pentru toţi. Întotdeauna am căutat dreptate şi reciprocitate, iar în acest sens tind să tratez oamenii aşa cum mă tratează ei pe mine.

Nu am fost niciodată patriotă înflăcărată, nici măcar la şcoală sau liceu nu s-a reuşit spălarea asta de creier. Dar cred eu că dacă erau motive întemeiate şi demne, patriotismul venea de la sine. Simt mândrie faţă de ţara mea în puţine cazuri, dar asta nu înseamnă mare lucru. Oricum ei continuă să îşi bată joc de noi şi să inunde ţara în mocirlă, în continuare, aceasta rezultând în multe frustrăti la nivel personal pe care le vărsăm dimineaţa în transportul public, unde se crează un conglomerat sufocant al societăţii, gata să explodeze.

Am observat pe facebook mesaje de adoraţie faţă de Moldova, faţă de Chişinău, dar doar din partea oamenilor cu biznesuri şi mulţi bani, care îşi pot permite un trai decent, lipsit de griji şi fără a interacţiona cu babele grase.

Cuţitul e mai aproape de os cu fiecare dimineaţă începută pe dos din cauza unor oameni din transportul public şi eu m-am săturat să mă simt ca o animală.

Maşină o să îmi iau, după cum a putea reproşa mulţi deştepţi, dar nu în asta constă ideea.

Oricum, vreau să plec.

Apropo:

asta e.

acesta ar fi putut fi un articol despre cât de bun sau rău a fost anul 2014 pentru mine și ce rezoluții geniale mi-am propus pentru acest 2015.
dar nu va fi. pentru că pentru ce?

cert este faptul că 2014 a fost un an al naibii de greu, dar care s-a finisat frumos și cu pace în suflet (cred că de asta și am scris atât de rar. noooooot!). și și mai cert este faptul că 2014 a fost un an al schimbărilor pentru mine – absolvit facultate ✓, trăiesc singură (aproape) ✓ (dar am scăpat de cămin!), schimbat job ✓, independență financiară (aproape) ✓ și multe alte întorsături și situații care modelează mintea spre o cale mai matură. of, ce ți-i cu maturitatea asta!

din câte se vede, să mă abat de la temă (cel puțin pe care mi-am propus-o) e o chestie de la care nu cred că o să mă dezvăț în curând.

un singur lucru nu am reușit să îl fac în 2014 și care mă roade la început de an este acest blog. de fapt, schimbarea lui. acest colț virtual al meu a făcut anul ăsta 7 ani. 7 ani din viața mea interioară, de ce se făcea prin mintea mea, despre cum toate astea s-au schimbat și despre cum, desigur, am început să scriu din ce în ce mai puțin (e și ăsta un indicator, la urma urmei), toate se află aici. toate sunt choopachoops. am o prietenă care mi-a făcut o dată o paralelă cu o perioadă de timp raportată la o viață de om. blogul ăsta de 7 ani e un om care s-ar fi dus la școală anul ăsta. Citește în continuare „bye bye, ChoopaChoops.” →

Foto: Dumitru Brînzan

Deși Vernisajul Vinului a ajuns deja la cea de a şaptea ediţie, eu am avut ocazia să fiu prezentă abia anul ăsta. Dar prima dată am auzit despre el anul trecut. Deci se înţelege clar că promovarea vinurilor moldoveneşti ia amploare.

Evenimentul în sine este unul de amploare – peste 20 de standuri, mulţi producători de vinuri mai vechi şi mai noi şi mulţi oameni. Eu cred că vernisajul este despre oameni şi vin şi despre relaţia de respect care se construieşte între aceştia. Şi, contrar opiniilor, acolo nu te duci să bei „mult şi pidijeaba”. E mai mult de atât. Te duci să descoperi şi să îţi dai seama că vinurile noastre chiar merită să fie apreciate. Şi dacă nu învăţăm noi să le apreciem în primul rând, atunci să le aprecieze alţii nici nu poate fi vorba. Mai mult de atât, la eveniment au fost prezenţi şi oameni de peste hotarele apropiate şi îndepărtate ale ţării noastre care au rămas încântaţi de vinurile prezente la vernisaj.

Printre mulţimea de oameni am încercat să mă strecor şi să degust nişte vinuri. Din păcate nu am avut ocazia să trec pe la toate stand-urile la rând şi să degust din fiecare vin sau măcar un vin per producător, cum aş fi preferat, deoarece îmbulzeala era prea mare. După cum am menţionat, vernisajul e la a şaptea ediţie şi cred că era ceva normal ca sala Palatului Republicii să devină cam neîncăpătoare pentru toţi doritorii de a cunoaşte vinurile moldoveneşti şi cunoscătorii deja bine formaţi.

Am degustat prima dată Rose-ul de la Ulmu şi Mezalimpe, acesta din urmă fiind mai pe gustul meu; Freedom Blend de la Purcari, care e într-adevăr bun. Am redegustat Ice Wine de la Chateau Vartely, Ice Wine de la Mimi, Merlot de la Minis Terrios şi Merlot de la Gitana. Şi probabil au mai fost câteva, dar totuşi alcoolul îşi face bine treaba şi ele mi-au zburat din minte.

La Vernisaj ai ocazia să întâlneşti oameni pe care îi cunoşti sau să faci cunoştinţă cu oameni noi şi evidenta întrebare este: ce bei?
Un fel de spune-mi ce vin bei, ca să îţi spun cine eşti. Şi iată de aici porneşte comunicarea şi mulţimea de prisme prin care fiecare îşi expune senzaţiile sau experienţele anterioare.

Mie mi-a plăcut să observ această comunicare între oameni. Cel mai mult mi-a rămas întipărit în minte un cuplu care chiar au scris în borşura pe care au primit-o fiecare la intrare, ce impresii le-a lăsat fiecare vin gustat. Chiar i-am prins degustând un vin şi vorbind despre senzaţiile şi aromele acestuia, ceea ce mi-a părut minunat.

Experienţa mea din Drumul Vinului m-a ajutat să povestesc şi altora despre legendele vinurilor noastre, mai ales despre Lupii de la Gitana.

Anul acesta, în cadrul vernisajului a fost pus accentul pe vinurile roşii şi spumante. Astfel, fiecare participant la vernisaj a avut ocazia să voteze pentru vinul care i-a cucerit. Eu cu vinul roşu nu prea mă împac, dar îmi place mult Merlot-ul de la Minis Terrios. Şi dadada, eticheta lor tot îmi place mult. Deci, e evident pentru cine am votat. Din spumante nu am gustat la Vernisaj, pentru că ele au un efect nu prea bun asupra mea, dar am votat pentru Cricova şi până la urmă nu a fost un vot în zadar, ceea ce îmi pare şi evident într-o oarecare măsură.

Vinul roşu care a câştigat în cadrul acestei ediţii este 5 elemente, de la Equinox. Din păcate nu l-am gustat, dar neapărat la prima ocazie îmi cumpăr o sticlă.

Concluzia ar fi că vinurile moldoveneşti sunt pe calea cea dreaptă şi în scurt timp acestea vor ajunge să corespundă standardelor internaţionale şi deja ştim noi cine îşi vor muşca coatele că au băgat embargouri la stânga.
Următoarea ediţie a vernisajului urmează să fie în primăvară, aşa că cine ştie, poate ne vedem acolo.
Până atunci, eu cu mare succes aş putea să îmi deschid un blog aparte despre vinuri.

În țările „cilivilizate”, în mod normal, dacă cumperi un bilet în prealabil, poți să achiți o sumă chiar mai mică a biletului sau îl cumperi la același preț, dar nicidecum nu achiți ca la Gara Auto Ungheni – 3 lei/zi plus costul biletului. Adică, dacă cumperi biletul cu o zi înainte de călătorie, achiți 3 lei + costul biletului, dacă cu două zile înainte – 6 lei + costul biletului ș.a.m.d. Tâmpenie curată.

Ieri, 29.11.2014, ca în fiecare sâmbătă când sunt acasă, eu am cumpărat un bilet în prealabil, achitând 54.40 lei, pe care casierița, fără probleme i-a considerat ca fiind 55 lei și mi-a dat rest din 200 de lei – 145 lei. Dar nu asta e problema mea de această dată (deși câte 60 de bani de la un autobuz se cam adună..)

M-am apropiat de casa gării și am spus clar și răspicat că doresc un bilet la ora 15.45 pentru data de 30.11, preferabil locul 7 sau 10. Vreau să menționez că înte timp incompetenta de la casă vorbea cu o colegă de-a ei despre cumătrisme și toate celea, oferindu-mi o atenție foarte superficială, căeia am încercat să nu îi atrag atenție, dar rău am făcut, pentru că au fost consecințe! Oferindu-mi biletul și restul, am observat că biletul este pentru locul 8. Ok, fie, poate cele cerute de mine sunt ocupate, iar asta nu e așa de principial. Ritualul de cumpărare a biletului era deja un pattern pentru mine și nu am mai verificat celalte date.

Azi, când am ajuns la autobuzul de la 15.45, m-am așezat la locul care era menționat pe bilet și așteptam să ne pornim spre Chișinău. Peste câteva minute, s-a apropiat de mine un tânăr care susținea că locul pe care stăteam e al lui. Șoferul a venit să „facă regulă” și mi-a cerut să îi prezint biletul, ceea ce am și făcut. S-a constatat că biletul meu era pentru ora 15.00, deci „s-a dus trenul” în sensul direct. De asemenea șoferul a menționat că la ora 15.00 locul 8 a fost așteptat încă 5 minute peste ora de pornire a autocarului.

Din păcate, nu am reușit să mă duc la casă să le organizez blegelor de acolo o nemulțumire în toată avalanșa de nervi care m-a cuprins, pentru că șoferul mi-a intrat în situație și a zis că poate să mă ia „în picioare”. În caz contrar, trebuia să cumpăr alt bilet și să ajung mai târziu decât ora pe care mi-am programat-o eu cu o zi înainte, achitând 3 lei (și 60 de bani!). Am avut parte de 2 ore de mers în picioare în autocar. Pe drumurile moldovenești. Am supraviețuit, dar oricum… incompetența aceasta a moldovenilor de care mă lovesc aproape zilnic e așa de frustrantă.

După această niorlăială pe blog, neapărat scriu o plângere la Protecția Consumatorului, iar data viitoare când ajung acasă le organizez o vizită celor care vând bilete, pentru că, dacă stau să mă gândesc, chiar demult nu am scris într-o carte de reclamații.
Faza e că nu cred că asta o să rezolve ceva.

Vina mea a fost numai aceea că eu nu am verificat toate datele de pe bilet. Dar, după cum am spus, era o chestie de rutină pentru mine cumpărarea biletului și, te-ai gândi că atunci când spui cuiva ce dorești să cumperi sau de ce serviciu ai vrea să beneficiezi – el/ea te ascultă!

Morala și lecția învățată e că totul trebuie citit înainte de a semna sau a pleca de la locul faptei. Nu de alta, dar dacă greșea nu ora, dar destinația?

se întâmplă să fiu o persoană care acordă importanță semnelor care apar în cele mai diverse circumstanțe.
nimic ieșit din comun, dar mi-am dat seama că în fiecare an, mai bine zis în fiecare toamnă cântecul ăsta mă găsește prin vreun supermarket sau vreun local sau în transportul public. și te-ai gândi că unele cântece vin și pleacă și nu mai auzi de ele nici peste juma’ de an, nemaivorbind de un an întreg.

Whenever your world starts crashing down
That’s when you find me.

eu iau acest cântec ca un wake up call, că trebuie de resemnat și de mers mai departe. și de concentrat aupra oamenilor care-ți sunt aproape. în prezent. bănuiesc că la toți e așa. sunt bună la găsit scuze altora :)

toamna se numără bobocii?
nu. toamna se numără oamenii cărora le e drept în cot de tine când lor le este bine.