Ganduri imprastiate, drumuri batute

Sunt in Milan, de data asta calatorind cu serviciul. Asa e viata, cel putin viata unui om ‘modern’, care depinde total de contul din banca. Si cum contul meu e gol, a trebuit sa renunt la viata de vagabond motorizat. Si ce schimbare! Ieri am aparut la biroul firmei pt care fac proiectul asta imbracat cu camasa, tragand dupa mine o valiza cu roti… m-am simtit putin tradat, de mine insumi.

Si pe cititorii mei i-am cam tradat, pt ca asta e deja a treia saptamana in Europa si nu am scris nimic. Adevarul e ca nu am avut prea mult timp si inca si mai putin chef. Dar totusi va sunt dator cu o poveste.

Ultimele zile din Brazilia, care acum m-i se par f indepartate, au fost foarte bune… din toate punctele de vedere.

Din Chapada dos Viadeiros m-am intors la Brasilia, unde am mai stat cateva zile. Concerte, prieteni… viata buna. Noroc ca era f scump si nu mai prea aveam bani, altfel as fi ramas mai mult timp pe acolo. Chiar daca orasul inca m-i se pare cam ciudat si fara un „suflet”, oameni de acolo sunt extraordinari.

Din Diamantina am plecat pe Estrada Real, pe drumul diamantelor, spre Ouro Preto. 360km de drum de pamant, care trece prin cea mai frumoasa zona a provinciei Minas Gerais. Sate de poveste, mancare incredibila, peisaje superbe… niste zile f bune. Am trecut peste multe rauri si am facut baie in aproape toate. Pana la urma m-a tinut si cauciucul, pe care desi era uzat bine, nu l-am schimbat in Brasilia. Asta a insemnat un festival de derapaje, dar totul sub control.

Pana la urma am ajuns in Ouro Preto, un oras colonial f interesant si frumos. Ca de obicei m-am surprins de stilul colonial pe care l-am gasit in Brazilia, diferit de cel a tarilor in care se vorbeste spaniola. Pe langa asta, la fel ca in Diamantina, orasul e construit pe si intre doua trei dealuri, la fel ca si Lisabona. Portughezilor le placeau strazile inclinate.

Nu am stat in Ouro Preto decat o noapte, iar a doua zi dimineata, Joi, cand am vazut ca incepea sa se innoreze am sunat la Sao Paulo ca sa vad ce planuri de week-end aveau prietenii mei. Surpriza! Carlos si Fernando erau invitati la o nunta pe o mica insula nu departe de Sao Paulo, plecau a doua zi. M-au invitat si pe mine, asa ca in loc sa continui 3-4 zile pe Estrada Real, 3-4 zile de ploaie, am plecat spre Sao Paulo. 650Km si 8 ore mai tarziu ma apropiam de orasul cel mai impresionant, haotic si nebun pe care il cunosc. De la multi km se vede pata de lumina pe cer, care in Sao Paulo e de obicei innorat. M-am simtit ca si in Stapanul Inelelor, cand se apropiau de Mordor. Desi se pare ca Ciudad de Mexico e mai mare, totusi Sao Paulo ma impresioneaza mai mult. E mult mai frenetic, mai impresionant. Pana la urma am intrat pe autostrazile de centura si in timp ce incercam sa urmaresc ruta GPS-ului, imi faceam loc in traficul nebun… ultimul lucru periculos pe care l-am facut in calatoria asta. Si cand am ajuns la adresa pe care mi-a dat-o Carlos, am parcat, am oprit motorul si mi-am dat brusc seama ca in acel moment se termina calatoria! Primul lucru la care m-am gandit a fost bucuria de a fi sanatos si intreg. Nu am avut in nici un moment asigurare de sanatate si in cele mai multe locuri nici asigurare pe motocicleta. Am vazut accidente groaznice care s-au intamplat chiar in fata mea, am vazut oameni murind langa mine… asa ca asta a fost cel mai important lucru: ca am terminat sanatos.

Pana la urma am plecat a doua zi la Ilhabela unde am avut 4 zile f bune. Timp destul de bun, o nunta ca de povesti… cel putin locul unde au organizat-o parea decupat dintr-un decor de Hollywood. Si in oras am fost destul de activ, am cunoscut lume, am fost la cateva chefuri memorabile… si dintr-o data m-am trezit ca trebuia sa plec si nu stiam ce sa fac cu motocicleta.

A fost destul de greu sa ma mobilizez si sa fiu ‘productiv’, ‘rezolutiv’, dar pana la urma nu era nimic de rezolvat. Pretul de a aduce o motocicleta din Brazilia in Europa sunt absolut exagerate, sa o vand legal a fost imposibil din punct de vedere juridic, asa ca LaMoto se odihneste intr-un garaj in Sao Paulo, asteptandu-ma pana la sfarsitul verii (din emisfera nordica). Am avut cateva oferte sa o vand, dar toate din Buenos Aires, asa ca pe la sfarsitul verii voi fi inapoi in Brazilia si voi continua pana in Buenos Aires. De data asta folosind cele 2 saptamani de vacanta la care am dreptul pe anul 2011.

Asa ca in ultima clipa am gasit un garaj, am lasat motocicleta, m-am uracat in avion… si 12 ore mai tarziu eram in noua mea casa in Madrid. Locuiesc pe aceasi strada ca si inainte, numai ca in casa de langa. Impreuna cu Guillermo si Yolanda, doi buni prieteni cu care ma inteleg perfect. Din prima zi am participat la niste intalniri si dezbateri intr-o comisie infintata ad-hoc in miscarea 15-M din Plaza del Sol, dupa care am plecat la Sevilla, mi-am vazut prietenii de acolo, am revenit la Madrid si am semnat contractul cu fost mea firma. Miercuri, 1 iunie, a fost prima mea zi de servici, noaptea eram in avion spre Cluj… iar urmatoarele doua zile oficiale de lucru le-am petrecut in Cluj. Am fost invitat de f mult timp la nunta lui Cristina si Luis, prietenii mei la care am stat in Monterrey, asa ca am reusit sa ajung. Un week-end f distractiv: o nunta de vis, intalnirea in Cluj cu familia, cu unii prieteni clujeni si altii mexicani… si Luni la 6 dimineata eram in avion spre Milan, unde lucrez intr-un proiect destul de complicat. Am fi vrut sa plec spre Mexic cu Cristina, Luis si restul trupei! Sau sa raman cel putin inca o luna cu parintii in Cluj… dar asta este, contul din banca a hotarat ca trebuie sa ma costumez intr-un personaj serios, inginer, sa imi pun camasa si sa stau 10-12h intr-un birou. Ma voi razbuna curand! Nu stiu exact cand si nici nu vreau sa promit nimic, dar Patagonia, Mongolia, Africa ma asteapta!

Imi pare rau ca nu am reusit sa ma intalnesc cu multa lume la Cluj, dar sper sa ajung inapoi cat de curand.

Va pup!

Nu am de gand sa mai scriu nimic in blogul asta, cel putin nu in urmatoarele luni. Nu ma asteptam si poate nu imi doream ca blogul meu sa fie citit mai mult decat de familie si de unii prieteni f apropiati, dar va multumesc ca m-ati urmarit!

Va salut din Sao Jorge, un mic sat hippie din Chapada dos Viadeiros. Chapada e un fel de Parc National, o zona f interesanta. In ultimul timp nu am avut de loc timp de scris, dar totusi incerc sa o fac acuma, desi nu o sa ma intind prea tare.

Stirile sunt urmatoare: in 24mai plec din Sao Paulo spre Madrid, din 2 pana in 5 iunie voi fi la Cluj. Motocicleta o voi lua cu mine dar inca nu stiu cum. Se pare ca nu voi reusi sa o vand.

Dar totusi, sa incep cu inceputul. Ultima data cand am scris eram in Cusco, luand decizii importante. Una din aceste decizii m-a dus in Brazilia. Din Cusco am trecut inca o data niste munti din Anzi, inca o data la 4700m, inconjurat de zapada. Peisaje frumoase, ca sa-mi pot lua ramas bun de la acest episod. Si sa ma bucur de noul aparat foto care e o bijuterie.

Exact la o ora dupa ce am trecut printr-o trecatoarea la 4700m eram la 600m in plina jungla. Tranzitia asta de la peisaje de munti inalti pana la zone de campie, sau invers, e ceva ce ma surprinde de fiecare data. De la aerul rarefiat al inaltimilor, in care nimic nu are miros, la aerul umed, greu si incarcat de mirosuri a junglei. Asa ca am mai trait inca o data tranzitia asta, de data asta pe un drum asfaltat perfect, inaugurat in 2010. Am vazut poze cu vechiul drum si m-am bucurat f mult ca de data asta eram scutit de noroaie. In orice caz pana la granita au fost mai mult de 800km, dar eram asa de fericit sa fiu intr-o zona de caldura si pe un drum asfaltat, incat au trecut repede. In prima noapte am dormit langa o scoala, intr-un fel de catun cu 5 case. A doua zi le-am lasat profesorilor intr-o punga hainele groase si alte cateva lucruri care nu imi mai trebuiau.
Am ajuns la granita, inca o data formalitati, schimb de fus orar, dar pana la urma am trecut. In Brazilia acelasi peisaj, dar totusi putin diferit. Nu stiu de ce se simte de fiecare data cand se trece o granita. Ceva se schimba, desi nu stiu exact ce. In fine, cred ca in Brazilia am inceput sa vad mai multe ferme, mai multe animale.

Am ajuns in Rio Branco, un oras mai mare din zona si aici intr-adevar se simtea o schimbare. Desi e departe de tot, in mijlocul pustiului verde, orasul asta avea total alt aer decat orasele peruane. Ca de obicei, destul de greu de definit aceste diferente. Totusi ceea ce m-a marcat cel mai tare au fost preturile. Benzina la 1,40euro/litrul, mai scumpa decat era in Spania cand am plecat, toate lucrurile in general la fel scumpe ca in Spania… dar oamenii erau simpatici, cu chef de vorba. Asta era o schimbare f buna dupa aproape o luna in compania peruanilor indigeni din Anzi, care trebuie sa recunosc ca sunt intr-un fel ermetici, f greu de vorbit cu ei. Tipic oamenilor de la munte, vorba e scumpa, energía trebuie conservata… asa ca in relatia mea cu localnicii andini linistea a fost elementul principal. In Brazilia, dar de fapt inca din Peru dupa ce am coborat din munti, oamenii erau mai deschisi, mancarea mai buna, atmosfera mai prietenoasa. Zen e spiritul vailor, a campiei, asa ca eram bucuros ca am coborat din munti.
Din Cusco pana in Brasilia sunt 4600km. Am facut 8 zile, zile lungi intr-un infinit verde, drumuri drepte pana la orizont, toate noptile mai putin 2 dormind in cort sau hamac in benzinarii uriase sau in mici baruri la marginea drumului. Mancarea excelenta, popasuri si restaurante care ma faceau sa ma opresc mai tot timpul, ore si ore singur cu gandurile mele… intr-un cuvant zile linistite.
Am ajuns in Brasilia, am fost primit de prieteni prietenilor mei intr-un apartament f simpatic, m-am bucurat de viata urbana.
Brasilia e un oras f ciudat, care nu are un centru asa cum stim noi, cu strazi mai inguste, cu magazine… E un proiect urban modern construit de la 0 in anii ’50 si ’60, in care fiecare detaliu e calculat, in care traficul e fluid dar care nu are inima. Dar chiar si asa am invata sa ma orientez, am cunoscut lume, am fost la chefuri, la gratare la lac… In prima seara cand am fost la o terasa unde cantau muzica samba in direct mi-am dat seama de ce Brazilia e tara mea favorita. Si inca nu stiu de ce am ales sa ma intorc in Spania… cat de curand ma voi intoarce ca sa raman.
Dupa niste zile excelente in Brasilia am plecat si am vizitat Pirinopolis, un mic orasel colonial. Dar de data asta stilul colinal e altfel decat ce am vazut pana acuma in calatoria asta. E mai mult creol, e stilul portughez dar plin de culoare. In afara de albul si albastrul care domina satele din Partugalia, aici sunt mult mai multe culori, alta stare de spirit. Mai multa bucurie. Am stat intr-un camping pe malul unui rau si dimineata am facut o plimbare pana la niste cascade, unde am facut o baie buna. Totul peisajul ala fermecat numai pt mine!
Dupa aceea am venit spre Chapada dos Viadeiros, alt loc magic. Intr-o zona de platou pe la 1200m, care nu anunta nimic special, sunt adevarate locuri magice, cascade de poveste. Am fost sa vizitez o comunitate “quilombola” si am vazut doua dintre cele mai frumoase cascade din viata mea. Quilombo inseamna o cumunitate formata de sclavii negri fugiti din plantatii. Sunt o gramada in Brazilia, oameni care acum 300 de ani au fugit si in locurile greu acesibile si-au format comunitatiile si au invatat sa traiasca ca oameni liberi. As putea povesti pagini intregi despre conversatiile cu liderul comunitatii si despre ce inseamna intalnirea cu acesti oameni aproape izolati de lume pana acum 30 de ani.
Azi dimineata am facut 120km pe un drum neasfaltat dar destul de bun, totusi cu zone aproape inacesibile pt o masina, si am ajuns la Sao Jorge, un sat format din oameni care au decis sa plece din orase si sa traiasca in natura. Totusi are o infrastructura buna, cu cateva hoteluri si pensiuni chiar de lux. Aici ar fi trebuit sa ma intalnesc cu prietenii din Brasilia, dar ei pana la urma nu mai pot sa vina. Asa ca maine o iau din loc sper Brasilia, sa imi iau ramas bun de la ei si sa-mi iau un cauciuc nou pe spate. Cel pe care il am acum e ros de tot si derapeaza de cate ori plec de pe loc. Deja m-am obnisnuit cu idea ca nu pot frana, niste maimute si alte animale pe care le-am intalnit au avut grija sa se fereasca, de data asta nici nu am incercat sa franez. Mai interesant e cand ma intalnesc cu poduri formate din scanduri inguste; la fel m-am obisnuit cu idea ca daca imi va intra roata intre scanduri voi zbura… si cu putin noroc voi cadea in apa… mai bine decat pe mal. Pana acuma am avut noroc iar pana la asfalt mai sunt numai cam 40km.

Va pup si curand voi pune si pozele pe flickr.

M-am gandit de mai multe ori ce nume sa-i pun acestui articol.

Cand am ajuns la Cusco acum mai mult de o saptamana, ma gandeam la “Cursa spre Cusco”. Dupa aceea, dupa o vizita memorabila la Machu Pichu se potrivea “Incercand sa ajung la Machu Pichu” si acum de cateva zile “Blocat in Cusco”.
Se numeste “Inceputul sfarsitului” pentru ca in ultimul timp mi-am dat seama ca ceea ce vreau e sa termin aceasta aventura. De abia am inceput sa vad continentul asta si ceea ce imi sta inainte e exact una dintre cele mai impresionante zone: Sudul Absolut: Patagonia si Tierra del fuego, carretera austral… dar cred ca vor trebui sa astepte alta ocazie. Oricum deja e prea frig in zonele astea.

Cand te trezesti dimineata intr-un loc ca si Cusco si tot ce astepti de la o zi e sa treaca, ca sa-mi pot primi in sfarsit pachetul, in acest moment iti dai seama ca aceasta calatorie trebuie sa se termine. Acum pur si simplu vreau sa fac altceva, sa-mi vad prietenii, sa stau cu oameni pe care ii cunosc, sa fac ceva constructiv. Sunt convins ca dupa ce o sa incep sa lucrez, voi citi randurile astea si ma voi gandi ce a am facut o greseala. Inca mai am bani ca sa continui, sunt la 800km de granita cu Brazilia in inima Amazonului. Si de acolo se deschid o infinitate de posibilitati. Dar trebuie sa recunosc ca sincer nu ma simt motivat sa continui. In 15 aprilie a trecut un an de cand am renuntat la servici, iar in 10 zile va fi un an de cand mi-am pus pe fosta mea motocicleta putinele lucruri care le-am pastrat si am plecat sper Cluj, renuntand la tot ce aveam.

Dar in fine, sa revenim la prezent. In ultimele doua zile nu am facut mai nimic. Planul era sa merg sper Puno, la granita cu Bolivia, si sa imi depun actele pt viza boliviana. Din Mexic pana acuma singura tara care cere viza pentru cetatenii romani e Bolivia. Si nici macar nu e o viza pe care ti-o platesti la granita, trebuie ceruta intr-un consulat. Cum azi, Miercuri, e ultima zi in care lucreaza inanite de mini vacanta de Pasti, nu stiu exact ce voi face. In ultimele zile am fost in fiecare zi la posta sa vad ce se intampla cu pachetul pe care il astept. Miercurea trecuta mi-au spus ca ajunge Vineri, asa ca Luni m-am dus plin de incredere, optimist, sa imi ridic pachetul. Am iesit din biroul de vama a postei realist. Lucrurile au nevoie de timp, poate azi, Miercuri, va ajunge. Daca nu, poate totusi pana Vineri ajunge. Si daca nu, atunci sigur saptamana viitoare. Si daca nici saptamana viitoare, atunci mai tarziu… Pana una alta raman in Cusco, un oras cu un centru istoric f frumos, dar cu o cantitate de turisti cum nu am mai intalnit pana acuma in toata calatoria. Plus ca e scump, dar asta se intampla cand e poarta catre una dintre cele 7 noi minuni a lumii. Dar e ok, stau intr-un hostal modern si bine echipat, chiar daca dorm intr-un dormitor cu 18 paturi, pana acuma plin in fiecare noapte.

Ca sa ajung la Cusco am facut o adevarata cursa. Am plecat din Huaraz refacut dar putin racit si am plecat sper Chavín de Huantar, niste ruine f importante a culturii chavín, pre-inca. Drumul spre Chavín incepe cu o zona superba, pe la 4000m, cu varfurile din Cordillera Blanca ca un zid alb in partea stanga. Dupa aceea, iesind de pe drumul principal, se traverseaza muntii printr-o trecatoare la 4500m. Inca o data peisaje de poveste, chiar daca iar m-a plouat putin, exact cat sa ajung la 4500m cu picioarele ude. Dar drumul destul de scurt de la Huaraz la Chavín e f frumos.

In Chavín am fost sa vizitez ruinele. Constructiile nu sunt chiar asa impresionante la prima vedere, dar au 5000 ani. Ceea ce intr-adevar impresioneaza e reteua de tunele care se extinde sub toata zona. Ca de obicei, numai cateva sunt deschise publicului, dar e destul ca sa iti dai seama de calitatea constructiei. Zidurile tunelelor sunt absolut drepte, cu o retea de mici tunele de aerisire si de drenaj. As putea spune ca deja acum 5000 ani constructia de tunele nu mai avea multe secrete.

Chavín era locul cel mai important la vremea respectiva pt ca era construit intr-o zona seismica si predispusa la alunecari de teren. Se credea ca samanii reuniti in ‘oras’ erau capabili sa protejeze zona, asa ca din tot regatul veneau ucenici ca sa invete arta shamanilor. Se platea scump si de obicei ritualurile se faceau cu extracte din cactusul San Pedro, care e f halucinogen. Dupa un timp uncenicii plecau sper casele lor si incepeau sa isi vanda cunostintele comunitatii. As putea spune ca acelasi sistem functioneaza si azi, se numeste Universitate.

Cand am plecat din Chavín ma astepta o ruta interesanta, trebuia sa trec printr-o mina, Antamina. E o scurtatura de 180km si drumurile sunt intretinute de personalul minei si nu sunt rele. Dar, urcand din ultimul sat sper mina, la un moment dat am vazut ceva ciudat cu drumul, dar cum aveam ochelari de soare nu mi-am dat seama imediat ce era. Cand am intrat in ceea ce era ca o pasta formata din noroi si pietre mi-am dat seama ca de data asta nu mai puteam evita o impotmolire. Asa ca am ramas blocat in noroi.

Mi-am dat jos bagajele si chiar pe jos era destul de greu de avansat. Dupa aceea am inceput sa trag, sa imping si ajutat de motor sa incerc sa scot motocicleta. In 5-10min am reusit sa avansez un metru, ceea ce era bine, dar pana la urma a ajuns o camioneta si oamenii m-au ajutat sa trec de zona problematica. Oricum era devreme, soare asa ca nici un motiv de panica, as fi reusit pana la urma sa trec. Dupa ce am pus la loc bagajele am facut cam 100m si dupa niste curbe am vazut un copac cazut care bloca strada. Am improvizat putin cu o mica constructie si am reusit sa trec, nu inaite de a scapa motocicleta pe jos. Dupa inca cam 500m am ajuns la o zona unde o alunecare de teren a blocat complet strada. De data asta nu mai era nimic de facut. Cale intoarsa, inca o data am trecut peste copacul cazut si prin zona de noroi si am coborat in sat. Acolo mi-au zis ca era un drum mai scurt si mai bun pt a ajunge la mina. F bine, am luat-o pe acolo si am inceput sa urc. Privelisti de povesti pana am ajuns la 4700m, unde a trebuit sa ma schimb pt ca eram transpirat si imi era frig. E incredibil cum imi aduc aminte de scenele astea, pe un mic platou intre niste varfuri cu zapada m-am dezbracat si m-am schimbat de haine. Brrr…

Pana la urma am ajuns la mina, gigantica, si prin ploaie am trecut mai departe. Asteptam curios sa ajung la un drum asfaltat care se zice ca e cel mai bine asfaltat drum din Peru, facut de mina binenteles. Dar nu inteleg cum, am reusit sa o iau pe alt drum si asa mi-am castigat inca 3-4 ore de drum rau neasfaltat. Am ramas peste noapte intr-un mic sat de vreo 50 de case si a doua zi am facut un adevarat maraton. Incepand cu inca o portiune grea de noroaie, dupa aceea cateva treversari peste raul Marañon si pana la urma o coborare brutala de aproape 2000m in 10-15km sper Huánuco. Acolo in oras erau 28ºC, mi-am incarcat putin bateriile cu caldura si dupa ce am mancat un f bun “cartof umplut” am continuat. Mancarea asta e un fel de forma facuta din cartof piuré si umpluta cu carne tocata sau cu un ou fiert. F bun si costa 25 de centi de euro.

Din Huánuco am mers spre un alt altiplano f lung si drept la cam 4000m. Cam 200km, trecand prin Cerro de Pasco si Junin. Pana la urma spre seara am ajuns la Huancayo, un oras destul de mare dar urat, intr-o zona mai joasa si f agricola. Din Huancayo am plecat dupa o noapte de ploi spre Ayacucho. Primii 150km de asfalt au fost un adevarat festival de alunecari de teren, practic drumul avea numai o banda pe care o imparteam cum puteam cu cei care veneau din fata. Erau 3 drumuri posibile spre Ayacucho, de la unul f salbatic si frumos, pana la unul care era cel mai circulat si mai putin spectaculos. Pana la urma numai ultimul era deschis, asa ca am mers numai cam 150km pe drum neasfaltat. La un moment dat, in timp ce asteptam in ploaie sa deschida o portiune de drum, soferul autobusului din spatele meu a venit sa ma intrebe daca nu vreau sa ma urc in autobus si sa-mi puna motocicleta pe acoperis. Zicea ca ii era mila de mine asa in ploaie si ca ma asteptau drumuri grele cu noroi. I-am multumit frumos dar i-am spus ca daca drumurile sunt grele aveam mai multe sanse sa trec eu cu motocicleta decat el cu autobusul.

Mi-am dat jos bagajele si chiar pe jos era destul de greu de avansat. Dupa aceea am inceput sa trag, sa imping si ajutat de motor sa incerc sa scot motocicleta. In 5-10min am reusit sa avansez un metru, ceea ce era bine, dar pana la urma a ajuns o camioneta si oamenii m-au ajutat sa trec de zona problematica. Oricum era devreme, soare asa ca nici un motiv de panica, as fi reusit pana la urma sa trec. Dupa ce am pus la loc bagajele am facut cam 100m si dupa niste curbe am vazut un copac cazut care bloca strada. Am improvizat putin cu o mica constructie si am reusit sa trec, nu inaite de a scapa motocicleta pe jos. Dupa inca cam 500m am ajuns la o zona unde o alunecare de teren a blocat complet strada. De data asta nu mai era nimic de facut. Cale intoarsa, inca o data am trecut peste copacul cazut si prin zona de noroi si am coborat in sat. Acolo mi-au zis ca era un drum mai scurt si mai bun pt a ajunge la mina. F bine, am luat-o pe acolo si am inceput sa urc. Privelisti de povesti pana am ajuns la 4700m, unde a trebuit sa ma schimb pt ca eram transpirat si imi era frig. E incredibil cum imi aduc aminte de scenele astea, pe un mic platou intre niste varfuri cu zapada m-am dezbracat si m-am schimbat de haine. Brrr…

Pana la urma am ajuns la mina, gigantica, si prin ploaie am trecut mai departe. Asteptam curios sa ajung la un drum asfaltat care se zice ca e cel mai bine asfaltat drum din Peru, facut de mina binenteles. Dar nu inteleg cum, am reusit sa o iau pe alt drum si asa mi-am castigat inca 3-4 ore de drum rau neasfaltat. Am ramas peste noapte intr-un mic sat de vreo 50 de case si a doua zi am facut un adevarat maraton. Incepand cu inca o portiune grea de noroaie, dupa aceea cateva treversari peste raul Marañon si pana la urma o coborare brutala de aproape 2000m in 10-15km sper Huánuco. Acolo in oras erau 28ºC, mi-am incarcat putin bateriile cu caldura si dupa ce am mancat un f bun “cartof umplut” am continuat. Mancarea asta e un fel de forma facuta din cartof piuré si umpluta cu carne tocata sau cu un ou fiert. F bun si costa 25 de centi de euro.

Din Huánuco am mers spre un alt altiplano f lung si drept la cam 4000m. Cam 200km, trecand prin Cerro de Pasco si Junin. Pana la urma spre seara am ajuns la Huancayo, un oras destul de mare dar urat, intr-o zona mai joasa si f agricola. Din Huancayo am plecat dupa o noapte de ploi spre Ayacucho. Primii 150km de asfalt au fost un adevarat festival de alunecari de teren, practic drumul avea numai o banda pe care o imparteam cum puteam cu cei care veneau din fata. Erau 3 drumuri posibile spre Ayacucho, de la unul f salbatic si frumos, pana la unul care era cel mai circulat si mai putin spectaculos. Pana la urma numai ultimul era deschis, asa ca am mers numai cam 150km pe drum neasfaltat. La un moment dat, in timp ce asteptam in ploaie sa deschida o portiune de drum, soferul autobusului din spatele meu a venit sa ma intrebe daca nu vreau sa ma urc in autobus si sa-mi puna motocicleta pe acoperis. Zicea ca ii era mila de mine asa in ploaie si ca ma asteptau drumuri grele cu noroi. I-am multumit frumos dar i-am spus ca daca drumurile sunt grele aveam mai multe sanse sa trec eu cu motocicleta decat el cu autobusul.

Pana la urma drumul nu a fost deloc greu, dar urca tot timpul si cand am ajuns la 4890m ploaia s-a trasnformat in ninsoare si eram pur si simplu inghetat pt ca eram ud pana la chiloti. Pana la urma drumul a inceput sa coboare si am scapat de o hipotermie.

A doua zi imi curgea nasul mai putin ca inainte asa ca terapia de soc a fost ok. La un moment dat drumul era drept si fara multe pietre asa ca mergeam mai repede, cam cu 100km/h, cand am vazut un sant destul de adanc si prea lat ca sa sar peste el. A urmat un derapaj f lung si cand am intrat in sant am lovit cu roata din fata asa tare ca suspensia s-a comprimat de tot cu o lovitura urata si aproape ca m-a aruncat peste ghidon. Am crezut ca mi-am rupt ceva spite sau ca mi-am indoit geanta, dar nu s-a intamplat nimic. Dupa cateva ore cand am ajuns la Ayacucho am vazut ca mi-a sarit un surub de la unul dintre bratele de la suspensia din fata si ca s-a scurs tot uleiul de suspensie. O veste proasta pt ca ma asteptau inca 350km de drum rau pana la Cusco. Am gasit un surub care sa se potriveasca dar nu am gasit ulei de suspensii. Dar am aflat ca drumul sper Cusco era taiat, viitura luase un pod. Au incercat sa improvizeze un fel de bac dar l-au luat apele si se pare ca au murit ceva oameni. Asa ca ma astepta un ocol de 1200km, coborand spre ocean si urcand din nou. Macar nu mai trebuia sa imi fac probleme cu suspensia, era tot asfalt si puteam ajunge fara ulei intr-un tub de suspensie.

Asa ca au urmat doua zile f lungi, dar cu peisaje f variate. Dupa coborarea din Anzi am ajuns intr-un deset absolut, cu dune uriase. Nici in Maroc nu am vazut asa ceva. O pustietate teribila pana la Nazca, unde nu am vazut celebrele linii… se vad numai din avion.

Dupa aceea am urcat iar spre munti. Apusul soarelui in zona de la iesirea din Nazca a fost ceva fantastic, am fost iar pe luna.

Dupa aceea s-a facut noapte, am intrat intr-o zona de ceata, am iesit din ceata si pana la urma am ajuns intr-un sat unde am putut dormi. In total am facut 800km… 800km in Perú sunt f multi km. A doua zi alte mi de curbe, urcusuri si coborasuri si pe la 2 dupa-masa am ajuns la Cusco. Am ajuns la hostelul f chick la care am facut rezervarea si unde trebuia sa imi ajunga pachetul. Deja in celalalt tub a suspensiei aproape ca nu mai era ulei, incepuse sa curga destul de tare pt ca lucra dublu. Dar am reusit sa repar totul, acum e totul ok.

A doua zi l-am cunoscut pe Calvin, un tanar american de 26 ani care si-a cumparat o moto ca a mea in Buenos Aires si acuma mergea spre Columbia, unde are de gand sa o vanda. Un tip extraordinar, f simplu si onest. Crescut si traind intr-o ferma a familiei, e pilot de avioane de mici dimensiuni pe care le cumpara, repara si vinde. Dupa cutremurul din Haiti s-a oferit volutar si dupa un timp in care a lucrat de masini grele sapand santuri si demoland ruine, a lucrat intr-un orfelinat schimband scutece si transportand copii in avion pana la centrul de adoptie. In Noiembrie si-a cumparat cu 1200$ o mica barca cu panze, cei care i-au vandut-o i-au aratat cum se ridica panzele si a navigat pe coasta de est a USA pana in Florida. Acolosi-a schimbat barca pe un avion si a zburat acasa. A vandut avionul si si-a facut rost de bani pt calatoria asta. Simplu, nu? Oricum am ramas intelesi ca daca voi avea chef sa-mi fac licenta de zbor, ma ajuta sa mi-o iau in trei saptamani, in scoala unde a facut el cursul. Curand voi fi aviator!

In fine, dupa ce l-am cunoscut Calvin mi-a zis ca avea ceva probleme. Ceva cu cadrul de la motocicleta si o problema birocratica. A trecut in Bolivia in Perú pe un drum pe care il avea pe harta, dar unde nu este un punct de frontiera. Asa ca dupa un drum greu neasfaltat s-a trezit pur si simplu in Peru. Asa ca nu avea stampila de intrare si nici acte pt moto. L-am dus la biroul de emigrari si pana la urma am negociat cu un functionar corupt ca sa-i puna stampila de la aeroportul din Cusco. Era mai bine decat sa mearga inapoi la granita, plus ca dupa cate am inteles nu a platit viza in Bolivia si nu avea stampila de intrare nici de acolo. Asa ca mai bine sa nu se apropie de granita. Pana la urma i-au pus stampila acum 2 zile si a plecat. Am fost si la un atelier de motos si i-au reparat ceva la cadru.

Am hotarat sa plecam impreuna spre Machu Pichu.

Aici am sa fac o paranteza si sa explic cum se ajunge la Machu Pichu. Preturile sunt in dolari USA ($).

O varianta e “drumul inca”, care trece prin niste zone arheologice interesante pana sa ajunga la Machu Pichu. 4 zile / 3 nopti si super exageratul pret de 500$. Nu se poate face fara ghid. Cel putin asa se zice, dar ca de obicei sunt sigur ca se poate face. Sunt si alte variante a drumului inca, mai ieftine, pe la 250$. Plus alte optiuni in bicicleta…

Alta optiune e trenul. Din Cusco pana in Aguas Calientes, cel mai ieftin tren 50$, numai dus. Cel mai scump 588$, intr-un tren de lux. Sunt 4 ore de tren pana la Aguas Calientes, satul care e chiar sub Machu Pichu. Trenul se poate imbarca si la jumate de drum, in Ollantaytambo, costa 35$ cel mai ieftin.

Dupa aceea este si varianta ieftina. Trebuie mers cu masina/moto pana la Santa Teresa, un mic sat la 2 ore de mers pe jos de Aguas Calientes. Langa Santa Teresa e si o hidrocentrala si de acolo pleaca trenuri spre Aguas Calientes. Pt straini 18$, pt localnici 50 centi.

 *************************************

Am fost la posta si am primit pachetul. Au incercat sa ma faca sa platesc vama, dar ma asteptam la asta asa ca Rica a scos totul din cutii si mi-a trimis totul impachetat intr-o bulza. Am un super aparat foto!!!

 *************************************

In fine, ca Miercuri dimineata Calvin a venit la hostalul unde eram cazat si a vrut sa plecam. Eu din pacate inca speram sa primesc pachetul atunci, asa ca i-am spus ca nu pot pleca. Dar chiar inainte sa vina Calvin stateam de povesti cu Judy, o fata f draguta de 23 de ani din Canada. Dupa ce a venti si Calvin si i-am spus ce aveam de gand sa facem, a zis ca i-ar place sa vina cu noi. Asa ca pana la urma au plecat ei doi, pe la 11. Eu am mers la posta si pana la urma am aflat ca nu va ajunge pachetul inainte de Vineri. Asa ca pe la 13:30 am hotarat sa plec si eu la Santa Teresa, ca oricum nu aveam nimic mai bun de facut. Asa ca am luat-o din loc, am ajuns in valea sacra inca in care nici nu m-am oprit, am ajuns la o urcare spectaculoasa pana la 4300m pe un drum perfect, o coborare la fel de spectaculoasa, cu putina ceata.

Pe la mijlocul coborarii s-a terminat asfaltul si a inceput un drum neasfaltat dar destul de bun. Din pacate erau multe lucrari la drum si la fiecare 20min de mers ma opream cam 5-10min. In orice caz pana cand am ajuns la Santa Maria, unde incepe un drum ingust spre Santa Teresa, era deja intuneric. Asa ca am mers cam 40 min pe drumul asta care era destul de rau, pana cand am ajuns la un rau destul de mare si ‘nervos’. Pe drum incolo m-am intalnit cu doua masini care veneau din sens opus asa ca stiam ca se poate trece. Oricum la lumina farurilor nu se vedea nimic, numai apa murdara si spuma. Asa ca fara sa ma gandesc prea mult am incercat sa trec. Mi-a cazut roata din fata destul de adanc in apa si in urmatoarele doua secunde eram cu tot cu motocicleta scufundat in apa. Tocmai cu cateva zile inainte m-i s-a stricat butonul de oprit motorul in caz de urgenta asa ca pana am gasit contactul sa opresc motorul a mers sub apa. Sa vezi lumina farului scufundat in apa e destul de interesant. Tot timpul mi-a fost frica sa cad in apa si sa-mi inund motorul, asa ca pana la urma a trebuit sa trec si prin asta. Plus ca din cauza socului termic m-i s-a spart asa ca am ramas in intuneric. Dupa cam 20min de mutat pietre, tras si impins, am scos motocicleta afara, tocmai cand am vazut lumini si a juns un taxi care mergea spre Santa Teresa. S-au oprit si m-au ajutat, deja desfaceam scaunul ca sa scot bujia. Stiam procedura: se scoate bujia si se usuca, se dreneaza carburatorul, se scoate filtrul de aer, se da la automat pana iese toata apa din carburator. Am facut exact asta pana cand s-a golit bateria. In timp ce eram ocupat cu toate astea, am vazut un far apropiindu-se si oprindu-se inainte de a trece raul, in exact locul in care am vrut sa trec si eu. Am fugit sa ii opresc si mi-am dat seama ca erau Calvin si Judy. I-am salvat de o cazatura in apa. Pana la urma am impins motocicleta si am pornit-o. Am condus la lumina farurilor lui Calvin si cu lanterna. Nu puteam sa stau aproape de el pt ca ridica praful si eu nu aveam filtru de aer. Pana la urma am ajuns la St. Teresa, am gasit un mic hotel, am mancat si a doua zi dimineata devreme am plecat spre Hidrocentrala cu un taxi. De aici pana la Aguas Calientes si de acolo dupa o ora urcand scari am ajuns la intrarea la Machu Pichu.

Am stat pana pe la 3-4 si dupa aceea am luat-o inapoi spre St Teresa. A doua zi dimineata ne-am trezit la 5, ca sa aflam ca drumul spre St Maria era inchis pt ca a fost o alunecare de teren mare. Asa ca pana pe la 11 am pierdut vremea in sat si dupa aceea am luat-o din loc, au curatat pamantul. Cand am ajuns la fata locului tocmai cadeau iar pietre si pamanat, dar au curatat si am plecat.

Eu impingand LaMoto pt ca de cate ori era in viteza si incercam sa las ambreajul se oprea motorul. Dupa ce am impins cam 2-300m mi-a venit inspiratia si am gasit problema. Are un sistem de protectie care nu te lasa sa pleci de pe loc cand e coborat piciorul de sprijin a motocicletei. Eu cand am cumparat-o am facut o conexie eleganta ca sa scurt-circuitez sistemul. Dar cum in locurile astea solutiile elegante nu isi au locul, am rupt conctorii si am conectat firele direct. Problema rezolvata. Dupa cam jumate de ora, deja pe drumul mai lat, am vazut motocicleta lui Calvin oprindu-se brusc. Mi-am dat seama ca ceva nu era in regula, dar numai dupa un timp am realizat care era problema. I s-a rupt cadrul si partea din spate a cazut pur si simplu pe roata din spate. Judy si bagajele de aluminiu au fost pera grele.

Asta e o problema destul de mare, dar pana la urma am legat partea din spate de ghidon cu o coarda si am continuat. Asta e partea buna cu calatoriile cu motocicleta, ori o urci fara probleme intr-o camioneta, ori o poti repara cu o coarda. In orice caz pe Calvin il asteptau 180km in care nu putea sa stea pe scaun. Dar cum tipul asta e un dur, a mers ca de abia m-am putut tine de el. Si in curbele de asfalt inclina motocicleta si mergea foarte repde, cu niste cauciucuri de crampoane uriase… Si fara casca binenteles, in statul lui nu se foloseste casca si il deranjeaza. Plus ca din cand in cand mai facea cate o cascadorie de n-i se oprea inima in loc. In fine, am ajuns cu bine la Urubamba, unde ne-am oprit peste noapte. A doua zi am vizitat niste situri arheologice din valea sacra si pe la 11 dimineata am ajuns la Cusco. Ne-am respectat la locul meu favorit din Cusco: Muzeul Ciocolatei… un café-muzeu al ciocolatii pe care l-au deschis niste francezi si care au cea mai buna ciocoloata fierbinte pe care am incercat-o in ultimul an. Noaptea am chefuit bine si asta a fost tot.

De atunci pana azi am stat sa astept pachetul. Calvin si-a rezolvat motocicleta la un super mester fierar pe care l-am gasit cu greu, si-a luat stampila de intrare in Peru si a plecat Luni. Judy a plecat ieri dimineata la 5 asa ca intre timp m-am pus pe scris.

Cateva cuvinte despre Machu Pichu. Sunt f multumit ca am fost, dar am vazut ruine mai impresionante, la Markawamachuco, si privelisti mai frumoase. Dar Machu Pichu tiene combinatia celor doua. Cred ca calitatiile fundamentale sunt ca locul e f fotogenic si ca reuseste sa camufleze cei peste 1000 de vizitatori zilnici. Toata lumea vrea sa ajunga la 5 dimineata la intrare ca sa poata obtine cele cam 300 permise zilnice care se dau pt a urca pe Huayna Picchu, varful cel mai inalt chiar deasupra ruinelor. Asa ca pe la 11 lumea incepe sa plece si e cea mai buna ora de a vizita totul. Oricum de la Poarta Soarelui, care e aproape la fel de inalta ca Huayna Picchu, se vede f bine toata privelistea.

Pe de alta parte Machu Pichu e locul unde ministerul turismului peruan a hotarat sa-i friga pe toti turisti. Totul e exagerat de scump comparand cu restul tarii, dar asta este. In orice caz sunt bucuros ca am fost. Ruinele sunt bune, dar daca te gandesti ca Coliseumul din Roma a fost facut cu 1600 ani inaite si ca in Chavín, facut cu 4500 ani inainte, sunt folosite pietre aproape la fel de mari, nu rezulta chiar asa o minune. Daca nu ar fi asa scump poate ar impresiona mai mult, dar nu poti uita in nici un moment ca portofelul a suferit lovitura dupa lovitura.

Ieri am pus un anunt ca imi vand motocicleta in mai prin sudul Braziliei, sa vedem ce iese. Acum 20 de minute mi-am luat un bilet de avion de Sao Paulo a Madrid pe 24 mai. Azi m-am hotarat ca inainte sa termin calatoria asta am nevoie de o doza de Brazilia. Fericire in stare pura, zambete de dimineata pana seara, mancare cu adevarat buna… Asa ca maine dimineata o iau din loc spre Puerto Maldonado, in inima amazonului, de unde o sa trec in Brazilia si voi face 4500km pana la Sao Paulo. Mai am o luna, vreau sa stau dinnou la plaja, sa merg la Rio… Brazilia e o destinatie unde poti petrece un an clatorind, asa ca luna asta va fi cam scurta, dar sa vedem ce o sa pot face.

Salutare!

Va salut din Huaraz, din Anzii peruani. Nu a trecut mult timp de cand am scris ultima data, dar timpul care a trecut a fost cam cel mai nebun si mai greu din toata calatoria de pana acum.

Ultima data am scris din Chachapoyas, pregatindu-ma sa plec spre Cajamarca pe un drum neasfaltat si calificat drept ‘greu’. Asa ca asta am facut, m-am trezit devreme si ca de obicei am reusit sa pierd vremea cu micul dejun si alte chestii pana cand am plecat pana la urma pe la 9.

Primii km erau aceasi pe care i-am facut ca sa ajung la Kuelap, de fapt numai o portiune de drum era aceasi. Dar acolo eram, cu chef, optimism si buna dispozitie. Aproape ca nu ma asezam pe scaun si mergeam destul de bine chiar daca motocicleta era incarcata. Incet am inceput sa urc si sa las in urma raul de-a lungul mergeam, drumul s-a facut mai ingust si mai rau… mai mult pietris cu pietre ascutite. Am incercat sa nu ma gandesc la posibilitetea f probabila de a face inca o pana, asa ca am continuat sa trec prin mici catune si sa urc. In zona asta distantele sunt f relative, de exemplu iesind dintr-un sat am facut cam 6km si am ajuns exact deasupra satului, cam 500m mai sus. Am facut 6km dar nu am avansat practic aproape deloc, daca cadeam de pe drum aterizam pe acoperisul unui satean. Dar in orice caz drumul nu f rau, asa ca mergeam bine.

Am tercut prin mai multe zone de ceata, de obicei incepeau exact unde erau puse niste semne cu ‘Zona de ceata’. Acuratetea semnalelor m-au lasat fara replica, nu erau multe dar erau f exacte. De exemplu am vazut singurele 3 vaci pe drum chiar sub semnul ‘Atentie la animale’. Sincronizare perfecta. Dupa ce am urcat destul de sus, cred ca erau cam 4000m considerand frigul si cum mergea motorul, drumul a inceput sa ocoleasca munti, tipicele drumuri din zona asta… daca iesi de pe drum te asteapta o cadere de cateva sute de metri. Mergeam tot timpul claxonand inainte de aproape fiecare curba… fara frane poti merge fara probleme, dar fara claxon mai bine stai in casa. Am si avut ocazia sa aud un claxon de raspuns si sa ma trag exact cat sa incapa o masina. Intalnirile cu cateva camioane si microbuse au fost intotdeauna in zone de drum drept. Macar atata. Dupa un timp a inceput si ploaia, ca sa fie pachetul complet. Dupa aceea am inceput sa vad peisaje incredibile, cu vai uriase si munti f abrupti. Singura chestie era ca de fiecare data cand vedeam o vale, de obicei coboram pana jos ca sa urc pe alt munte abrupt.

Cam asa vreo 6 ore, pana am ajuns in satul Celendin. De acolo pana in Cajamarca era cam o ora, o ora linistita sub o ploaie ‘mocaneasca’ si pe un drum mai lat, chiar daca avea zone in care parea victima unui bombardament. Nu am mai vazut de ani buni atatea gropi. Dar nu mai conta, am ajuns la Cajamarca, un oras mai mare si capitala unei provincii. Din pacate in centrul vechi, destul de frumos, nu am gasit nici un hostel destul de ieftin, asa ca am stat in unu destul de urat si cam scump. Asa ca, frustrat dupa experienta cu hotelul, am hotarat sa plec a doua zi. Oricum deja merg mai grabit decat as vrea, cred ca in Peru nu voi sta mai mult de inca doua saptamani.

Asa ca in Cajamarca am luat decizia de nu ma duce inspre coasta Pacificului, m-am hotarat sa raman in munti pana la Huaraz, chiar daca aveam emotii pt ca stiam ca drumurile prin zona in care urma sa merg sunt aproape inexistente. Am mers oricum spre Hunachuco, cateva ore destul de linistite pe asfalt. Am avut parte numai de doua treceri prin doua rauri care traversau strada, care au format niste adevarate maluri de pietre. Unul a fost chiar adanci si lat, dar ca de obicei LaMoto Raimunda a trecut ca si cum nu ar fi fost nimic.

In Huanchuco am ajuns cu ploaia, asa ca am gasit un hostal langa piata principala si m-am oprit acolo. O camera mizerabila, cu igrasie si fara geamuri. Am dormit in sacul meu de dormit. Decat asa ceva dormitul in cort e de 100 mai bun. Dar nu cu ploile actuale. Dupa-masa am facut un schimb de ulei si am mancat in piata orasului. Cel mai bine si mai ieftin se mananca in piete, plus ca in timp ce mananci esti inconjurat de macare. Mai tarziu am fost la biroul de turism sa intreb cum se poate merge spre Huaraz. Niste politisti pe care i-am intrebat mi-au dat un fel de ruta care ocolea destul de mult, dar mi-au spus ca ruta directa era complicata pt ca erau prea multe intersectii si drumuri, asa ca se gandeau ca ma voi pierde. In oficina de turism am gasit un domn care mi-a povestit de ruinele de langa orasel, consiedrate a 7-tea minune a Peru-ului. Se numesc Markawamachuko, e ceva spectaculos . Poze aici: http://www.wamachuko.com/markawamachuko.htm , in josul paginii. Constructii gigante, inclusiv un castel de 3 nivele. Cele mai mari ruine pe care le-am vazut pana acuma in America de Sud.

Dar vizita am facut-o a doua zi. In biroul de turism a aparut un prieten de-al ghidului care cunostea bine drumul spre Huaraz asa ca mi-a facut o lista cu satele prin care urma sa trec. De data asta drumul direct. Care trecea printr-o mina. Dupa ce mi-a explicat drumul, a inceput sa ma intrebe despre calatorie… era visul lui sa faca asa ceva. Si dintr-o data ma intreaba daca am ceva important de facut. Pt ca avea de gand sa ma duca la studioul local de TV, sa imi faca un interviu. Am inceput sa rad si pana la urma ce puteam sa-i spun? El tocmai m-a ajutat cu drumul si era destul de clar ca nu aveam nimic important de facut. Asa ca am fost la studioul local de TV, f local as putea zice, si in 10 minute eram in direct la stirile de la ora 8.

Nimic planificat, pur si simplu m-au asezat langa prezentator si tipul a inceput sa ma intrebe tot felul de chestii: ba ca fetele frumoase din zona, ba intrebari despre ce lucrez si cum e viata unui inginer de telecomunicatii… In general numai tampenii, dar a fost distractiv. Am fost f relaxat si cand am fost lasat, am povestit putin despre viata pe drumuri. Dar totusi partea buna a fost ca m-au lasat sa imi parchez mototcicleta peste noapte in curte la ei.

A doua zi am plecat devreme si la 8 dimineata eram la Markawamachuko, acoperit total de o ceata deansa. Din pacate in camera nasoala de hotel nu aveam priza asa ca nu am putut incaraca celularul. Asa ca nu am poze cu ruinele in ceata, ceva impresionant. Locul asta ar trebui sa fie mai faimos, e comparabil cu cele mai importante monumente arheologice maya, cel putin ca dimensiuni. O suprafata de 5km in varfului celui mai inalt munte din zona. Intrarea era pazita de doi frati cu care mi-am lasat motocicleta si care la plecare mi-au dat niste frunze de coca ca sa mestec. Asa ca, mestecand frunzele de coca, am coborat drumul f greu care duce la ruine. De acolo am mers pe drumul principal, asfaltat, cam 20km, pana in satul in care urma sa o iau spre mina. Pe drum am inceput sa aud un sunet f ciudat care venea de la lant. Pana la urma m-am uitat ce ar putea fi, nu am vazut nimic asa ca am hotarat sa ignor orice sunet. Dar exact la intersectia cu drumul spre mina m-am oprit inca o data pt ca sunetul era f puternic. Rezulta ca surubul care tine pinionul din fata era aproape desfacut. Surubul asta se strange normal cu fel de ciocan electric, trebuie sa fie f strans. Eu am inceput sa caut o cheie de 22 pt ca asa mari nu am cu mine. Pana la urma nu am gasit asa ca am strans surubul cu un patent. Eram sigur ca reparatia ma va tine cam 2 minute. Dar nu m-am intors la Huamachuco si am continuat.

Drumul era f ingust, o combinatie de noroi si piatra si care a trecut prin 3-4 rauri, unele mai adanci de jumate de metru. Pana la urma am ajuns la mina, care era o zona f mare si inchisa asa ca nu am vazut oameni carora sa le cer o cheie de 22. Am dat in schimb de o familie; cand am intrebat indicatii spre urmatorul sat, tipul mi-a spus cebva de genul: tot inainte. Dar sotia a spus ceva de genul: lasa-ma pe mine sa-i explic si mi-a dat nist indicatii f exacte si clare. Urma sa trec prin cam 3-4 intersectii. Asa ca i-am multumit frumos si am plecat. Pe drum, la o intersectie, am dat peste un tanar cu o mica motocicleta chinezeasca si care avea o pana. L-am ajutat pt ca stiu ce inseamana o pana, chiar daca cauciucurile lui erau ca de bicicleta. Dar mi-a spus ca un drum era inchis si ca trebuia sa fac o mica deviere. Asa ca am reparat pana si am pornit amandoi mai departe. Devierea pe care am mers a fost cam cel mai greu drum din ultimul timp. Noroc ca a fost scurt, cam jumate de ora. Era un fel de albie a unui rau secat, plina de pietre f ascutite. Dar peisajele erau maginifice asa ca nu ma interesa daca mergeam cu 10km/h. Pana la urma am ajuns in satul care il aveam scris pe indicatii si am continuat. Cerul care era aproape senin a inceput sa se innoreze si cam atunci am auzit iar zgomotul de la lant. Ma miram ca a tinut atata si am hotarat sa-l repar mai bine, cu o solutie intaritoare Loctite pe care o aveam in geanta cu piese de schimb. Asa ca am facut o pauza lunga, am pus Loctite si am strans cat am putut cu patentul. Pana acuma a tinut, iar maine ma duc la un atelier sa il stranga bine. Cand am plecat a inceput sa ploua si in cam jumate de ora eram ud pana la piele si innotam cu motocicleta in balti de mocirla.
Pe o bucata de drum dreapta si fara mult noroi am tras si o tranta buna, cam prima din aceasta calatorie si cam fara sa imi dau seama de ce. Pana acuma imi cadea motocicleta pt ca nu o puteam tine, dar acuma am cazut amandoi, chiar daca nu f tare. In orice caz m-i s-a rupt terminatia pedalei schimbatorului de viteze, asa ca acuma nu aveam terminatia de 90º care se impinge in sus sau jos. Dar m-am obisnuit sa schimb vitezele si fara piesa asta. Oricum am alta pedala cu mine, de schimb, dar inca nu vreau sa o folosesc, ma descurc. Asa ca murdar cu noroi am plecat mai departe… drumul si ploaia se inrautateau pana cand am ajuns sa merg printr-un fel de sant in care curgea un rau si care sapase in drum un fel de albie. F f greu de mers. La un moment dat drumul nu mai era asa inclinat si noroiul mai gros. Am ajuns si la un sat mai important dar care era pur si simplu ingropat in noroi. Strada principala avea niste urme de camion prin care am trecut, dar nici nu intelegeam cum puteau oamenii sa treaca strada.
Asa incet incet s-a oprit ploaia si eu in alta zona fara aparente probleme am mai tras o tranta, de data asta mi-am prins piciorul sub o geanta laterala. Daca era de aluminiu, un model scump, imi rupea piciorul fara dubii. Noroc ca mi-am cumparat genti ieftine dintr-un fel de musama impermeabila. F f bune de altfel. Asa ca, ca de obicei cand imi cade motocicleta, a trebuit sa dau jos toate bagajele si sa o ridic. Cu bagajele e prea grea si nu o pot ridica. In fine, eram ud pana la os, imi era frig, eram plin de noroi din cap pana in picioare, obosit… in momentele alea visam la desertul Atacama, la aeroporturi si la oamenii imbracati normal care beau o cafea intre doua zboruri. Dar am reusit sa ridic motocicleta, sa imi pun bagajele la loc si sa continui sirul infinit de urcusuri si coborari. A inceput iar sa ploua torential si iar mergeam intr-un rau sapat in drum. Daca ieseam din apa m-i se lipea noroi de cauciucuri si nu puteam tine motocicleta sub control. Eram deja un fel de robot, treceam prin orice noroaie si balti fara sa gandesc, cu 10km/h. La un moment dat in mijlocul drumului era oprit un autobus mare, era impotmolit. Am reusit sa trec pe langa el, derapand si aproape subind pe marginea drumului… in fine, nici nu vreau sa-mi amintesc. de-a lungul drumului am mai trecut pe langa doua camione impotmolite. Soferii in cabine, stateau linistiti. Nu stiu ce asteptau de falt.
La 500m se termina coborarea si toata apa ‘raului’ de pe drum se strangea intr-o balta de culoare maro si de cam 10m de lungime. Am intrat in balta fara emotii si la fel am iesit pe partea cealalta. Balta era asa de adanca incat, cu picioarele pe pedale mi-a ajuns apa peste bocanci… si sunt modelul extra-inalt. Nu mi-as fi imaginat niciodata prin ce locuri poate trece o motocicleta, mai ales incarcata. Putin mai departe era balta corespunzatoare drumului pe care urma sa urc. Am trecut iar fara sa fac nimic si fara probleme. Pur si simplu nu trebuie facut nimic, trebuie mers incet in prima viteza si mentinand motorul turat. Trebuie gasit echilibrul intre turatie si viteza fara mult ambreaj. In nici un caz nu trebuie franat sau accelerat. Sange rece, incredere si fara miscari bruste. Asa am tinut-o pana am trecut prin alt sat pustiu si dupa aceea a venit o coborare criminala. Drumul mergea iar pe un perete, cu un zig-zag f abrupt. Aici e o poza cu coborarea, se vede drumul subtire de pe muntele din fata. Jos se vede raul care era mult mai crescut si mai rapid cand am trecut eu. Plus alte poze luate de pe diferite siteuri:

poza copiata de http://pallasca.inictel.net/gallery2/

Urcarea spre Pallasca, poza facuta cam pe la jumatate:

poza copiata de http://pallasca.inictel.net/gallery2/main.php

Cam asa arata drumul in zonele normale si drepte. Adaugata putina ploaie si balti uriase de noroi si e drumul pe care l-am facut:

poza copiata de http://pallasca.inictel.net/gallery2/main.php

poza copiata de http://pallasca.inictel.net/gallery2/main.php

Drumul era cel mai rau posibil, marginea dinspre munte incepea sa curga pe strada in forma unor rauri de noroi. Iar marginea dinspre prapastie incepea sa se surpe, in unele zone lipseau bucati bune si drumul devenea f ingust. In zona asta au disparut orice urme de cauciucuri si singurul lucru care se vedea erau urme de copite de vaci. Moment in care zici: „Ok, nu mai vreau. Opriti jocul, nu mai vreau”. Dar esti in mijlocul unei zone din cele mai dure din lume asa ca nu poti sa te opresti. Chiar ma gandeam ca ma bucur ca sunt singur, asta ar fi fost locul perfect pt o criza sau cadere nervoasa. Eu nu sunt predispus la asa ceva, asa ca ma bucur ca nu m-a insotit nimeni.

Nu exagerez deloc pt ca nu are nici un rost. Nu sunt deloc mandru, m-i se pare o prostie f periculoasa si sper sa nu mai ajung in viata mea in asa locuri. Am ajuns pana la urma in vale si am urcat pe inca un perete f f inalt si abrupt. Pe la jumatatea urcarii, intr-o curba era oprit un camion care s-a impotmolit. De sus veneau un autobus si un camion care s-au oprit si asteptau sa vada ce se inampla. Pe mine m-au ajutat sa imping motocicleta si sa imi curat un fel de poteca printe pietre ca sa pot trece. Am trecut, am mai urcat cam 15 minute in ceata, dupa inca o jumate de ora in ceata am ajuns intr-un sat, Pallasca, unde am gasit o pensiune. Ceata era demna de filme de groaza, se vedeau numai doua trei porti in josul strazii. Camera era ok, f simpla dar curata, nu era apa calda asa ca nu am facut dus. M-am schimbat cu haine uscate (gentile impermeabile Ortlieb sunt 100% impermeabile si nu rup picioare), am mancat ceva si la 8 seara eram in pat dormind. Cea mai grea zi din calatoria de pana acum.

Acuma, ca sa vedeti ca nu mint, o sa va pun un link la povestea unui timp care a facut acelasi drum. Dar in uscat. A zis ca a fost cea mai dificila etapa din toata calatoria lui si coborarea de 12km inainte de ultima urcare au fost cei mai grei 12km din viata lui de motociclist. Citat: „They were the hardest, roughest and most suffered 12 km in my life”. Si el a mers in USCAT!!! Aici e povestea: http://www.horizonsunlimited.com/tstories/lema/003451.php Cand ma uit la pozele lui imi vine sa rad. Podul care se vede in josul paginii era acuma aproape scufundat, raul era de 3 ori mai mare.

Niste biciclisti cu care m-am intalnit au zis ca au facut ultima urcare pana la Pallasca intr-o zi, in 8 ore. Mi-au promis ca o sa-mi trimita poze. Eu am facut 160km in 10 ore.

M-am culcat hotarat ca nu mai are nici un rost sa continui prin munti. Eram decis sa o iau spre coasta si spre Atacama.

Dar a doua zi m-am trezit si am vazut unde sunt. De pe geam se vedea asta:

Cer senin la 7 dinimeata si peisajele la iesire din sat erau absolut incredibile. Ce a urmat a fost cea mai buna zi din toata calatoria. Coborarea din Pallasca, cam 60km de drum forestier dar bun, dupa aceea o plimbare pe luna de-a lungul unui canion impresionant, cu un cer senin si un albastru cum nu am mai vazut de prea mult timp.

A urmat putin asfalt si dupa aceea faimosul Cañol del Pato. Drumul prin canion lat dar greu, pietre f ascutite si mari. Cred ca mi-am indoit geanta de la roata din fata lovind niste pietre. Am de fapt mai multe ‘zambete’ facute in geanta. Asa o sa ramana…

Asa arata o zona din canion, se vede intrarea intr-un tunel:

Drumul prin canion e spectaculos si trece prin 34 tunele, f inguste si claustrofobice.

M-am intalnit cu o pereche din Brazilia pe biciclete, pareau recent coborati din avion, cu niste fete proaspete si zambitoare. Au facut cam acelasi drum cu mine…. Daca sumau toate urcarile pe care le-au facut de cand au plecat de pe coasta Pacificului din Trujillo ar fi urcat cel putin o data Himalaya. Aici dimesiunile sunt altele, Europa e alta poveste. In orice caz brazilienii astia m-i se pareau incepatori, pareau impresionati de calatoria mea, au sarit sa facem poze si aveau o atitudine prea optimista. Mi-au dat pagina lor de internet sa le scriu ca sa imi trimita poze cu drumul: http://www.olinto.com.br/ Rezulta ca sunt printre cei mai cunoscuti promotori ai cicloturismului din Brazilia, cu cateva carti scrise, articole publicate in reviste de ciclism si interviuri la televizor. Pe langa cateva calatorii de mult nivel, Antonio a facut si turul lumii in bicicleta. Asadar, niste incepatori… Dar brazilienii astia au un zambet in orice situatie incat par de pe alta planeta. Va rog sa distribuiti mai multi brazilieni si spirit brazilian in lume.

In total din Huamachuco pana in Huaraz sunt 380km, cam 50 asfaltati. Cele mai grele si mai bune zile din calatorie. Sper ca nu o sa mai am parte niciodata de asa drumuri si asa noroaie. Cea mai proasta idee: drumul Hamachuco – Huaraz in perioada ploioasa.

In Huaraz m-am cazat la un hotel bun, cu apa calda, internet si TV cablu. Azi a plouat toata ziua asa ca nu am facut absolut nimic. M-am trezit la 5 sa vad in direct cursa de Moto2 si MotoGP, am luat un mic dejun de lux. Mananc fructe, beau apa si ma uit la TV si internet. Aici in Huaraz e zona in care se antreneaza expeditiile pt Himalaya, e capitala alpinismului peruan. Eu m-am gandit sa fac o urcare pana la un varf inzapezit la mult peste 5000m, dar cu ploile astea nu are nici un rost. Ramane pe alta data

Dar marti voi continua drumul prin munti spre Cusco. Fie ce o fi! Oricum nu pe ruta cea mai salbatica, pe ruta pe care vreau sa ma duc nu sunt mai mult de 200km de drum neasfaltat.

Adios!

PS: Am mai gasit o poza facuta de pe coborarea cea mai grea si in care se vede zidul cu urcarea spre Pallasca:

poza copiata de http://www.horizonsunlimited.com/tstories/lema/003451.php

De cateva zile sunt in Chachapoyas, in Perú. E un mic orasel in nord, intr-o zona cu f multe locuri interesante. Azi am hotarat sa stau in oras si sa ma organizez putin, pt ca in ultimele 3 zile am fost toata ziua pe drumuri vizitand situri arheologice. In sfarsit functioneaza internetul in hostal si am pus ultimele poze on-line.

Am sa incep cu stirile. In ultimele zile aparatele electronice au inceput sa ‘moara’, unul dupa altul. Cel mai important e ca aparatul foto s-a hotarat sa moara in sfarsit, dupa o lunga agonie. In septembrie in California l-am scapat in nisip si de atunci a inceput sa-mi faca probleme, dar problemele s-au terminat acum cateva zile cand s-a hotarat sa renunte la calatorie si sa moara in pace. Parea buna e ca deja mi-am cumparat altul, de pe amazon.com. E deja pe drum spre casa varului meu din California si el mi-l va trimite in Peru. Am hotarat sa raman fidel marci Panasonic Lumix si desi nu am avut bani sa-mi cumpar un SLR, am gasit unul destul de bun: DMC-FZ35. Intr-un fel e pasul urmator fata de aparatul pe care l-am avut pana acuma… urmatorul pas: un aparat SLR. Pana una alta fac poze cu celularul. Cand l-am cumparat in 2008 mi-au spus ca punctul slab e camera foto asa ca din pacate pozele nu sunt bune.
Si laptopul da semne de oboseala, acuma cateva saptamani m-i s-a stricat tasta ‘w’, care nu e nici o problema, dar in ultimele zile s-au stricat si ‘e’, ‘?’ si ‘r’, asa ca pana la urma inainte sa ies din Ecuador mi-am cumparat o tastatura externa. Nu e mare, dar oricum laptopul meu nu mai e asa mic si nici asa mobil, cu tastatura asta atasata.
Pe langa asta micul meu MP3 player a suferit o criza si pana acuma nu s-a recuperat de tot, desi functioneaza din cand in cand. Mi-am cumparat altul tot din USA… fara muzica nu se poate calatori.
Asa ca, cum toate astea s-au intamplat in ultimele doua saptamani, cred ca karma mea electronica s-a hotarat sa ma abandoneze. Nu stiu inca de ce, dar o sa incerc sa gandesc pozitiv. Poate isi revine…
In orice caz am profitat de un pachet din USA ca sa-mi iau si un suport de ghidon pt GPS, cred ca de acuma incolo il voi folosi mai mult. Mi-am dat seama ca harta gratuita a Americii de Sud pe care o am acuma e f completa. Am gasit inclusiv cararile care duc la zonele arheologice, partea pe care trebuie sa o faci pe jos dupa ce lasi vehicolul in parcare.

Alta observatie pe care trebuie sa o impart e ca, dupa un mic calcul mi-am dat seama ca de cand am plecat din Bogotá, cu mici exceptii, a plouat si m-a plouat IN FIECARE ZI! Azi de exemplu a plouat dimineata si dupa-masa. Ieri numai dupa-masa si noaptea. Daca ma gandesc si la ploile din Costa Rica si Panamá, as putea zice ca de pe la sfarsitul lui noiembrie ma ploua cam in continuu. Destul de deprimant daca stai sa te gandesti…

Dar ca sa evit depresiile, am sa incep sa povestesc ultimele zile pe care le-am petercut la Pacific. Pana la urma am plecat din Canoa, o zi mai tarziu decat m-am hotarat si asta din cauza ca drumul unde am parcat motocicleta era plin de noroi pt ca a PLOUAT. A doua zi s-a mai uscat noroiul si am reusit sa ies, desi nu eram prea incantat cu decizia de a pleca de acolo. La inceput mi-am propus sa dorm in ceva sat mic de pe drum si a doua zi sa continui spre Cuenca si Vilcabamba, dar pana la urma am ajuns sa ma opresc in Montañita, exact locul unde am fost cu Darwin cu ceva timp inainte. E satul cu cea mai interesanta viata de noapte si cam cel mai turistic de pe coasta Ecuadorului. Dar cum era Vineri si cum aveam un pic de chef de iesit, m-am hotarat sa stau in Montañita. In doi timpi si trei miscari am gasit o casa unde sa stau, o fata de la un mic bar mi-a spus ca pt pretul unei camere intr-un hostal ma lasa sa stau in casa unei prietene de-a ei care e plecata. O casa cu doua etaje, pe care am impartit-o cu o fata din Indonezia, Susi. Totul perfect, aveam masina de spalat, o bucatarie demna, o casa…
Pana la urma nici nu am mai iesit noaptea, m-am pus cu spalatul hainelor, facut de mancare, stat in hamac in spatele casei… asa ca pana la urma m-am culcat. Pe la 3 noaptea m-am trezit pt ca am auzit ceva galagie. La inceput am crezut ca e Suzi dar dupa aceea mi-am dat seama ca zgomotele veneau de afara. M-am apropiat de geam si am vazut un tip catarandu-se pe un copac care era lipit de casa, dupa aceea am auzit pasi pe acoperis. Era un acoperis de paie si se auzea perfect fiecare pas. Am iesit din camera si am urcat la camera lui Susi. Ea era treaza si se uita la televizor, sau mai bine zis punea televizorul la maxim pt ca era ingrozita de zgomote. Ea se gandea ca sunt eu urcat pe acoperis. I-am spus ca sunt din Romania, din Transilvania si acuma credea ca sunt urcat pe acoperis. In fine, am inceput sa vorbim, gandindu-ne ca daca sunt hoti se vor speria si vor pleca. Dar din pacate cateva minute mai tarziu iar am auzit pasi. Era destul de ciudat pt ca era o sitatie absurda. Pana la urma am sunat la politie, care ne-a spus sa iesim afara in strada principala pt ca nu stiau cum sa ajunga la noi. Am iesit dar pana la urma politia nu a venit. Cel putin cand ne-am intors in casa nu se mai auzeau zgomote si pe la 5 dimineata am reusit sa adorm.

A doua zi linistita, pana la urma nu am putut sa fac surf pt ca valurile erau prea mari. Asa ca ziua a trecut linistita, un apus de soare ca de obicei incredibil si noaptea agitata. Am iesit cu Susi, dar pana la urma nu am facut mare lucru pt ca in majoritatea locurilor cu muzica trebuia platita intrarea si nu prea aveam chef sa platesc. Oricum am zis ca e mai bine sa iesim, am ascuns putinele lucruri de valoare si ne-am gandit ca e mai bine sa fim afara daca vor sa se intoarca musafirii nocturni. Dar pana la urma a fost toul linistit, nu am mai primit vizite. Duminica am pierdut cursa de MotoGP, din cauza ca am calculat gresit ora la care trebuia sa inceapa, asa ca am inceput rau ziua. Era prima cursa din noul an si o puneau in direct… nasol. Dar dupa-masa Susi a fost invitata la un chef la ceva familie canadiana intr-un sat vecin, eu aveam motocicleta si o puteam duce, asa ca am fost si eu invitat. O casa frumoasa pe plaja, gratare, multa lume, muzica buna… trebuie sa specific ca pt mine e o diferenta mare intre americani din USA si canadieni. Canadienii m-i se par mai simpatici, au gusturi culinare si muzicale mai bune. In orice caz cheful a fost simpatic, pana la urma m-am hotarat sa nu ma intorc in Canoa pt inca o saptamana, pt ca mi-au spus ca tocmai se asteptau niste valuri f mari pt toata saptamana care urma sa inceapa. Ei se bucurau, pt mine nu era o veste prea buna. Asa ca am hotarat sa plec mai departe spre sud. Pana la urma un american de vreo 60 de ani a avut un fel de criza epileptica, cauzata de prea multa cocaina, asa ca atmosfera s-a cam stricat si am plecat si noi.

A doua zi, Luni, a fost o zi f lunga pt mine. Lunga si diversa. Am plecat devreme, dupa cateva ore eram in Guayaquil, un oras mare si un infern de caldura umeda, am reusit sa traversez orasul si sa continui. Multe pauze de fructe, apa de cocos si alte delicii de genul asta, pana cand am iesit de pe drumul de coasta si am inceput sa urc spre Cuenca. Si am urcat, de la nivelul marii fara nici o pauza pana la 4100m. O mie si una de curbe, pe la cam 2500m a aparut ceata, dupa aceea ceata + ploaie, asa ca am ajuns in varf, in Parcul national Las Cajas, ud si congelat. Nu imi simteam degetele, de abia puteam sa inclin motocicleta. Peisajele geniale, deasupra norilor, dar aparatul foto si degetele mele nu functionau. Asa ca, congelat si fara nici un chef, am coborat spre Cuenca. Am gasit un hotel ieftin la iesirea din sud, inspre Loja, am facut un dus cald si m-am uitat la TV. La fotbal, ca sa nu trebuiasca sa gandesc.
A doua zi, cu hainele inca ude, am pornit spre Vilcabamba, trecand prin Loja. Deja se simtea ca drumurile erau mai inguste si mai pustii. Zona din jurul satului Vilcabamba e un mic paradis, dealuri verzi, multe flori, pasari colibri, rauri… Se numeste Valea Longevitatii si se pare ca e zona unde oamenii traiesc cel mai mult de pe continent. Eu am hotarat sa ma respect si am stat in cel mai frumos hostel/hotel din zona: Izhcayluma E a unor nemti si e f frumos, ca un fel de parc in care sunt imprastiate cabane, un bar cu o zona de jocuri, hamace… In fine, un loc unde te poti impotmoli un timp. Uni dintre tineri cu care imparteam dormitorul nici nu mai stiau de cat timp erau acolo. O atmosfera simpatica asa ca am ramas si eu doua nopti. In a doua zi am urcat pe cel mai inalt varf din zona, Mandango, si cand am ajuns in varf si am vazut privelistea mi-a parut si mai rau ca nu mai aveam aparat foto. Poate ca niste nemtoaice cu care m-am inteles bine si care au facut traseul a doua zi imi vor trimite niste poze.
Noaptea am facut un mic chef pt ca a doua zi plecam multi dintre noi. Nu era o atmosfera de mare chef pt ca muzica nu avea mult volum, asa ca am compensat cu alcolul. Pana la urma m-am imprietenit cu barmanul columbian, un veteran artizan calator acum retras, asa ca bauturile mele erau mai ‘incarcate’ ca restul. Pana la urma pe la 4 ne-am retras si la 9 dimineata incercam sa iau un mic dejun, cu o mahmureala greu de descris. Tot ce am castigat de longevitate in 3 zile in Vilcabamba l-am facut praf in ultima noapte 🙂
Pana la urma am plecat si dupa 5km s-a terminat asfaltul. Prima ora pe ‘macadam’ m-am simtit f bine, de mult timp nu mai mergeam pe drumuri neasfaltate. Dar dupa aceea drumul s-a facut mai ingust, pietrele mai ascutite, creieri mei zguduiti nu erau in mare forma si dupa ce a inceput sa ploua am avut si niste mici sperieturi, era sa ies de pe drum de cateva ori. In zonele alea pe drum sau in afara era aproape acelasi lucru. Dar oricum mi-am dat seama ca aproape nu aveam frane. Nimic nou, dar cand incepe sa ploua si pe drumuri neasfaltate se simte si mai mult. Asa ca combinatia nu era deloc castigatoare. Dar oricum, asa incet incet avansam. Pana la granita erau 200km, dupa aceea inca cam 100 pana la asfat. Cand se pregatea sa se opreasca ploaia si incepea sa apara noroiul mi-am dat seama ca am pana la roata din spate. Nasol pt ca cu sculele pe care le am e f greu de dat jos/montat cauciucul pe geanta. Dar am inceput sa lucrez si dupa un timp si cam jumate de litru de transpiratie am scos camera. Problema e ca in Bogotá nu am gasit o camera de dimensiunile rotii, era mai lata. Asa ca s-au facut un fel de cute care au inceput sa se frece. In Vilcabamba am lasat putin aer din cauciucuri, e mai bine sa mergi cu presiune mai mica pe drumurile neasfaltate. Dar cred ca din cauza asta cutele s-au frecat mai tare si s-a spart camera. Imposibil de reparat. Asa ca am pus camera de rezerva si am incercat sa pun caucuicul pe geanta. Nici o sansa, pe langa asta cauciucul are pereti f duri si ceea ce am reusit a fost sa-mi indoi levierele. Asa ca am asteptat cam o ora jumate pana a trecut prima masina. Un camion. S-au oprit si au adus levierele los, niste bucati de fier care nu mi-au inspirat deloc incredere. Dar asta e, ceri ajutor si cand incep sa te ajute nu mai poti zice nu. Asa ca am reusit cu greu sa montam cauciucul si dupa ce l-am umflat am vazut ca montandu-l am spart camera. Ma asteptam la asta asa ca nu fost o surpriza. I-am lasat sa plece, am dat jos inca o data camera… era sparta in trei locuri. Aveam exact trei petece asa ca am facut ce am putut si dupa aceea cu un fel de levier improvizat din mai multe scule am reusit sa montez cauciucul. Era mai usor dupa ce l-am dat jos de doua ori, era mai flexibil. Asa ca dupa patru ore am reusit sa plec, desi nu f linistit… In timp ce lucram a plouat de doua ori si intre timp a iesit soarele ucigator. Nu stiu ce e mai rau, sa lucrezi in ploaie sau in soare. Din pacate am avut parte de amandoua. Dupa inca o ora am ajuns la Zumba, ultimul sat din Ecuador. Acolo am gasit o pensiune si am ramas peste noapte. Plus ca in momentul in care am ajuns aveam pana dinnou.
Dupa cam 12h de ploaie, pe la 10 dimineata s-a oprit si am mers la o vulcanizare. Mi-a reparat petecul care nu a tinut, mi-am cumparat camera cea mai lata din sat, cam 3/4 din latimea de care aveam nevoie, dar am incercat sa o montam si inca pana acuma tine. In orice caz in Perú am mai cumparat o camera, de data asta aproape la fel de lata ca si cauciucul. Asa ca am plecat din Zumba, pe un drum lat de 3 metri, o combinatie intre noroi profund si pietre. Dar fara mahmureala mergea mai bine, asa ca dupa cam o ora am ajuns la granita expert in derapaje si condus in noroi. Habar nu am care e cea mai buna tehnica, dar am reusit sa nu cad niciodata asa ca e bine. Iesirea din Ecuador o chestie de 2 minute, intrarea in Peru cam jumate de ora si fara probleme, dar cum am ajuns la ora mesei, am asteptat cam o ora jumate pana au venit functionarii. O granita f mica, LaMoto Raimunda e vehicolul numarul 15 care a trecut prin granita asta in anul 2011. M-am uitat in registru si in afara de un Jeep, restul erau motociclete. Majoritatea Kawasaki KLR ca si a mea. Asa ca din granita pana in San Ignacio, oraselul cel mai apropiat, drumul era mai lat, mai putine curbe dar un noroi mai apos si mai adanc. Dar deja eram expert, pe drum am depasit tot ce am intalnit, masini, jeepuri, motos… trebuie sa te obisnuiesti ca orice miscare faci, deschis sau inchis acceleratia, shimb de viteze, orice, iti face sa derapeze roata din spate. Si din cand in cand iti derapeaza si fata dar nu trebuie sa faci nimic, sa ai incredere ca se recupereaza. Asa ca din cand in cand te misti mai mult lateral decat inainte. Plus ca asa incarcata cum e, senzatiile sunt si mai tari.
Din San Ignacio drumul era mult mai lat, aproape uscat si dintr-un pamant f fin. Autostrada in toata regula asa ca am mers si cu 120km/h, razbunare… La un moment dat m-am oprit sa spal radiatorul pt ca s-a format un fel de crusta de noroi uscat si nu mai racea motorul. Dar in rest un drum f rapid si distractiv. Am tras si derapajul cel mai lung din viata mea cand am incercat sa evit un caine. Greu de spus dar au fost cel putin 30m cu roata din spate blocata… viteza s-a redus de la 110 la cam 70km/h. Noroc ca in zona asta cainii au refleze bune si nu se bazeaza pe franele soferilor. Pe cand eram in plina forma si ma distram bine, a inceput asfaltul. Zona era f frumoasa, mari cultive de orez care produc verdele cel mai intens posibil.

Decorul asta, motocicletele cu 3 roti, un fel de ricshe motorizate si anunturile electorale a candidatei Keiko ma faceam sa ma simt in Asia. In orice caz Peru e diferit fata de tarile prin care am trecut pana acuma.
Pana la urma am ajuns la Jaén, un orasel urat dar unde am gasit magazine de moto cu tot ce iti poti imagina. Am gasit si o camera mai potrivita si acum am 2 de rezerva. Asta plus un bar cu cafea espresso asa ca am plecat multumit. Drumul pana la Chachapoyas e divers, o zona joasa care te face sa te simti cu adevarat in provincia Amazonas, dupa aceea un urcus pana la 2000m si un drum care urmareste canionul sapat de un rau prin munti. Cam 50km de asfalt f bun printr-un canion f frumos, alt drum de 5 stele pt motociclism. La un moment dat am vazut departe o cascada care parea mare. Dar cum vad zilnic cascade, nu am fost prea atent, oricum au fost numai cateva momente. Dupa aceea am aflat ca e cascada Gocta, de 771m, a treia in lume ca inaltime. Se vede aici in mijlocul pozei

Chachapoyas e un orasel simpatic, cu o piata mare in centru si in jurul pietei cu tot ce ai nevoie, de la hostale, magazine, restaurante…
Dar cel important e ca in zona asta sunt f multe zone arheologice unice. Majoritatea pre-inca si incredibile. Prima vizita, la Kuelap, o fortaleata cu ziduri de 20m de inaltime si cu 400 de cladiri in interiorul fortaletei. Drumul pana acolo tipic de Discovery Channel, munti f abrupti, verzi, drumurile f inguste care urca incet incet inconjurand muntele… daca iesi de pe drum te asteapta o cadere de minim 200m si probabil nu te vor gasi nicodata. Fara indoiala cele mai periculoase drumuri pe care am fost vreodata. Trebuie definit ce inseamna ‘periculos’, pt ca sigur aici sunt mai putine accidente si victime ca pe majoritatea drumurilor. Multe zone cu noroi adanc, dar acuma fara bagaje a fost o jucarie sa trec pe acolo.
Am ajuns la intrarea in Kuélap si binenteles ca a inceput sa ploua. Dupa cam o jumate de ora a trecut si am intrat in fortaleata. Nu am cuvinte, inauntru e un adevarat oras, cu mai multe nivele, ziduri intermediare, un castel. Plus ca e exact in varful unui munte asa ca panorama de 360º e maginifica. Judecand dupa marimea pietrelor si locul unde e facuta constructia, se poate spune ca civilizatia chachapoya nu erau lenesi si ca aveau multi inamici.

E una dintre constructiile pre-columbine cele mai mari din cele doua Americi. Locul asta mi-a fost recomendat de Milan, artezanul cu care inca tin legatura si care e un fel de maestru in ale vietii.
Greu de explicat in cuvinte asemenea locuri si cum pozele nu sunt dintre cele mai bune, va recomand sa cautati in internet „Kuélap”.

A doua zi devreme am plecat spre Orasul Mortilor, un fel de sanctuar a altei civilizatii din zona care au facut un fel de constructii in mijlocul unui perete abrupt unde isi lasau mortii. Drumul care merge acolo arata destul de abandonat, putin circulat.

Pacat, pt ca e un loc magic. Privelistea e incredibila, se vede cascada Gocta, alte cateva cascade destul de mari, niste munti cum se vad in documentare… Am coborat cam 15minute pe un versant pana am ajuns la zona sanctuarului. O constructie pe terasa unui perete, sunt facute un fel de camere insirate. Peretii sunt din pietre taiate egal, ca niste caramizi. Trebuie sa va uitati atenti la poze ca sa vedeti ceea ce va spun.

In orice caz un loc care te lasa cu gura cascata. Nu stiu cum puteau construi asa ceva in mijlocul peretilor care par ca se pot surpa in orice moment. Dar sunt acolo de mai mult de 2000ani asa ca stiau ce fac.

Dupa aceea am fost la Karajía, alt loc faimos pt sarcofagele verticale. Sunt ca niste statui cu o forma ciudata si colorate in care asezau mortii. Inca o data facute in mijlocul unui perete vertical.

Oamenii astia sunt buni cataratori. Spun ‘astia’ pt ca satele izolate din zona asta sunt locuite de descendentii culturilor strabune, care vorbesc propia limba. Pur si simplu au pierdut obiceiurile, ca si alte culturi, gen romani sau greci, dar nu se poate vorbi de civilizatii disparute. Asta e ceea ce am invatat in aceasta calatorie. Aveam impresia si vorbeam de culturi disparute, gen maya… dar majoritatea locuitorilor din sudul Mexicului, Yucatan, sunt descendentii mayasilor, inca au limba lor si unele obiceiuri. Asa e peste tot, din Cairo, Atena pana la Kuélap. Pe maya sau pe inca nu i-a inghitit pamantul sau i-au omorat conchistadorii pe toti, inca sunt prezenti, numai ca nu mai construiesc piramide si nu mai fac calendare solare.
In fine si sarcofagele din Karajía sunt impresionante, chiar daca am fost putin dezamagit. Sunt numai 5 si sunt cam departe de carare asa ca nu se vad f bine, dar oricum e ceva special cum nu am mai vazut pana acuma.

Vad ca iar am scris un mega text, sper ca nu va plictisesc cu povestile astea. Dar asta e viata intensa, se intampla multe lucruri. Acum cateva zile eram intr-un sat la mare gandindu-ma la surf si ascultand pasi pe acoperis si acum sunt in mijlocul unor munti extraordinari, inconjurat de vestigile unor civilizatii cel putin interesante.

Va pup!

Facand surf in Canoa. Suna ciudat dar asta este ceea ce fac zilele astea. Transformandu-ma in surfer pe plajele din Ecuador.

Azi a fost a patra mea zi de surf. Am inceput luand niste ore cu un localnic, de fapt de doua ori cate o ora, dupa aceea de unu singur, cu o placa inchiriata. Am avut un inceput foarte promitator, dupa nici 15min deja ma urcam pe tabla si tabla pe valuri. Echilibrul nu a fost niciodata o problema, a fost numarul meu favorit la circ si m-am dat destul cu snowboard-ul. Asa ca, cu profesorul langa mine, totul era genial, dupa prima ora eram in al noualea cer. Dar, ca de obicei, dupa ce am inceput sa ies pe cont propiu, m-am lovit de realitatea dura. Echilibrul e numai o mica componenta, mai am de invatat tot restul. Dar chiar si asa sunt incantat, chiar daca nu ma simt foarte atras de ‘societatea’ sufrera, care e foarte ‘cool’. Am fost asa de emotionat cu surful, incat dupa prima zi am inceput sa ma gandesc la posibilitatea de a abandona calatoria cu motocicleta si a ma dedica la surf. Dar totusi mi-am dat seama ca uitandu-ma pe harti si imaginandu-mi drumurile prin Peru, Bolivia… ma emotioneaza si mai tare. Cand esti liber sa faci tot ce vrei, si ai multe lucruri pe care vrei sa le faci, se deschide un infinit de posibilitati. Alegerea intre toata optiunile astea e o problema, dar ce problema f buna! Ceea ce e sigur e ca in viitorul apropiat prevad o luna de concediu intr-un loc cu valuri bune. Poate inclusiv in Canoa, un sat destul de mic si simpatic pe coasta Ecuadorului.

Am ajuns aici acum cateva zile si sunt cazat intr-o casa comunitara a unor artizani. M-au primit in grupul lor si mi-au dat o camera, impartind totul cu cateva familii de artizani. Perechi columbiano – brazilian, ecuadoriano – german, in fine diversitatea nu lipseste. In general o atmosfera f buna!
In sat am gasit si un mic bar unde au cafea espresso… asa ca sumand o atmosfera f linistita, un apus de soare incredibil, rezulta ca satul asta, Canoa, este un loc f f bun.

Ca sa ajung aici am plecat din Quito o zi mai tarziu decat am prevazut. Neprevazutul a fost ca Darwin a ramas in Quito inca o zi si ca pe langa asta a aparut Felix, un fost coleg din Sevilla, care inca lucreaza in proiectul din Lago Agrio. Asa ca am iesit noaptea, am chefuit un pic si a fost perfect.

A doua zi dimineata m-am trezit cu alerta de tsunami si cu stirea despre cutremurul din Japonia. Asa ca mi-am schimbat putin planurile. Nu am plecat direct spre coasta, am luat-o spre Mindo. Si trebuie sa spun ca am facut-o in stilul propiu. Sunt multe posibilitati de a pleca din Quito, dar cred ca eu am gasit-o pe cea mai buna… cel putin pt mine. Se numeste Ecovia, un drum neasfaltat de 60km, ingust, pustiu, trecand prin zone superbe.

Am mers tot timpul ridicat de pe scaun si gandindu-ma ca revizia de suspensii a fost o idee f buna. Drumurile de genul asta, trecand prin zone pustii, dar verzi, frumoase si salbatice, ma fac sa ma simt cu adevarat liber!

Pana la urma am ajuns in Mindo, un sat frumos care e intr-o zona in care se fac multe activitati gen rafting, canopy… si cel mai important e ca e plin de colibri si de orhidei. Din pacate in momentele in care am fost inconjurat de colibri si de orhidei, nu imi functiona aparatul foto. E din ce in ce mai incapatanat, dar inca merge cat de cat.
In Mindo am stat intr-un camping la cam 5km de sat, pe un drum destul de greu. La inceput era inchis dar am intrat oricum si m-am instalat, dar dupa aceea a aparut propietarul. Un tip f simpatic si destul de umblat prin lume, care intre altele mi-a indicat drumul spre dusul cu cea mai mare presiune din zona… o cadere de cam 70m.

Seara am fost in sat sa urmaresc stirile despre tsunami. F bine ca pe aici nu s-a intamplat nimic, e destul oricum ceea ce s-a intamplat in Japonia. Asa ca a doua zi de dimineata, dupa un dus fantastic in aer liber, am plecat spre Esmeraldas, un oras in care mi-am propus sa trec in orice caz. Acum cativa ani, lucrand intr-un proiect in sudul Frantei, am cunoscut un ecuadorian din Esmeraldas. Electrician, lucra pt o firma din Bilbao. Am povestit destul de mult cu el, se tot intreba daca viata pe care o traia in Spania era intr-adevar visul pe care il avea. Nu era sigur ca iernile lungi si reci, lipsa soarelui si santierele departe de familie erau mai bune decat serile din Esmeraldas cand impreuna cu ceva prieteni adunau bani pt niste beri pe care le beau pe plaja… visand cu o viata in strainatate. Pana la urma spunea ca o face pt copiii lui… o minciuna pe care am auzit-o de prea multe ori. Dar asa prefera sa se amageasca parintii, nu stiu de ce cred ca o viata care nu e buna pt ei e buna pt copiii lor. In orice caz, m-i se pare ca sunt ocazii in care visand pe plaja e mai bine decat traind visul.

In orice caz Esmeraldas nu mi-a lasat o impresie prea puternica, asa ca am pleca mai departe pana la Mompiche. Un sat de pescari cu adevarat mic, dar incantator. Pana la urma nu am stat acolo mai mult de o zi pt ca era destul de pustiu, dupa alerta de tsunami. Plus ca am dat iar peste caldura si soarele ucigator… nu mai eram obisnuit dupa atata timp in Quito si in zone reci. Asa ca a doua zi am venti la Canoa… de data asta atarnand hamacul in baruri de pe plaja inchise, internet, lume simpatica… si surf!

E prima data ca m-am gandit sa incerc surful, nu stiu de ce nu m-am gandit la asta inainte si nici nu stiu de ce am facut-o acuma. Dar am facut bine, mai bine mai tarziu decat niciodata.

Maine vreau sa plec mai departe, inca o vreme pe coasta, dupa aceea spre interior, vreau sa ajung la Vilcabamba. De acolo mai departe trecand in Peru pe drumuri putin cunoscute. Sper sa nu mai ploua mult, altfel drumurile astea se inchid, devin inaccesibile.

Va pup!