“Cu alesături de aur
timpul curge prin albastru.
Jinduiesc la câte-un astru
răsărit ca o ispită
peste-amurgul meu de-o clipă,
peste basmul în risipă.

Curge timpul prin înalturi,
astru poartă lângă astru,
răzbunându-mă-n albastru.
Visul, aur prins în palme
ca nisipurile-n ape,
ca nisipurile-n ape
Trebuie să-l las, să-mi scape.”

– Lucian Blaga

„Culese-ți sunt anotimpurile din franjuri de ființă.”

Ați trăit vreodată toate anotimpurile doar într-o vară?

Le-ați simțit vreodată strecurându-vi-se grăbit, curgându-vă lin în suflet și alunecând ca într-o cădere difuză de galaxii pe păr, pe pleoape, pe obraji, pe pielea umerilor… și peste tot ce credeați că erați?

Primăvara iubirii. Val vârtej vrăjit de vară. Tristețe de toamnă de o teribilă frumusețe. O iarnă mută, ca o descumpănită înghețare, de nedescifrat.

Ați luat vreodată de mână văzduhul, dându-i un nume… doar unul, ca mai apoi să alergați împreună printr-un câmp cu flori de sânziene, pierzându-vă de tot urmele prin iarba cu miros cald de iunie? Ați mângâiat moale cu privirea sufletul galben al unei păpădii… sau i-ați suflat mai târziu puful incredibil de imponderal, de nu poți ști dacă există sau nu? Dar roșul macilor, al buburuzelor de pe frunze, din palmă… al trandafirilor incandescenți, l-ați cuprins vreodată într-un zâmbet aprins de fericire?

Vă întreb și de roz. I-ați inspirat vreodată suavul din petale ca desprinse din eter, nuanțe nemaivăzute, sclipiri nepământești…

Munți de aproape rostogolindu-vi-se abrupt în mări îndepărtate, arcuind curcubee de suspin infinit arse adânc de privirea soarelui de august. Picuri magici de ploaie ca de lumină și de senin rescriindu-vă ființa. Orizonturi îmbrățișându-vă răsăriturile și apusurile ca pe niște tablouri definitiv decupate din secunde de cer și coborâte în inimă… pictate pe pânza unor nemaiîntâlnite deveniri.

Și toate… cald sprijinite pe aburul unor dimineți împletite ca de niște degete iscusite, cu fire toarse din cuvinte de dor… și înserări ca de mătase rotind magia stelelor din Carul mare ca pe proprii voștri pași, dar parcă proaspăt desprinși dintr-o roată de nori.

Dar dulcele miros de măr printre raze?!

Odată auriul toamnei poposind în lumină… mă întreb de i-ați simțit vreodată aroma de magic duios și trist îmbrăcându-vă zilele. Copaci despletiți, frunze rătăcind, adieri mohorâte, îmbrățișări aurii portocalii… ca o dulce-amară derivă a neajungerii. A neîntâmplării care totuși se întâmplă. Culori pătrunse ca de un alt puls, nuanțe conversând stins cu picuri de ploaie, crizanteme superbe, dalii incandescente dar toate cu surâsul suspendat… pierdut ca printre constelații.

Și apoi te întrebi… oare iarna va dovedi toată această răscolire? O va mistui? Sau ți-o va prinde crud și pe nepregătite, cu degetele-i de frig, așezând-o în timp ca pe o pecete? Ca pentru o mai-târzie readucere aminte.

Iar luna… privind din al ei argintiu tot acest spectacol încăpându-i întreg ca într-un simplu cadran de ceas, cu un tic-tac abia străbătând vag în exterior, dar absolut asurzitor înspre înăuntru. Fiecare bătaie a secundei, un clopot. Fiecare oră, o clipă. Razele timpului se pierd în nemărginire… lunile au devenit minute, curbându-și conturul stingher ca marginile unei pagini nescrise încă lăsate să ardă mocnit.

Te cutremuri la gândul că pașii te pot purta pe alei, te pot duce unde este de mers, te pot trăi… însă sufletul îți respiră ca undeva separat, distinct, despărțit. Ca dintr-o altă inimă.

Acum, căldura soarelui transpare ca o amintire, căci doar lumina rece mai ajunge stelele, spărgându-se-n albe răsfrângeri trecătoare prin roata de nori rostind repetat diminețile.

Iar înserările… au tăcut.

Ați trăit vreodată toate anotimpurile inimii doar într-o vară?

Dar într-o clipire albă de ianuarie!

Nicole